Gestiune

Centrul de Educaţie Continuă şi Învăţământ la Distanţă FEAA
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
Autor:
Lect. univ. dr. Claudiu Boţoc
Timişoara, 2015/2016
Gestiunea financiară a întreprinderii
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. SITUAŢIILE FINANCIARE

SUPORT AL PROCESULUI DECIZIONAL
Cuprins
1.1. Obiective .......................................................................................................... 2
1.2. Forma și conţinutul situaţiilor financiare anuale .............................................. 3
1.3. Bilanțul contabil ............................................................................................... 9
1.3.1. Activul contabil ...................................................................................... 13
1.3.2. Pasivul contabil ...................................................................................... 16
1.4. Contul de profit și pierdere............................................................................. 17
1.5. Răspunsurile testelor de autoevaluare ............................................................ 23
1.6. Lucrarea de verificare..................................................................................... 23
1.7. Rezumat.......................................................................................................... 23
1.8. Bibliografie..................................................................................................... 24
1.1. Obiective
După abordarea acestei unităţi de învăţare, veţi fi capabili să:
Prezentaţi utilitatea situaţiilor financiare
Identificaţi care sunt situaţiile financiare întocmite de companii
Prezentaţi structura unui bilanţ contabil
Prezentaţi structura contului de profit şi pierdere
Conţinutul curricular
2
1.2. Forma și conţinutul situaţiilor financiare anuale
Persoanele juridice care aplică reglementările contabile conforme cu directivele

europene întocmesc situaţii financiare anuale, care au componentele prevăzute de
reglementările contabile aplicabile1. Categoriile de persoane juridice care aplică
reglementările contabile conforme cu directivele europene şi/sau Standardele
internaţionale de raportare financiară (IFRS) se stabilesc prin Ordin al ministrului
Finanţelor Publice.
Pentru persoanele juridice fără scop patrimonial situaţiile financiare anuale se
compun din bilanţ, contul rezultatului exerciţiului, politici contabile şi note
explicative. Situaţiile financiare anuale constituie un tot unitar şi sunt însoţite de
raportul administratorilor.
Situaţiile financiare anuale vor fi însoţite de raportul administratorilor,
raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz, şi de propunerea de
distribuire a profitului sau de acoperire a pierderii contabile. Politicile contabile
utilizate la întocmirea situaţiilor financiare anuale trebuie să fie în conformitate cu
reglementările contabile aplicabile; situaţiile financiare anuale oferă o imagine fidelă a
poziţiei financiare, performanţei financiare şi a celorlalte informaţii referitoare la
activitatea desfăşurată, în condițiile în care persoana juridică îşi desfăşoară activitatea în
condiţii de continuitate.
Persoanele juridice care la data bilanţului depăşesc limitele a două dintre
următoarele 3 criterii, denumite în continuare criterii de mărime2:
- total active: 3.650.000 euro;
- cifra de afaceri netă: 7.300.000 euro;
- număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50
întocmesc situaţii financiare anuale care cuprind:
- bilanţ;
- cont de profit şi pierdere;
- situaţia modificărilor capitalului propriu;
- situaţia fluxurilor de trezorerie;
- note explicative la situaţiile financiare anuale.
Persoanele juridice care la data bilanţului nu depăşesc limitele a două dintre
criteriile de mărime prevăzute anterior întocmesc situaţii financiare anuale
simplificate care cuprind:
- bilanţ prescurtat;
- cont de profit şi pierdere;
- note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate.
Opţional, ele pot întocmi situaţia modificărilor capitalului propriu şi/sau
situaţia fluxurilor de trezorerie.
Obiectivul situaţiilor financiare anuale este de a furniza informaţii despre poziţia
financiară (echilibrul bilanţier), performanţa financiară (randamentul financiar),
modificarea poziţiei financiare (modificarea capitalurilor proprii) şi variaţia
trezoreriei (modificarea soldurilor de lichidităţi) de la un an la altul3.
Poziţia financiară a unei companii este reflectată în bilanţ prin evidenţierea
activelor, a datoriilor şi a capitalurilor proprii.
1
Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, aprobată cu modificări prin Legea nr. 86/2008.
2
Ordin nr. 1752/2005, pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene,
actualizat prin OMF nr. 2001/2006 și OMF 2374/2007.
3
Buglea A., Lala Popa I. (2009), Analiză economico-financiară, Editura Mirton, Timișoara, pag. 41
3
Activele sunt resurse controlate de companie, care provin din evenimente trecute
şi sunt purtătoare de avantaje economice viitoare.
Datoriile sunt obligaţii actuale ale companiei, care provin din evenimente trecute
şi care trebuie să antreneze, cu ocazia plăţii lor, o ieşire de resurse (active) generatoare
de avantaje economice.
Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual în activele unei companii, după
deducerea tuturor datoriilor. Situaţia modificărilor capitalului propriu reprezintă o
componentă separată a situaţiilor financiare ale companiei, prezentând detaliat toate
variaţiile pe care capitalurile proprii le-au suferit pe perioada unui exerciţiu financiar. Pe
baza informaţiilor furnizate de acest document se poate analiza capacitatea de menţinere
a capitalului şi profitul sau pierderea companiei.
Situaţia modificărilor capitalului propriu trebuie să evidenţieze:
a) profitul net sau pierderea netă a perioadei;
b) fiecare element de venit sau cheltuială, câştig sau pierdere care este
recunoscut direct în capitalul propriu şi totalul acestor elemente;
c) efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile şi corecţia erorilor
fundamentale.
Companiile trebuie să prezinte fie în situaţia modificărilor capitalurilor proprii,
fie în notele explicative:
- tranzacţiile de capital cu proprietarii şi distribuţiile către aceştia;
- soldul profitului cumulat sau al pierderii cumulate la începutul perioadei şi la
data bilanţului şi modificările pe parcursul perioadei;
- o reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capital propriu la
începutul şi la sfârşitul perioadei, prezentând distinct fiecare modificare.
Ecuaţia fundamentală a poziţiei financiare este:
Capital propriu (Activ net contabil) = Activ total – Datorii totale (1)
Poziţia financiară a unei companii este cu atât mai bună cu cât capitalul propriu
este mai mare decât datoriile totale. În acest caz compania are posibilitatea să-şi
plătească datoriile faţă de terţi, atât în cazul funcţionării normale cât şi în cazul apariţiei
unor disfuncţionalităţi.
Performanţa financiară este reflectată în contul de profit şi pierdere prin
evidenţierea veniturilor (de exploatare, financiare şi extraordinare), a cheltuielilor
generate de aceste venituri şi a rezultatului exerciţiului, ca măsură contabilă a
performanţei. Rezultatul exerciţiului cuprinde rezultatul din exploatare, rezultatul
financiar, rezultatul curent (suma rezultatului din exploatare şi a rezultatului financiar),
rezultatul extraordinar, rezultatul brut al exerciţiului, impozitul pe profit, rezultatul net
al exerciţiului financiar şi rezultatul pe acţiune.
Dacă bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns în urma
încheierii unui exerciţiu financiar, contul de profit şi pierderi reflectă cum s-a ajuns la
respectiva stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli care au
determinat traiectoria evoluţiei companiei.
Contul de profit şi pierderi oferă informaţii asupra activităţii de producţie,
comercializare şi financiară a companiei şi cuprinde:
- cifra de afaceri;
- veniturile şi cheltuielile grupate după natură şi ordonate pe trei tipuri de
activităţi: exploatare, financiară şi extraordinară;
- rezultatele (profit sau pierdere) degajate pe cele trei activităţi;
- rezultatul brut al exerciţiului, impozitul pe profit şi rezultatul net.
4
Activitatea de exploatare (de bază) face referire la sectoarele industrial,

investiţional, comercial şi cel al prestărilor de servicii; activitatea financiară la
participaţiile la capitalul altor companii şi alte acţiuni de plasament pe piaţa monetară şi
financiară, formând împreună activitatea curentă a companiei. Activitatea extraordinară
generează o seamă de venituri şi cheltuieli din operaţiuni extraordinare de gestiune,
respectiv de capital ale companiei.
Veniturile din exploatare cuprind:
- cifra de afaceri, însumarea veniturilor din vânzarea mărfurilor şi a celor din
producţia vândută;
- producţia stocată (din variaţia de stocuri şi soldul de facturi care se referă la
producţia stocată);
- producţia imobilizată;
- subvenţii din exploatare;
- venituri din reluări de provizioane care nu au fost utilizate;
- alte venituri din exploatare.
Cheltuielile din exploatare se referă la:
costul mărfurilor achiziţionate;
- cheltuieli ocazionate de aprovizionarea cu materii prime, materiale şi cele din
variaţia stocurilor materiale;
- cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi;
- impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (fără impozitul pe profit);
- plata salariilor şi acoperirea cheltuielilor cu caracter social;
- amortizări ale imobilizărilor;
- provizioane aferente activelor circulante şi asupra riscurilor şi cheltuielilor de
exploatare;
- alte cheltuieli de exploatare.
Veniturile şi cheltuielile din exploatare determină mărimea rezultatului
exploatării (profit sau pierdere).
Veniturile financiare provin din:
- participarea companiei la capitalul altor companii;
- venituri din plasamente imobilizate;
- dobânzi bonificate de bănci pentru disponibilul din cont;
- diferenţe favorabile de curs valutar;
- reluarea provizioanelor financiare constituite şi rămase fără obiect;
- venituri din cesiune de valori mobiliare de plasament.
Cheltuielile financiare includ:
- dobânzi şi comisioane plătite băncilor şi altor terţi creditori;
- amortizări şi provizioane financiare calculate;
- diferenţe nefavorabile de curs valutar;
- cheltuieli aferente cesiunii de valori mobiliare de plasament.
Veniturile şi cheltuielile financiare determină mărimea rezultatului financiar
(profit sau pierdere).
Mărimea rezultatului exploatării şi cel financiar determină rezultatul curent.
Veniturile extraordinare provin din:
operaţiuni de gestiune:
- amenzi, penalităţi aplicate terţilor;
- despăgubiri;
- degrevări de impozite (reduceri, scutiri).
operaţiuni de capital:
- venituri din cesiunea de active;
5
- subvenţii pentru investiţii virate la venituri;

- reluări asupra provizioanelor.
Cheltuielile extraordinare provin din:
operaţiuni de gestiune:
- amenzi, penalităţi, despăgubiri plătite terţilor;
- donaţii acordate.
operaţiuni de capital:
- valoarea contabilă a activelor furate, distruse, pierdute;
- amortizări şi provizioane extraordinare calculate.
Test de autoevaluare utilizatorii informaţiilor financiare

1. Care sunt utilizatorii situaţiilor financiare? Tipuri de informaţii.
Veniturile şi cheltuielile extraordinare determină mărimea rezultatului

extraordinar (profit sau pierdere). Mărimea rezultatului curent şi cel extraordinar
determină rezultatul brut al exerciţiului. Acesta se poate calcula şi pe baza veniturilor şi
cheltuielilor totale, respectiv a rezultatelor pe cele trei activităţi. Prin deducerea
impozitului pe profit din rezultatul brut se obţine rezultatul net al exerciţiului (profit
sau pierdere). Impozitul pe profit se aplică profitului impozabil care se obţine din
profitul total, mai puţin veniturile neimpozabile, apoi adăugându-se cheltuielile
nedeductibile fiscal specificate prin lege.
Modificarea poziţiei financiare se determină pe baza bilanţurilor de la
începutul şi sfârşitul anului, precum şi a contului de profit şi pierdere. Prin această
situaţie se va reflecta evoluţia averii acţionarilor, când trebuie să se evidenţieze:
- profitul sau pierderea netă a perioadei;
- operaţiunile punctuale de capital, când se înregistrează creşteri sau reduceri
pentru fiecare element recunoscut direct în capitalul propriu;
- operaţiunile non-economice, când se înregistrează efectul modificărilor
politicilor contabile şi corecţia erorilor fundamentale.
Modificarea (variaţia) fluxurilor de trezorerie se determină tot pe baza bilanţului şi a
contului de profit şi pierdere, reflectând intrările şi ieşirile de lichidităţi generate de activitatea
companiei.
Tabloul fluxurilor de numerar este un document financiar util în explicarea variaţiei
patrimoniului companiei în cursul exerciţiului, oferind informaţii privind modul în care au fost
finanţate şi cum au fost utilizate resursele financiare.
Fluxurile de numerar sunt analizate în funcţie de natura activităţii:
- de exploatare;
- de investiţie;
- de finanţare.
Expresia fluxuri de trezorerie, definită conform IAS 7, desemnează totalitatea intrărilor

şi ieşirilor de lichidităţi şi echivalente de lichidităţi (cvasi-lichidităţi). Lichidităţile cuprind
fondurile disponibile şi depozitele la vedere pe când echivalentele de lichidităţi sunt plasamente
pe termen foarte scurt (cu scadenţă de regulă sub 3 luni), foarte lichide, convertibile cu uşurinţă
într-o mărime determinată de lichidităţi şi a căror valoare nu riscă să varieze în mod
semnificativ.
Trezoreria asigură cunoaşterea modului de finanţare al activităţii companiei şi spre
deosebire de fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi capacitatea de autofinanţare,
trezoreria nu este dependentă de convenţiile şi politicile contabile ale conducerii.
6
Fluxurile de trezorerie aferente activităţii de exploatare4 pot fi determinate

după una din următoarele metode: metoda directă (bazată pe informaţiile referitoare la
încasări şi plăţi) sau metoda indirectă (conform căreia rezultatul net este corectat cu:
influenţa operaţiunilor care nu au un caracter monetar; orice operaţiune de report sau
regularizare a încasărilor sau plăţilor trecute sau viitoare, presupuse de exploatare;
elementele de venituri sau cheltuieli asociate fluxurilor de trezorerie, care vizează
investiţiile sau finanţarea).
Fluxurile de trezorerie ale activităţii de investiţii reflectă plăţile efectuate cu
scopul achiziţionării de active destinate să genereze venituri şi fluxuri de trezorerie
viitoare.
Fluxurile de trezorerie ale activităţii de finanţare sunt generate de schimbările
produse în mărimea şi structura capitalurilor proprii şi împrumutate ale companiei. O
companie care se confruntă cu dificultăţi financiare5 va acorda mai multă atenţie
situaţiei fluxurilor de trezorerie, care reflectă fluxuri efective, decât contului de profit şi
pierdere care cuprinde şi fluxuri potenţiale, precum şi elemente negeneratoare de
fluxuri. Situaţia fluxurilor de trezorerie facilitează cunoaşterea cauzelor care explică
diferenţele dintre rezultatul contabil şi trezorerie (surplusul monetar) şi permite
evidenţierea rolului acţionarilor în finanţarea creşterii.
Situaţia fluxurilor de trezorerie se bazează pe noţiunea de echilibru financiar,
urmărită cu ajutorul lichidităţii şi solvabilităţii companiei, indicatorul central fiind
fluxul de trezorerie generat de activitatea curentă.
Test de autoevaluare fluxuri de numerar

2. În ce condiţii trebuie să întocmească societăţile din România situaţia fluxurilor
de numerar?
Notele explicative conţin informaţii suplimentare, relevante pentru necesităţile

utilizatorilor în ceea ce priveşte poziţia financiară şi rezultatele obţinute. Trebuie
prezentate într-o manieră sistematică, fiecare element semnificativ al bilanţului să fie
însoţit de o trimitere la nota care cuprinde informaţii legate de acel element.
În cadrul situaţiilor financiare se vor prezenta următoarele note explicative:
1. Active imobilizate
2. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
3. Repartizarea profitului
4. Analiza rezultatului din exploatare
5. Situaţia creanţelor şi datoriilor
6. Principii, politici şi metode contabile
7. Acţiuni şi obligaţiuni
8. Informaţii privind salariaţii, administratorii şi directorii
9. Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori economico-
financiari
10. Alte informaţii.
Elementele prezentate în situaţiile financiare anuale se evaluează în conformitate
cu principiile contabile generale6 prezentate în continuare, conform contabilităţii de
4
Buglea A., Lala Popa I. , op.cit., pag. 44
5
Tabără, N., Horomnea, E., Toma, C. (2001), Analiza contabil – financiară, Tipografia Moldova, Iaşi,
pag.110
6
7
angajamente. Astfel, efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute

atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc (şi nu pe măsură ce trezoreria sau
echivalentul său este încasat sau plătit) şi sunt înregistrate în contabilitate şi raportate în
situaţiile financiare ale perioadelor aferente.
Principiul continuităţii activităţii. Trebuie să se prezume că entitatea îşi
desfăşoară activitatea pe baza principiului continuităţii activităţii.
Acest principiu presupune că entitatea îşi continuă în mod normal funcţionarea, fără a
intra în stare de lichidare sau reducere semnificativă a activităţii. Dacă administratorii
unei entităţi au luat cunoştinţă de unele elemente de nesiguranţă legate de anumite
evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-şi continua activitatea, aceste
elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care situaţiile financiare
anuale nu sunt întocmite pe baza principiului continuităţii, această informaţie trebuie
prezentată, împreună cu explicaţii privind modul de întocmire a acestora şi motivele
care au stat la baza deciziei conform căreia entitatea nu îşi mai poate continua
activitatea.
Principiul permanenţei metodelor. Metodele de evaluare trebuie aplicate în
mod consecvent de la un exerciţiu financiar la altul.
Principiul prudenţei. Evaluarea trebuie făcută pe o bază prudentă, şi în special:
a) poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanţului;
b) trebuie să se ţină cont de toate datoriile apărute în cursul exerciţiului financiar
curent sau al unui exerciţiu precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între
data bilanţului şi data întocmirii acestuia;
c) trebuie să se ţină cont de toate datoriile previzibile şi pierderile potenţiale apărute
în cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu financiar precedent, chiar
dacă acestea devin evidente numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia;
d) trebuie să se ţină cont de toate deprecierile, indiferent dacă rezultatul exerciţiului
financiar este pierdere sau profit.
Principiul independenţei exerciţiului. Trebuie să se ţină cont de veniturile şi
cheltuielile aferente exerciţiului financiar, indiferent de data încasării sau plăţii acestor
venituri şi cheltuieli.
Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de datorii. Conform
acestui principiu, componentele elementelor de activ sau de datorii trebuie evaluate
separat.
Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere pentru fiecare exerciţiu
financiar trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului financiar
precedent.
Principiul necompensării. Orice compensare între elementele de activ şi de
datorii sau între elementele de venituri şi cheltuieli este interzisă. Eventualele
compensări între creanţe şi datorii ale entităţii faţă de acelaşi agent economic pot fi
efectuate, cu respectarea prevederilor legale, numai după înregistrarea în contabilitate a
veniturilor şi cheltuielilor la valoarea integrală.
Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului. Prezentarea valorilor
din cadrul elementelor din bilanţ şi contul de profit şi pierdere se face ţinând seama de
fondul economic al tranzacţiei sau al operaţiunii raportate, şi nu numai de forma juridică
a acestora.
Principiul pragului de semnificaţie. Elementele de bilanţ şi de cont de profit şi
pierdere care sunt precedate de cifre arabe pot fi combinate dacă acestea reprezintă o
sumă nesemnificativă, sau dacă o astfel de combinare oferă un nivel mai mare de
claritate, cu condiţia ca elementele astfel combinate să fie prezentate separat în notele
explicative.
8
1.3. Bilanțul contabil
Bilanţul reprezintă un instrument contabil de mare importanţă în procesul

