Procesul de integrare europeană (1951-1960)

Context. Apariţia ideii europene

Europa primei jumătăţi a secolului XX se arată divizată în două părţi: Europa de Vest, tot
mai prosperă şi orientată spre integrare şi Europa de Est ce se îndreaptă tot mai mult spre sfera de
influenţă sovietică.
În 1945, Europa era ruinată, pierduse în mod tragic, în condiţii cumplite, zeci de milioane de
locuitori. În plus, prezenţa sovietică în inima Europei crea un climat de teamă şi incertitudine.
Marea coaliţie din timpul războiului s-a dizolvat în următorii doi ani şi în locul ei s-a aşezat
Războiul Rece. Europa era din 1947 doar câmpul de confruntare al celor două superputeri: SUA
şi URSS, într-un conflict global. Reorganizarea Europei devenea o necesitate de supravieţuire1 .
Iniţiativele privind integrarea europeană vor urmări două concepte fundamentale:
curentul funcţionalist şi curentul federalist.
Curentul funcţionalist susţinea că societatea trebuie să fie dominată de raţiunea gestiunii, fiind
condusă de instituţii centrale, legitimate politic, care să aibă capacitatea de a adopta legi şi de a
impune distribuţia resurselor2 . Funcţionalişti considerau integrarea ca fiind un proces non-
politic de coordonare a diferitelor grupuri de agenţii funcţionale în cadrul cărora deciziile se
transferă unui centru de decizie supranaţional.
Curentul federalist urmărea transferul problemelor din plan statal în plan regional, bazându-se
pe primatul politicului3. Chintesenţa federalismului e descentralizarea puterii dinspre stat spre
autorităţi locale, acordându-le acestora autonomie în îndeplinirea oligaţiilor şi în soluţionarea
problemelor.
În vederea integrării europene au început o serie de mişcări şi au fost semnate
anumite tratate.
La 19 septembrie 1948, Winston Churchill într-un discurs
subliniază faptul că Unitatea Europeană trebuie să se bazeze pe reconcilierea puterilor europene
(Franţa, Anglia, Germania). În data de 11 octombrie 1947, are loc o întrunire la
Paris în cadrul cărei participă atât partizani ai curentului federalist, cât şi a celui funcţionalist, cu
această ocazie ia naştere Comitetul Internaţional pentru Coordonarea Mişcării Unităţii Europene.
La 17 martie 1948 este semnat Tratatul de la Bruxelles între Franţa, Anglia, Luxemburg, Belgia
şi Olanda, ce prevedea întărirea cooperării interguvernamentale în plan politic, economic,
cultural .
În martie 1948 este semnat la Turin un protocol între Italia şi Franţa ce
avea drept scop înfiinţarea Uniunii vamale FRANCITAL.
Pe data de 25 octombrie 194, Comitetul Internaţionalo
pentru Coordonarea Mişcării Unităţii Europene va crea Mişcarea Europeană, organ
nonguvernamental, a cărui preşedinţi de onoare au fost: Winston Churchill, Paul Henri Spack şi
Alcide da Gasperi. Punctul de vârf în
pregătirea terenului pentru construcţia europeană a fost reprezentat de prezentarea Planului
1
Marian Ştefănescu, Idea şi integrarea europeană, Ministerul Educaţiei şi a Cercetării, Bucureşti, 2007, p. 74.
2
Cornelia Lefter, Drept comunitar instituţional, ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 9.
3
Ibidem, p. 8.
Schumann, în mai 1950, ce prevedea ideea creării unei comunităţi de interese paşnice.

