CURSUL NR.

5
Cap.5. LUCRÃRILE SOLULUI

5.2.DEFINIŢIE, OBIECTIVE ŞI CASIFICARE

Lucrările solului sunt intervenţii (operaţii) efectuate cu unelte şi maşini agricole pentru a-i modifica
însuşirile şi a dirija factorii de vegetaţie (apă, aer, căldură, elemente nutritive şi activitate biologică), creând astfel
condiţii optime pentru dezvoltarea plantelor cultivate. De asemenea, prin lucrările solului se creează premizele
pentru execuţia de calitate a celorlalte elemente tehnologice cum ar fi: realizarea la suprafaţa terenului a condiţiilor
pentru semănat, administrarea erbicidelor preemergente şi chiar pentru recoltarea mecanizată a unor culturi.
Lucrarea pământului asimilată de multe ori cu înţelesul de agricultură, a evoluat de la uneltele de piatră, grapa
obişnuită de lemn şi până la plugurile şi agregatele complexe de azi, fără a-şi pierde din importanţă şi actualitate. Dacă
la început forţa de tracţiune a fost cea umană, treptat s-a trecut la cea animală, iar astăzi majoritatea lucrărilor solului
sunt efectuate cu tracţiune mecanică. În prezent, mai mult ca oricând, prin efectuarea judicioasă a lucrărilor solului, în
deplina armonie cu ceilalţi factori de vegetaţie, inginerul agronom poate menţine şi spori fertilitatea solului şi dirija
procesul de producţie agricolă, astfel încât să obţină rezultate economice favorabile şi produse de calitate.
În comparaţie cu vegetaţia naturală şi cu buruienile, plantele de cultură au capacitate mai redusă de a asimila
elementele nutritive din forme greu solubile, iar productivitatea lor este condiţionată de oscilaţiile ecologice (de climă,
sol etc.). Fără ajutorul omului, culturile nu se pot instala, nu pot rezista concurenţei buruienilor, iar cerinţele lor faţă de
însuşirile solului sunt mult mai mari. Ca urmare, solurile cultivate sunt supuse la diferite intervenţii tehnologice (lucrări,
îngrăşăminte, combaterea buruienilor etc.) cu scopul ca însuşirile lor să corespundă cerinţelor plantelor de cultură.
Lucrările solului determinã în primul rând modificări ale însuşirilor fizice care în continuare influenţează însuşirile
chimice şi biologice ale solului. Este necesar a se sublinia cã tehnica şi momentul (perioada) în care se executã lucrările
solului sunt subordonate cerinţelor plantelor, scopului pentru care se cultivã, precum şi condiţiilor ecologice, de climã,
sol şi de relief.
Obiective.
Având în vedere aceste condiţii de diferenţiere, obiectivele concrete ale lucrărilor solului pot fi următoarele:
- reglarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice, concomitent cu crearea condiţiilor optime pentru încorporarea
seminţelor, germinarea acestora, cât şi pentru creşterea ulterioară a plantelor;
- menţinerea şi sporirea fertilităţii solului prin refacerea periodică a afânării statutului arat si încorporarea în sol
a resturilor vegetale rămase după recoltarea plantelor, a gunoiului de grajd, a îngrăşămintelor verzi,
îngrăşămintelor minerale, amendamentelor etc.;
- eliminarea sau diminuarea însuşirilor negative ale solurilor afectate de factori limitativi (exces de umiditate,
salinizare, secetă, eroziune) prin îmbunătăţirea drenajului intern al solului, fragmentarea hardpanului,
mărunţirea crustei, favorizarea procesului de spălare a sărurilor;
- combaterea buruienilor precum şi unele boli şi dăunători care au ciclurile de dezvoltare în legătură cu solul;
- potenţarea efectului celorlalte elemente tehnologice; vigoarea plantelor şi eficacitatea îngrăşămintelor, a apei
de irigat, a rotaţiei culturilor este strâns legată de modul cum s-a pregătit solul; sistemul radicular al plantelor
tinere se dezvoltă mai uşor într-un strat afânat, decât în unul compact; la fel şi activitatea microorganismelor
este mai intensă în solurile lucrate;
- depoluarea solului prin intensificarea activităţii microorganismelor, favorizarea proceselor de oxidare.
Eficienţa economică a unei culturi este strâns legată de modul cum sunt executate şi de ce calitate sunt lucrările
solului. Lucrările solului constituie componenta tehnologică care prin raţionalizare conduce la reducerea substanţială a
consumului de combustibil, deoarece pregătirea solului necesită 35-65 % din totalul energiei consumate în tehnologia
unei culturi.
Clasificare.
Lucrările solului se clasifică după scopul principal astfel:

- lucrări de bază: aratul, afânarea fără răsturnarea brazdei (paraplow, cizel), afânarea adâncă, arătura de
desfundare;
- lucrări de pregătire a patului germinativ: nivelarea, tăvălugitul, lucrarea cu grapa, lucrarea cu
combinatorul, lucrarea cu freza, lucrarea cu agregate complexe;
- lucrări de întreţinere a culturilor şi a ogoarelor: tăvălugitul, lucrarea cu grapa, prăşitul, bilonatul.

Lucrările de bază, au ca scop principal mobilizarea solului la adâncimi de peste 15 cm şi până la 120 cm. Au
fost denumite de bază, nu pe considerentul că ar fi mai importante decât celelalte categorii de lucrări, ci pe baza ordinii
de executare, întotdeauna executându-se înaintea celorlalte lucrări, formând baza de aplicare a tuturor verigilor
tehnologice. Calitatea lucrărilor de bază se regăseşte întotdeauna la executarea lucrărilor de pregătire a patului
germinativ şi a lucrărilor de întreţinere. Lucrările de bază a solului de obicei se asociază cu fertilizarea cu îngrăşăminte
organice naturale (gunoiul de grajd trebuie încorporat în sol prin arătură), eliminarea excesului temporar de umiditate şi
reducerea tasării (afânarea adâncă), schimbarea destinaţiei terenului de la arabil la plantaţii pomicole, viticole, hameişti
(arătura de desfundare).
 Lucrările de pregătire a patului germinativ au ca rol mobilizarea solului pe adâncimea de semănat (maxim
10-12 cm), în scopul asigurării condiţiilor optime de semănat, germinat şi creşterea plantelor în primele lor stadii de
dezvoltare.
Lucrările de întreţinere a culturilor şi a ogoarelor urmăresc mărunţirea şi afânarea superficială a solului,
nivelarea terenului, distrugerea buruienilor, mărunţirea resturilor vegetale rămase de la cultura precedentă. Întreţinerea
ogoarelor include dezmiriştirea şi grăpatul ogoarelor la desprimăvărare. Lucrările de întreţinere a culturilor se
efectuează după însămânţare pentru îngrijirea culturii, menţinerea solului în stare fizică optimă, combaterea
buruienilor, etc. Principalele lucrări de întreţinere sunt: grăparea, tăvălugirea, prăşitul.