conducerii, fiind necesar atât pentru fundamentarea deciziilor privind alocarea,
finanţarea, utilizarea şi recuperarea fondurilor, organizarea controlului asupra realizării
deciziilor luate, precum şi pentru stabilirea unor drepturi şi obligaţii.
Bilanţul a început să fie întocmit odată cu apariţia contabilităţii. Denumirea de
“bilanţ”, provine, conform anumitor opinii, din latinescul “bilanx”, care înseamnă “cu
două talgere”. Conform altor opinii, denumirea provine de la “bilancium”, care
înseamnă “cântar”, cuvânt format mai târziu tot din “bilanx”. Indiferent de explicaţia
dată etimologiei cuvântului, noţiunea de bilanţ are acelaşi sens, simbolizând o balanţă
cu două talgere, aflată permanent în echilibru.
Dacă bilanţul apare ca un instrument contabil, reflectând patrimoniul unităţii şi
rezultatele activităţii desfăşurate în cursul unui exerciţiu financiar (an), cu timpul,
noţiunea se extinde, utilizându-se în limbaj curent într-un sens larg, fiind definit ca
“rezultatul activităţii pe o anumită perioadă”.
Bilanţul contabil are rolul de a generaliza periodic datele contabilităţii curente
şi de a stabili pe această cale o serie de indicatori economico-financiari sintetici, ceea ce
îi conferă caracterul de model de model contabil şi informaţional, dar şi de model de
gestiune a valorilor materiale şi băneşti delimitate patrimonial.
Conceperea bilanţului ca model de calcul şi de descriere a situaţiei patrimoniului
reprezintă accepţia cea mai des întâlnită în literatura de specialitate.
Ca instrument de lucru, bilanţul contabil este un document de sinteză cu ajutorul
căruia pot fi prezentate într-o structură dorită sau impusă de reglementările contabile,
activele şi pasivele patrimoniale. Practica contabilă a impus ca formă de bază a
bilanţului contabil, balanţa în care activul este egal cu pasivul.
Bilanţul îndeplineşte, în primul rând, o funcţie tehnico-contabilă, manifestată
prin închiderea şi deschiderea conturilor şi, respectiv, prin controlul înregistrărilor în
partidă dublă.
Funcţia de reflectare constă în aceea că bilanţul constituie un sistem de
indicatori economico-financiari cu caracter rezultativ prin care se consolidează şi se
reprezintă informaţiile referitoare la alocarea şi finanţarea, producţia şi reproducţia
capitalurilor distincte din punct de vedere patrimonial. Prin generalizare se înţelege
faptul că indicatorii dau expresie trăsăturilor comune ale elementelor de patrimoniu
avansate şi consumate în circuitul economico-financiar.
Funcţia de control şi analiză se manifestă în procesul de urmărire şi interpretare
a modului de realizare a obiectivelor programate privind angajarea şi utilizarea
capitalurilor delimitate patrimonial, determinarea abaterilor de la indicatorii economico-
financiari prevăzuţi, stabilirea măsurilor necesare, precum şi a deciziilor
corespunzătoare pentru îmbunătăţirea activităţii de gospodărire. Realizarea deplină a
acestei funcţii are loc cu prilejul analizei pe bază de bilanţ a activităţii economico-
financiare a agenţilor economici.
Funcţia de echilibru economico-financiar se manifestă în cunoaşterea, dirijarea
şi stăpânirea relaţiilor bilanţiere dintre activ şi pasiv, cheltuieli şi venituri. Acest
echilibru este reflectat, controlat şi reglat atât din punct de vedere dimensional (la
nivelul patrimoniului), cât şi structural (pe părţi componente ale patrimoniului).
Funcţia de decontare a patrimoniului se realizează la sfârşitul perioadei de
gestiune, de regulă, la închiderea anului financiar. În acest scop, bilanţul este folosit ca
9
instrument de justificare a recuperării cheltuielilor din venituri sau finanţărilor destinate

în acest sens, precum şi de stabilire a răspunderilor şi cointeresărilor materiale privind
asigurarea relaţiei de conservare şi creştere a patrimoniului.
Formatul bilanţului este următorul7:
A. Active imobilizate
I. Imobilizări necorporale
1. Cheltuieli de constituire
2. Cheltuieli de dezvoltare
3. Concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale, drepturi şi active similare, dacă
acestea au fost achiziţionate cu titlu oneros
4. Fondul comercial, în măsura în care acesta a fost achiziţionat cu titlu oneros
5. Avansuri şi imobilizări necorporale în curs de execuţie
II. Imobilizări corporale

1. Terenuri şi construcţii
2. Instalaţii tehnice şi maşini
3. Alte instalaţii, utilaje şi mobilier
4. Avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie
III. Imobilizări financiare

1. Acţiuni deţinute la entităţile afiliate
2. Împrumuturi acordate entităţilor afiliate
3. Interese de participare
4. Împrumuturi acordate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor
de participare
5. Investiţii deţinute ca imobilizări
6. Alte împrumuturi
B. Active circulante
I. Stocuri
1. Materii prime şi materiale consumabile
2. Producţia în curs de execuţie
3. Produse finite şi mărfuri
4. Avansuri pentru cumpărări de stocuri
II. Creanţe
(Sumele care urmează să fie încasate după o perioadă mai mare de un an trebuie
prezentate separat pentru fiecare element.)
1. Creanţe comerciale
2. Sume de încasat de la entităţile afiliate
3. Sume de încasat de la entităţile de care compania este legată în virtutea intereselor
de participare
4. Alte creanţe
7
10
5. Capital subscris şi nevărsat
III. Investiţii pe termen scurt

1. Acţiuni deţinute la entităţile afiliate
2. Alte investiţii pe termen scurt
IV. Casa şi conturi la bănci
C. Cheltuieli în avans
D. Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an

1. Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni, prezentându-se separat împrumuturile
din emisiunea de obligaţiuni convertibile
2. Sume datorate instituţiilor de credit
3. Avansuri încasate în contul comenzilor
4. Datorii comerciale - furnizori
5. Efecte de comerţ de plătit
6. Sume datorate entităţilor afiliate
7. Sume datorate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de
participare
8. Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările sociale
E. Active circulante nete/datorii curente nete
F. Total active minus datorii curente
G. Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an

1. Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni, prezentându-se separat împrumuturile
din emisiunea de obligaţiuni convertibile
2. Sume datorate instituţiilor de credit
3. Avansuri încasate în contul comenzilor
4. Datorii comerciale - furnizori
5. Efecte de comerţ de plătit
6. Sume datorate entităţilor afiliate
7. Sume datorate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de
participare
8. Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările sociale
H. Provizioane
1. Provizioane pentru pensii şi obligaţii similare
2. Provizioane pentru impozite
3. Alte provizioane
I. Venituri în avans
J. Capital şi rezerve
I. Capital subscris
1. Capital subscris vărsat
2. Capital subscris nevărsat
11
II. Prime de capital

III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
1. Rezerve legale
2. Rezerve statutare sau contractuale
3. Alte rezerve
V. Profitul sau pierderea reportat(ă)
VI. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar
Formatul bilanţului prescurtat este următorul8:
A. Active imobilizate
I. Imobilizări necorporale
II. Imobilizări corporale
III. Imobilizări financiare
B. Active circulante
I. Stocuri
II. Creanţe
(Sumele care urmează să fie încasate după o perioadă mai mare de un an trebuie
prezentate separat pentru fiecare element.)
III. Investiţii pe termen scurt
IV. Casa şi conturi la bănci
C. Cheltuieli în avans
D. Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an
E. Active circulante nete/datorii curente nete
F. Total active minus datorii curente
G. Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
H. Provizioane
I. Venituri în avans
J. Capital şi rezerve
I. Capital subscris (prezentându-se separat capitalul vărsat şi capitalul nevărsat)
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
V. Profitul sau pierderea reportat(ă)
VI. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar
8
12
Dacă un activ sau o datorie are legătură cu mai mult de un element din formatul
de bilanţ, relaţia sa cu alte elemente trebuie prezentată în notele explicative, dacă o
asemenea prezentare este esenţială pentru înţelegerea situaţiilor financiare anuale.
1.3.1. Activul contabil
Prezentarea activelor ca active imobilizate sau ca active circulante depinde de

scopul căruia îi sunt destinate. Activele imobilizate cuprind acele active destinate
utilizării pe o bază continuă, în scopul desfăşurării activităţilor entităţii.
Mişcările diverselor elemente de imobilizări se prezintă în notele explicative. În
acest scop, se prezintă distinct, începând cu preţul de achiziţie sau costul de producţie,
pentru fiecare element de imobilizare, pe de o parte, creşterile, cedările şi transferurile
în cursul exerciţiului financiar, iar, pe de altă parte, ajustările cumulate de valoare la
începutul exerciţiului financiar şi la data bilanţului, precum şi rectificările efectuate în
cursul exerciţiului financiar asupra ajustărilor de valoare din exerciţiile financiare
precedente. Ajustările de valoare se prezintă în bilanţ ca deduceri clare din elementele
corespunzătoare.
Dacă, atunci când situaţiile financiare anuale se întocmesc conform prezentelor
reglementări pentru prima oară, preţul de achiziţie sau costul de producţie al unei
imobilizări nu poate fi determinat fără cheltuieli sau întârzieri exagerate, valoarea
reziduală de la începutul exerciţiului financiar poate fi tratată drept preţ de achiziţie sau
cost de producţie. Orice aplicare a acestei prevederi trebuie prezentată în notele
explicative.
Atunci când se efectuează reevaluarea imobilizărilor corporale, mişcările
diverselor elemente de imobilizări, se prezintă începând cu preţul de achiziţie sau costul
de producţie, rezultat din reevaluare. În acest scop, valoarea reevaluată se substituie
valorii de intrare a imobilizărilor corporale.
Drepturile asupra proprietăţilor imobiliare şi alte drepturi similare, aşa cum sunt
definite de legislaţia naţională, trebuie prezentate la "Terenuri şi construcţii".
În sensul prezentelor reglementări, prin interese de participare se înţelege
drepturile în capitalul altor entităţi, reprezentate sau nu prin certificate, care, prin
crearea unei legături durabile cu aceste entităţi, sunt destinate să contribuie la activităţile
entităţii. Deţinerea unei părţi din capitalul unei alte entităţi se presupune că reprezintă
un interes de participare, atunci când depăşeşte un procentaj de 20% .
Cheltuielile efectuate în cursul exerciţiului financiar, dar care sunt aferente unui
exerciţiu financiar ulterior, trebuie prezentate sub titlul de "Cheltuieli în avans".
Veniturile care, deşi se referă la exerciţiul financiar în cauză, nu se încasează
până la expirarea acestuia, trebuie prezentate la "Creanţe". În cazul în care astfel de
venituri sunt semnificative, acestea trebuie prezentate şi în notele explicative.
Ajustările de valoare cuprind toate corecţiile destinate să ţină seama de
reducerile valorilor activelor individuale, stabilite la data bilanţului, indiferent dacă acea
reducere este sau nu definitivă.
Ajustările de valoare pot fi: ajustări permanente, denumite în continuare
amortizări, şi/sau ajustările provizorii, denumite în continuare ajustări pentru depreciere
sau pierdere de valoare, în funcţie de caracterul permanent sau provizoriu al ajustării
activelor.
Provizioanele sunt destinate să acopere datoriile a căror natură este clar definită
şi care la data bilanţului este probabil să existe, sau este cert că vor exista, dar care sunt
incerte în ceea ce priveşte valoarea sau data la care vor apărea.
Provizioanele nu pot fi utilizate pentru ajustarea valorilor activelor.
13
Veniturile de încasat înainte de data bilanţului, dar care se referă la un exerciţiu

financiar ulterior, trebuie prezentate sub titlul de "Venituri în avans".
Cheltuielile care, deşi se referă la exerciţiul financiar în cauză, se vor plăti numai
în cursul exerciţiului financiar ulterior, trebuie prezentate la "Datorii". În cazul în care
astfel de cheltuieli sunt semnificative, ele trebuie prezentate şi în notele explicative.
Elementele de activ ale bilanţului sunt structurate, după gradul lor de lichiditate
(posibilitatea de a fi transformate în bani) în următoarea ordine9:
- active imobilizate (active pe termen lung) – sunt cele mai puţin lichide şi
datorită rotaţiei lente a capitalurilor investite se mai numesc şi alocări
permanente. Activele imobilizate intră în patrimoniul unei companii, de
obicei, ca urmare a deciziilor investiţionale şi pentru că sunt destinate să fie
utilizate o perioadă îndelungată se mai numesc şi active necurente. Din
punct de vedere financiar, sunt elemente stabile care se uzează lent, îşi
recuperează valoarea într-o perioadă mai mare de un an şi a căror depreciere
se reflectă prin amortizare.
- active circulante (active pe termen scurt) – sunt cu un grad de lichiditate
mai mare decât al activelor imobilizate, supuse în majoritatea cazurilor unei
rotaţii rapide, din care motiv se mai numesc şi alocări ciclice (temporare).
Recuperarea resurselor investite în active circulante se face la terminarea
fiecărui ciclu de exploatare, ele trecând din forma de active fizice, în cea de
creanţe şi apoi de disponibilităţi.
- cheltuielile înregistrate în avans – sunt plăţi efectuate în perioada curentă şi
care urmează a fi incluse eşalonat pe cheltuieli în exerciţiile viitoare.
În activul bilanţului, elementele sunt structurate astfel:
a) Active imobilizate sau fixe, denumite şi active pe termen lung, sunt achiziţionate în
vederea utilizării durabile. Sunt asociate deciziei de investiţie şi se materializează în
bunuri de orice natură, mobile sau imobile, corporale sau necorporale, achiziţionate sau
create de companie, destinate să servească o perioadă îndelungată activitatea unităţii
patrimoniale.
a1) Imobilizările necorporale cuprind acele valori economice de investiţie, care nu
îmbracă fizic forma de bunuri materiale concrete. Cuprind:
- cheltuieli de constituire, care reprezintă cheltuieli ocazionate de înfiinţarea sau
dezvoltarea unităţii, precum şi cele de fuzionare. În structura lor se disting: taxe şi
cheltuieli de înscriere şi înmatriculare; cheltuieli privind emiterea şi vânzarea de acţiuni;
cheltuieli de prospectare a pieţei şi de publicitate; cheltuieli ocazionate de efectuarea
unor lucrări sau obiective de cercetare. Se amortizează în cel mult cinci ani.
- cheltuielile de dezvoltare10 cuprind cheltuielile ocazionate de aplicarea rezultatelor
cercetării, în scopul realizării de produse sau servicii noi sau substanţial îmbunătăţite,
înaintea stabilirii producţiei de serie sau utilizării;
- concesiuni, brevete, licenţe, mărci de fabrică şi alte drepturi asimilate cuprind toate
cheltuielile efectuate pentru amortizarea drepturilor de exploatare a unui bun, activitate
sau serviciu. Amortizarea acestor cheltuieli are loc pe toată durata cât compania a
achiziţionat dreptul de exploatare sau de utilizare a unor astfel de imobilizări.
- fondul comercial reprezintă acea parte din fondul de comerţ care nu figurează în
celelalte elemente de patrimoniu, dar concură la menţinerea sau dezvoltarea
potenţialului activităţii companiei, cum sunt: clientela, vadul, debuşeele, reputaţia.
- alte imobilizări necorporale, concretizate în programele informatice create de unitate
9
Buglea A., Lala Popa I. , op.cit., pag. 47-48
10
14
sau achiziţionate de la terţi, pentru necesităţile proprii de utilizare;

- imobilizările necorporale în curs reprezintă imobilizările necorporale neterminate până
la sfârşitul exerciţiului financiar, evaluate la costul de producţie sau de achiziţie.
a2) Imobilizările corporale (imobilizări materiale sau active fixe tangibile) reprezintă
bunurile materiale de folosinţă îndelungată, utilizate în activitatea unei companii. Ele
constituie substanţa unei companii, instrumentul său industrial sau comercial, fiind
alcătuite din terenuri şi mijloace fixe (clădiri, maşini, utilaje, instalaţii şi mijloace de
transport etc.). În situaţia în care bunurile materiale procurate sau create nu sunt
terminate, ele sunt incluse în categoria imobilizărilor în curs sau a investiţiilor în curs.
a3) Imobilizările financiare (investiţii financiare sau de portofoliu) cuprind valorile
financiare investite de companie în patrimoniul altor companii, sub forma: titlurilor de
participare, altor titluri financiare imobilizate, creanţelor ataşate participaţiilor,
împrumuturilor acordate şi altor imobilizări financiare.
- titlurile de participare reprezintă titlurile de valoare sub formă de acţiuni sau părţi
sociale investite de titularul de patrimoniu în capitalul altor unităţi patrimoniale.
Deţinerea acestor titluri de valoare permite exercitarea unei anumite influenţe sau a unui
control în gestiunea companiilor emitente ale acestor titluri.
- interesele de participare reprezintă drepturi deţinute în capitalul altei unităţi
patrimoniale pe termen lung, în scopul garantării contribuţiei la activităţile unităţii
respective. Ele cuprind investiţii în companii asociate şi investiţii strategice.
- alte titluri imobilizate include titlurile de valoare, altele decât categoriile menţionate,
pe care compania le deţine şi nu are nici intenţia, nici posibilitatea să le revândă.
- creanţele imobilizate sunt formate din: creanţe legate de participaţii, împrumuturi
acordate pe termen lung şi alte creanţe imobilizate.
b) Activele circulante reprezintă ansamblul elementelor patrimoniale necesare
realizării ciclului de exploatare. Ele nu au vocaţia de a rămâne durabil în companie, cu
excepţia acelor elemente legate de particularităţile procesului de fabricaţie. Un activ este
clasificat ca activ circulant atunci când11:
este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării
şi se aşteaptă a fi realizat în termen de 12 luni de la data întocmirii bilanţului;
este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;
este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu
este restricţionată.
În structura activelor circulante se includ:
b1) Stocurile reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor care intervin în cadrul ciclului
de exploatare fie pentru a fi vândute în aceeaşi stare sau la terminarea procesului de
producţie, fie pentru a fi consumate cu ocazia primei utilizări, sub forma activelor
fizice: materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, producţie
neterminată, produse finite, semifabricate, mărfuri, ambalaje, alte stocuri.
b2) Creanţele sunt drepturi potenţiale pe termen scurt ale companiei, ce decurg din
relaţiile cu diverse persoane fizice sau juridice realizabile la anumite termene. Aceste
drepturi pot fi generate de relaţiile cu clienţii sau de cele necomerciale cu personalul,
statul, asociaţii sau alţi debitori.
b3) Investițiile financiare pe termen scurt numite şi titluri de plasament sau valori de
trezorerie reprezintă valori financiare investite de companie în vederea realizării unui
câştig pe termen scurt şi cuprind acţiuni proprii răscumpărate, acţiunile achiziţionate,
obligaţiunile emise şi răscumpărate, obligaţiunile achiziţionate şi alte titluri de
11
15
plasament achiziţionate în vederea obţinerii de venituri financiare într-un termen scurt.

