ELEMENTE DEFINITORII PRIVIND CERCETAREA

LA FAŢA LOCULUI

§ 1. Definiţia cercetării la faţa locului. Locul săvârşirii infracţiunii

Printre activităţile importante care contribuie la realizarea scopului procesului penal, în vederea aflării adevărului, se
numără şi cercetarea la faţa locului. Fără efectuarea la timp şi în mod corespunzător a acestor activităţi, există oricând riscul ca
în procesul penal ce se desfăşoară, adevărul să nu poată fi aflat şi pe cale de consecinţă, numeroase infracţiuni să nu fie
descoperite sau să rămână cu autori neidentificaţi.
Cercetarea acestor problematici este vastă şi totodată deosebit de complexă, comportând în mod necesar abordarea
pluridisciplinară privind elemente tangenţiale, atât cu dreptul procesual penal cât şi criminalistic.
Din punct de vedere al activităţii procedurale, cercetarea la faţa locului, cu tot caracterul ei auxiliar, are o semnificaţie
deosebită, de ea depinzând inclusiv identificarea autorului infracţiunii.
În conformitate cu prevederile cuprinse în titlul III, cap. I, secţiunea XII, art.129 al Codului de procedură penală,
cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii de
infracţiuni, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi
împrejurările în care a fost comisă infracţiunea.
Cercetările se fac în limitele permise ale normelor procesual penale, dar criminalistica elaborează regulile tactice care
dau eficienţă activităţilor desfăşurate, realizându-se în final, cunoaşterea nemijlocită a locului faptei, descoperirea, fixarea şi
ridicarea urmelor precum şi ascultarea martorilor, victimelor sau chiar a autorilor.
În literatura de specialitate s-a considerat necesară o distincţie netă între cercetarea la faţa locului (denumită în occident
şi scena infracţiunii), şi locul săvârşirii faptei, întrucât cercetarea la faţa locului are o sferă mai largă, incluzând atât zonele
apropiate locului propriu-zis al comiterii infracţiunii, cât şi alte locuri purtătoare de urme, care se referă la pregătirea şi urmările
faptei, inclusiv căile de acces şi de retragere a infractorilor.
Codul de procedură penală nu precizează înţelesul expresiei ,,faţa locului”, dar la materia competenţei teritoriale a
organelor judiciare penale a definit noţiunea de ,,locul săvârşirii infracţiunii” - care acoperă aproximativ integral înţelesul
expresiei ,,faţa locului”. Astfel, art.30 din Codul de procedură penală prevede: ,,prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul
unde s-a desfăşurat activitatea infracţională în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia”.
În ultimii ani ca urmare a dezvoltării comerţului electronic şi, pe cale de consecinţă a apariţiei infracţiunilor în acest
domeniu şi totodată a diversificării infracţiunilor comise prin Internet, aria locului faptei s-a extins la dimensiuni care anterior
păreau inimaginabile. De exemplu, ca loc al faptei poate fi considerat atât sediul din care hakerul accesează calculatorul cât şi
locurile unde se produce rezultatul infectării cu virus a calculatoarelor beneficiarilor, locuri care pot să fie în orice ţară sau în
oricare dintre continente.
Aşadar, noţiunea de faţa locului nu se identifică întotdeauna cu locul săvârşirii infracţiunii, deoarece prima noţiune ,,faţa locului” are
un sens mult mai larg.
În funcţie de natura faptei săvârşite, cercetarea la faţa locului se va extinde asupra acestor locuri, în care pot fi descoperite
urme şi mijloace materiale de probă a căror examinare poate contribui într-o măsură sau alta, la precizarea unor aspecte utile
legate de comiterea infracţiunii sau făptuitorul infracţiunii.
În practică, însă, se întâlnesc situaţii când paralel cu cercetarea la faţa locului a faptelor principale, se efectuează
cercetări şi la locul unor fapte care au doar o legătură probatorie cu fapta ce formează obiectul dosarului. Astfel există situaţii
când făptuitorul, în încercarea de a conduce cercetările pe piste greşite, indică ca autori ai faptei alte persoane, care afirmativ, ar
fi în duşmănie cu victima, indicând chiar argumente în confirmarea susţinerilor. Neverificarea acestor aspecte, şi neefectuarea
cercetării locului faptelor probatorii, chiar dacă nu au sancţiuni procedurale pot duce ulterior la tergiversarea terminării urmăririi
penale sau chiar la restituirea cauzei de la instanţă la procuror.