5.7. LUCRĂRILE DE BAZĂ ALE SOLULUI

5.7.1.ARATUL
Aratul este lucrarea de bază a solului prin care pe o adâncime determinată din stratul arabil, o fâşie de sol
numita brazdă este tăiată, desprinsă de stratul subarabil, mărunţită, întoarsă şi afânată.
În sinteză obiectivele urmărite la lucrarea de arat sunt următoarele:
- refacerea stării de aşezare afânată a solului şi îmbunătăţirea drenajului intern al acestuia,
- întoarcerea, mărunţirea şi afânarea brazdei,
- încorporarea stratului prăfos de la suprafaţă, a resturilor vegetale, îngrăşămintelor, amendamentelor etc.,
- reglarea chimismului şi biologiei solului,
- combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor,
- conservarea apei în sol prin mărirea capacităţii de înmagazinare,
- pe terenurile în pantă împiedicarea scurgerilor de apă şi favorizarea infiltraţiei,
- asigurarea condiţiilor pentru pregătirea patului germinativ.
Prin toate aceste obiective importante şi efecte favorabile arătura este considerată, în sistemul convenţional de
lucrare a solului, lucrarea de bază a solului în cadrul rotaţiei culturilor şi a sistemului de lucrare.
Tipuri de arătură după adâncimea la care se execută. Executarea arăturii la adâncimea optimă presupune
stabilirea acesteia în funcţie de două cerinţe complementare: una agrotehnică şi una energetică.
După adâncimea la care se execută arăturile se clasifică astfel:
 dezmiriştirea,
 arătură superficială,
 arătura normală,
 arătura adâncă,
 arătura foarte adâncă.
Din punct de vedere agrotehnic adâncimea arăturii se stabileşte pentru fiecare parcelă în parte, în funcţie de
condiţiile locale de sol sau de climă, de starea culturală a terenului şi cerinţele plantelor pentru adâncimea lucrării. În
fiecare parcelă, de la un an la altul e nevoie de schimbarea adâncimii de arat pentru evitarea formării hardpanului.
Acesta se formează datorită tasării solului, sub talpa plugului, interpus între stratul arat şi cel nearat, fiind o consecinţă a
execuţiei arăturii an de an la aceeaşi adâncime.
Caracteristicile arăturilor în funcţie de adâncimea la care se execută constituie fundamentul ştiinţifica pentru
alegerea în practică a tipului de arătură, acestea fiind prezentate în continuare.
Dezmiriştirea se execută pe terenurile cu mirişte rămasă după recoltarea unei cereale păioase. Se execută cu
plugul, discul, cultivatorul etc., de obicei la adâncimea de 10-12 cm sau chiar mai puţin. Lucrarea se poate executa şi pe
terenuri care au fost cultivate cu alte culturi iar după recoltarea acestora, din cauza umidităţii reduse din sol, nu se poate
executa arătura de vară, constituindu-se într-o lucrare intermediară, cu multiple avantaje agrotehnice. Dezmiriştirea are
multiple avantaje: mobilizează solul şi intensifică activitatea microorganismelor, favorizează pătrunderea apei în sol şi
conservarea mai bună a acesteia, distruge buruienile de la suprafaţa terenului. Lucrarea solului la adâncime mică
favorizează germinaţia seminţelor de buruieni, iar după răsărire buruienile şi samulastra sunt distruse prin arătura de
vară sau de toamnă care urmează. Avantajele enunţate se obţin dacă dezmiriştirea se face imediat după recoltare,
deoarece solul are umiditatea necesară prelucrării.
Bazele producţiei oricărei culturi agricole se pun începând cu primele zile după recoltarea culturii
premergătoare. Pentru practica agriculturii din zonele agricole de stepă şi silvostepă lucrările executate în perioada de
vară au o importanţă mare în ceea ce priveşte conservarea apei în sol dar şi în ceea ce priveşte combaterea preventivă a
buruienilor. Practica actuală încetăţenită în ţara noastră printre fermierii fără experienţă prin care terenul, după
recoltarea culturii premergătoare, este lăsat fără lucrări de întreţinere pe timpul verii, fiind lucrat numai toamna târziu,
este una din marile greşeli de tehnologie care se practică. Vara după recoltarea culturilor, în condiţii de umiditate
suficientă, buruienile vor invada terenul, consumând elementele nutritive din sol, apa şi în acelaşi timp vor infesta solul
cu seminţe sau organe vegetative de înmulţire. Buruienile se vor instala chiar şi în condiţii de secetă deoarece sunt mai
bine adaptate condiţiilor de climă şi mult mai agresive în concurenţa pentru factorii de vegetaţie, decât plantele de
cultură. Conservarea elementelor nutritive în sol impune, astfel, combaterea buruienilor şi pe perioada când terenul este
fără cultură. După recoltarea culturilor, vara sau la începutul toamnei, pentru fiecare parcelă de teren trebuie gândit
asolamentul practicat şi în funcţie de condiţiile culturale şi cerinţele culturii postmergătoare se stabilesc tipul şi
caracteristicile lucrărilor curente de întreţinere.
 Arătura superficială se execută la adâncimea de 12-18 cm. Adâncimea mică este determinată de condiţiile de
sol, scopul lucrării şi cerinţele plantei care urmează a se cultiva.
Arăturile superficiale se folosesc în următoarele cazuri:
- pe terenurile afânate, curate de buruieni, cu puţine resturi vegetale, pe aluviunile din luncile râurilor şi pe
terenurile în pantă ca strat arabil subţire;
- primăvara (pe terenuri nisipoase), îndeosebi în zonele colinare - montane când se încorporează gunoiul de
grajd şi terenul nu a fost arat din toamnă;
- la pregătirea terenului pentru culturi duble şi pentru semănat, pe terenurile pe care culturile au fost compromise
(depunere de aluviuni, colmatări la baza versanţilor, grindină) şi este necesară reafânarea pentru a putea
semăna;
- pe terenurile pe care nu s-a făcut dezmiriştirea şi nu se poate executa nici arătura de vară;
- la întoarcerea pajiştilor naturale şi cultivate pentru distrugerea buruienilor, urmată de arătura adâncă;
- la pregătirea solului pentru semănatul cerealelor de toamnă, pe terenurile care au fost arate vara devreme şi
care din cauza ploilor sau din alte cauze se prezintă toamna bătătorite, îmburuienate şi nu pot fi pregătite în
bune condiţii cu ajutorul grapei cu discuri şi nu există grape rotative.
De asemenea, în toamnele foarte uscate, pe terenurile argiloase care vor fi semănate cu cereale de toamnă,