b4) Disponibilităţile reprezintă numerarul şi valorile asimilate acestuia, iar plasamentele
sunt titluri achiziţionate de companie în vederea realizării unui câştig de capital sau de
venit într-un termen scurt.
c) Cheltuielile în avans se referă la sumele de bani achitate în perioada curentă, dar
care se referă la servicii care privesc perioadele sau exerciţiile financiare următoare
(chirii, abonamente şi alte cheltuieli efectuate anticipat), acestea urmând a se include
eşalonat pe cheltuieli, în perioadele următoare cărora. Suma cheltuielilor constatate în
avans creşte prin extinderea activităţilor pentru care este necesară efectuare unor astfel
de cheltuieli şi scade prin primirea produselor sau serviciilor pentru care s-au plătit sau
prin trecerea efectivă pe cheltuieli în perioadele la care se referă.
1.3.2. Pasivul contabil
În ceea ce priveşte pasivul bilanţului, acesta reflectă sursele de finanţare ale

companiei. Caracteristica esenţială a pasivului bilanţier constă în faptul că el arată faptul
că agentul economic are obligaţii actuale, rezultate ca o consecinţă a unui contract sau a
obligaţiilor statutare sau legale.
Posturile de pasiv sunt structurate în bilanţ, în ordinea descrescătoare a
exigibilităţii ( proprietatea acestora de a deveni scadente), astfel:
a) datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an (datorii pe termen scurt) a
căror exigibilitate, determinată de scadenţele contractuale, nu depăşeşte un an. Sunt
contractate de obicei pentru necesităţile de producţie şi de aceea se mai numesc şi
datorii de exploatare;
b) datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an (datorii pe termen
lung) a căror exigibilitate este mai mare de un an;
Cele două grupe de datorii au aceeaşi structură şi se referă la:
împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni;
credite bancare (sume datorate instituţiilor de credit);
datorii comerciale;
efecte de comerţ de plătit;
datorii legate de participaţii şi alte împrumuturi şi datorii asimilate;
alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi pentru asigurările sociale.
c) provizioane pentru riscuri şi cheltuieli sunt destinate acoperirii de riscuri şi
cheltuieli pe care evenimentele survenite sau în curs de desfăşurare le fac probabile.
Provizioanele reflectă politica de prudenţă economică, de anihilare sau de reducere a
riscurilor care apar in activitatea companiei;
- venituri în avans - reprezintă încasări sau creanţe aferente unor bunuri
nelivrate, a unor lucrări sau prestaţii neefectuate şi care afectează veniturile
exerciţiului ;
- capital şi rezerve(resurse permanente) - cuprind fondurile proprii de care
dispune un agent economic provenite fie de la asociaţi, fie din reinvestiri ale
acumulărilor anterioare. Acestea nu sunt exigibile decât în situaţia de
faliment a unităţii.
d) venituri în avans: reprezintă sumele alocate de la buget sau alte unităţi pentru
realizarea de investiţii, respectiv încasări sau creanţe aferente unor bunuri nelivrate, a
unor lucrări sau prestaţii neefectuate şi care nu afectează veniturile exerciţiului curent.
În această categorie se includ:
subvenţiile pentru investiţii care reflectă sumele nerambursabile primite
pentru finanţarea investiţiilor (subvenţii pentru echipament, pentru crearea de
16
noi locuri de muncă), precum şi bunurile de natura imobilizărilor primite cu

titlu gratuit şi mijloacele fixe constatate în plus la inventariere;
veniturile înregistrate în avans (chirii, locaţii de gestiune, abonamente,
prime de asigurare, etc.).
Suma veniturilor în avans creşte prin extinderea activităţilor pentru care se
solicită avansuri sau se primesc subvenţii şi scade prin livrarea produselor pentru care s-
a încasat avansul, prin restituirea avansului respectiv sau prin virarea subvenţiilor la
venituri.
e) capital şi rezerve
Capitalurile proprii reprezintă dreptul acţionarilor / proprietarilor asupra
activelor companiei după deducerea tuturor datoriilor, adică sumele nedatorate în
momentul întocmirii bilanţului. Sunt formate din:
capitalul social - reprezentat de valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor
sociale, respectiv de aportul în bani sau în natură adus de asociaţi sau acţionari
în momentul constituirii companiei sau cu ocazia creşterilor de capital;
primele legate de capital, formate din prime de emisiune, de fuziune, de aport,
de conversie a acțiunilor în obligaţiuni, reprezintă excedentul dintre valoarea de
emisiune respectiv valoarea matematic-contabilă a noilor acţiuni, valoarea
obligaţiunilor convertite şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale;
rezervele din reevaluare - reprezintă plusurile de valoare create prin reevaluarea
activelor imobilizate, ca diferenţă dintre valoarea actuală şi valoarea înregistrată
a activului reevaluat (plusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale)
care se transferă, potrivit legii, fie la capital social, fie la rezerve;
rezervele - sunt surse constituite din capitalizarea profitului, formate din:
- rezerve legale (constituite anual din rezultatul brut în limitele prevăzute de
lege);
- rezervele statutare (constituie anual din profitul net conform statutului);
- rezervele pentru acţiuni proprii (constituite în situaţia în care o societate pe
acţiuni şi-a răscumpărat propriile acţiuni, cu scopul de a-şi menţine nivelul
capitalului propriu;
- alte rezerve (ce pot fi constituite facultativ pe seama profitului net pentru
acoperirea unor pierderi sau pentru creşterea capitalului social, potrivit
hotărârii adunării generale, cu respectarea prevederilor legale);
rezultatul exerciţiului - reprezintă diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuielile
totale ale unei perioade, putând fi favorabilă (profit) sau nefavorabilă (pierdere);
rezultatul reportat - reprezintă acea parte din rezultatul exerciţiului precedent a
cărei repartizare a fost amânată de Adunarea Generală a Acţionarilor.
Test de autoevaluare bilanţ

3. Ce reflectă partea de active şi de pasive a bilanţului contabil?
1.4. Contul de profit și pierdere
Operaţiunile economice şi financiare desfăşurate la nivelul unei unităţi

economice sunt reflectate în documentele contabile de sinteză sub forma fluxurilor în
contul de profit şi pierdere şi stocurilor în bilanţ.
Bilanţul exprimă starea patrimonială la momentul închiderii exerciţiului, în timp
ce contul de profit şi pierdere arată cum s-a ajuns la această stare, ca urmare a fluxurilor
17
de venituri şi cheltuieli înregistrate în cursul exerciţiului.

Structurarea contului de profit şi pierdere (contului de rezultate) se face pornind
de la activitatea companiei, care se identifică cu însăşi operaţiunile economico-
financiare desfăşurate într-un exerciţiu.
Toate operaţiunile legate de activitatea principală sau de exploatare, constituind
însuşi obiectul de activitate al companiei, sunt considerate drept operaţiuni curente.
Operaţiunile curente prezintă în cadrul fiecărei companii un caracter specific, legat de
activitatea acesteia; în plus, aceste operaţiuni se delimitează prin caracterul lor ordinar,
obişnuit şi repetitiv, permiţând determinarea rezultatului curent. În normele de analiză
financiară europeană, rezultatul curent corespunde unui beneficiu curent şi real,
considerat curent deoarece nu include rezultatele extraordinare sau în afara exploatării şi
real deoarece acest rezultat este determinat în afara oricăror constrângeri ce acţionează
asupra contabilităţii, îndeosebi fiscale.
Noţiunea de activitate curentă şi implicit de operaţiuni curente nu se suprapune
însă cu noţiunea de activitate de exploatare; aceasta este componenta esenţială, dar nu
unică. Operaţiunile curente şi rezultatul curent pot include şi activităţi accesorii, din
moment ce acestea prezintă un anumit grad de permanenţă. În consecinţă, noţiunea de
repetitivitate este primordială pentru a face distincţia între operaţiunile curente şi
operaţiunile extraordinare. Prin urmare, şi operaţiunile ce nu sunt legate de obiectul de
activitate al companiei, dar care au caracter permanent, sunt operaţiuni curente. Aceste
operaţiuni se disting de operaţiunile extraordinare ce au un caracter nerepetitiv,
accidental. De exemplu, operaţiuni curente pot fi vânzări ale unor produse sau mărfuri
ce fac obiectul activităţii de producţie sau comerţ. În acelaşi context, operaţiunile
extraordinare sunt vânzările de bunuri ce prisosesc din anumite motive (mijloace fixe
ce nu se mai folosesc, stocurile ce prisosesc). Deci, criteriul repetitivităţii unei operaţii
este esenţial în delimitarea ei ca operaţiune curentă sau extraordinară, dar nu suficient.
Un statut aparte îl au operaţiunile financiare, care includ atât operaţiuni
obişnuite, cât şi cu caracter extraordinar. Operaţiunile extraordinare ce au un caracter
financiar sunt considerate financiare deoarece natura financiară a operaţiunii primează
asupra caracterului ei extraordinar.
Operaţiunile financiare, prin rezultatul financiar, concură, alături de operaţiunile
de exploatare (ce dau rezultatul din exploatare), la formarea operaţiunilor curente ce au
drept consecinţă obţinerea rezultatului curent.
Plecând de la aceste considerente, contul de profit şi pierdere pune în evidenţă
următoarele tipuri de activităţi:
NIVELURI CHELTUIELI VENITURI

EXPLOATARE… Cheltuieli de exploatare Venituri din exploatare
FINANCIARE… Cheltuieli financiare Venituri financiare
EXTRAORDINARE… Cheltuieli extraordinare Venituri extraordinare
GLOBAL… Impozitul pe profit
Figura 1 Tipuri de activităţi ale unei companii
Până în prezent nu există o schemă universală de prezentare a documentului de

sinteză contabilă care este contul de profit şi pierderi. Această prezentare variază după
tradiţiile naţionale în ceea ce priveşte transparenţa informaţiei contabile cât şi după
particularităţile de ordin juridic, fiscal şi economic: în unele ţări, tendinţa este de a se
publica un minim de informaţie, adesea impus de legislaţie, în altele, se realizează o
descriere clară, completă şi semnificativă a activităţii companiei.
18
În prezentarea contului de rezultate sunt conturate două modele de expunere a

cheltuielilor şi veniturilor: unul ce ia în considerare natura economică a acestora şi altul
ce pleacă de la funcţiunile sau activităţile unei companii (de la destinaţia cheltuielilor şi
veniturilor).
Ca formă, contul de profit şi pierdere se poate prezenta:
sub formă de tablou bilateral sau formă de cont (schema orizontală);
sub formă de listă (schema verticală).
În ambele cazuri, cheltuielile şi veniturile sunt, însă, clasificate în trei categorii, după
cum acestea se referă la operaţiunile curente legate de activitatea industrială şi/sau
comercială, la operaţiuni financiare sau cu caracter extraordinar:
cheltuieli şi venituri din exploatare;
cheltuieli şi venituri financiare;
cheltuieli şi venituri extraordinare,
Structura generală a contului de profit şi pierdere sub forma tabloului bilateral este
următoarea:
CHELTUIELI VENITURI
Cheltuieli de exploatare Venituri din exploatare
Cheltuieli financiare Venituri financiare
Cheltuieli extraordinare Venituri extraordinare
Impozit pe profit
(+) Rezultatul exerciţiului (-)
Figura 2 Contul de profit şi pierdere
Prezentarea contului de profit şi pierdere în forma “listă” oferă avantajul de a

delimita partea de rezultat aferentă activităţii curente (de exploatare şi financiară) de
rezultatul aferent activităţii excepţionale, acesta din urmă fiind, în general, caracterizat
printr-o variaţie semnificativă de la un an la altul şi de la o companie la alta. Delimitarea
este necesară şi pentru faptul că rezultatul curent este un indicator important în
aprecierea activităţii oricărei companii, intrând în mulţimea elementelor echilibrului
financiar.
În ţara noastră, contul de profit şi pierdere, ca piesă componentă a documentelor
contabile de sinteză sau circumscris conturilor anuale, se întocmeşte, în mod
obligatoriu, de către toate unităţile patrimoniale, indiferent de forma de proprietate, fie
în sistem de bază (unităţile patrimoniale mari), fie în sistem simplificat (unităţile
patrimoniale mici şi mijlocii).
Ghidându-se după metodologia utilizată în Uniunea Europeană, instituţiile noastre de
normalizare au prevăzut câte o schemă standard a contului de profit şi pierdere, atât în
sistem de bază, cât şi în sistem simplificat. Forma de prezentare este “în listă” sau
schemă verticală, fiind prezentate informaţii atât referitoare la exerciţiul financiar
încheiat, cât şi la cel precedent.
În varianta românească, contul de profit şi pierdere cuprinde: veniturile şi
cheltuielile exerciţiului, grupate după natura lor, precum şi rezultatul exerciţiului (profit
sau pierdere). Rezultatul exerciţiului este determinat având în vedere activitatea curentă,
operaţiile extraordinare şi impozitarea profitului.
Formatul contului de profit şi pierdere este următorul12:
12
19
1. Cifra de afaceri netă

2. Variaţia stocurilor de produse finite şi a producţiei în curs de execuţie
3. Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale proprii şi capitalizată
4. Alte venituri din exploatare
5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile
b) Alte cheltuieli externe
6. Cheltuieli cu personalul:
a) Salarii şi indemnizaţii
b) Cheltuieli cu asigurările sociale, cu indicarea distinctă a celor referitoare la
pensii
7. a) Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi imobilizările necorporale
b) Ajustări de valoare privind activele circulante, în cazul în care acestea depăşesc
suma ajustărilor de valoare care sunt normale în entitatea în cauză
8. Alte cheltuieli de exploatare
9. Venituri din interese de participare, cu indicarea distinctă a celor obţinute de la
entităţile afiliate
10. Venituri din alte investiţii şi împrumuturi care fac parte din activele imobilizate,
cu indicarea distinctă a celor obţinute de la entităţile afiliate
11. Alte dobânzi de încasat şi venituri similare, cu indicarea distinctă a celor
obţinute de la entităţile afiliate
12. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile deţinute ca
active circulante
13. Dobânzi de plătit şi cheltuieli similare, cu indicarea distinctă a celor privind
entităţile afiliate
14. Profitul sau pierderea din activitatea curentă
15. Venituri extraordinare
16. Cheltuieli extraordinare
17. Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară
18. Impozitul pe profit
19. Alte impozite neprezentate la elementele de mai sus
20. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar
Cifra de afaceri netă cuprinde sumele rezultate din vânzarea de produse şi

furnizarea de servicii care se înscriu în activitatea curentă a entităţii, după deducerea
reducerilor comerciale şi a taxei pe valoarea adăugată, precum şi a altor taxe legate
direct de cifra de afaceri. În cazul entităţilor al căror obiect principal de activitate îl
constituie activitatea de leasing, în cifra de afaceri netă se include şi dobânda cuvenită
acestor contracte, aferentă perioadei de raportare.
Veniturile şi cheltuielile care apar altfel decât în cursul activităţilor curente ale
entităţii trebuie prezentate la "Venituri extraordinare" şi "Cheltuieli extraordinare".
Elementele extraordinare sunt veniturile sau cheltuielile rezultate din evenimente
sau tranzacţii ce sunt clar diferite de activităţile curente ale entităţii şi care, prin urmare,
nu se aşteaptă să se repete într-un mod frecvent sau regulat.
Prin activităţi curente se înţelege orice activităţi desfăşurate de o entitate, ca
parte integrantă a afacerilor sale, precum şi activităţile conexe în care aceasta se
angajează şi care sunt o continuare a primelor activităţi menţionate, incidente acestora
sau care rezultă din acestea.
Pentru a stabili dacă un eveniment sau o tranzacţie se delimitează clar de
activităţile curente ale entităţii, se are în vedere, mai degrabă, natura elementului sau a
tranzacţiei aferente activităţii desfăşurate în mod curent de entitate, decât frecvenţa cu
20
care se aşteaptă ca aceste evenimente să aibă loc. Prin urmare, un eveniment sau o
tranzacţie poate fi extraordinară pentru o entitate, dar nu şi pentru o alta, datorită
diferenţelor dintre activităţile curente ale acelor entităţi. De exemplu, pierderile rezultate
în urma unui cutremur pot fi calificate de către o entitate ca element extraordinar.
Spre deosebire de bilanţul contabil care este un document de ordin financiar,
contul de profit şi pierdere este un document de ordin economic care descrie viaţa
companiei într-un trecut recent fără a oferi informaţii despre ce s-a întâmplat anterior. În
acest fel, contul de profit şi pierdere oferă informaţiile necesare pentru înţelegerea şi
explicarea profitului sau pierderii înregistrată de companiei.
În mod practic contul de profit şi pierdere este un tablou al veniturilor şi
cheltuielilor unei perioade având ca şi sold rezultatul net. Acest rezultat este determinat
în cascadă, pe următoarele nivele:
rezultatul exploatării;
rezultatul financiar;
rezultatul curent;
rezultatul extraordinar;
rezultatul brut al exerciţiului;
rezultatul net al exerciţiului.
Informaţiile reflectate în contul de profit şi pierdere sunt structurate în funcţie de
natura activităţii desfăşurate (exploatare, financiară, extraordinară) şi îmbracă forma
veniturilor şi cheltuielilor aferente perioadei de gestiune.
Veniturile companiei corespund resurselor obţinute din realizarea operaţiunilor
industriale, comerciale, financiare şi extraordinare, pe când cheltuielile corespund
resurselor consumate cu ocazia realizării acestor operaţiuni.
Indiferent de forma de prezentare a veniturilor şi cheltuielilor, informaţiile
contului de profit şi pierdere sunt structurate pe tipuri de activitate.
Astfel, activitatea curentă cuprinde operaţiuni curente care au un caracter
ordinar, obişnuit şi repetitiv, regăsite în operaţiunile de exploatare şi în cele financiare.
Aceste operaţiuni sunt legate de activitatea de bază a companiei (industrială sau
comercială), identificându-se cu obiectul de activitate al companiei, spre deosebire de
operaţiunile extraordinare care au un caracter accidental, nerepetitiv.
Veniturile şi cheltuielile clasificate după natură sunt prezentate în practica românească
sub formă de listă, cu date comparative pentru exerciţiul încheiat şi pentru cel
precedent.
Cheltuielile se grupează, pe categorii de cheltuieli, după natura lor în:
cheltuieli de exploatare - reprezintă expresia bănească a asigurării de
resurse pentru obţinerea de produse, executarea de lucrări sau prestarea de
servicii şi cuprind:
- cheltuielile cu materiile prime şi materialele consumabile;
- cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi;
- cheltuieli cu personalul;
- cheltuieli cu amortizările şi provizioanele;
- cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
- alte cheltuieli de exploatare.
cheltuieli financiare - reflectă echivalentul monetar pe care compania îl
suportă pentru folosirea resurselor acordate de alţi agenţi economici pe
termen lung, pentru acoperirea pierderilor care apar în condiţiile
imposibilităţii de a recupera total sau parţial investiţiile efectuate pe termen
lung sau pierderile generate de factori conjuncturali.
Aceste cheltuieli cuprind următoarele elemente:
21
- pierderi din creanţe legate de participaţii;

