Fântâna dintre plopi, din volumul Hanu Ancuței, Mihail Sadoveanu

-1928-
Caracterizarea lui Neculai Isaac

Perioada interbelică se caracterizează printr-un efort de innoire, atât a culturii române, dar și
a societății. Este perioada când literatura noastră reușește să se sincronizeze cu principalele mișcări
culturale din Vestul Europei. Chiar dacă această perioadă este considerată o perioadă de glorie a
culturii românește, în același timp este un timp ce se definește prin mișcări contradictorii. Cele două
curente, tradiționalismul și modernismul, vor încerca de-a lungul întregii perioade să își afirme
importanța și superioritatea. Pe de-o parte, atitudinea modernistă este prin definiție antiacademică,
anticonservatoare și împotriva tradiției. Conceptul de „modernism” definește o mișcare largă înscrisă
sub semnul unui „principiu de progres” (Eugen Lovinescu). Pe de altă parte, tradiționalismul spune că
satul românesc rămâne singurul spațiu în care valorile pure ale spiritualității și moralității au rămas
intacte, chiar dacă acestă mitologizare vine cu o ușoară mistificare a acelei scietății, imagine care va fi
demontată de romanul Ion.

Mihail Sadoveanu urmărește în întreaga sa creație filonul tradiționalist. Chiar dacă nu

urmărește să realizeze un portret deplin al vieții sănătoase găsite la sat, Sadoveanu își plasează
majoritatea operelor la sat și are în centru personaje puternic individualizate care încearcă prin
acțiunile sale să reprezinte tipul de oameni bine definiți, solizi și sănătoși din punct de vedere moral,
bine impământeniți care nu au fost atinși, încă, de fragmentaritatea lumiii modern. Astfel, personajul
povestirii Fântâna dintre plopi¸ Neculai Isaac este un astfel de personaj. Conștient de sine și de
consecințele acțiuniilor sale din trecut, nu ezită să își facă autocritica și să își recunoască propria
greșeală. Povestirea Fântâna dintre plopi face parte din volumul Hanu-Ancuţei de Mihail Sadoveanu,
apărut în 1928. Volumul conţine nouă povestiri relatate într-un singur loc, la Hanul Ancuţei.

Fântâna dintre plopi folosește tehnica povestirii în ramă, tehnică des folosită de-a lungul
istoriei literaturii (Decameronul lui Bocaccio sau O mie una nopți). Povestirea-cadru prezintă decorul
celorlalte povestirii și leagă toate celelealte povestiri împreună. La han, spaţiul este fixat la începutul
volumului, la Hanu-Ancutei, care nu era han, era cetate. Aşezat la răscruce de drumuri, hanul este un
loc de petrecere, ocotitor ca o cetate şi cunoscut călătorilor. Nouă narațiuni de sine stătătoare sunt
încadrate într-o altă narațiune, prin procedeul inserției. Fântâna dintre plopi este a patra povestire din
volum, în care un narator subiectiv, Neculai Isac, relatează o tristă poveste de iubire, traită de el în
tinerețe, în urmă cu peste douăzeci și cinci de ani. Povestirea este o specie a genului epic, în proză,
limitată la relatarea unui singur fapt, povestirea se face, de cele mai multe ori, la persoana I, accentul
cade pe poveste și mai puțin pe personaj, timpul evocat este istoric sau mitic, presupune o atmosferă
propice depănării amintirilor.

Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui centru al lumii. Timpul este mitic, asfel,
naratorul plasează poveștile cândva demult, într-o toamnă aurie (illo tempore), oamenii se adună și
incitați de vin și mâncare bună, încep să povestească întâmplări marcante petrecute de-a lungul vieții.
Aceste povești nu sunt simple povești, ci sunt inedite, petrecute într-un trecut îndepărtat (toamnă
aurie). Plasarea acesora în trecutul nu tocmai recent, indică o prima temă a acestei povestiri:
escapismul prin literatură/ prin povești. Tot ce fac oamenii la han este să povestească și ca modalitate
de a socializa, dar și ca modalitate de a-și configura lumea din jur. Poveștile, fie cele citite, fie cele
auzite, sunt modalitatea prin care putem spune ceva seminifactiv despre propria persoană, la fel cum o
vor face naratorii din Hanu Acnuței. Tema escapismului este contruită și prin plasarea întâmplărilor
într-un trecut îndepărtat (toamnă aurie). Prezentul când poveștile sunt povestite indică faptul că
personajele nu sunt mulțumite de prezent, de aceea se refugiază în acel trecut mitic. O a doua temă a
povestirii este iubirea tragică dintre căpitanul Neculai Isac și țigăncușa Marga. Dacă legat de Marga
putem vorbi despre o iubire adevărată, dusă până la sacrificiul de sine, despre Neculai vorbim doar
despre o infatuare, deoarece Neculai nu e dispus să facă aceleași sacrificii, alegând să fugă pentru a-și
salva viața.

Neculai Isac este personajul principal al acestei povestiri. În drum spre Pașcani, Isac se oprește
la Hanul Ancuței. Plimbându-se pe lângă han, Neculai se întâlnește cu o șatră de țigani. Printre acei
țigani, o va observa pe Marga, o țingăncușă frumoasă de care se va îndrăgosti. Cei doi petrec o noapte
de dragoste la fântâna dintre plopi. Neculai este nevoit să plece, dar îi promite Margăi că va reveni. A
doua zi, cei doi se întâlnesc la Han, dar Marga îi spune că țigani o foloseau pe ea pentru a-l ademeni și
pentru a-i fura bani. Gestul plin de iubire al Margăi îi va salva viața. Deoarece Marga și-a trădat șatra,
este omorâtă și aruncată în fântână.

Conflictul exterior se contruiește între Neculai și șatra de țigani, iar conflictul interior apare în
inima Margei deoarece ea îl iubește pe Neculai si se va sacrifica pentru el, dar din cauza modului cum
se contruiesc relațiile într-o familie de țigani, ea e conștientă de datoria sa față de faimilie. Conflictul
interior apare și în inima lui Neculai Isac în momentul când își relatează povestea din tinerețe deoarece
e conștient de greșelile făcute.

În concluzie, Fântâna dintre plopi este o povestire care folosește tehnica povestirii în ramă și
prezintă o tragică poveste de iubire, în care accentual cade pe iubire gara să se sacrifice. În același
timp, povestirea susține idea că puterea poveștii e singura care ne poate da sens și prin care ne
configurăm lumea.