pentru a evita arăturile bulgăroase, este indicată arătura superficială la 18 cm adâncime. Întotdeauna arătura superficială
se execută în agregat cu grapa stelată sau cu grapa cu colţi.
Arătura normală se execută la adâncimea de 18-20 cm vara sau toamna, întotdeauna în agregat cu grapa.
Arăturile normale se execută cât mai aproape de data când a fost recoltată planta premergătoare. Limita inferioară de
adâncime (18 cm) este preferată pe solurile uşoare, cu resturi vegetale puţine şi mirişte cu înălţime mică. Pe solurile
compacte, argiloase, precum şi pentru încorporarea gunoiului de grajd, este preferată limita superioară de adâncime.
Arăturile normale se folosesc în următoarele situaţii:
- vara, pe terenurile eliberate de culturi, atât pentru semănăturile de toamnă cât şi pentru semănăturile de
primăvară;
- toamna, pe terenurile eliberate de soia, cartof, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, porumb şi care urmează să fie
semănate cu grâu, orz de toamnă, secară;
- arătura normală se poate folosi şi pentru culturi succesive, pe solurile profunde şi bine lucrate.
Arătura adâncă se execută la adâncimea de 21-30 cm, vara, la 2-3 săptămâni de la dezmiriştire şi de regulă,
toamna pentru culturile prăşitoare care se seamănă primăvara. Arăturile adânci sunt indicate pe soluri cu strat arabil mai
gros de 35 cm, pe terenurile cu multe resturi vegetale, mirişte înaltă şi buruieni perene, pe soluri argiloase şi compacte.
Cu acest tip de arătură se încorporează cel mai bine gunoiul de grajd. Alternarea, în timp, pe acelaşi teren a arăturilor
normale cu cele adânci evită formarea hardpanului şi asigură amestecarea unui volum mai mare de sol. Arăturile adânci
prezintă aceleaşi avantaje ca şi arăturile normale, dar la intensitate mai mare. Astfel, pe terenurile arate adânc se
acumulează o cantitate mai mare de apă, seminţele de buruieni şi resturile vegetale sunt încorporate mai adânc, volumul
de sol amestecat şi supus îngheţului şi dezgheţului este, de asemenea mai mare. Dăunătorii şi bolile sunt distruşi în
procent sporit. La opţiunea pentru arătura adâncă trebuie reţinut consumul sporit de combustibil şi intensitate sporită a
proceselor de oxidare din sol. Arăturile adânci executate frecvent impun aplicarea unor cantităţi sporite de materie
organică pentru a menţine un echilibru între humificare şi mineralizare în sol.
Arătura foarte adâncă se execută la adâncimea de 30-40 cm. Se utilizează numai în cazuri deosebite şi
urmăreşte îmbunătăţirea radicală, pentru o durată de 3-4 ani sau mai mult, a însuşirilor fizice nefavorabile a unor soluri.
În literatura de specialitate arătura foarte adâncă este numită şi arătura ameliorativă. Arăturile foarte adânci se execută
vara sau toamna, pe terenurile care vor fi însămânţate primăvara. Arăturile foarte adânci se recomandă pe lăcoviştile
argiloase care au nevoie de afânări profunde pentru aerisire şi pătrunderea rădăcinilor plantei. Prin arat la adâncime
foarte mare, de 35-40 cm, pe solurile cu exces de umiditate, în orizontul Am, sub stratul arabil, din cauza condiţiilor
anaerobe se produce bisulfură de fier care adusă la suprafaţă se oxidează şi rezultă acid sulfuric şi sulfat de fier,
compuşi foarte dăunători pentru plante. De asemenea, arătura foarte adâncă este eficientă pe soluri brune luvice şi
luvisoluri albice îmbunătăţindu-le regimul aerohidric, dar numai dacă orizontul arabil este suficient de gros şi prin arat
nu se aduce la suprafaţă orizontul iluvial. Pentru a evita aceste riscuri arătura foarte adâncă se poate înlocui cu arătură
adâncă + subsolaj (plugul prevăzut cu scormonitor).
Tipuri de arătură după perioada de executare. După perioada în care se execută deosebim arături de vară,
de toamnă şi de primăvară.
Arătura de vară se situează pe primul loc în ordinea favorabilităţii pentru menţinerea fertilităţii solurilor, a
calităţii stratului arat atât, pentru pregătirea patului germinativ cât şi a condiţiilor oferite la germinarea seminţelor şi
dezvoltarea plantelor. Arăturile de vară se execută după recoltarea culturilor timpurii, cum sunt borceagurile, rapiţa,
cartoful timpuriu, mazărea, orzul, grâul etc., dar nu mai târziu de 15 august în zonele din sudul ţării, respectiv până la 30
august în zonele din nord. Adâncimea până la care se execută arăturile de vară depinde de mai mulţi factori dintre care
mai importanţi sunt:
- umiditatea solului şi intervalul de timp care mai rămâne până la pregătirea patului germinativ şi semănat,
- planta care urmează a fi cultivată,
- starea culturală a terenului (îmburuienare, înălţimea miriştii şi desimea acesteia, dacă se încorporează gunoiul
de grajd sau nu),
- destinaţia arăturii (pentru culturile succesive, de toamnă sau de primăvară).
 În cazul în care arătura de vară se execută pentru a semăna culturi succesive, se lucrează la adâncimea de 15-18
cm, pentru cerealele de toamnă la 20-25 cm pe solurile mijlocii şi grele, respectiv 20-25 cm când se cultivă floarea-
soarelui, soia, porumb, respectiv 28-30 cm pentru sfecla de zahăr şi cartof. La arat vara, plugul lucrează în agregat cu
grapa obişnuită sau grapa stelată pentru mărunţirea bulgărilor şi nivelarea solului. Cantităţile mari de apă acumulate în
sol ca urmare a efectului arăturii de vară, fac ca grâul semănat toamna să răsară repede, să înfrăţească bine, să reziste la
ger, iar primăvara să-şi continue vegetaţia în condiţii bune. Arăturile de vară, favorizează regimul aerohidric care, fiind
favorabil microorganismelor, stimulează activitatea acestora şi ca urmare în sol creşte cantitatea de nitraţi. Prin arătura
de vară acidul azotic şi acidul carbonic formaţi ca rezultat al activităţii mai intense a microorganismelor contribuie la o
mobilizare mai mare şi a fosforului din sol. În toamnă, în solurile arate din vară se găseşte de 3-5 ori mai mult fosfor
accesibil plantelor. Cantităţi mai mari se găsesc şi la celelalte elemente nutritive, ca potasiu, calciu, magneziu etc. Din
aceste considerente culturile de grâu şi orz de toamnă de pe terenurile arate vara sunt mai viguroase, de culoare mai
închisă, mai bine înfrăţite, mai rezistente la ger şi secetă, iar recoltele mult mai mari şi de mai bună calitate. Arătura de