- cheltuieli privind investiţiile financiare cedate;
- diferenţe nefavorabile de curs valutar;
- dobânzile privind exerciţiul financiar în curs;
- sconturile acordate clienţilor;
- pierderi din creanţe de natură financiară, etc.
cheltuieli extraordinare - vizează cheltuielile generate de operaţii de natură
extraordinară, cu caracter accidental, care pot apărea în activitatea unei
companii (calamităţi şi alte evenimente extraordinare);
cheltuieli cu impozitul pe profit - se determină prin aplicarea unei cote de
impozitare (actualmente 16%) asupra bazei impozabile.
Baza impozabilă se determină pe baza relaţiei:
Rezultatul = Rezultatul exerciţiului + Cheltuieli – Deducerile
fiscal înainte de impozitare nedeductibile fiscale
(profit/pierdere) (2)
Veniturile se grupează, pe categorii de venituri, după natura lor în:
venituri din exploatare - reprezentate de acele venituri obţinute din
activitatea de bază a companiei, care se concretizează în:
- venituri din vânzarea mărfurilor;
- producţia vândută;
- cifra de afaceri;
- venituri din producţia stocată;
- venituri din producţia de imobilizări;
- producţia exerciţiului;
- venituri din subvenţii de exploatare;
- venituri din provizioane privind activitatea de exploatare;
- alte venituri din exploatare.
venituri financiare - reflectă remunerarea capitalului investit de companie
(în alte companii sau pe piaţa financiară) sau manifestarea unor factori
conjuncturali şi cuprind:
- venituri din imobilizări financiare;
- venituri din investiţii financiare pe termen scurt;
- venituri din creanţe imobilizate;
- venituri din investiţii financiare cedate;
- venituri din diferenţe de curs valutar;
- venituri din dobânzi;
- venituri din sconturi obţinute;
- venituri din provizioane de natură financiară;
- alte venituri financiare.
venituri extraordinare care cuprind veniturile obţinute de companie din
operaţii care nu au un caracter normal, nefiind generate de activitatea curentă
(de exemplu daunele pretinse de deţinătorii de poliţe în urma producerii unor
calamităţi).
Veniturile extraordinare sunt venituri rezultate din compensaţiile primite pentru
cheltuieli sau pierderi din calamităţi sau alte evenimente extraordinare.
Structurarea activităţii companiei pe cele trei niveluri (exploatare, financiară,
extraordinară) permite, pe de o parte, calcularea indicatorilor de rezultate, iar pe de altă
parte, calcularea unor mărimi cunoscute sub denumirea de solduri intermediare de
gestiune, care vor fi prezentate în capitolul 5.
22
Test de autoevaluare contul de profit şi pierdere

4. Ce informaţii furnizează contul de profit şi pierdere?
1.5. Răspunsurile testelor de autoevaluare
1. Utilizatorii informaţiilor furnizate de situaţiile financiare sunt stakeholderii

companiei: manageri, creditori, acţionari, personal, clienţi, furnizori, instituţii de
credit, instituţiile fiscale etc. Aceştia au nevoie de un raport care să sintetizeze
activele, datoriile, precum şi capitalurile proprii. În plus, au nevoie de un alt raport
care să sintetizeze veniturile şi cheltuielile din care să rezulte performanţa obţinută.
2. Situaţia fluxurilor de numerar se întocmeşte doar în cazul societăţilor mari:
valoarea activelor totale depăşeşte echivalentul a 3.650.000 € sau valoare cifrei de
afaceri depăşeşte echivalentul a 7.300.000 €.
3. Partea de active a bilanţului (partea stângă în formatul pe 2 coloane) reflectă decizia
de investiţii a companiei, iar partea de pasive (partea dreaptă) reflectă decizia de
finanţare.
4. Contul de profit şi pierdere reflectă performanţa financiară a companiei. Acesta ia
în considerare veniturile obţinute şi cheltuielile generate în decursul unei perioade,
fiind proiectat într-o manieră treptată.
1.6. Lucrarea de verificare
1. Din ce categorie a bilanţului fac parte creanţele imobilizate?

2. Din punct de vedere al obiectivului companiei, care este legătura dintre bilanţul
contabil şi contul de profit şi pierdere?
3. În care dintre activităţile specifice contului de profit şi pierdere se regăsesc
cheltuielile cu achiziţia de materii prime şi materiale consumabile?
4. Care este diferenţa dintre rezultatul contabil şi rezultatul fiscal?
1.7. Rezumat
Situaţiile financiare constituie suport pentru fundamentarea deciziilor financiare.

Conform reglementărilor în vigoare, termenul de situaţii financiare se referă la un set de
documente care cuprinde: bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere, situaţia
modificării capitalului propriu, situaţia fluxurilor de numerar, note explicative.
Bilanţul contabil reflectă informaţii despre poziţia financiară a societăţii,
respectiv resursele financiare procurate şi modul de utilizare al acestora. Contul de
profit şi pierdere reflectă performanţa financiară a societăţii, respectiv rezultatul
înregistrat, care poate fi profit sau pierdere.
23
1.8. Bibliografie
1. Buglea A., Lala Popa I., Analiză economico-financiară, Ed. Mirton, Timișoara,
2009.
2. Pirtea M., Cristea H., Nicolescu C., Boţoc C., Managementul financiar al
companiei, Ed. Mirton, Timişoara, 2010.
3. Stancu I., Finanţe, Ediţia a IV –a , Ed. Economică, Bucureşti, 2007.
4. *** Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, aprobată cu modificări prin
5. Legea nr. 86/2008.
6. *** Legea nr. 31/1990 republicată privind societățile comerciale.
7. *** Ordinul nr. 1752/2005, pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme
cu directivele europene, actualizat prin OMF nr. 2001/2006 și OMF 2374/2007.
8. *** Ordinul nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme
cu directivele europene, actualizat şi modificat.
24
Autor:
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. MANAGEMENTUL

ACTIVELOR CIRCULANTE
Cuprins
2.1. Obiective .......................................................................................................... 2
2.2 Ciclul financiar versus ciclul de exploatare ...................................................... 3
2.3 Activele circulante – concept şi clasificare ....................................................... 6
2.4 Managementul stocurilor................................................................................. 10
2.4.1 Optimizarea mărimii stocurilor în mediu cert ......................................... 11
2.4.2 Optimizarea mărimii stocurilor în mediu volatil ..................................... 12
2.4.3 Metoda ABC de gestiune a stocurilor ..................................................... 14
2.4.4. Planificarea necesarului de finanţare al stocurilor.................................. 15
2.5. Managementul creanţelor ............................................................................... 17
2.5.1. Formele creditului comercial .................................................................. 17
2.5.2. Politica şi gestionarea creditelor clienţi .................................................. 18
2.5.3. Metode de estimare a calităţii clienţilor ................................................. 20
2.5.4. Instrumente utilizate pentru acordarea creditului clienţi ........................ 22
2.6. Managementul riscului valutar ....................................................................... 23
2.6.1. Definirea şi măsurarea riscului valutar ................................................... 23
2.6.2. Modalități de acoperire împotriva riscului valutar ................................. 24
2.9. Rezumat.......................................................................................................... 29
2.10. Bibliografie................................................................................................... 30
2.1. Obiective
Dimensionaţi nivelul stocului optim în mediul cert
Dimensionaţi nivelul stocului de siguranţă în mediul volatil
Utilizaţi componentele gestiunii creanţelor în vederea modificării
politicii creanţelor
Preveniţi riscul valutar în cazul gestiunii creanţelor
2
2.2 Ciclul financiar versus ciclul de exploatare
În vederea realizării obiectului său de activitate, compania îşi constituie o structură

patrimonială adecvată, un capital economic, fix şi circulant, constând în bunuri materiale (şi
nemateriale), reunite pentru realizarea de alte bunuri sau servicii. Este vorba de un flux real de
bunuri şi servicii din economie către compania nou-înfiinţată, compensat de un flux financiar în
sens invers, din capitaluri proprii sau împrumutate.
Acest flux real ( precum şi cel financiar) nu poate exista decât în urma unei acumulări
prealabile de bunuri, de servicii (sau de bani), aflate în stoc la anumiţi agenţi economici.
Constituirea imobilizărilor şi stocurilor la o companie nou-înfiinţată va modifica structura
imobilizărilor şi stocurilor la agenţii economici furnizori de elemente patrimoniale. În general,
are loc un flux real către compania nouă şi un flux financiar invers, către agenţii furnizori.
Aceştia din urmă schimbă imobilizările şi stocurile lor reale (maşini, utilaje, clădiri, materii
prime) pe imobilizări şi stocuri financiare (drepturi de participaţie, creanţe, lichidităţi), cedate de
compania nou-înfiinţată. Funcţionarea în continuare a companiei va genera, de asemenea,
fluxuri compensatorii reale şi financiare, dar cu preponderenţă pentru activitatea de producţie,
pentru ciclul de exploatare1.
Ciclul financiar reprezintă totalitatea operaţiilor ce intervin în momentul transformării
monedei, a lichidităţilor în bunuri şi servicii, până în momentul în care se recuperează moneda
alocată. Ciclul financiar cuprinde o succesiune de modificări ale stocurilor reale, datorate unor
fluxuri reale (procese de producţie sau comercializare), până la forma de stoc creanţe – clienţi
care poate fi transformat în bani, recuperându-se capitalul financiar investit şi un surplus
monetar.
În funcţie de activele constituite şi poziţia lor în structura de exploatare a companiei,
distingem cicluri financiare lungi ale capitalurilor fixe şi cicluri financiare scurte ale
capitalurilor circulante. Ciclurile financiare ale imobilizărilor sunt de mărimi diferite, în funcţie
de natura acestora, de caracterul lor amortizabil sau neamortizabil. La actuala structură a
capitalurilor fixe din industria naţională, putem aprecia că durata unui ciclu financiar este, în
medie, 20 de ani şi reflectă o rotaţie lentă şi o pondere redusă a maşinilor şi utilajelor în totalul
capitalului fix. Ciclul financiar al imobilizărilor se suprapune peste mai mult cicluri de
exploatare ale capitalurilor circulante şi prin care se recuperează capitalul financiar avansat în
imobilizări – amortizări acumulate (figura următoare).
1
Stancu I, Finanțe, Ediția a patra revizuită, Ed Economică, București, 2007,
3
Figura 1 Ciclul financiar versus ciclul de exploatare
Investirea în imobilizări se completează cu investirea în active circulante, în vederea

fructificării acestuia în corelaţie cu munca şi factorii naturali. În ceea ce priveşte sectorul
industrial, capitalul poate fi investit în cumpărarea de materii prime, pentru fabricarea şi
vânzarea de bunuri pe piaţă. În sectorul de comerţ, capitalul poate fi investit în cumpărarea de
mărfuri en-gros, în scopul revânzării lor en-detail, pe piaţă. În prestările de servicii, capitalul
este folosit pentru procurarea de informaţii, pentru întreţinerea echipamentelor de prestări
servicii etc. , în vederea servirii populaţiei. În toate aceste situaţii, ciclul financiar înregistrează
durate mai mici sau mai mari, în funcţie de caracteristicile ciclului de exploatare:
comercializarea de bunuri, construcţii civile sau agroindustriale. Un ciclu de exploatare începe
cu aprovizionarea pentru formarea stocurilor şi se închide cu încasarea clienţilor pentru
mărfurile vândute sau pentru produsele finite livrate acestora (figura următoare).
Figura 2 Necesarul de finanţare al ciclului de exploatare

Ciclul de exploatare se prezintă astfel ca o succesiune de stocuri în diferitele faze ale
4
exploatării, de mărimi fizice diferite şi de valori crescătoare pe unitatea de stoc. Valoarea unei
unităţi de stoc este crescătoare, pe măsura înaintării ciclului de exploatare, la valoarea iniţială
adăugându-se cheltuielile de stocare şi cele de prelucrare sau de transport a acesteia până la
încasarea clienţilor beneficiari2. Procurarea, păstrarea, prelucrarea şi circulaţia acestor stocuri
generează cheltuieli băneşti, care dau conţinut noţiunii de „necesar de finanţare al ciclului de
exploatare”. În raport cu caracteristicile ciclului de exploatare, necesarul de finanţare al ciclului
de exploatare (NFCE) are impact diferit asupra situaţiei trezoreriei (excedent sau deficit).
Spre exemplu, dacă un comerciant obţine din partea furnizorului său un credit
comercial (credit-furnizor) de 15 zile, iar mărfurile sale sunt revândute şi încasate în 10 zile,
aceasta determină derularea întregii afaceri fără a fi nevoie de un capital iniţial pentru
cumpărarea mărfurilor. Comerciantul dispune, pe durata a 15 zile, de o trezorerie gratuită ce
poate fi folosită pentru alte scopuri până la data plăţii furnizorului (figura următoare).
Figura 3 Evoluţia trezoreriei în funcţie de scadenţa plăţilor şi încasărilor
Dacă, ciclul de producţie al unei construcţii civile este de un an şi creditul comercial,

acordat de furnizorul de materiale este de 1 lună iar constructorul are nevoie de trezorerie timp
de 9 luni (până la încasarea contravalorii construcţiei civile),atunci, în acest caz toate plăţile
pe durata construcţiei se vor face dintr-o trezorerie constituită în prealabil, din capitaluri
proprii sau împrumutate. Capitalul poate proveni chiar de la beneficiarul construcţie, prin
efectuarea de plăţi parţiale în avans, convenite printr-un contract de credit comercial (credit-
cumpărător, figura următoare)
Figura 4 Evoluţia nevoii de trezorerie, în funcţie de scadenţa plăţilor şi încasărilor

şi de creditul cumpărător
Între aceste 2 modalităţi externe de manifestare a ciclului de exploatare, se situează o

multitudine de situaţii intermediare ale impactului ciclului de exploatare şi ale scadenţei
încasărilor şi plăţilor asupra trezoreriei. În concluzie, necesarul de finanţare al ciclului de
exploatare va creşte odată cu creşterea volumului şi duratei stocurilor, precum şi cu creşterea
2
Stancu I, Bran P, Ilie V, Finanţele unităţilor economice prin metoda instruirii active, Ediţia a III-a, Ed. ASE Bucureşti, 1989.
5
volumului şi duratei creanţelor asupra clienţilor. Necesarul de finanţare va scădea (chiar până la
degajarea unei trezorerii disponibile) odată cu creşterea volumului şi duratei datoriilor şi
creditelor primite de la furnizori. Altfel spus, fragilitatea sau stabilitatea unei companii depinde
de 3 factori:
1. Stocurile şi intervalul lor de stocare;
2. Clienţii şi intervalul lor de încasare;
3. Furnizorii şi intervalul lor de plată.
Sinteza acţiunii celor 3 factori poate fi surprinsă prin „durata medie de conversie a numerarului”
:
Durata medie Durata medie Durata medie Durata medie

de conversie a = de stocare = de încasare a = de achitare a
numerarului creanțelor furnizorilor
2.3 Activele circulante – concept şi clasificare
Activele circulante ale companiei sunt elemente patrimoniale de activ care, potrivit
naturii lor şi a destinaţiilor date în procesul reproducţiei economice, au calitatea de a-şi schimba
forma de manifestare, în funcţie de procesele de transformare la care sunt supuse. În acest sens,
activele circulante sunt acele active ale companiei care, în cursul ciclului de exploatare, se
transformă în durate scurte şi foarte scurte de timp dintr-o formă funcţională în alta, cu
finalitatea dobândirii formei băneşti (lichide) iniţiale3.
Faţă de activele fixe, activele circulante se deosebesc în funcţie de:
durata de existenţă a formelor lor concrete de manifestare în patrimoniul companiei sau
de imobilizare în timp;
modul de transmitere a valorii lor în costul produselor, lucrărilor, serviciilor şi/sau
activităţilor în care sunt încorporate/substanţializate;
gradul de lichiditate.
Din punct de vedere existenţial, activele circulante ale unei companii se manifestă pe
traseul: aprovizionare (A) → producţie/activitate lucrativă (P) → desfacere (D)→ realizare (R),
iar durata de imobilizare a capitalului alocat pentru formarea acestora depinde de durata fazei
circuitului economic în care se află.
Din punct de vedere al modului de transmitere a valorii, activele circulante se deosebesc
faţă de activele fixe prin aceea că valoarea lor se transmite integral, într-un singur circuit, în
costul noilor produse, lucrări, servicii şi/sau activităţi realizate prin utilizarea/participarea lor.
În ceea ce priveşte gradul de lichiditate4 , acesta este mai mare în cazul activelor
circulante, decât cel al activelor fixe. Corespunzător gradului crescător de lichiditate, activele
circulante evidenţiate în bilanţul companiei cuprind următoarele elemente:
Stocuri materiale (Sm), ordonate astfel: materii prime, materiale consumabile, obiecte
de inventar, baracamente, stocuri aflate la terţi, produse în curs de execuţie,
semifabricate, produse finite, produse reziduale, animale, mărfuri şi ambalaje;
Creanţe asupra terţilor (Cr/t), constituite din: furnizori-debitori, clienţi şi alte creanţe;
Decontări cu asociaţii privind capitalul (Dac);
3
Ross St A, Westerfield R W, Jaffe J, Corporate Finance, 2nd canadian edition, Mc Graw Hill Ryerson Ltd, 1999.
4
Gradul de lichiditate al activelor patrimoniale măsoară posibilitatea transformării acestora în monedă, într-un anumit interval de
timp.
6
Investiţii financiare (If), realizate cu scopul obţinerii de câştiguri din obligaţiuni, bonuri
de tezaur, acţiuni;
Disponibilităţi băneşti (Db), constituite din soldurile debitoare, în monedă naţională
şi/sau în valută, ale conturilor deschise la bănci şi ale contului “casa”;
Valori realizabile pe termen scurt (Vrts), incluzând acreditivele deschise, valorile de
încasat şi alte valori.
Într-o grupare sintetică, simplificatoare, dar utilizată adesea în analizele economice