Tratatul de la Paris. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Propunerea lui Schumann a primit un răspuns favorabil din partea Germaniei,
Belgiei, Olandei, Luxemburgului, şi Italiei. Proiectul Schumann s-a materializat prin semnarea
Tratatului de la Paris din 18 aprilie 1951 (intrat în vigoare la 25 iulie 1952) ce a reprezentat un
exemplu de cooperare între mai multe state care îşi propuneau să realizeze integrarea unor
sectoare economice.
A fost abandonată schema tradiţională a cooperării economice între state, astfel a fost propusă o
nouă formulă, a integrării, în care statele transferă unele competenţe proprii, în domenii
delimitate către o nouă entitate creată prin voinţa lor suverană4.
Tratatul conţine patru titluri ce merită a fi subliniate: superioritatea instituţiilor ( aplicarea
principiilor de egalitate şi conciliere în cadrul relaţiilor internaţionale), independenţa instituţiilor
comunitare (instituţiile comunitare dispun de autoritate proprie), colaborarea între instituţii
(dialogul dintre cele patru instituţii era bazat pe colaborare, nu pe subordonare), egalitatea între
state (s-a ajuns la concluzia că doar egalitatea dintre state poate duce la schimbarea mentalităţii şi
la progres).
Cel mai înalt punct al Tratatului de la Paris consacră hotărârea de a se crea
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), care pentru a-şi îndeplini obiectivele
avea la bază patru organe: Înalta Autoritate (organul cel mai inovator, de esenţă supranaţională,
alcătuită din nouă membri, desemnaţi pentru şase ani), Consiliul de Miniştrii (format din şase
membri, dispunea de o putere limitată), Adunarea Comună (alcătuită din 78 de membri delegaţi
de către parlamentele naţionale), Curtea de Justiţie (trebuia să vegheze la o bună funcţionare,
intervenea pentru rezolvarea tuturor problemelor).
CECO a fost prima organizaţie europeană ce dispunea de puteri
supranaţionale, meritul să fiind atât în plan politic deoarece a favorizat reconcilierea şi
cooperarea franco-germană şi a deschis calea către o Europă comunitară, cât şi în plan economic
pentru că a contribuit la redresarea Europei prin liberalizarea producţiei şi a schimburilor de
materii prime. Obiectivul principal al CECO a fost de a
contribui printr-o piaţă comună la expansiunea economică, la ocuparea forţei de muncă şi
creşterea nivelului de trai. În acest mod instituţiile au trebuit să asigure o furnizare ordonată a
cărbunelui şi oţelului către piaţa comună, asigurând accesul egal la sursele de producţie,
stabilirea celor mai mici preţuri şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.
Ritmul de activitate al CECO
este impresionant: în februarie 1953 a fost deschisă piaţa comună a cărbunelui şi a minereului de
fier, pe 15 martie cea a fierului vechi şi pe 1 mai cea a oţeluluI. Tratatul prevedea un termen de
cinci ani pentru încheiarea procesului5. Se poate afirma cu certitudine că
în ciuda obstacolelor şi reticenţelor, CECO a devenit un model şi un reper pentru următoarele
etape ale construcţiei europene. Evenimentul decisiv
pentru ,,relansarea” europeană a fost Conferinţa de la Messina (Sicilia)din 1-3 iunie 19556.
4
Ştefan Viorel M. Ghenea, Identitate europeană, diferenţă culturală şi imaginar colectiv, ed. Muzeul Literaturii
Române, Bucureşti, 2013, p. 102.
5
Marian Ştefănescu, Idea şi integrarea europeană, p. 91.
6
Ibidem, p. 94.
Iniţial întrunirea a fost convocată de ministrul de externe italian, Gaetano Martino pentru a
discuta problema succesiunii lui Jean Monnet la conducerea Înaltei Autorităţi, dar s-a ajuns să fie
discutată chiar situaţia integrării europene datorită disconfortului provocat de votul negativ din
30 august 1955 din cadrul Adunării Franceze. De menţionat este faptul că
în timpul Conferinţei de la Mesina s-a hotărât crearea unui comitet pentru a se pregăti viitoarele
documente. La conducerea acestui comitet a fost ales P.H Spaak. Au fost formate patru comisii
însărcinate cu studierea problemelor legate de energia tradiţională, energia nucleară, transport, şi
a lucrărilor publice.
Tratatul Comunităţii Europeane a Cărbunelui şi Oţelului a fost menţinut în vigoare timp de 50
ani, până în 2002.