vară poate aduce sporuri de producţie, la cultura de grâu, de până la 1000 kg/ha pe solurile compacte.
Arăturile de vară contribuie la combaterea buruienilor, îndeosebi a celor perene. Prin arat o parte din rizomi şi
stoloni rămân la suprafaţa arăturii unde se epuizează, usucă şi mor. În literatură se citează reduceri cu 40-60% a
numărului de buruieni faţă de arătura efectuată cu întârziere. Arăturile de vară favorizează descompunerea bună a
miriştilor şi a celorlalte resturi organice încorporate în sol. Eficacitatea arăturii de vară creşte dacă înainte de arat pe
miriştea de grâu se administrează 30-40 kg/ha azot şi scade odată cu întârzierea epocii de executare.
Arătura de toamnă se practică, de regulă după culturile care se recoltează toamna sau pe terenurile care sau
eliberat vara şi din diferite motive nu au fost arate. Arăturile de toamnă (ogoarele de toamnă) sunt destinate, în
principal, pentru culturile care se seamănă primăvara, dar se menţin în proporţie mare şi pentru semănăturile de toamnă
ca urmare a diversităţii reduse a culturilor şi imposibilitatea organizării unor asolamente optime. Această situaţie este
determinată de lipsa unor rotaţii corespunzătoare, care obligă la semănatul cerealelor de toamnă uneori cu întârziere.
Arăturile de toamnă pentru semănăturile de toamnă se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare, dar nu
mai târziu de 15 septembrie în zonele din nordul ţării, respectiv 25 septembrie în sudul ţării. Arăturile de toamnă pentru
semănăturile de toamnă se execută în agregat cu grapa stelată, cu cel puţin 10-15 zile înainte de semănat, pentru ca
stratul de sol mobilizat să se aşeze şi să se poată pregăti patul germinativ în mod corespunzător. Adâncimea arăturilor
de toamnă pentru semănăturile de toamnă este de 18-22 cm, diferenţiat, în funcţie de sol.
Pe solurile cu textură lutoasă, lutoargiloasă, cu grad redus de îmburuienare, cu tasare redusă (densitatea
aparentă sub 1,4 g/cm3) şi permeabilitate bună, care au fost cultivate cu sfeclă pentru zahăr, cartof, soia, arătura de
toamnă pentru cereale de toamnă poate fi înlocuită cu lucrarea cu discul, grapa rotativă, grapa cu rotoare îngemănate
etc., efectuate la adâncimea de 15-18 cm. La înlocuirea arăturilor de toamnă cu lucrări fără răsturnarea brazdei, este
important ca acestea să se facă imediat după recoltarea culturii, nu mai târziu de 2 zile după recoltare.
Arăturile de toamnă sau ogoarele de toamnă, destinate pentru culturile care se seamănă primăvara se execută
până la 15 noiembrie. Plugul nu este necesar să lucreze în agregat cu grapa, pe terenurile în pantă, întrucât denivelările
de la arătură au efecte favorabile asupra acumulării apei şi reducerea eroziunii. Pe terenurile plane arăturile de toamnă
trebuie grăpate, pentru a fi mai bine nivelate, astfel încât primăvara să se usuce uniform intrarea în teren fiind posibilă
mai devreme. Adâncimea arăturilor de toamnă este de 22-30 cm, diferenţiat la: 22-25 cm, pe terenurile unde se cultivă
floarea-soarelui, porumb, leguminoase anuale şi 28-30 cm pentru culturile de sfeclă pentru zahăr, cartof şi plante
furajere rădăcinoase.
Efectele favorabile ale arăturilor de toamnă sunt mai reduse comparativ cu arăturile de vară, dar mult mai mari
decât a arăturilor de primăvară. Avantajele arăturilor de toamnă faţă de cele de vară se explică prin perioada mai scurtă
de la arat la semănat, condiţii de cultură mai puţin favorabile pentru microorganisme (şi o activitate mai redusă a
acestora) şi umiditatea solului la limita favorabilităţii.
Arăturile de toamnă care se execută pentru culturile de primăvară sunt mai favorabile decât arăturile de
primăvară din următoarele motive:
- toamna când se execută arăturile solul este mai aproape de starea optimă de lucru, iar în cursul iernii în
procesul de îngheţ-dezgheţ calitatea arăturii se îmbunătăţeşte;
- îngrăşămintele organice şi resturile vegetale încorporate în sol prin arătura de toamnă îmbunătăţesc drenajul
intern al solului şi primăvara stratul arat se drenează uşor, favorizând încălzirea, În consecinţă pregătirea
patului germinativ poate începe mai devreme, semănatul de asemenea, prelungindu-se astfel, intervalul de timp
în care planta asimilează şi producţia creşte;
- în solul arat toamna se infiltrează uşor precipitaţiile căzute în perioada de toamnă-iarnă;
- în urma aratului din toamnă rizomii, stolonii şi alte organe vegetative ale buruienilor perene rămân la suprafaţa
solului şi sunt distruse prin îngheţ. Dăunătorii şi germenii bolilor sunt îngropaţi în profunzime, unde
majoritatea pier, iar o altă parte, rămaşi la suprafaţa arăturii îngheaţă.
Arătura de primăvară. Pe toate tipurile normale de sol din ţara noastră, amânarea efectuării arăturilor din vară
şi toamnă pentru primăvară, duce la degradarea solului, cheltuială suplimentară şi producţii mai mici. Solul intrat în
iarnă nearat, iese în primăvară cu rezerve mai mici de apă şi cu o stare fizică mai puţin prielnică pentru arat şi pentru
culturile agricole. Arăturile de primăvară nu se pot executa decât târziu, după ce solul s-a zvântat pe adâncimea de
lucru, fapt care duce adesea la întârzierea semănatului culturilor de primăvară. Arăturile de primăvară sunt de regulă
bulgăroase, favorizează pierderile din apă din sol şi necesită multe lucrări pentru pregătirea patului germinativ.
Combaterea buruienilor se realizează în proporţie redusă, întrucât au crescut nestingherite vara şi toamna, au fructificat
şi au sporit rezerva de seminţe din sol sau a organelor vegetative de înmulţire. Solurile arate primăvara, datorită unei
activităţi biologice reduse, ca urmare a regimului nefavorabil de căldură şi apă, dispun de rezerve mici de substanţe
nutritive uşor solubile în special de nitraţi. Resturile vegetale ajunse în sol sunt transformate greu şi incomplet.
Când din motive obiective terenul a intrat nearat în iarnă, primăvara trebuie arat cât mai timpuriu şi în agregat
cu grapa. De obicei adâncimea arăturii este de 18-20 cm şi corespunde în principal pentru cereale de primăvară şi plante
furajere.