curente, activele circulante sunt prezentate în componenţa: stocuri materiale, creanţe asupra
terţilor şi disponibilităţi băneşti.
Ca elemente patrimoniale concrete, activele circulante ale companiilor există într-o
diversitate de forme. Acestea se află în continuă transformare, dintr-o formă funcţională în alta
formându-se din surse diverse. Pentru clasificarea lor s-au luat în considerare următoarele 3
criterii:
1. faza ciclului de exploatare în care sunt imobilizate diversele elemente de active
circulante;
2. sursa formării activelor circulante;
3. forma concretă de existenţă.
1. Potrivit primului criteriu, se are în vedere atât trecerea succesivă a elementelor de

active circulante de la o fază la alta a ciclului de exploatare, pe traseul: aprovizionare (A)→
producţie (P) → desfacere (D)→ realizare (R), cât şi modificarea formelor funcţionale ale
acestora, corespunzător transformărilor: bani plătiţi pentru cumpărări (B) - marfă (M) – marfă
aflată în ciclul producţiei (P) - marfă produsă (M’) - bani încasaţi din vânzări (B’).
O redare sintetică a activelor circulante într-o reprezentare grafică este deosebit de
sugestivă prin aceea că reflectă atât mişcarea în timp, cât şi evoluţia bazei de calcul, de la costul
de aprovizionare (Ca), la costul de uzină (Cuz), costul complet (Cc) şi costul complet comercial
(Ccc):
Cost
Ccc
Chelt.
de realizare
Cc
Cuz Chelt. • Creanţe asupra
de desfacere terţilor (Cr/t);
Chelt. • Prod. finite (Pf); (Clienţi de
de prelucrare • S emifabricate (S); încasat, Debitori,
• Lucrări (L); Alte creanţe).
Ca • S ervicii (Serv);
• Materii şi materi-• Prod. neterminată • Activităţi (Act);
ale (M m); (Pn) sau în curs de
• Piese de schimb execuţie;
(Ps); • Chelt. privind per.
• Ob. de inventar şi viitoare (Chpv)
asimil.acest. (Oia); sau efectuate în
• Ambalaje (A); avans.
• Combustibil (C);
• Mărfuri (M);
APROVIZIONARE PRODUCŢIE/ACTIVITATE DESFACERE/VÂNZARE REALIZARE Timp
t0 ta şi tst tp/Dc td tr tf
B————M————————P——————————M’———————————B’
Figura 5 Structura şi evoluţia activelor circulante

ale companiei
7
Mărimea valorică a ansamblului activelor circulante este dependentă de

consumul mediu zilnic şi durata de timp a imobilizării acestora, în cadrul fazelor
circuitului economic, pe intervalul temporal de la t0 la tf , fiind rezultatul cifric al
rezolvării următoarei integrale:
tf
AC = ∫t 0
cz ⋅ dt (1)
Creanţele asupra terţilor, care apar în faza realizării, au o expresie valorică mai
mare decât cea a costului complet comercial, dacă preţurile de valorificare ale
produselor, lucrărilor, serviciilor sau activităţilor depăşesc acest cost, potrivit scopului
companiilor ce-şi desfăşoară activitatea într-o economie concurenţială de piaţă şi a
măsurii în care acest deziderat a fost realizat. Evident, este posibilă şi situaţia inversă,
când nivelul valoric al creanţelor este mai mic decât cel al costului complet comercial.
În acest caz, compania înregistrează pierderi, iar perpetuarea în timp a unor abateri
negative de acest fel conduce la falimentul respectivei companii5.
Încasările, corespunzătoare nivelului costului complet comercial, asigură resursele
băneşti aferente menţinerii continuităţii ciclului de exploatare, în condiţiile alocării acestora
pentru constituirea promptă şi la nivelul cerinţelor a activelor circulante, necesare fiecărei faze
din structura ciclului de exploatare.
2. În funcţie de sursa formării lor, activele circulante ale companiilor se clasifică în:
active circulante formate din surse proprii, aferente capitalului social (CS), rezervelor
legale şi statutare (Re) şi altor fonduri proprii (FPr) constituite în cursul perioadei de
gestiune;
active circulante formate din surse atrase, care generează resursele aferente datoriilor
faţă de furnizori, salariaţi, bugetul de stat, fondurile speciale, creditori diverşi - ca
datorii pe termen scurt (Dts) sau datorii de exploatare (De);
active circulante formate prin utilizarea creditelor bancare ce pot fi/sunt angajate pe
termen scurt (Cts);
active circulante procurate prin utilizarea unei fracţiuni din împrumuturile (datoriile) pe
termen mediu şi/sau lung (Dtml), angajate de pe piaţa de capital.
În situaţiile în care compania şi-a asigurat stocurile materiale şi unele creanţe la una sau
la mai multe societăţi de asigurări, iar riscurile cuprinse în asigurări s-au produs, prin încasarea
despăgubirilor aferente se obţin mijloacele băneşti destinate refacerii totale sau parţiale a
stocurilor distruse sau pentru acoperirea creanţelor pierdute. În acest caz, despăgubirea de
asigurare apare ca o resursă extraordinară6 de procurare a unei părţi din activele circulante
necesare derulării ciclului de exploatare. Tot ca resurse extraordinare pot fi menţionate şi cele
provenite din eventualele subvenţii sau alocaţii bugetare, de care, unele companii, pot beneficia,
potrivit reglementărilor legale în vigoare.
3. Din punct de vedere al formei lor concrete de existenţă, activele circulante ale
companiei sunt:
în formă materială, ca stocuri constituite pentru producţie (în faza aprovizionării), ca
stocuri aflate în faza producţiei/activităţii şi ca stocuri constituite în faza
desfacerii/vânzării;
în formă scriptică, reprezentate de creanţele companiei asupra terţilor;
în formă bănească, ca disponibilităţi aflate în soldurile debitoare ale costurilor deschise
la bănci şi ca numerar aflat în casieria proprie.
5
Gallinger G W, Healey P B, Liquidity Analisys and Management, 2nd edition, Addison-Wesley Publishing Company, Reading,
Mass, 1991.
6
Bran P, Relaţiile financiar-bancare ale societăţii comerciale, Editor “Tribuna Economică”, Bucureşti, 1994, p.136.
8
Rolul activelor circulante în economia companiei este acela al asigurării continuităţii

ciclului de exploatare, prin constituirea oportună şi într-o structură adecvată a stocurilor
necesare desfăşurării activităţii/producţiei şi a stocurilor destinate vânzării, prin promovarea
unei politici optime de credit pentru clienţi şi deţinerea unui volum corespunzător de lichidităţi,
astfel încât datoriile faţă de terţi să fie onorate prompt. În acest context, obiectivul major al
gestiunii ciclului de exploatare este acela al realizării celei mai eficiente alocări a capitalului în
stocuri, creanţe şi disponibilităţi băneşti, în condiţiile diminuării riscurilor privind apariţia
rupturilor de stoc şi a lipsei de lichidităţi, pe fondul armonizării relaţiei dintre rentabilitatea
estimată şi aceste riscuri. O astfel de armonizare se realizează prin acţiunile specifice de
asigurare a echilibrului dintre necesarul de capital pentru formarea activelor circulante şi
resursele mobilizabile sau mobilizate efectiv pentru finanţarea acestui necesar.
Teoretic, în condiţiile promovării obiectivului de maximizare a profitului, compania ar
trebui să-şi constituie active circulante la nivelul unei valori cât mai reduse - considerată optimă.
În acest sens, orice activ circulant constituit peste nivelul apreciat ca optim, determină o scădere
a ratei rentabilităţii, iar situarea sub acest nivel generează unele pierderi în procesul vânzării
şi/sau opriri în procesul de producţie, precum şi incapacitatea de a efectua toate plăţile la
scadenţele lor.
Volumul şi structura activelor circulante diferă de la o ramură de activitate economică,
la alta şi de la o companie, la alta, în funcţie de specificul şi intensitatea influenţei următorilor
factori:
caracterul producţiei sau al activităţii desfăşurate, care poate fi: permanentă sau
sezonieră; de masă; de serie sau de unicate; organizată în flux continuu, cu o creştere
uniformă sau neuniformă a costurilor, cu lansarea pe loturi a fabricaţiei etc.;
producţie/activitate discontinuă;
obiectul de activitate, ce poate viza: producţia industrială, agricolă, de construcţii,
transportul de mărfuri şi/sau de călători, executarea de lucrări, prestările de servicii
diverse, comerţul, turismul, alimentaţia publică ş.a.;
modul de organizare şi de derulare a relaţiilor economice cu terţii din mediul extern,
privitoare la procesele de schimb - de aprovizionare şi de vânzări - şi modalităţile
concrete de efectuare a plăţii contravalorii aprovizionărilor şi a celor de încasare a
contravalorii livrărilor;
gradul de dezvoltare a pieţei de capital şi a pieţei creditului şi măsura accesului
companiei pe aceste pieţe, în funcţie de bonitatea sa economico-financiară;
structura şi mărimea costurilor de producţie şi ale cheltuielilor de circulaţie ce se
materializează în produsele finite, semifabricatele, lucrările executate, serviciile prestate
sau şi în activităţile realizate - care sunt “depozitarele” şi ale fracţiunilor de valoare
transmise/cedate de celelalte elemente componente ale structurii economice a
companiei, cuprinzând: activele necorporale, corporale şi financiare, factorul uman
antrenat în procesul reproducţiei economice şi informaţiile economice, tehnice şi socio-
culturale utilizate în derularea ciclului de exploatare şi a celui investiţional.
Principala caracteristică a activelor circulante este lichiditatea ridicată a acestora şi deci

posibilitatea acoperirii operative din încasări datoriilor, a efectuării unor plasamente de
trezorerie şi a păstrării unei rezerve lichide în cont şi în casă. Există un raport specific fiecărei
companii între vânzări şi nivelul activelor necesare pentru realizarea acestora. Pornind de la
acest raport, se pot identifica 3 politici de gestiune ale activelor circulante, cu efecte directe
asupra rentabilităţii şi riscului:
1. politica agresivă, care îşi propune realizarea unei cifre de afaceri scontate cu stocuri
minime. Rentabilitatea în acest caz este ridicată, dar este însoţită de riscuri mari legate
9
de lipsa de stoc, de lipsa de lichidităţi şi de insolvabilitatea companiei.

2. politica defensivă, care îşi propune realizarea unei cifre de afaceri scontate cu stocuri şi
lichidităţi ridicate. În acest caz, rentabilitatea va fi afectată de costurile suplimentare ale
prudenţei în asigurarea cu stocuri a continuităţii activităţii de exploatare.
3. politica echilibrată, este cea care armonizează relaţia contradictorie dintre rentabilitate
şi risc (figura următoare).
Active
circu lante
50- (3) Pol itica
defen sivă
40- (2) Pol itica

echilibrată
(1) Pol itica
30- ofensivă
20-
10-
0 100 200 300 400 500 Ci fra de afaceri
Figura 6 Relaţia dintre activele circulante şi cifra de afaceri
Legat de finanţarea activelor circulante, într-o politică agresivă accentul cade, în

principal, pe pasivele pe termen scurt (datorii de exploatare, credite bancare) care au
cele mai mici costuri de procurare a lor, dar care determină şi o preocupare atentă de a
reînnoi creditele pe termen scurt, la dobânzi mai mari sau chiar riscul unei lipse de
capital. O politică defensivă are în vedere finanţarea activelor circulante din surse
permanente ( fondul de rulment) , care au costuri de procurare mult mai mari, dar şi o
acoperire suficientă împotriva riscului de reînnoire a creditelor şi a creşterii ratei
dobânzii. Politica echilibrată constă în sincronizarea dintre scadenţele activelor şi
pasivelor pe termen scurt, rentabilitatea şi riscul s-ar neutraliza într-o oarecare măsură
iar fondul de rulment ar reprezenta marja de siguranţă pentru finanţarea activelor
circulante şi pentru autonomia financiară a companiei.
2.4 Managementul stocurilor
Din punct de vedere financiar, stocurile reprezintă alocări de capital ce nu pot fi

recuperate până când acestea nu parcurg întregul ciclu de exploatare şi sunt valorificate prin
vânzarea şi încasarea produselor, lucrărilor sau serviciilor realizate de companie. Această
remarcă ar duce la ideea conform căreia, procesul de exploatare cel mai economic este care se
desfăşoară fără stocuri, sau cu stocuri mici. Însă, o aprovizionare în timp real sporeşte
considerabil cheltuielile de aprovizionare (transport, manipulare).
Pe de altă parte, managementul modern al stocurilor este departe de a mai considera
eficientă formarea de stocuri mari, peste necesităţile rezonabile ale exploatării. Stocurile
supranormative sunt însoţite, în plan financiar, de pierderi, prin imobilizarea inutilă a
capitalurilor în acestea, prin cheltuieli de depozitare mari pe care le ocazionează, prin dobânzi
peste cele curente, prin deteriorări şi degradări etc. Cheltuieli suplimentare inutile, în
managementul stocurilor, pot rezultat atât din stocuri insuficiente, cât şi din stocuri excesive.
În aceste condiţii, mărimea optimă a stocurilor este cea care armonizează relaţia
contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare (Ca), care variază în funcţie de numărul de
10
aprovizionări, şi cele de depozitare (Cd), variabile în raport cu mărimea stocurilor. Se ajunge

astfel la concluzia că, această mărime optimă a stocurilor este cea care minimizează cheltuielile
totale (CT) cu formarea stocurilor şi maximizează rentabilitatea activităţii de exploatare (figura
următoare)
Figura 7 Evoluţia cheltuielilor cu formarea stocurilor

în raport cu numărul de aprovizionări
2.4.1 Optimizarea mărimii stocurilor în mediu cert
Cheltuielile de aprovizionare (Ca) , determinate de declanşarea unei noi

aprovizionări, sunt cele cauzate de studiul pieţei, de deplasarea salariaţilor pentru
aprovizionări, de întocmirea documentelor de aprovizionare, de control al mărfurilor şi
de analiză a eşantioanelor etc. Cheltuielile totale de pregătire ale comenzilor într-un
exerciţiu financiar vor fi cu atât mai mici, cu cât mărimea comenzilor va fi mai mare. La
nivelul unei comenzi se poate stabili însă un cost unitar fix (ca). Cheltuielile de
depozitare (cd), variabile în funcţie de mărimea stocurilor, sunt ocazionate de
transportul, manipularea, depozitarea, degradarea şi deteriorarea stocurilor, precum şi de
costul de oportunitate al capitalului necesar pentru procurarea lor. Cum stocurile sunt
epuizabile prin darea lor în consum sau prin vânzare, cheltuielile de depozitare sunt o
medie a cheltuielilor din prima zi a constituirii stocului şi a celor din ultima zi de
existenţă a acestuia (costul de depozitare pe unitatea de stoc se corectează cu ½ - figura
următoare).
S
Chelt. de depozitare
pt ½ din S
Timp
Figura 8 Relaţia dintre caracterul variabil al stocului
şi mărimea cheltuielilor de depozitare
Modelul Wilson-Whitin, care optimizează mărimea stocului, porneşte de la

relaţia costului total pentru formarea lui:
11
N S ∗ pa
CT = Ca + Cd = ∗ ca + ∗ cd (2)
S 2
Costul total minim se obţine în punctul în care derivata de ordinul 1 a costului
total, în raport cu mărimea stocului, este egală cu 0:
dCT
=0 (3)
dS
de unde rezultă:
2 ∗ N ∗ ca
S= (4)
pa ∗ cd
în care:
S – mărimea optimă a stocului
N – necesarul anual din materialul, produsul sau marfa de aprovizionat
ca – costul fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări
pa – preţul unitar de aprovizionare
cd – costul de depozitare pe unitatea de stoc
În continuare, se pot determina numărul de comenzi de aprovizionare (Nr) şi intervalul

dintre aprovizionări (i):
N
Nr = (5)
S
S
i = ∗ 360 (6)
N
Test de autoevaluare optimizare stocuri mediu cert

1) La o companie, necesarul anual al materiilor prime, conform programului de
producţie, este de 1.500.000 kg, la un preţ de aprovizionare de 30 lei/kg. Știind că
pregătirea unei noi comenzi de aprovizionare costă 3.828 lei și că stocarea și păstrarea
acestei materii prime costă 0,45 lei, pentru un leu stoc. Să se determine:
a) Stocul optim de aprovizionat
b) Numărul anual de aprovizionări și intervalul între două aprovizionări succesive
c) Mărimea Ch de aprovizionare, a Ch de depozitare și CT aferente stocului optim.
2.4.2 Optimizarea mărimii stocurilor în mediu volatil
Modelul matematic de optimizare a fost construit pe un caz particular de

aprovizionare: intervale constante în aprovizionări, constituire instantanee a stocului şi
darea lui treptată în consum până la epuizarea totală ( care corespunde unei noi
aprovizionări). Cazul mai general al gestiunii este cel al stocurilor cu intervale variabile
de aprovizionare, intervalul convenit prin contract nefiind totdeauna respectat. În acest
caz, reapare în discuţie relaţia contradictorie rentabilitate-risc, pentru alegerea unei
politici sau a alteia de gestiune a stocurilor.
O politică prudentă, de aversiune faţă de risc, va determina constituirea unui
stoc de siguranţă suficient de acoperitor pentru „ruptura” de stoc curent, în cazuri de
întârzieri în aprovizionări. Politica este recomandată atunci când costurile antrenate de
ruptura de stoc, respectiv cele din întreruperea activităţii de exploatare, sunt foarte mari.
O politică agresivă, de asumare de risc va conduce la determinarea unui stoc
12
mediu de siguranţă, ca medie aritmetică a stocurilor de siguranţă, corespunzătoare

fiecărei situaţii de întârziere a aprovizionării (inclusiv situaţia fără întârzieri).
O politică mai realistă ar fi aceea care ar optimiza costurile ocazionate de
fiecare dintre politicile anterioare, costuri care sunt măsurabile. Această politică
presupune parcurgerea a 2 etape7:
1) se determină costurile ocazionate de fiecare nivel al stocului de siguranţă,
în toate situaţiile posibile ale întârzierilor în aprovizionări
2) se determină o „matrice a consecinţelor”, pentru fiecare nivel al stocului
de siguranţă. Este necesar în acest caz, să se utilizeze frecvenţele
(înregistrate statistic) de apariţie a întârzierilor în aprovizionări.
Test de autoevaluare stocul de siguranţă în mediul volatil