§ 2. Importanţa efectuării cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului se impune ori de câte ori săvârşirea infracţiunii este însoţită de producerea unor transformări
în mediul exterior, modificări de ordin fizic, material – susceptibile a fi percepute nemijlocit; schimbări ce se materializează sub
forma unor urme în înţelesul cel mai general al noţiunii.
Marea diversitate a situaţiilor în care se comit infracţiunile, deşi nu se precizează în lege când anume, sau în ce situaţii s-ar
justifica necesitatea efectuării acestei activităţi de cercetare la faţa locului, aceasta rămâne la latitudinea organului judiciar.
Norma la care ne referim are valoare orientativă, după care trebuie să se călăuzească organele judiciare pentru a determina
situaţiile ce reclamă, necesitatea efectuării cercetării la faţa locului.
Efectuarea cercetării la faţa locului se impune când organele judiciare resimt necesitatea cunoaşterii nemijlocite a locului
faptei, a locului unde s-a desfăşurat activitatea materială şi s-au produs consecinţele infracţiunii, toate în ideea formării unor
reprezentări fidele asupra locului (ca un punct în spaţiu), a cunoaşterii configuraţiei şi împrejurimilor sale.
Marea majoritate a autorilor din literatura de specialitate recunosc şi subliniază că cercetarea la faţa locului atât din
punct de vedere procesual penal cât şi criminalistic reprezintă un procedeu probator cu adâncă semnificaţie în aflarea adevărului.
De rezultatele ei este condiţionată nu numai direcţia ci şi finalitatea investigaţiilor ce se efectuează în cauza dată.
Sursa celor mai ample şi mai fidele informaţii o constituie locul unde făptuitorul şi-a desăvârşit activitatea criminală,
locul unde s-au produs consecinţele infracţiunii sau se conservă date şi urme legate de comiterea faptei.
 Organele judiciare cu prilejul îndeplinirii acestei activităţi determinată de marea diversitate a condiţiilor în care se
săvârşesc infracţiunile, precum şi particularităţile pe care acestea le comportă atribuie un caracter general, orientativ precizării
sarcinilor în vederea realizării cărora se efectuează cercetarea la faţa locului.

§ 3. Trăsăturile cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului are caracterul unei activităţi iniţiale în sensul că atunci când este efectuată de organele de
urmărire penală la începutul investigaţiilor legale de cercetare a unei infracţiuni. Ea constituie activitatea cu care debutează
investigaţiile, respectiv este activitatea care precedă în timp pe celelalte. Împrejurarea că cercetarea la faţa locului este o
activitate iniţială explică şi caracterul cercetării la faţa locului de a fi o activitate imediată. Adică o activitate ce trebuie efectuată
neîntârziat, de îndată ce natura faptei săvârşite impune deplasarea organului judiciar la locul unde s-a comis activitatea
infracţională.
Cercetarea la faţa locului constituie o activitate irepetabilă, deoarece odată realizată, locul faptei suferă modificări
ceea ce face ca această activitate să nu poată fi repetată în condiţiile în care s-a efectuat pentru prima dată.

§ 4. Delimitarea cercetării la faţa locului de alte activităţi de tactică criminalistică asemănătoare

Unele elemente de asemănare între cercetarea la faţa locului şi alte activităţi procedurale precum reconstituirea şi
percheziţia, a determinat unele delimitări evidenţiind aspectele de diferenţiere şi conturând natura şi finalitatea fiecăreia dintre
ele.

§ 5. Obiectivele cercetării la faţa locului

Sarcinile cercetării locului faptei derivă atât din prevederile art. 129 Cod procedură penală cât şi din experienţa
acumulată în practica şi literatura de specialitate:
a) Determinarea naturii faptei săvârşite şi a împrejurărilor în care aceasta a fost comisă.
b) Cercetarea la locul faptei, datorită percepţiei nemijlocite a locului unde s-a săvârşit fapta oferă organelor judiciare o
reprezentare fidelă a tuturor condiţiilor şi împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea.
c) Referitor la natura infracţiunii săvârşite, cercetarea la faţa locului permite valorificarea, în interesul cunoaşterii
tuturor împrejurărilor comiterii faptei, cele mai diverse urme descoperite, fixate şi ridicate cu această ocazie.
d) Prin descoperirea şi valorificarea surselor de informare existente în locurile nemijlocit legate de săvârşirea
infracţiunii, nu se epuizează întotdeauna sarcinile cercetării la faţa locului. Realizarea acestora presupune o lărgire a sferei
investigaţiilor dincolo de limitele teritoriale ale locului propriu zis al comiterii faptei, iar activitatea de căutare a probelor sau
informaţiilor şi asupra locurilor învecinate.
e) Oferind posibilitatea cunoaşterii nemijlocite a cauzelor şi condiţiilor ce au determinat sau favorizat săvârşirea
infracţiunii, cercetarea la faţa locului pune în faţa organelor judiciare sarcina înlăturării unor asemenea cauze sau condiţii.
f) Fără a fi epuizat finalităţile în vederea realizării cărora se efectuează cercetarea la faţa locului, în anumite împrejurări
organele judiciare sunt chemate a limita efectele dăunătoare ale faptei sau a preveni producerea altor urmări, ori a curma acţiunea
unor factori susceptibili a agrava în timp consecinţele infracţiunii.
Cercetarea la faţa locului presupune luarea unor măsuri pregătitoare atât la sediul organului judiciar cât şi la locul comiterii faptei,
efectuarea propriu-zisă a cercetării, interpretarea urmelor - în fine, fixarea cu ajutorul mijloacelor procedurale prevăzute de lege a constatărilor făcute
cu ocazia acestei activităţi.