5.7.2. AFÂNĂRI FĂRĂ RĂSTURNAREA BRAZDEI

Lucrarea (arătura) cu grapa cu discuri grele. Se poate spune cã în ţara noastră varianta discuitã a fost cel
mai mult cercetatã, ca înlocuitor al arăturii cu plugul cu cormană, datoritã dotării relativ bune cu aceastã unealtã. Se
folosesc discuri cu grape grele. Piesele lor active sunt dotate cu discuri de formã concavã, aşezate oblic pe direcţia de
înaintare şi înclinate faţã de planul vertical. Pătrund în sol până la 18-
20 cm., taie şi mărunţesc solul, întorcându-l parţial. Este cunoscut cã
discul contribuie cel mai mult la deteriorarea structurii, fapt pentru care
se evitã folosirea lui excesivã, iar atunci când se impune trebuie ales
momentul optim de umiditate al solului. În urma lucrării numai cu
discul solul se îmburuienează în mod simţitor, mai ales cu buruienile ce
se înmulţesc prin rizomi, întrucât aceştia sunt fragmentaţi. Lucrarea cu
grapa cu discuri în alternanţã cu arătura prezintă avantajul realizării
economiei de combustibil şi obţinerea unor producţii practic egale cu
cele obţinute în tehnologia clasicã.
Lucrarea cu cizelul. Cizelul (figura 5.11) este o unealtã care
afânează solul până la adâncimea de 16-20 cm. (maxim 40 cm pentru
afânarea adâncã). Organul de lucru este rigid sau elastic având la vârf
un cuţit de tip ghearã. Lucrarea cu cizelul, realizează o afânare a solului, Figura 5.11.Lucrarea
fără a implica amestecarea, răsturnarea sau inversarea straturilor de sol. solului cu cizelul
Trebuie reţinut faptul cã solul cu un conţinut mare de argilã revine
repede la starea iniţialã. Lucrarea cu cizelul este de bunã calitate dacã se executã când solul este relativ uscat. Este
recomandat în special la cerealele păioase.
Lucrarea cu plugul paraplow (PFRB) (figura 5.12). Plugul Fără Răsturnarea Brazdei, este un plug la care
trupiţele obişnuite sunt înlocuite cu organe active care afânează solul fără sã-l întoarcă. Adâncimea de lucru este de 22-
25 cm. (maxim 30 cm.). Folosirea acestora este oportunã pe terenurile în pantã, asigurând protecţie antierozionalã (prin
păstrarea resturilor vegetale la suprafaţa solului), pe soluri cu orizont arabil scurt, pe soluri nisipoase supuse eroziunii
eoliene şi pe terenuri sărăturate (pentru a nu aduce sărurile din adâncime, la suprafaţă).
Prelucrarea solului cu cizelul (figura 5.13) şi plugul paraplow (figura 5.14, după S.Stănilă şi colab., 2003)
realizează în timpul procesului de lucru mărunţirea şi afânarea solului pe adâncimea lucrată, fără a întoarce stratul de
sol, realizând o încorporare foarte mică a resturilor vegetale. Resturile vegetale râmase la suprafaţa solului sau
încorporate parţial realizează o bună protecţie împotriva eroziunii eoliene şi hidrice. Pentru a evita înfundarea organelor
de lucru resturile vegetale trebuie mărunţite înainte de efectuarea lucrărilor.

5.7.3. DESFUNDAREA

Desfundarea este arătura care se execută la adâncimi foarte mari, de obicei la 50-80 cm, cu răsturnarea
brazdei, în scopul ameliorării radicale a solului.
Desfundarea se deosebeşte de arătură prin: adâncimea foarte mare la care se execută, influenţele mult mai
energice pe care le are asupra solului, intervalul mare de timp (5-20 de ani) între două lucrări de desfundare şi scopul
pentru care se face. Arătura de desfundare are un efect ameliorator pronunţat asupra solului. Scopul desfundării este
complex, fiind asociată cu fertilizarea organică, amendarea sau alte măsuri de ameliorare a fertilităţii solului.
Desfundarea se deosebeşte de afânarea adâncă prin aceea că, la afânarea adâncă se face mobilizarea solului fără
întoarcerea brazdei.
Desfundarea se execută numai în situaţii deosebite, înainte de înfiinţarea pepinierelor şi a plantaţiilor de
pomi, vie şi hamei, ori pentru ameliorarea crovurilor din zona solurilor brune roşcate.
Arătura de desfundare are următoarele efecte: sporeşte afânarea solului pe adâncime mare, realizează
amestecarea orizonturilor de sol cu îngrăşăminte şi amendamente (daca este cazul), ceea ce conduce la sporirea
fertilităţii solului, la mărirea capacităţii de infiltrare şi înmagazinare a apei în sol. Prin arătura de desfundare se combat
buruienile în totalitate întrucât prin încorporarea seminţelor la adâncime mare acestea nu mai germinează, iar buruienile
aflate în curs de vegetaţie sunt distruse complet (inclusiv cele perene). Efectul desfundării, în ceea ce priveşte
distrugerea buruienilor se menţine 3-4 ani, iar în ce priveşte afânarea solului 5-7 ani.
Odată cu executarea arăturii de desfundare este necesar să se încorporeze îngrăşăminte organice în cantităţi
mai mari. Desfundarea se execută cu pluguri speciale pentru desfundat, PBD-60 (plug balansier pentru desfundat la
adâncimea de 60 cm) şi PBD-80, care lucrează în agregat cu tractoare puternice. Cu toate efectele pozitive pe care le
are, arătura de desfundare rămâne o lucrare limitată ca extindere din cauză că este costisitoare.
 Pentru evitarea unor efecte negative ale arăturii de desfundare, cum ar fi aducerea la suprafaţa solului a unor
orizonturi de sol cu fertilitate foarte scăzută sau care conţin săruri, pietriş, orizonturi gleice etc., este necesar ca în
prealabil să fie efectuată o documentare pedologică.
Desfundarea se face, de regulă, vara sau toamna. Este necesar ca după desfundare şi până la plantare sau
semănatul plantelor prăşitoare, să treacă o perioadă de 1-2 luni în care să se producă oxidarea substanţelor
neasimilabile, uneori toxice, aduse din orizontul B, CCa, şi W.
Trebuie menţionat că solurile desfundate acumulează mai multă apă şi primăvara nu se pot lucra în urgenţa a-
I-a. În zonele afectate de izvoare de coastă şi alunecări active sau stabilizate, este recomandat să evităm lucrările de
desfundare.