2) Se cunosc următoarele informații, cu privire la gestiunea stocurilor unei companii:
Necesar anual de aprovizionare = 540.000 kg
Costul unei noi aprovizionări = 1.800 lei
Costul unitar de depozitare = 0,60 lei
Preț unitar de aprovizionare = 53 lei/kg
În aprovizionările anterioare s-au înregistrat întârzieri în aprovizionări , cu următoarele
frecvențe:
Zile întârziere 0 1 2 3 4
Frecvența 15% 25% 35% 15% 10%
Prima zi de întârzieri în aprovizionări determină cheltuieli de 300 lei cu ruptura de stoc,
a doua zi de întârzieri determină cheltuieli de 350 lei, iar zilele 3 și 4 de întârziere
determină fiecare cheltuieli de 400 lei.
Să se determine mărimea stocului de siguranță, ţinând cont de optimizarea stocurilor în

mediul volatil.
Un caz şi mai general al aprovizionărilor, la intervale variabile, dar şi în cantităţi

variabile, se rezolvă cu ajutorul mediei ponderate, atât pentru calculul stocului curent,
cât şi pentru cel al stocului de siguranţă. Intervalul mediu între aprovizionările
consecutive (i) se determină ca medie aritmetică a intervalelor variabilelor de
aprovizionare (ti), ponderate cu cantităţile ce se vor aproviziona (qi):
i=
∑ qi ∗ t i (7)
∑ qi
În continuare, stocul curent (Sc) se determină în funcţie de necesarul mediu
zilnic de aprovizionat (N⁄360) şi de intervalul mediu între aprovizionări (i):
N
Sc = ∗i (8)
360
Pentru stocul de siguranţă, se determină un interval mediu de abatere faţă de
intervalele curente (s), ca medie a zilelor de întârziere (ts) ponderate cu cantităţile
aprovizionate la termenele întârziate (qi):
s=
∑ qi ∗ t s (9)
∑ qi
7
Gagnon J M, Khoury N, Trate de gestion finanicere, Gaetan Morin, Quebec, 1981
13
iar stocul de siguranţă (Ss) rezultă ca şi stocul curent :

N
Ss = ∗s (10)
360
Test de autoevaluare statistica aprovizionărilor

3) Cunoscând:
- statistica aprovizionărilor, respectiv loturi de aprovizionare (qi), intervale între
aprovizionări (ti) și intervale de întârziere (ta),
Nr crt qi ti ta
1 20.833 5 1
2 25.000 6 2
3 29.165 7 3
4 33.335 8 4
5 37.500 9 5
6 145.833 7,3 3,3
- necesarul anual de aprovizionare 1.500.000
se cere:
a) intervalul pentru stocul curent (i) și mărimea stocului curent (Si)
b) intervalul pentru stocul de siguranță (s) și mărimea stocului de siguranță (Ss)
2.4.3 Metoda ABC de gestiune a stocurilor
În cadrul preocupărilor de determinare a mărimii optime a stocurilor, activitatea

de planificare economică şi financiară a trebuit să rezolve o altă relaţie contradictorie.
Dacă urmărim distribuţia după valoare a stocurilor de active circulante din majoritatea
companiilor, observăm că, circa 70% din numărul articolelor mărunte existente în
stocuri reprezintă circa 10% din valoarea totală a acestora, în timp ce aproximativ alte
10% din numărul articolelor importante deţin circa 70% din valoarea totală a stocurilor.
În această situaţie, nu se mai justifică, din punct de vedere financiar, urmărirea şi
controlul detaliat al stocurilor de valoare mică, dar care deţin o pondere mare ca număr
de articole, folosindu-se în acest scop metode globale.
O strategie eficientă de gestiune a stocurilor a fost fundamentată de „metoda
ABC”, care împarte stocurile de active circulante în 3 grupe (figura următoare):
grupa A (puţine dar valoroase) : articole de valoare mare pe unitatea de măsură,
dar cu pondere mică în numărul total de articole.
Grupa B : articole de valoare medie şi cu pondere medie în numărul total de
articole.
Grupa C : articole de valoare mică pe unitatea de măsură, dar cu pondere ridicată
în numărul total de articole.
14
P o n d e re a 1 0 0
a rtico le lo r
în v a lo a re a
to ta lă a
sto cu rilo r 90
80
70
60
50
40
A
30
20
B
10
C
10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
P o n d e re a a rtico le lo r
în n u m ă ru l to ta l
d e a rtico le
Figura 9 Metoda ABC
Metoda ABC permite o urmărire detaliată a stocurilor din grupele A, B şi o

determinare a mărimii matematice optime a acestora, astfel încât necesarul de capitaluri
pentru formarea lor să fie minim. Pentru aceste grupe se justifică folosirea metodelor
analitice de fundamentare a nevoii de finanţare pe tipuri de stocuri (curent, de
siguranţă), pe categorii de stocuri (materiale, produse în curs, produse finite) şi chiar pe
elemente componente nominalizate (pe fiecare fel de materiale, de produse curs şi de
produse finite). De asemenea, metoda permite o urmărire a stocurilor din grupa C
(materiale şi produse diverse), care se vor aproviziona în loturi mari, pentru perioade
mari de timp, pentru a reduce în acest fel cheltuielile de transport şi de aprovizionare.
2.4.4. Planificarea necesarului de finanţare al stocurilor
Necesarul de finanţare al stocurilor (NFSt) este determinat de totalitatea

cheltuielilor de formare şi păstrare a stocurilor de active circulante, în toate fazele
ciclului de exploatare, astfel încât să se asigure desfăşurarea continuă şi ritmică a
producţiei. Însă, mărimea acestui necesar de capitaluri nu se stabileşte prin însumarea
elementelor componente ale cheltuielilor de procurare şi păstrare a stocurilor (transport-
aprovizionare-retribuţii-amortizare), ci prin calculul influenţei a 2 factori (figura
următoare):
1. Cheltuielile medii zilnice, cu elementul respectiv de stoc, determinate pe baza
cheltuielilor anuale din planul costurilor de producţie şi pe baza unor coeficienţi
(k) de corectare privind ritmul de evoluţie al acestor cheltuieli pe perioada de
stocare (la materiile prime şi la produsele în curs de execuţie);
2. Intervalul de timp (t) dintre 2 reconstituiri succesive ale stocurilor, stabilit prin
normele tehnice care reglementează desfăşurarea proceselor de aprovizionare,
producţie, desfacere sau cel preluat la nivelul realizărilor din anii anteriori.
Ch. de prod. anuale

NFSt = ∗k ∗t (11)
360
15
Figura 10 Evoluţia necesarului de finanţare al stocurilor pe durata unui circuit

economic
În acest fel, necesarul de finanţare al stocurilor se defineşte ca suprafaţa

alocărilor de capital de la darea în consum a materialelor până la încasarea produselor
vândute (pe durata ciclului de exploatare). Necesarul de finanţare va fi mai mic sau mai
mare, în funcţie de cheltuielile medii zilnice şi de durata ciclului de exploatare.
În practica planificării necesarului de finanţare al stocurilor se folosesc metode
sintetice, bazate pe viteza de rotaţie stocurilor înregistrată în anii anteriori (şi care se
consideră repetabilă în viitor). Deşi mai riguroase, metodele analitice, bazate pe
elementele specifice de cheltuieli şi de durată a ciclului de exploatare, se folosesc foarte
rar (la înfiinţarea sau restructurarea companiei), deoarece antrenează costuri mai mari
decât utilitatea acurateţei estimării obţinute prin utilizarea lor8.
Mai mult, se porneşte de la premisa că întreaga nevoie de capitaluri pentru active
circulante are o finanţare cvasigratuită pe seama datoriilor curente, respectiv a surselor
de capitaluri atrase de la furnizori, salariaţi, buget şi în curs de plată. Or, interesul
investitorului de capital priveşte necesarul de finanţare al activelor circulante nete de
datoriile curente. Acestea din urmă sunt capitaluri atrase cu cost zero de procurare şi nu
capitaluri investite în scop profitabil.
Astfel, investiţia netă de capitaluri în active circulante se restrânge la necesarul
de finanţare al activelor circulante nete(ACnete) ca diferenţă dintre activele circulante şi
datoriile curente
ACnete = AC − DC (12)
Fundamentarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) se
rezumă deci la acoperirea necesarului de finanţare al activelor circulante nete. În
previziunea ACnete se porneşte de la premisa existenţei unui raport constant între ACnete
şi cifra de afaceri (CA) care a determinat-o. În baza acestei ipoteze, se determină o
durată de rotaţie în zile (DACnete), pe baza realizărilor din anul precedent.
AC nete n -1 ∗ 360
D ACnete n = (13)
CAn −1
unde:
ACnete n -1 – necesarul de finanţare al activelor circulante din anul precedent
CAn-1 – cifra de afaceri din anul precedent
Având estimări asupra cifrei de afaceri din trimestrele anului următor (CAtrim),
8
Cristea H., Talpoș I., Corduneanu Carmen, Lăbuneț Aurora, Pirtea M., Gestiunea financiară a societăților comerciale, vol. I-IV,
Ed. Mirton, Timișoara, 2001.
16
se poate face previziunea trimestrială a ACnete:

CA ∗ DACnete
ACnete (trim) = trim (14)
90
Se consideră deci că, DACnete este o durată de rotaţie valabilă şi pentru anul viitor,
raportul de proporţionalitate dintre CA şi ACnete fiind constant în anul următor.
Test de autoevaluare previzionare active circulante nete

4) O companie a înregistrat la sfârşitul anului curent următoarele informaţii:
- AC = 24.000 lei
- Fz = 9.000 lei
- Salariaţi = 7.000 lei
- CA = 36.000 lei
Având în vedere o rată de creştere a CA de 8,3% , estimată pentru anul viitor să se
determine:
a) ACnete şi Durata în zile a ACnete, pe baza CA din anul curent
b) CA previzionată
c) ACnete previzionate, pe baza vitezei de rotaţie şi pe baza metodei procent din
vânzări
2.5. Managementul creanţelor
Managementul creanţelor reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de utilizare

cât mai eficientă a capitalurilor imobilizate în credite comerciale, creditele comerciale având o
accepţiune mai largă decât cea a creanţelor.
2.5.1. Formele creditului comercial
Valorificarea pe piaţă a produselor, lucrărilor, serviciilor sau mărfurilor, ce fac

obiectul activităţii companiei, se realizează atât prin vânzările cu încasare imediată, la
vedere (cash), a contravalorii acestora, cât şi prin acceptarea/promovarea creditului
comercial, care presupune încasarea viitoare a acestei contravalori, după o anumită
perioadă de timp. Termenele cele mai uzuale ale acestor încasări viitoare sunt de 30, 60
sau 90 de zile, dar pot fi convenite şi perioade mai mari de timp. În acest context, apare
necesitatea gestiunii clienţilor şi cea a conturării şi promovării unei politici de credit
comercial - în vederea creşterii cifrei de afaceri şi a mărimii profitului obţinut.
Gestiunea clienţilor reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de
acceptare/promovare a creditului comercial şi de utilizare cât mai eficientă a
capitalurilor imobilizate în creditele comerciale consimţite.
Creditele comerciale sunt acele credite pe care şi le acordă direct subiecţii
economici ce derulează operaţiunile de vânzare cumpărare pe piaţa bunurilor, lucrărilor
şi serviciilor, fără intervenţia unei verigi intermediare şi fără să fie explicit purtătoare de
dobânzi. Aceste credite se practică sub forma creditelor vânzător şi a creditelor
cumpărător.
Creditele vânzător sunt reprezentate de vânzările de produse, lucrări, servicii
şi/sau mărfuri pe credit.
Creditele cumpărător apar ca expresie a plăţilor efectuate în avans spre a putea
beneficia de livrările dorite într-un viitor apropiat.
Compania se află atât în ipostaza de a acorda credite comerciale, prin creditele -
17
clienţi acceptate şi/sau avansurile plătite către unii furnizori, cât şi în ipostaza de a
beneficia de credite comerciale, prin creditele-furnizori ce i-au fost acceptate şi/sau
avansurile primite de la unii clienţi, potrivit următoarei reprezentări grafice:
CREDITELE VÂNZĂTOR
Credite-furnizori primite Credite-clienţi acceptate
SOCIETATEA
FURNIZORI CLIENŢI
COMERCIALĂ “X”
Avansuri acordate Avansuri primite
CREDITELE CUMPĂRĂTOR
Figura 11 Tipurile de credite comerciale acceptate sau primite

de companii
Creditele-clienţi şi avansurile acordate furnizorilor reprezintă o alocare de

capitaluri ale companiei, fiind o necesitate de finanţat a gestiunii viitoare. Simetric,
creditele-furnizori şi avansurile primite de la clienţi reprezintă resurse de finanţare a
ciclului de exploatare al companiei, provenite de la terţi.
Volumul creditelor comerciale, aflate la un moment dat în circuitul economic,
este deosebit de ridicat şi depăşeşte, în multe cazuri, pe cel al creditelor bancare. În
acest context, s-au născut o seamă de dispute şi s-au făcut auzite numeroase critici cu
privire la consecinţele propagate în economie de extinderea considerabilă a acestui gen
de credite, vizând denaturarea concurenţei şi restrângerea/anihilarea efectelor politicii
de creditare promovate de Banca Naţională.
În continuare se vor prezenta doar aspectele referitoare la gestiunea creditelor-
clienţi, cu menţiunea că problematica avansurilor acordate furnizorilor este relativ
similară.
2.5.2. Politica şi gestionarea creditelor clienţi
Politica creditelor-clienţi este decisă (stabilită) de către fiecare companie, fiind

recomandabilă elaborarea a mai multe variante, care să ţină seama de următorii
parametri:
a. evoluţia probabilă a vânzărilor, în funcţie de condiţiile de creditare ale fiecărei
variante;
b. costul capitalului, în funcţie de creditele-clienţi acordate;
c. mărimea cheltuielilor de administrare a creditelor-clienţi;
d. riscul direct asumat;
e. mărimea relativă şi absolută a rabatului (discountului) acordat pentru reducerea
duratei creditului comercial.
Creditele-clienţi acceptate de o companie reprezintă o veridică investiţie de
capital a acesteia, care-i poate aduce o anumită rentabilitate. Pe baza acestei
caracteristici, în componenţa gestiunii clienţilor se includ:
1. investiţia de capital aferentă soldului creditelor-clienţi (sau al efectelor
comerciale de primit);
18
2. rentabilitatea degajată de vânzările suplimentare realizate datorită creşterii

duratei creditării clienţilor;
3. costul marginal al creşterii investiţiei de capital în creditele-clienţi;
4. riscurile de insolvabilitate a clienţilor;
5. profitul marginal net.
1) Dacă ne referim la un singur client, creditul comercial ce i se acceptă la

vânzarea bunurilor este o alocare de capital pe termen scurt - din momentul livrării,
până la cel al încasării. Privite în ansamblul lor, creditele comerciale acordate tuturor
clienţilor reprezintă o alocare permanentă de capital a companiei, fiind o investiţie ce
trebuie să fie finanţată continuu. Mărimea valorică a acestei investiţii (imobilizări) se
determină astfel:
CA
Cr − Cl = ∗ Dz cr (15)
360
unde:
Cr-Cl - credite-clienţi acordate (acceptate);
CA - cifra de afaceri exprimată în preţ (cu sau fără T.V.A.);
Dz cr - durata medie în zile a încasării creanţelor
Creşterea duratei creditelor-clienţi determină o sporire a volumului vânzărilor
către clienţii curenţi şi atragerea a noi clienţi, care sunt interesaţi de prelungirea
termenelor de plată ale aprovizionărilor pe care le realizează.
2) Rentabilitatea aferentă vânzărilor suplimentare, degajată ca urmare a
prelungirii duratei creditelor-clienţi, este dată de mărimea marjei asupra costurilor
variabile (costurile fixe şi profitul exploatării) şi motivează promovarea unei asemenea
politici în gestiunea clienţilor. Întrucât evaluarea acestei rentabilităţi la nivelul întregii
gestiuni a clienţilor este mai dificil de realizat, este recomandabilă dimensionarea
rentabilităţii marginale a unei modificări a duratei creditelor-clienţi. În acest sens,
costurile fixe, care rămân constante la variaţiile cifrei de afaceri, sunt absorbite de
vânzările iniţiale, iar cele aferente vânzărilor suplimentare, înregistrate datorită
prelungirii duratei creditelor-clienţi, se regăsesc ca elemente de rentabilitate, alături de
profitul corespunzător acestor vânzări.
3) Prelungirea duratei creditelor-clienţi determină apariţia unui cost marginal al
imobilizării unei părţi din capital în creşterea mărimii creditelor-clienţi, prin prelungirea
duratei acestora. Acest cost este la nivelul dobânzii plătite, dacă sursa capitalului aferent
este un credit bancar, sau la nivelul costului de oportunitate, dacă se utilizează resurse
proprii.
4) Într-o economie concurenţială de piaţă, frecvenţa şi numărul falimentelor sunt
relativ ridicate, iar riscurile de insolvabilitate ale clienţilor se pot ivi cu atât mai mult, cu
cât perioada de timp a finalizării unei afaceri este mai mare. În consecinţă, prelungirea
duratei de încasare a creanţelor companiilor asupra terţilor clienţi este însoţită, în mod
inevitabil, şi de creşterea riscurilor de insolvabilitate a unora dintre clienţii creditaţi.
5) Principala componentă a gestiunii clienţilor, care orientează politica
financiară a companiei în ce priveşte prelungirea duratei creditelor-clienţi, este profitul
marginal net. Acest profit se determină ca diferenţă între rentabilitatea vânzărilor
suplimentare şi costul creşterii creditelor-clienţi, cu luarea în considerare şi a creşterii
riscurilor de insolvabilitate a clienţilor. De asemenea, profitul marginal net este
influenţat şi de celelalte cheltuieli ocazionate de prelungirea duratei creditelor-clienţi,
vizând salarizarea suplimentară pentru extinderea gestiunii clienţilor, cheltuielile de
service sau impuse de verificarea conturilor noilor clienţi.
19
Test de autoevaluare componentele gestiunii creanţelor