§ 6. Consideraţii psihologice privind cercetarea locului faptei

Valorificarea sub aspect psihologic a unor elemente tehnice ale practicii de exploatare a urmelor ridicate şi a
constatărilor efectuate cu prilejul cercetării locului faptei sau, ulterior, cu ocazia prezentării presupuşilor făptuitori a rezultatului
expertizelor efectuate asupra acestora reprezintă un subiect care nu a constituit până acum obiectul studiului. O astfel de abordare
lărgeşte câmpul de acţiune al psihologiei, întrucât adaugă un plus calitativ activităţii de valorificare a urmelor. Efectuarea
cercetării la locul faptei direct de către cei care efectuează investigaţia permite o bună orientare a cercetărilor, deoarece se aduc
în discuţie numeroase elemente de detaliu, care sunt semnificative şi, adeseori, conturează mai bine anumite concluzii. Există
astfel posibilitatea de a se înţelege cu claritate comportamentul şi mişcarea infractorului la locul faptei, exigenţă care pretinde şi
luarea în considerare a normelor explicative ale psihologiei.
O serie de factori, îndeosebi de ordin emoţional, influenţează conduita infractorilor şi determină apariţia unor greşeli
din cauza grabei, a unei prea mari încrederi în sine ori dimpotrivă, a lipsei de concentrare în unele momente, a surprizei, sau chiar
a panicii.
Observarea comportamentului persoanelor suspecte de comiterea infracţiunii trebuie făcută nu numai strict în zona
delimitată a locului faptei, ci şi în alte locuri cum ar fi: pe căile de acces, pe direcţiile probabile de retragere (când pe fondul unei
detensionări şi senzaţii de uşurare, făptuitorul se poate manifesta mai puţin controlat). Aşadar argumente de ordin psihologic
argumentează concluzia desprinsă din practică, subliniind ideea că locul faptei nu trebuie privit doar ca spaţiul îngust în care se
comite infracţiunea ci, şi mai larg, incluzându-se pe căile de acces şi de retragere, pe direcţia cărora se pot descoperi diverse urme
de valoare sau chiar corpuri delicte (urme de încălţăminte, obiecte abandonate, agenţi vulneranţi, pete de sânge, capete de ţigări,
urme ale unui loc de pândă, înscrisuri căzute etc.). Pe această bază ştiinţifică se axează şi necesitatea folosirii câinilor de
urmărire, în anumite condiţii, care vor prelua urmele de miros prezente.
În desfăşurarea activităţii de cercetare criminalistică a locului faptei, este deosebit de importantă respectarea secretului
unor rapoarte de constatare ori de expertiză medico-legală. Acest principiu are nu numai o justificare raţional-metodologică, ci şi
una psihologic-comportamentală, vizând asigurarea cunoaşterii unor aspecte cheie doar de către cei legal însărcinaţi cu
soluţionarea cazului.
 Acest deziderat nu trebuie confundat cu o îngrădire a dreptului la informare a opiniei publice, ci ca o experienţă din
practică întrucât este bine cunoscută aviditatea după detalii semnificative a mass-mediei, care adeseori exercită presiuni ce pot
dăuna grav finalizării cercetărilor prin crearea de urme suplimentare sau deteriorarea altora.
De respectarea acestei cerinţe depinde posibilitatea ulterioară de a se putea stabili adevărul într-o cauză şi, de a putea
verifica, pe această cale, veridicitatea susţinerilor unor martori, suspecţi ori inculpaţi.
Un alt aspect de subliniat în literatura de specialitate şi confirmat de practică se referă la erorile pe care le comit unii
poliţişti sau procurori începători, lipsiţi de experienţă ori superficiali, care din dorinţa de a obţine rezultate rapide, intră în discuţii
cu prezumtivii autori şi le dau detalii referitoare la împrejurările comiterii faptei sau la modul de operare. În această situaţie cu
implicaţii grave se poate ajunge la recunoaşteri false ori contradictorii şi se înţelege că se încurcă nebănuit de mult cercetările,
mai ales sub aspectul corectei interpretări a comportamentului celor posibil implicaţi.