5.7.4. AFÂNAREA ADÂNCĂ (SCARIFICAREA)

Afânarea adâncă a solului este lucrarea care se face la adâncime mai mare (30-80 cm) decât arătura, fără
răsturnarea brazdei şi urmăreşte permeabilizarea orizontului Bt sau a oricărui orizont impermeabil în scopul optimizării
raportului dintre volumul fazei solide şi cel al spaţiului poros.
În funcţie de adâncimea la care se execută, afânarea se clasifică astfel:
- afânarea de mică adâncime cu plugul obişnuit la care se montează piese de tip subsolier, până la 30-45 cm,
- afânarea la adâncime mijlocie, între 40-80 cm,
- afânare la adâncime mare, la peste 80 cm.
Afânarea la adâncime mijlocie şi mare se realizează cu unelte care au organe de lucru vibratoare sau cu organe
de scarificare (figura 5.15 şi figura 5.16), care pătrund în sol, fragmentează orizonturile impermeabile şi înlătură starea
de tasare a solului prin fisurarea acestuia sub acţiunea pieselor active, dar fără a realiza amestecarea, mărunţirea sau
inversarea orizonturilor.
Eficacitatea afânării adânci creşte dacă se aplică concomitent îngrăşăminte organice şi chimice iar lucrările
solului care se fac în continuare se execută în condiţii corespunzătoare.
Criteriile care trebuie avute în vedere la stabilirea necesităţii de permeabilizare a solului pentru ai regla regimul
aerohidric sunt:
- argilă în Ap peste 40%,
- densitatea aparentă frecvent peste 1,4 g/cm3,
- rezistenţa la penetrare peste 30-50 kgf/cm2,
- gradul de tasare a solului mai mare de 18%.
Criteriul pedologic esenţial pentru stabilirea cerinţei de afânare adâncă este impermeabilizarea şi tasarea
accentuată a orizontului Bt, respectiv a deficitului de porozitate totală raportat la textura solului, exprimat prin gradul de
tasare (GT) determinat cu relaţia:
Pmn – PT
GT = x 100
Pmn
unde: GT – gradul de tasare, în % din volumul solului,
PT – porozitatea totală, în % din volumul solului,
Pmn –porozitatea minim necesară, în % din volumul solului,
Pmn = 45 + 0,163 A,
A–conţinutul de argilă (Ǿ sub 0,002 mm), în % din masa solului.
În aceste formule porozitatea minim necesară este considerată ca valoarea minimă a porozităţii totale, care la
un conţinut de argilă dat, poate asigura în sol condiţii fizice satisfăcătoare.
Pe solurile compacte, indiferent de originea acestui proces, se ridică problema combaterii compactării.
Aceasta se poate realiza pe cale mecanică, prin lucrări executate la adâncimea stratului compactat: lucrări de subsolaj
(scormonire) la 35-40 cm adâncime pe solurile cu compactare de mică adâncime şi lucrări de scarificare (afânare
adâncă) la adâncime de 60-80 cm pe soluri cu compactare de adâncime. Cercetările efectuate au arătat că această lucrare
trebuie repetată la intervale de maxim 5 ani.
Regulile de execuţie a afânării adânci, în baza criteriilor menţionate sunt:
- se execută pentru terenurile situate în zone cu pondere agricolă, favorabile culturilor valoroase, culturi
recunoscătoare în mod eficient la această lucrare;
- se execută pentru terenuri afectate succesiv, în cadrul aceleiaşi perioade de vegetaţie, de deficit şi exces de
umiditate;
- nu se execută pe terenurile afectate de alunecări sau care au substrat (şi pantă) care favorizează alunecările;
- nivelul apei freatice se află sub adâncimea de 1,5 m;
- umiditatea solului la cere se efectuează afânarea adâncă este cuprinsă între 60 şi 80% din intervalul umidităţii
active (nici excesivă, deci înainte ca solul să devină plastic, nici prea mică, deci înainte ca solul să devină prea
tare, prea uscat); în această stare de umiditate, solul se rupe după cât mai multe planuri, se afânează bine, iar
rezistenţa la tracţiune este minimă;
- lucrarea se execută la adâncimea de cel puţin 60-80 cm (în raport de adâncimea la care apare orizontul Bt), iar
distanţa între trecerile pieselor active este de 100-150 cm;
 - orientarea liniilor de afânare adâncă urmează să fie paralele cu panta (în cazul pantelor mici care nu
favorizează eroziunea) sau cu un unghi adecvat de incidenţă cu panta (în cazul pantelor care pot favoriza
eroziunea); terenurile să aibă o pantă sub 15%;
- afânarea adâncă se execută numai pe terenuri adecvate pedologic, orografic şi climatic stabilite şi delimitate în
teren, după criteriile menţionate;
- înainte de afânare, resturile vegetale cum sunt tulpinile de porumb, floarea-soarelui etc. se mărunţesc pentru a
fi introduse în sol;
- se lucrează vara - toamna, la adâncimea adecvată şi umiditatea corespunzătoare;
- lucrarea se cere repetată la un interval de 3-5 ani.
Lucrările de afânare pe cale mecanică a solurilor compacte nu reprezintă un remediu de durată, deoarece
solurile astfel afânate se recompactează uşor, ceea ce face necesară revenirea periodică cu astfel de lucrări şi prezintă
pericolul ca, în timp, intensitatea recompactării şi destructurării să crească. Lucrările mecanice de afânare şi reafânare a
solurilor compactate trebuie de aceea însoţite de lucrări de prevenire a compactării.
Este necesar să se adopte rotaţii de lungă durată cu culturi amelioratoare, să se asigure fertilizare raţională şi
bilanţ pozitiv al humusului, să se optimizeze sistemul de lucrare al solului asigurându-se calitate superioară a lucrărilor.
Totodată sistema de maşini trebuie astfel concepută încât să se reducă efectele negative asupra solului, îndeosebi prin
limitarea presiunii pe sol. În exploatare se va urmări reducerea numărului de treceri şi în mod deosebit eliminarea
lucrărilor şi traficului în condiţii necorespunzătoare de umiditate.

5.8.LUCRĂRILE DE PREGĂTIRE A PATULUI GERMINATIV

Patul germinativ este stratul de pământ, gros de obicei de 5-10 cm, de la suprafaţa solului, pregătit prin
lucrările solului în vederea realizării condiţiilor optime pentru semănat, încolţirea seminţelor, răsărirea şi creşterea
plantelor.
Pregătirea unui pat germinativ corespunzător culturii ce urmează a fi semănate reprezintă condiţia de bază
pentru germinaţia explozivă a seminţelor şi dezvoltarea normală a plantelor, într-un teren curat de buruieni.
Pregătirea patului germinativ în sistemul clasic (convenţional) de lucrare a solului, se realizează pe toată
suprafaţa terenului folosind următoarele agregate: grape cu discuri, grape cu colţi, grape stelate, grape rotative,
combinatorul, cultivatorul, freza, tăvălugul etc.
Pregătirea patului germinativ este fundamentat pe următoarele cerinţe:
1.Stratul de sol care acoperă seminţele trebuie să fie mai afânat. Astfel se întrerupe curentul capilar de apă
către suprafaţa de evaporare şi se micşorează pierderile de apă. Se ştie că stratul de sol afânat (lucrat) se usucă mai
repede pentru că aici aerul circulă mai uşor (şi o dată cu el vaporii de apă), dar la nivelul seminţelor el rămâne suficient
de umed.
2.Sub adâncimea de încorporare a seminţelor solul să fie aşezat şi umed astfel încât primele rădăcini ale
seminţei să găsească apa şi elementele nutritive necesare dezvoltării în primele faze de viaţă.
3.Brăzdarele semănătorilor trebuie să plaseze seminţele în stratul aşezat, la partea superioară a lui (figura 5.17
şi figura 5.18). Aceasta asigură contactul intim al seminţelor cu solul. Apa urcă prin capilare până la seminţe şi
determină germinarea acestora. Aceste cerinţe sunt pentru majoritatea plantelor de cultură.
Lucrările de bază şi cele de pregătire a patului germinativ specifice sistemului clasic de lucrare a solului au ca
scop realizarea unui pat germinativ “perfect”, în care seminţele să aibă “o plapumă” curată de resturi vegetale, buruieni,
mărunţit şi afânat pe toată suprafaţa, şi “un pat” mai aşezat, aerat şi umed. Un principiu agrotehnic ideal care asigură o
germinare optimă şi o densitate de răsărire corespunzătoare.
Pornind de la aceste cerinţe, obiectivele urmărite prin pregătirea patului germinativ sunt următoarele:
- realizarea unei afânări optime a solurilor prin mărirea gradului de afânare sau reducerea acestuia,
- pregătirea patului germinativ în funcţie de planta care se seamănă astfel încât până la adâncimea de semănat
stratul de sol să fie afânat, bine aerisit, reavăn, încălzit şi să stea pe un sol mai aşezat, cu o stare favorabilă de
umiditate,
- solul să fie mărunţit, fără bulgări mari şi cu suprafaţa nivelată,
- terenul să fie lipsit de buruieni şi resturi vegetale la suprafaţă,
- conservarea apei în sol, prin mobilizarea superficială a acestuia şi printr-un număr cât mai redus de lucrări,
- sporirea eficacităţii erbicidelor administrate preemergent, a fertilizanţilor şi amendamentelor.