Tratatul de la Roma. Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea

Europeană a Energiei Atomice (EURATOM)
La data de 25 martie 1957 au fost semnate la Roma Tratatele prin care se instituiau
Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (intrate în
vigoare la 1 ianuarie 1958) de către reprezentanţii Germaniei, Belgiei, Franţei, Italiei,
Luxemburgului şi Olandei7.
Cele două tratate au creat o piaţă comună, bazată pe libera circulaţie a bunurilor,
persoanelor, serviciilor, capitalurilor.
Tratatul Comunităţii Economice Europene şi-a fixat câteva obiective
politice precum: să pună bazele unei ,,uniuni mai strânse” între naţiunile Europei, să
îmbunătăţească condiţiile de viaţă şi de muncă a cetăţenilor, să asigure progresul economic şi
social al ţărilor membre, să asigure relaţii comerciale echilibrată şi concurenţă echitabilă, să
elimine treptat restricţiile privind comerţul internaţional, să respecte principiile Cartei ONU, să
reduce diferenţele sociale şi economice dintre diferitele regiuni ale Europei, să pună în comun
propriile resurse în vederea menţinerii păcii şi a libertăţii.
Aceste obiective s-au concretizat prin punerea în practică a unor politici: politica agricolă
comună, politica vamală industrială, politica de concurenţă, politica comercială comună.
Tratatul CEE s-a bucurat de un puternic succes. El a constituit fundamentul economic care a
făcut din Europa una dintre cele mai mari puteri comerciale ale lumii.
Prin intermediul Tratatului s-a stabilit: o piaţă comună, în cadrul căreia statele semnatare convin
alinierea progresivă a propriilor politice economice, s-au interzis acordurile care pot afecta
comerţel celo şase ţări, s-a creat un spaţiu economic unitar cu liberă concurenţă între
interprinderi.
Tratatul EURATOM era diferit nu numai pentru că se referea la o politică sectorială, ci şi
pentru că domeniul atomic era la început şi se putea urmări doar: dezvoltarea cercetării şi
difuzarea cunoştinţelor, stabilirea unor standarde de siguranţă pentru muncitori, aprovizionarea
statelor membre cu minereuri şi combustibili nuclare, stimularea investiţiilor de capital în
industria nucleară şi construcirea instalaţiilor necesare aceste industrii8.
Tratatul EURATOM avea drept obiectiv principal realizarea unor condiţii pentru dezvoltarea
unei industrii nucleare puternice.
7
https://www.europarl.europa.eu/about-parliament/ro/in-the-past/the-parliament-and-the-treaties/treaty-of-rome ,
09.06.2020, ora 17:00.
8
Marian Ştefănescu, Idea şi integrarea europeană, p. 96.
 Au fost create noi instituţii: Comisia (fiecare Comunitate avea propria Comisie-Comisia
CEE era formată din nouă membri, iar Comisia CEEA avea cinci membri), Consiliul CEE şi
Consiliul CEEA (reprezentau suveranitatea statelor şi aveau putere de decizie), Adunarea
Comună a celor trei comunităţii (Adunarea Parlamentară Europeană, formată din 142 deputaţi),
Curtea de Justiţie pentru cele trei comunităţi.
La 1 iulie 1958, Comisiile se aşează la Bruxelles, iar pe 7 octombrie,
noua Curte de Justiţie se instalează la Luxemburg.
Succesele economice au atras după ele, vechile preocupări
cu privire la uniunea polică. În accepţiunea oamenilor politici ai vremii, scopul acţiunilor lor era
unul politic, doar mijlocul, pe o scurtă perioadă era economic: ,,Cei ce au realizat Tratatul de la
Roma nu s-au gândit la el ca esenţial economic, l-au considerat ca o etapă în drumul spre uniunea
politică”9. Cele două Comunităţi au fost fondate pe un
sistem asemănător cu cel al Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului.