5) Durata medie de rotație a creanțelor-clienți este de 81 zile, la o CA de 1.950 lei.
Pentru perioada următoare, compania analizează rentabilitatea gestiunii creanțelor în 2
politici comerciale:
A – creșterea duratei medii de rotație a clienților la 90 de zile, însoțită de un risc de
neplată de 2%. Aceasta va încuraja creșterea vânzărilor la o valoare de 2.150 lei.
B – de acordare a unui discount de 1% pentru clienții care plătesc în 2 zile, 50 % dintre
clienți preferând această politică
Știind că ponderea cheltuielilor variabile este de 75% în total vânzări și că rata
privind costul de oportunitate al investiției de capital este de 14 %, să se analizeze
componentele gestiunii creanţelor pentru cele 2 politici propuse şi să se aleagă politica
mai eficientă.
2.5.3. Metode de estimare a calităţii clienţilor
Nivelul şi calitatea creditului acordat clienţilor depind de forţa şi credibilitatea

clienţilor cumpărători, care trebuie să fie demonstrate sau probate. Astfel, clienţii
consideraţi necorespunzători pentru obţinerea creditului comercial în termeni obişnuiţi,
pot cumpăra bunurile dorite de la compania furnizoare, dar în condiţii mai restrictive.
Măsurarea calităţii creditului se realizează prin:
a. sistemul celor “5C”;
b. gestiunea prin excepţie;
c. notarea creditului (credit scoring);
d. durata medie de încasare a facturilor emise.
a) Sistemul celor “5C” este o metodă tradiţională prin care se realizează

investigarea potenţialilor clienţi beneficiari de credite, prin luarea în considerare a 5
factori - numiţi “cei 5C ai creditului”, întrucât cuvântul denominării lor începe cu litera
C, aşa cum rezultă din prezentarea următoare:
1. Caracterul se referă la probabilitatea ca un client să încerce să onoreze obligaţia
sa de plată, chiar dacă apar unele dificultăţi. Importanţa acestui factor este
deosebită, întrucât orice tranzacţie realizată pe credit implică o promisiune de
plată. În acest sens, factorul moral este decisiv în evaluarea unui credit.
2. Capacitatea este o estimare subiectivă a abilităţii clientului de a plăti, apreciată
după performanţele trecute ale acestuia, metodele folosite în afaceri şi, dacă este
cazul, după unele observaţii înregistrate la faţa locului, cu privire la spaţiile de
producţie şi de desfacere ale clientului. Pentru a-şi forma o părere cât mai
adecvată despre potenţialul client, analiştii de credite vor căuta să obţină aceste
informaţii dintr-o diversitate de surse.
3. Capitalul reflectă situaţia financiară generală a clientului, caracterizată şi
analizată pe baza documentelor de raportare financiară, fiind luate în
considerare: rata îndatorării, rata acoperirii dobânzii, ratele de risc, ratele de
rentabilitate ş.a.
4. Colateralul sau garanţia se referă la activele pe care clientul le poate oferi
furnizorului, ca garanţie, în vederea obţinerii creditului aferent cumpărării.
5. Condiţiile se referă la tendinţele economice generale, cu impact asupra
clientului, precum şi la unele evenimente speciale, cu caracter regional sau
sectorial, care pot afecta capacitatea clienţilor de a-şi onora datoriile rezultate
20
din cumpărare/aprovizionare.
Informaţiile privind evaluarea celor 5 factori provin din experienţele anterioare
ale companiei cu clienţii săi, la care se adaugă cele furnizate de bănci sau de o seamă de
organisme specializate, cum ar fi: Oficiul Registrului Comerţului, Registrul de
înregistrare a ipotecilor, Administraţia Financiară, Casa Asigurărilor Sociale de
Sănătate.
b) Gestiunea prin excepţie a clienţilor ia în considerare o anumită clasificare a

acestora, după gradul de risc în ce priveşte neplata contravalorii preţurilor aferente
vânzărilor pe credit comercial. În acest sens, pe baza datelor statistice din trecutul
apropiat, se poate ajunge la încadrarea clienţilor în 5-6 clase de risc, potrivit
următoarelor procente:
Tabelul 1 Încadrarea clienţilor în clasele de risc ale neplăţii cumpărărilor
Vânzări pe credit Clienţi din fiecare
Clasa de risc
neîncasabile (%) clasă de risc (%)
1 0 - 0,5 60
2 0,5 - 2,0 15
3 2,0 - 5,0 10
4 5,0 - 10,0 5
5 10,0 - 15,0 5
6 Peste 15,0 5
Având la dispoziţie o astfel de încadrare în clasa de risc a clienţilor, compartimentul de

gestiune a clienţilor îşi concentrează atenţia asupra clienţilor despre care se crede că pot crea
probleme - din clasele 3-6. În acest fel, timpul şi efortul aferent gestiunii clienţilor va fi
repartizat în mod corespunzător, iar rezultatele finale ale acestei repartizări se pot concretiza
într-o gestiune mulţumitoare a clienţilor.
c) Notarea creditului (credit scoring) este o metodă de estimare a probabilităţii ca un
client al companiei să ajungă în stare de faliment. În acest scop, se iau în calcul o seamă de
indicatori de eficienţă, consideraţi a fi cei mai semnificativi, care se introduc într-o funcţie
matematică Z, având rolul de a evidenţia corelaţia acestor indicatori cu starea de faliment a
clientului.
Rezultatul numeric obţinut prin rezolvarea funcţiei Z considerate se numeşte scor, iar
metoda de analiză (de interpretare) a acestuia se numeşte metoda scorurilor şi are o largă
utilizare în practica nord americană şi din Europa Occidentală.
Dintre multiplele funcţii construite în acest scop, pe baza unor eşantioane reprezentative
şi a unor observaţii empirice de durată, în acest subcapitol redăm următoarele două funcţii - cea
elaborată de Eduard I. Altman (18) şi cea a cercetătorilor francezi Joël Conan şi Michel Holder
(pentru companiile industriale – 19).
Z = 0,012 ∗ X 1 + 0,014 ∗ X 2 + 0,033 ∗ X 3 + 0,006 ∗ X 4 + 0,999 ∗ X 5 (16)
unde:
X1 - raportul dintre capitalul de lucru net (fondul de rulment net) şi totalul activului;
X2 - raportul dintre profitul reţinut la dispoziţia companiei şi totalul activului;
X3 - raportul dintre profitul din exploatare şi totalul activului;
X4 - raportul dintre valoarea de piaţă a capitalului propriu şi datoriile totale ale companiei;
X5 = raportul dintre cifra de afaceri (fără T.V.A.) şi totalul activului;
Funcţia lui Altman este tranşantă, în sensul că are în vedere o singură valoare indicativă.
Astfel, pentru Z ≥ 2,675, situaţia financiară a agentului economic este caracterizată ca bună, iar
21
dacă Z < 2,675, atunci probabilitatea apariţiei falimentului este ridicată.

Funcţia Joël Conan şi Michel Holder se calculează astfel:
Z = −0,16 ∗ R1 − 0,22 ∗ R2 + 0,87 ∗ R3 + 0,10 ∗ R4 − 0,24 ∗ R5 (17)
unde:
R1 - raportul dintre activele circulante (fără stocuri) şi totalul activului;
R2 - raportul dintre capitalul permanent şi totalul pasivului;
R3 - raportul dintre cheltuielile financiare şi cifra de afaceri;
R4 - raportul dintre cheltuielile de personal şi valoarea adăugată;
R5 - raportul dintre excedentul brut de exploatare şi datoriile totale ale companiei
Funcţia Conan-Holder este mai nuanţată, având la bază 3 valori semnificative, în funcţie
de care a fost evaluată probabilitatea apariţiei falimentului:
pentru Z = -0,164, probabilitatea este de 10%;
pentru Z = -0,068, probabilitatea este mai mare de 50%;
pentru Z = 0,210, probabilitatea este de 100%.
Pragul limită al acestei funcţii este -0,068, iar depăşirea sa relevă riscul ridicat al
apariţiei falimentului, care se manifestă prin creşterea riscului neplăţii contravalorii facturilor
diverşilor furnizori.
d) Ca reper al măsurării calităţii creditului-client, durata medie de încasare a facturilor

emise se calculează atât pentru totalul creanţelor asupra terţilor, cât şi pentru fiecare client “j” în
parte, fiind utilizabile relaţiile:
Cr − Cl
Dz cr = ∗ 360 (18)
CA
Cr − Cl j
Dz cr j = ∗ 360 (19)
CA j
unde:
Dz cr - durata medie în zile a recuperării/încasării creanţelor;
CA - cifra de afaceri totală;
Cr − Cl - soldul mediu al creditelor-clienţi:
Dz cr j - durata medie în zile a recuperării creanţelor asupra clientului j;
CA j - cifra de afaceri realizată din raporturile economice cu clientul j;
Cr − Cl j - soldul mediu al creditului - client j.
Prin compararea duratei medii de încasare calculată pentru un anumit client, cu

durata medie generală a recuperării creanţelor aferente livrărilor totale, se apreciază
situaţia clientului respectiv şi se decide asupra conduitei în raporturile economice
viitoare. În acest sens, dacă se constată depăşirea unei limite considerate rezonabile, se
trece la iniţierea şi punerea în practică a măsurilor corectoare aferente, spre a evita sau a
reduce la minimum riscul neîncasării contravalorii facturilor.
2.5.4. Instrumente utilizate pentru acordarea creditului clienţi
Instrumentele de acordare a creditului-client sunt: contul deschis, nota

angajament şi cambia.
Contul deschis (open account) este instrumentul cel mai uzual, care se foloseşte
pentru derularea obişnuită a vânzărilor către clienţii cunoscuţi. În acest caz, singura
22
dovadă a acordării creditului-client este factura întocmită de furnizor şi semnată de

cumpărător - care serveşte şi pentru înregistrarea în evidenţele contabile ale celor doi
parteneri ai operaţiunii de vânzare-cumpărare.
Nota angajament este un instrument care se utilizează în anumite situaţii
speciale, în vederea creşterii posibilităţii furnizorului de a-şi încasa contravaloarea
livrării, inclusiv pe calea justiţiei. Astfel de note se cer dacă:
1) livrarea este de valoare ridicată;
2) furnizorul anticipează unele dificultăţi posibile în ce priveşte încasarea
viitoare;
3) cumpărătorul doreşte să plătească după o perioadă de timp mai mare decât cea
obişnuită pentru livrări similare.
În acest document se înscriu: suma de plată, scadenţele plăţilor, eventuala rată a
dobânzii percepute de furnizor şi alte condiţii ale raportului de credit-client.
Cambia (comercial draft) este un înscris care conţine promisiunea de a plăti la o
dată determinată, fiind cel mai cunoscut efect comercial, care se utilizează în două
forme: trata şi biletul la ordin. Datorită “standardizării” circuitului său şi reglementărilor
pe baza cărora se utilizează, cambia reprezintă un instrument ce conferă o siguranţă
sporită în promovarea afacerilor pe credit comercial.
2.6. Managementul riscului valutar
Creanţele în valută ale companiei, rezultate din operaţiuni comerciale şi

financiare cu străinătatea, determină o poziţie de creditor în valută a companiei, poziţie
supusă posibilelor fluctuaţii de curs valutar. În mod similar, datoriile comerciale şi
financiare în valută determină o poziţie de debitor în valută, supusă, de asemenea,
variaţiilor de curs valutar.
2.6.1. Definirea şi măsurarea riscului valutar
La nivelul creanţelor şi datoriilor exprimate în aceeaşi valută şi având aceeaşi

scadenţă (de încasare şi de plată), compania poate înregistra următoarele poziţii nete
(figura 9.12):
poziţie închisă, în caz de echilibrare a creanţelor cu datoriile
poziţie deschisă, în caz de dezechilibrare a creanţelor cu datoriile
Figura 12 Reprezentarea poziţiei valutare a unei companii
Pentru poziţia închisă, compania este acoperită împotriva riscului valutar.

Indiferent de variaţia cursului valutar, efectele asupra creanţelor vor fi compensate
integral de efectele inverse asupra datoriilor.
După cum se sugerează prin denumirea însăşi, compania poate înregistra un risc
valutar pentru poziţia deschisă. Riscul valutar este deci posibilitatea apariţiei unei
pierderi din operaţiunile comerciale şi financiare cu străinătatea, ca urmare a modificării
cursului valutar între data apariţiei creanţei/datoriei în valută și momentul
23
încasării/plății efective a acesteia. La rândul ei, poziţia deschisă poate fi:

o poziţie lungă (creditoare), atunci când creanţele sunt mai mari decât datoriile
o poziţie scurtă (debitoare), atunci când creanţele sunt mai mici decât datoriile
Pentru poziția lungă, compania creditoare în valută va suporta o pierdere în cazul
scăderii cursului valutar, până la scadența soldului creanțelor neacoperite, la scadență
valuta fiind mai slabă. La o creștere a cursului valutar însă, compania poate înregistra
un câștig, motiv pentru care aceasta poate fi interesată în păstrarea poziției lungi dacă
are previziuni pertinente că la scadență cursul valutar va crește.
Pentru poziția scurtă, compania debitoare în valută va suporta o pierdere, în
cazul creșterii cursului valutar, de plată a soldului datoriilor neacoperite, la scadență
valuta fiind mai scumpă. În cazul scăderii cursului valutar, compania poate avea un
câștig, ceea ce și motivează conservarea acestei poziții, atunci când scăderea cursului
valutar este evidentă.
Măsurarea riscului valutar se face în funcție de mărimea poziției nete deschise și
de variația cursului valutar (∆Cv):
Risc valutar = Pozitia neta ∗ ∆Cv (20)
2.6.2. Modalități de acoperire împotriva riscului valutar
Cursul valutar este însă o variabilă aleatoare, cu o fluctuație aproape

imprevizibilă. În conformitate cu principiul prudenței, compania gestionează riscul
valutar prin operațiuni de acoperire a poziției deschise și prin constituirea de
provizioane pentru risc valutar. Operațiunile de acoperire ale poziției deschise constau
în:
1. vânzare – cumpărare imediată de valută la bănci;
2. cumpărare – vânzare sau schimbare la termen ferm și nestandard de valută
(forwards, swaps);
3. vânzare – cumpărare de contracte la termen ferm și standard de valută (futures);
4. vânzare – cumpărare de contracte la termen și în condiții opționale de valută
(options).
Prin inițierea acestor operațiuni rezultă o poziție inversă (short sau long) și egală
cu cea de acoperit (long sau short). Costul inițierii și derulării acestor operațiuni este
asumat de companie ca și cost al acoperirii împotriva riscului valutar. În caz de apariție
a riscului valutar, mărimea acestui cost este marginală și de mai mică importanță, în
raport cu pierderea evitată. În caz contrar, acesta apare ca un cost suplimentar ce poate
fi absorbit parțial sau integral de câștigul valutar din variația favorabilă a cursului.
Pentru a evita costurile angajării unor asemenea operațiuni de acoperire,
compania poate iniția unele operațiuni interne și permisive de reducere sau eliminare a
poziției deschise:
alegerea valutei de decontare care să aibă o stabilitate consacrată, prin care se
anulează riscul valutar;
anticipări sau întârzieri în decontarea creanțelor/datoriilor. În cazul creșterii
cursului valutar, se va întârzia depunerea la bancă a documentelor de livrare,
până la limita de valabilitate a acreditivului. În același timp, se va urgenta plata
datoriilor pentru a evita cât mai mult creșterea de curs, operațiunile fiind
inversate în cazul previzionării unei scăderi a cursului valutar;
acordarea unor sconturi pentru încasarea imediată a creanțelor. Se evită astfel
riscul valutar, crește trezoreria companiei, iar plata scontului este asumată de
24
companie ca și cost al acoperirii riscului valutar.
Test de autoevaluare creanţe în valută

6) Soldurile medii estimate ale creanțelor și datoriilor în valută pentru trimestrul 1 al anului
următor sunt:
Total
Euro Dolar Lira (RON)
Export 75.000 60.000 40.000 680.400
Avansuri de
primit 40.000 30.000 25.000 374.300
Creanțe 115.000 90.000 65.000 1.054.700
Import 65.000 70.000 20.000 572.700
Avansuri de
plătit 20.000 30.000 45.000 382.300
Datorii 85.000 100.000 65.000 955.000
Cursul de schimb la început este de : 4,28 lei/euro ; 2,87 lei / dolar ; 4,68 lei/lira.
Cursul de schimb estimat de la sfârșitul perioadei : 4,19 lei /euro ; 2,7 lei/dolar ; 4,72 lei
/ lira
Durata medie a creanțelor și datoriilor este de 3 luni , iar dobânda (inclusiv
comisioanele bancare) este de 15%/an
Să se determine:
a) Pozițiile valutare pe valute și pe total
b) Riscul valutar
c) Costul acoperirii riscului valutar prin împrumut bancar
Operațiunile interne sunt însă limitate în ceea ce privește acoperirea riscului. Pe