5.9.SĂPATUL ŞI MODELATUL SOLULUI

Săpatul solului constituie lucrarea de bază a solului în două situaţii cu o largă utilizare, în special, în
horticultură şi silvicultură:
- săpatul gropilor (cu adâncimea de 0,4-1 m) în vederea plantării viţei de vie, a fixării spalierilor, a
puieţilor de pomi fructiferi, dar şi pentru execuţia gropilor stâlpilor de garduri etc.;
- săpatul solului ca lucrare de bază la adâncimea de 18-50 cm în pomicultură, legumicultură,
peisagistică, în sere, solarii, orezării etc.
 Săpatul gropilor se poate executa cu maşini universale (figura 5.32) purtate la care organul de lucru
este un burghiu cu avans forţat sub acţiunea unui cilindru hidraulic, groapa fiind executată prin introducerea
de mai multe ori a burghiului (acţiune discontinuă), sau folosind maşini cu burghie cu destinaţie specială.
Maşinile de săpat gropi necesită tractoare de 15-40 CP, fiind de regulă dezaxabile şi executând gropi cu un
diametru cuprins între 0,25-1 m şi cu o adâncime de 0,4-1 m.
Săpatul solului se execută cu maşini la care organul de lucru este o sapă cu mişcare plană (imitând
procesul săpării manuale a solului fără încorporarea resturilor vegetale, figura 5.33) sau cu mişcare de rotaţie
când sapele sunt de forma unor cormane (imitând săparea manuală cu cazmaua şi încorporând resturile
vegetale). Maşinile de săpat solul lucrează în agregat cu tractoare a căror putere este de 25-200 CP în funcţie
de numărul sapelor (4-10), lăţimea de lucru (0,9-3,2 m) şi adâncimea de lucru. Pentru realizarea afânării,
mărunţirii şi încorporării resturilor vegetale în sol agregatul lucrează cu o viteză cuprinsă între 0,7-2 km/h.
Modelarea solului (figura 5.34) se realizează în special în legumicultură, în scopul imitării realizării
„straturilor” manuale din micile grădini cu toate avantajele acestora legate de încălzirea şi aerisirea straturilor
înălţate şi menţinerea umidităţii pe rigole. Modelarea solului asigură posibilitatea irigării prin rigole,
uşurează deplasarea agregatelor în teren, executarea lucrărilor de întreţinere şi recoltarea legumelor.
Modelarea solului prezintă şi alte avantaje agrotehnice, astfel primăvara straturile de sol se încălzesc mai
repede fiind posibil semănatul mai timpuriu, iar legumele nu se vor sprijini pe un sol umed, deoarece chiar în
perioadele ploioase apa se va scurge în rigole. Modelarea solului se realizează cu maşini purtate sau tractate
care de obicei au şi organe de prelucrat solul (cel mai adesea freză) urmate de rariţe, plăci şi borduri de
profilare a solului afânat, care modelează solul după profilul dorit. Adâncimea de lucru este de cca. 18-25
cm, iar distanţa dintre rigole egală cu ecartamentul roţilor tractorului, putându-se alege mai multe scheme de
modelare şi dimensiuni ale straturilor (cca. 45-94 cm).

5.10. LUCRĂRILE SOLULUI PENTRU ÎNTREŢINEREA

OGOARELOR ŞI DUPĂ SEMĂNAT

5.10.1.LUCRĂRI PENTRU ÎNTREŢINEREA OGOARELOR

Modul de gestionare a solului în perioada de ogor, adică atunci când este lipsit de cultură, are o influenţă
hotărâtoare asupra întregului potenţial productiv al acestuia. Bazele producţiei oricărei culturi agricole se pun începând
cu primele zile după recoltarea culturii anteriore. Pentru terenurile îmburuienate şi pentru zonele secetoase lucrările
executate pentru întreţinerea ogoarelor au o importanţă foarte mare, în ceea ce priveşte combaterea preventivă a
buruienilor şi conservarea apei în sol.
Practica actuală încetăţenită în ţara noastră printre fermierii fără experienţă prin care terenul, după recoltarea
culturii premergătoare, este lăsat fără lucrări de întreţinere pe timpul verii, fiind lucrat numai toamna târziu, este una din
marile greşeli de tehnologie care se practică. Vara după recoltarea culturilor, în condiţii de umiditate suficientă,
buruienile vor invada terenul, consumând elementele nutritive din sol, apa şi în acelaşi timp vor infesta solul cu seminţe
sau organe vegetative de înmulţire. Buruienile se vor instala chiar şi în condiţii de secetă deoarece sunt mai bine
adaptate condiţiilor de climă şi mult mai agresive în concurenţa pentru factorii de vegetaţie, decât plantele de cultură.
Astfel, de exemplu în comparaţie cu porumbul, pentru producerea unei unităţi de substanţă uscată buruienile consumă
de 3 ori mai multă apă, de 2 ori mai mult azot, de 1,5 ori mai mult fosfor, de 3 ori mai mult potasiu şi de 6 ori mai mult
calciu. Conservarea elementelor nutritive în sol impune, astfel, combaterea buruienilor şi pe perioada când terenul este
fără cultură.
După recoltarea culturilor, vara sau la începutul toamnei, pentru fiecare parcelă de teren trebuie gândit
asolamentul practicat şi în funcţie de condiţiile culturale şi cerinţele culturii postmergătoare se stabilesc tipul şi
caracteristicile lucrărilor curente de întreţinere. Lucrările solului pentru întreţinerea ogoarelor au ca scop principal
reducerea pierderilor de apă din sol, distrugerea buruienilor şi favorizarea activităţii microorganismelor. Întreţinerea
ogoarelor înseamnă şi prima etapă de pregătire a patului germinativ, ca urmare a mărunţirii bulgărilor şi a nivelării
solului. Lucrările de întreţinere a ogoarelor sunt: grăpatul, cultivaţia totala şi nivelarea terenului.