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

Asociația Europeană a Liberului Schimb a fost înființată la 4 ianuarie 1960 prin
semnarea Convenţiei de la Stockholm. Membrii fondatori ai AELS au fost: Marea Britanie,
Suedia, Norvegia, Danemarca, Austria, Finlanda, Elveţia, iar Irlanda a aderat abia în 1970.
Scopul inițial al acestei organizații internaționale era de a elimina taxele vamale asupra
produselor industriale în comerțul dintre statele membre. Prin convenția AELS, statele semnatare
au stabilit o zonă de liber-schimb pentru comerțul mărfurilor. Convenția a fost completată
ulterior printr-un acord de integrare economică pentru sectorul de servicii.
Crearea acestei grupări a fost o reacţie de adaptare a ţărilor la ameninţarea pe
care o reprezentau efectele asupra comerţului european cauzate de crearea uniunii
vamale vest-europene. Principala diferenţă între CEE timpurie şi AELS a fost lipsa unui
tarif vamal extern comun şi, prin urmare, fiecare membru al AELS a fost liber să stabilească
taxe individuale vamale împotriva schimburilor comerciale cu ţările terţe AELS10.
AELS, în fond a reprezentat doar o zonă de liber schimb, adică un
grup de teritorii vamale între care vămile şi celelalte restricţii pentru comerţ erau eliminate.
De precizat este faptul că Asociaţia Europeană a Liberului Schimb nu reprezintă un spaţiu
economic organizat, nu există o politică economică comună, prin urmare rămâne un câmp al
concurenţei internaţionale pentru statele membre.
AELS nu a reuşit să asigure acelaşi ritm accelerat de dezvoltare pentru statele
membre ca pentru membrii C.E.E. Treptat statele membre a Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb au aderat la Comunitatea Economică Europeană (mai târziu, în Uniunea Europeană).
În prezent în AELS, mai sunt patru state: Norvegia, Liechtenstein, Elveţia, Islanda.

9
Rodica Eşanu, Viorica Goraş-Postică, Vitalie Grosu, Lia Sclifos, Rodica Solovei, Grigore Vasilescu, Integrare
europeană pentru tine, Centrul educaţional Pro Didactica, II, Chişinău, 2009, p. 74.
10
Laura Magdalena Trocan, ,,Asociaţia Europeană a Liberului Schimb-50 de ani de existenţă”, în Analele
Universităţii ,,Constantin Brâncuşi”, nr. 1, Târgu Jiu, 2010, p.142.
Instituţiile europene de la mijlocul secolului XX
La data de 5 mai 1949 a luat fiinţă Consiliul Europei, ce este considerat o organizaţie
internaţională. Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de
,,Adunarea Parlamentară” şi una interguvernamentală, întruchipată de ,,Comitetul Miniştrilor”.
Parlamentul european a luat fiinţă cu ocazia unei adunări în cadrul CECO, între
10-13 septembrie 1952.
Bibliografie:

Cornelia Lefter, Drept comunitar instituţional, ed. Economică, Bucureşti, 2001

Marian Ştefănescu, Idea şi integrarea europeană, Ministerul Educaţiei şi a Cercetării, Bucureşti,

2007

Rodica Eşanu, Viorica Goraş-Postică, Vitalie Grosu, Lia Sclifos, Rodica Solovei, Grigore
Vasilescu, Integrare europeană pentru tine, Centrul educaţional Pro Didactica, II, Chişinău,
2009

Ştefan Viorel M. Ghenea, Identitate europeană, diferenţă culturală şi imaginar colectiv, ed.
Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2013

Laura Magdalena Trocan, ,,Asociaţia Europeană a Liberului Schimb-50 de ani de existenţă”, în

Analele Universităţii ,,Constantin Brâncuşi”, nr. 1, Târgu Jiu, 2010

https://www.europarl.europa.eu/about-parliament/ro/in-the-past/the-parliament-and-the-
treaties/treaty-of-rome , 09.06.2020, ora 17:00.