5.10.2. LUCRĂRILE SOLULUI DUPĂ SEMĂNAT

Lucrările solului după semănat au ca scop completarea pregătirii patului germinativ prin tăvălugire, favorizarea
proceselor fizico-chimice şi biologice din sol prin grăpat, prăşit şi combaterea buruienilor.
Lucrările solului după semănat se aplică diferenţiat, la culturile de toamnă şi la cele de primăvară, în funcţie de
starea de îmburuienare, gradul de tasare sau afânare a solului, specificul tehnologic (semănat în rânduri apropiate sau la
distantă mai mare 45-70 cm) şi sistemul de agricultură practicat. În agricultura biologică lucrările solului după semănat
constituie metodele de bază pentru combaterea curentă a buruienilor, având o pondere mult mai mare decât în agricultura
convenţională.
În tehnologia cerealelor păioase de toamnă şi primăvară, lucrările solului după semănat au o pondere redusă şi
caracter facultativ. Principalele lucrări care se pot aplica, după caz, sunt tăvălugitul, grăpatul, combaterea buruienilor cu
ţesala de buruieni şi eliminarea excesului de umiditate.
 Tăvălugitul după semănat, îndeosebi la cerealele de toamnă, este util pe terenurile care au rămas bulgăroase după
pregătirea patului germinativ şi cu sămânţa neîncorporată. Tăvălugitul este util şi după semănatul cerealelor de
primăvară, dar trebuie urmărit ca solul să fie bine zvântat, altfel aderă la tăvălug şi se tasează excesiv. Se utilizează
tăvălugul inelar. În cazul cultivării plantelor cu seminţe mici (muştar, rapiţă, in, trifoi, lucernă), se foloseşte tăvălugul,
dacă la semănat solul este prea afânat, atât înainte cât şi după semănat. La desprimăvărare, pe parcelele cu plante
dezrădăcinate, se va lucra cu tăvălugul neted pentru a pune în contact cu solul rădăcinile plantelor, imediat ce suprafaţa
solului s-a zvântat şi pământul nu aderă la tăvălug.
Grăpatul semănăturilor dese, de toamnă sau de primăvară, cu grapa cu colţi sau cu grapa stelată şi combaterea
buruienilor cu ţesala de buruieni trebuie adaptate condiţiilor culturale şi încadrate în sistemul tehnologic practicat.
Grăparea culturilor se aplică numai în condiţii de necesitate (crustă, sol tasat), cu sapa rotativă sau grapa cu colţi, care
vatămă mai puţin plantele de cultură. La grăparea semănăturilor de toamnă trebuie să se ţină seama ca direcţia de lucru să
fie perpendiculară sau oblică pe direcţia rândurilor de plante, pentru a se evita distrugerea lor. Grăparea trebuie să se
execute înaintea întăririi crustei, şi să nu se aplice pe culturile dezrădăcinate, deoarece plantele pot fi smulse.
Eliminarea apei de pe semănăturile de grâu este necesară, deoarece băltirea apei provoacă moartea plantelor din
lipsă de aer. Pentru prevenire, imediat după semănat sau la desprimăvărare, se trasează brazde pentru scurgerea apei. Pe
terenurile pe care se cunoaşte că în mod obişnuit stagnează apa este bine ca aceste şanţuri să se deschidă înainte de
semănat.
În tehnologia culturilor prăşitoare, lucrările solului executate după semănat sunt foarte importante şi vizează
deopotrivă păstrarea solului în stare afânată şi distrugerea buruienilor. Chiar dacă combaterea buruienilor se face cu
ajutorul erbicidelor, eficacitatea acestora se completează prin praşile mecanice care au şi rolul de afânare a solului pe
adâncimea de lucru, stimulând astfel dezvoltarea plantelor.
Prăşitul este lucrarea care se execută mecanic printre rândurile de plante şi manual pe rând. Praşilele se execută
după răsărirea plantelor, la apariţia buruienilor, respectând cerinţele agrotehnice de calitate.
Obiectivele urmărite la lucrarea de prăşit:
- combaterea mecanică a buruienilor la culturile semănate cu distanţe mari între rânduri, executată de mai multe
ori în cursul vegetaţiei,
- tăierea buruienilor pe adâncimea de 4-6 cm şi afânarea solului, care se comportă asemănător unui mulci şi
împiedică evaporarea apei.
Bilonarea se execută pe terenurile pe care se cultivă cartof şi are ca scop combaterea buruienilor şi realizarea
unui strat de sol afânat, drenat (figura 5.25), în care să se poată forma tuberculii. Lucrarea se face la 10-14 zile de la
plantat şi se repetă la alte 10-14 zile, după care se erbicidează. Lucrarea se recomandă numai în zonele umede –
semiumede. În zonele secetoase este contraindicată din cauză că măreşte suprafaţa de evaporare, solul se încălzeşte
excesiv şi se usucă repede.
Grăpatul se face numai pentru anumite culturi, cu scopul de a distruge buruienile şi crusta. Momentul grăpatului
trebuie ales corect, altfel grapa are efect negativ. Se lucrează fie înainte de încolţirea seminţelor, fie după ce planta a
răsărit. Nu se lucrează în timpul răsăririi. Spre exemplu, la cultura de porumb lucrarea cu sapa rotativă se recomandă
când plantele au înălţimea de 5-6 cm, dar nu depăşesc 15 cm. Nu se lucrează dimineaţa pe rouă, deoarece plantele fiind
turgescente se rup uşor, când pământul aderă de dinţii grapei şi când solul este foarte uscat. Înainte de răsărirea plantelor
sunt mai eficiente grapele cu colţi iar după ce au răsărit sapa rotativă.
Tăvălugitul se poate executa şi la culturile de primăvară, îndeosebi la cele care au seminţe mici sau seminţele
sunt în fruct (sfecla pentru zahăr). Se cer respectate cerinţele agrotehnice menţionate la lucrarea solului cu tăvălugul.
În perioada de la semănat şi până la recoltare, culturilor agricole li se aplică o serie de lucrări de îngrijire.
Scopul acestora este de a asigura plantelor cultivate condiţii de vegetaţie cât mai bune şi de a preveni sau înlătura
efectele nefavorabile ale unor factori care acţionează asupra lor în cursul perioadei de vegetaţie. Pe lângă lucrările
solului pentru întreţinerea culturilor, menţionate anterior, se mai aplică următoarele lucrări de întreţinere obligatorii:
completarea golurilor, răritul, îngrăşarea suplimentară, combaterea buruienilor a bolilor şi dăunătorilor, sau lucrări
speciale: mulcirea, ciupitul, cârnitul, copilitul, politul şi polenizarea suplimentară.
Fertilizarea suplimentară, pentru culturile prăşitoare, se aplică la sol concomitent cu prăşitul mecanic, când se
administrează îngrăşămintele cu ajutorul cultivatorului hrănitor, sau prin aplicare foliară. Fertilizarea suplimentară, la
culturile semănate în rânduri dese, este necesară la începutul primăverii. La culturile de toamnă aplicarea îngrăşămintelor
în primăvară favorizează creşterea, dezvoltarea şi fructificarea normală a plantelor, obţinându-se sporuri de producţie. În
acest scop se foloseşte azotatul de amoniu, care este cel mai uşor solubil, precum şi unele îngrăşăminte organice ca
mraniţa, gunoiul de păsări etc.
Mulcirea este lucrarea prin care se acoperă solul folosind diferite materiale: folii de polietilenă, paie şi resturi
vegetale tocate, mraniţă, gunoi de grajd bine fermentat, turbă, hârtie specială pentru mulci etc. Mulcirea solului
(acoperirea solului) cu diverse materiale modifică regimul termic. Dacă materialele sunt de culoare închisă: folii de
material plastic, mraniţă, gunoi, turbă etc., solul absoarbe căldura în plus şi se încălzeşte. Dacă materialele împrăştiate
sunt albe: var, cuarţ etc., datorită indicelui de refracţie a acestora, solul absoarbe mai puţină căldură. Acoperirea solului
cu strat de mulci (resturi vegetale tocate) fereşte solul de variaţii mari ale temperaturii şi reduce amplitudinea oscilaţiilor
termice. Mulcirea influenţează pozitiv şi asupra combaterii buruienilor, a regimului de apă, aer, căldură şi hrană,
vieţuitoarele din sol, şi îndeosebi reduce eroziunea solului.