de o parte, ele nu pot fi inițiate decât în cazul unor termene contractuale care nu pot fi
depășite, iar pe de altă parte, efectul lor nu acoperă integral riscul valutar ci doar
atenuează efectele acestuia.
În situația previzionării unui risc valutar rămas sigur neacoperit, compania își
constituie un provizion, o rezervă financiară din venituri, care să servească la acoperirea
eventualei pierderi valutare. În cazul producerii riscului valutar, provizionul devine o
cheltuială efectivă, iar în cazul evitării riscului reconstituie ansamblul veniturilor din
care s-a format.
1) Rezolvare:
2 * N * ca 2 *1.500.000 * 3.828
S= = = 29.166
pa * cd 30 * 0,45
a) kg
N 1.500.000
Nr = = = 51,43
b) S 29.166 aprovizionări
25
S * 360
i= =7
N zile
N 1.500.000
Ca = * ca = * 3.828 = 196.871,8
c) S 29.166 lei
S* pa 29.166 * 30
Cd = * cd = * 0,45 = 196.871,8
2 2 lei
CT = Ca + Cd = 393.743,6 lei
2) Rezolvare:
N 1.500.000
Ss = *5 = * 5 = 20.833
a) Politică prudentă 360 360 kg
1.500.000 0 + 1 + 2 + 3 + 4 + 5
Ss = * = 10.417
b) Politică agresivă 360 6 kg
c) Politică realistă
Pentru o zi Ss = 20.833/5 = 4.167 kg. Un stoc de siguranță de 4.167 kg determină:
- Când nu sunt întârzieri, costul suplimentar pentru o zi = 4.167*0,45*30/360 =
156 lei
- Când este o zi întârziere, un cost zero, întrucât acesta s-a consumat pentru a
acoperi lipsa de stoc
- Când sunt 2 zile de întârziere, un cost de 390 pentru o zi lipsă (rupere stoc),
prima zi fiind acoperită din stocul constituit
- Când sunt 3 zile întârziere, un cost de 910, corespunzătoare rupturilor de stoc
Costul total pe fiecare scenariu:
Zile de Mărimi ale stocului de siguranţă
întârziere 0 kg 4.167 kg 8.333 kg 12.500 kg 16.667 kg 20.833 kg
0 zile 0 156 312 468 624 780
1 zi 390 0 156 312 468 624
2 zile 910 390 0 156 312 468
3 zile 1.430 910 390 0 156 312
4 zile 1.950 1430 910 390 0 156
5 zile 2.470 1950 1430 910 390 0
Matricea consecinţelor:
Zile de Mărimi ale stocului de siguranţă
Frecvent
întârzier 4.167 8.333 12.500 16.667 20.833
a
e 0 kg kg kg kg kg kg
0 zile 0,1 0 15,6 31,2 46,8 62,4 78
1 zi 0,1 39 0 15,6 31,2 46,8 62,4
2 zile 0,3 273 117 0 46,8 93,6 140,4
3 zile 0,3 429 273 117 0 46,8 93,6
4 zile 0,1 195 143 91 39 0 15,6
5 zile 0,1 247 195 143 91 39 0
TOTAL 1 1183 743,6 397,8 254,8 288,6 390
Stocul optim = 12.500
26
3) Rezolvare:
∑ qi * t i N
i= = 7,3 S= * i = 30.357,21
a) ∑ qi 360
∑ qi * t a N
s= = 3,3 S= * s = 13.690,55
b) ∑ qi 360
4) Rezolvare
a) ACnete= 24.000 – 16.000 = 8.000 lei
ACnete * 360
Dz = = 80
CA zile
b) CAprev=36.000 * 1,083 = 38.988 lei
80 * 38.988
ACnete pr = = 8.664
360 lei
c) ACnete pr= 8.000 * 1,083= 8.664 lei
5) Rezolvare
Scenariu CA Dz Cr-Cl
actual 1.950 81 438,75
A 2150 90 537,5
B 1940,19 41,5 223,66
Profit
Scenari Rentabilitat Soldul Creștere Cost de Risc de net
u e marginala clienților a de sold oportunitate neplata margina
l
438,75
A 50,00 537,5 98,75 10,36875 32,25 7,38
B -9,81 223,66 -215,09 -22,58 0 12,77
Rmg=(CApr-CAef) * MCV%
∆ Cr-Cl = (Cr-Clpr) – (Cr-Cl)ef
Cop = ∆ Cr-Cl * 0,75 * 0,14
Riscneplata = CA* 0,75 * 0,02
∆ Pnm = Rmg – Cop - riscneplata
6) Rezolvare
Total
Euro Dolar Lira (RON)
Poziţia netă 30.000 -10.000 0 99.700
Poziţia valutară Lungă Scurtă Închisă Lungă
Risc valutar -2.700 1.700 0 -1.000
Risc valutar = Poziţia netă * variaţie curs
Cost împrumut = Risc valutar * dobânda = 1.000 * 0,15 / 4 = 37,5 RON
27
1) La o companie, necesarul anual al materiilor prime, conform programului de producţie, este

de 450.000 kg, la un preţ de aprovizionare de 56 lei/kg. Știind că pregătirea unei noi comenzi de
aprovizionare costă 2.500 lei și că stocarea și păstrarea acestei materii prime costă 0,30 lei,
pentru un leu stoc, se cer:
d) Stocul optim de aprovizionat.
e) Numărul anual de aprovizionări și intervalul între două aprovizionări succesive.
f) Mărimea Ch de aprovizionare, a Ch de depozitare și CT aferente stocului optim.
2) Se cunosc următoarele informații, cu privire la gestiunea stocurilor unei companii:

Necesar anual de aprovizionare = 540.000 kg
Costul unei noi aprovizionări = 1.800 lei
Costul unitar de depozitare = 0,60 lei
Preț unitar de aprovizionare = 53 lei/kg
În aprovizionările anterioare s-au înregistrat întârzieri în aprovizionări , cu următoarele
frecvențe:
Zile întârziere 0 1 2 3 4
Frecvența 15% 25% 35% 15% 10%
Prima zi de întârzieri în aprovizionări determină cheltuieli de 300 lei cu ruptura de stoc,
a doua zi de întârzieri determină cheltuieli de 350 lei, iar zilele 3 și 4 de întârziere
determină fiecare cheltuieli de 400 lei.
Să se determine mărimea stocului de siguranță, ţinând cont de optimizarea stocurilor în mediul

volatil.
3) Necesarul anual de aprovizionare pentru o companie este de 625.000 buc, iar

statistica aprovizionărilor (respectiv loturi de aprovizionare, intervale între aprovizionări
și intervale de întârziere) este prezentată în tabelul următor:
i qi ti ta
1 32.500 5 3
2 29.850 4 1
3 30.460 6 2
4 34.700 8 4
5 33.520 7 2
6 36.020 9 3
Să se determine :
c) intervalul pentru stocul curent și mărimea stocului curent
d) intervalul pentru stocul de siguranță și mărimea stocului de siguranță
4) O companie a înregistrat la sfârşitul anului curent următoarele informaţii:

AC = 83.000 lei
Fz = 29.500 lei
Salariaţi = 35.000 lei
Datorii fiscale = 7.600 lei
CA = 112.000 lei
Având în vedere o rată de creştere a CA de 12% , estimată pentru anul viitor să se determine:
d) ACnete şi Durata în zile a ACnete, pe baza CA din anul curent
28
e) CA previzionată şi ACnete previzionate pentru anul viitor, pe baza vitezei de rotaţie

f) Pe baza metodei procent din vânzări
5) O companie prezintă următoarele caracteristici, cu privire la politica de gestionare a

clienților:
durata medie de rotație a creanțelor-clienți este de 45 zile,
CA pentru ultimul exercițiu financiar a fost de 22.500 lei.
Pentru perioada următoare, compania analizează posibilitatea modificării gestiunii creanțelor, pe
baza a 2 politici comerciale:
defensivă – creșterea duratei medii de rotație a clienților cu 7 zile, însoțită de un risc de
neplată de 3%. Aceasta va încuraja creșterea vânzărilor cu 10% față de perioada
precedentă.
agresivă – de acordare a unui discount de 2% pentru clienții care plătesc în 1 zi, 60 %
dintre clienți preferând această modalitate de plată.
Știind că ponderea cheltuielilor variabile este de 70 % în total vânzări și că rata privind costul de
oportunitate al investiției de capital este de 11 %, să se analizeze componentele gestiunii
creanțelor pentru cele 2 politici comerciale.
6) Soldurile medii estimate ale creanțelor și datoriilor în valută pentru semestrul 1 al

anului următor sunt:
Euro Dolar Lira
Export de produse 34.000 25.000 47.000
Avansuri de primit 10.000 8.000 15.000
Import 49.000 21.000 33.000
Avansuri de plătit 5.000 12.000 15.000
Cursul de schimb la început este de : 4,21 lei/euro ; 2,84 lei / dolar ; 4,65 lei/lira.
Cursul de schimb estimat de la sfârșitul perioadei : 4,19 lei /euro ; 2,87 lei/dolar ; 4,61 lei / liră
Durata medie a creanțelor și datoriilor este de 6 luni , iar dobânda (inclusiv comisioanele
bancare) pentru un împrumut în valută este de 9,5%/an
Să se determine:
a) Pozițiile valutare, pe fiecare valută și pe total.
b) Riscul valutar.
c) Costul acoperirii riscului valutar prin împrumut bancar.
7) Care sunt principalele categorii de active circulante?
8) Care sunt caracteristicile metodei ABC de gestiune a stocurilor?
2.9. Rezumat
Activele circulante sunt acele active ale companiei care, în cursul ciclului de
exploatare, se transformă în durate scurte şi foarte scurte de timp dintr-o formă
funcţională în alta, cu finalitatea dobândirii formei băneşti, manifestându-se pe traseul:
aprovizionare → producţie/activitate lucrativă → desfacere → realizare. Corespunzător
gradului crescător de lichiditate, activele circulante evidenţiate în bilanţul companiei
cuprinde următoarele elemente: Stocuri materiale, Creanţe asupra terţilor, Decontări cu
asociaţii privind capitalul (Dac); Investiţii financiare, Disponibilităţi băneşti şi Valori
realizabile pe termen scurt.
Stocurile reprezintă imobilizări de capital ce nu pot fi recuperate până când
29
acestea nu parcurg întregul ciclu de exploatare şi sunt valorificate prin vânzarea şi

încasarea produselor, lucrărilor sau serviciilor realizate de companie. În aceste condiţii,
mărimea optimă a stocurilor este cea care minimizează cheltuielile totale cu formarea
stocurilor şi maximizează rentabilitatea activităţii de exploatare. Optimizarea însă
depinde de mediul în care îşi desfăşoară activitatea compania, respectiv mediu cert şi
mediu volatil, care presupune constituirea unor stocuri de siguranţă.
Creditele-clienţi acceptate de o companie reprezintă o veridică investiţie de
capital a acesteia, care-i poate aduce o anumită rentabilitate. Pe baza acestei
caracteristici, în componenţa gestiunii clienţilor se includ: investiţia de capital aferentă
soldului creditelor-clienţi, rentabilitatea degajată de vânzările suplimentare realizate,
costul marginal al creşterii investiţiei de capital în creditele-clienţi, riscurile de
insolvabilitate a clienţilor şi profitul marginal net.
2.10. Bibliografie
1. Berk Jonathan, DeMarzo Peter, Corporate finance: the core, 2nd ed., Global ed.,
Publication info: Boston, Mass.: Pearson, 2011.
2. Brealey R.A., Myers S.C, Marcus A., Principles of Corporate Finance,
McGraw-Hill Inc., 2011.
5. Vintilă Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediţia a VI –a revizuită,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006.
30
Autor:
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3.
FINANŢAREA CICLULUI DE EXPLOATARE
Cuprins
3.1. Obiective .......................................................................................................... 2
3.2. Fundamentarea deciziei de finanțare a exploatării ........................................... 3
3.3. Surse de finanțare ale ciclului de exploatare .................................................... 3
3.3.1. Surse durabile ........................................................................................... 4
3.3.2. Sursele atrase (datoriile din exploatare) ................................................... 5
3.3.3. Finanțarea prin credite pe termen scurt .................................................... 6
3.4. Echilibrul financiar al unei companii ............................................................... 6
3.4.1. Metode statice ........................................................................................... 7
3.4.2. Metode dinamice .................................................................................... 22
3.7. Rezumat.......................................................................................................... 32
3.8. Bibliografie..................................................................................................... 33
3.1. Obiective
Calculați și să interpretați indicatorii echilibrului financiar static
Calculați și să interpretați indicatorii echilibrului financiar dinamic
Identificați sursele de finanțare ale ciclului de exploatare
Obiectul deciziei de finanțare a ciclului de exploatare îl constituie selecția și
mobilizarea operativă a surselor de capitaluri circulante, la cel mai redus cost al procurării
acestora și în condiții de reducere a riscurilor. Mijloacele de procurare ale capitalurilor
circulante sunt sursele proprii, atrase și împrumutate. Decizia de finanțare a ciclului de
exploatare dă finalitate întregii gestiuni a capitalurilor circulante, respectiv echilibrului ce
trebuie asigurat între necesarul de finanțare al ciclului de exploatare (NFCE) și sursele de
finanțare ale acestuia (SFCE). Practic, este vorba de rezolvarea egalității NFCE = SFCE, în
condiții de eficiență economico-financiară
2
NFCE SFCE
Stocuri Surse proprii și

Creanțe Împrumutate pe TL
ACnete FR
Lichidități Surse atrase
Credite pe ts
Figura 1 Relația de echilibru funcțional al ciclului de exploatare
Există 2 reguli fundamentale ale echilibrului financiar :

1. Nevoile permanente pentru constituirea activelor fixe trebuie finanțate din surse
permanente, mobilizate pe termen lung;
2. Nevoile temporare trebuie acoperite din surse temporare.
În decizia de finanțare, principala alegere se face între sursele proprii și cele
împrumutate, iar criteriul de selecție îl reprezintă costul procurării capitalului,
urmărindu-se reducerea costului mediu ponderat al capitalului și, în consecință,
creșterea valorii companiei.
3.2. Fundamentarea deciziei de finanțare a exploatării
Apelarea surselor proprii, atrase sau împrumutate, se face în condiții de armonizare a

relației rentabilitate-lichiditate și de diminuare a riscului. Sursele proprii constituie cea mai
sigură sursă de finanțare, determină autonomie financiară și elimină riscul retragerii fortuite a
capitalurilor, chiar dacă implică participarea investitorilor de capitaluri la proprietate și la
profitul net. Sursele atrase în schimb, sunt numeroase dar nesigure. Evoluția lor este strâns
legată de evoluția și caracteristicile ciclului de exploatare care determină atât mărimea datoriilor
curente cât și durata lor de exigibilitate. Sursele împrumutate pe termen scurt prezintă
principalul avantaj al mobilității lor, pentru a amortiza variația dintre necesarul de finanțat și
sursele proprii și atrase de capitaluri circulante. După caz, această variație poate fi atât în același
sens cât și în sensuri contrare, totodată, sursele împrumutate determinând creșterea gradului de
îndatorare al companiei1.
O decizie optimă de finanțare a ciclului de exploatare poate fi aceea care echilibrează
relația contradictorie dintre creșterea autonomiei financiare (prin folosirea surselor proprii,
folosire ce este însoțită de o anumită rigiditate în atragerea acestor surse și în costul cel mai
ridicat al acestora) și necesitatea apelării la credite pe termen scurt, flexibile, care să acopere
nevoile temporare și să vină în completarea surselor proprii (apelarea care este însoțită de o
intensificare a controlului bancar în legătură cu utilizarea creditelor și cu garanția rambursării
lor). Decizia este, astfel, destul de complexă, dar criteriul optim va fi realizarea obiectivelor
financiare de rentabilitate, lichiditate și diminuare a riscului.
La rândul lor, sursele proprii și împrumutate sunt în corelație directă cu sursele atrase
din decalajele favorabile de plăți către furnizori, stat, salariați, respectiv datoriile curente din
exploatare: comerciale, fiscale, sociale. Până la scadența lor și uneori chiar peste scadență,
aceste datorii reprezintă capitaluri atrase gratuit de la cei către care compania are obligații de
plăți.
3.3. Surse de finanțare ale ciclului de exploatare

1
Stancu I, Finanțe, Ediția a IV - a , Ed Economică, București, 2007.
3
3.3.1. Surse durabile
Surplusul de surse permanente, degajat din finanțarea pe termen lung a nevoilor

permanente îl constituie fondul de rulment. Fondul de rulment (FR) se determină ca diferență
între capitalurile proprii și datoriile pe termen lung, pe de o parte, și activele imobilizate nete, pe
de altă parte:
FR = (Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung) - Active imobilizate nete (1)
Deoarece toții termenii din partea dreaptă a ecuației sunt variabili, mărimea fondului de
rulment înregistrează variații pe toată perioada viitoare. Aceste variații sunt determinate de
diferența dintre fluxurile de venituri și cele de cheltuieli din partea de sus a bilanțului: creșteri
de capital, contractări de noi împrumuturi pe termen lung, rambursări de împrumuturi, profituri
și amortizări nerepartizate, provizioane constituite, rezerve reglementate. În aceste condiții,
previziunea fondului de rulment este influențată de rezultatele situației fluxurilor de trezorerie.
În funcție de previziunile bugetului investițiilor și ale bugetelor exploatării, se poate aprecia
mărimea fondului de rulment pentru anul următor.
Afectarea unei părți a capitalurilor permanente pentru acoperirea nevoilor ciclice este
motivată de caracterul continuu reînnoibil al stocurilor și creanțelor, care fac din aceste active
temporare o necesitate de capitaluri bănești. Apare astfel o problemă de soluționat: care va fi
mărimea optimă a fondului de rulment?
Fiind o sursă permanentă, este recomandabil ca mărimea fondului de rulment să fie
egală cu o nevoie cvasipermanentă din domeniul exploatării. Dar în cadrul ciclului de
exploatare stocurile și creanțele sunt reînnoibile, iar pentru reînnoire compania are permanent
nevoie de capitaluri prin care să-și constituie un stoc optim de materiale, de produse și de
numerar, precum și un sold optim de creanțe-clienți. În acest fel, caracterul reînnoibil al
stocurilor și creanțelor face ca și în ciclul de exploatare să se manifeste o nevoie permanentă de
capitaluri. Odată cu reînnoirea stocurilor și a creanțelor din pasivul bilanțului, se reînnoiesc, în
aceeași proporție, și datoriile către furnizori, datorii fiscale și sociale, către salariați etc.
În domeniul ciclului de exploatare există o nevoie netă de capitaluri de investit în active
circulante nete (ACnete) și acestea ar fi contrapartida fondului de rulment (FR) ca sursă de
finanțare, fondul de rulment optim fiind cel necesar pentru acoperirea activelor circulante nete
minime și permanente:
ACnete = Active circulante - Datorii curente = FR (2)
ACnete variază în corelație cu variațiile cifrei de afaceri (CA). Pentru realizarea unei CA,
superioare celei din anul anterior, se vor angaja stocuri și creanțe mai mari. Acestea pot
determina o creștere a ACnete chiar și atunci când are loc creșterea concomitentă a datoriilor
curente (de exploatare).
Această creștere a ACnete sa va finanța din fondul de rulment și , în completare, din
credite bancare. În cazul reducerii ACnete, surplusul de FR se va regăsi în creșterea trezoreriei
nete (TN). Acest surplus nu poate fi plasat avantajos pe piața monetară deoarece costul surselor
proprii și împrumutate pe termen lung este mai mare decât rata dobânzii la depozitele bancare
pe termen scurt. În consecință, surplusul de FR trebuie să fie cât mai mic.
Deci, FR trebuie să fie minim și trebuie să acopere ACnete minime și
permanente, urmând ca surplusurile ACnete să fie acoperite din credite de trezorerie sau
alte credite pe termen scurt mai ieftine (figura următoare):
4
Figura 2 Corelația dintre NFR, FR și FR minim
3.3.2. Sursele atrase (datoriile din exploatare)
Datoriile curente (din exploatare) rezultă din relațiile contractuale ale companiei cu
terții (care asigură furnizarea de materii prime, materiale, manoperă, servicii), cu statul
(impozite și taxe) și cu personalul (salarii datorate, salarii neridicate). Pe intervalul de timp de la
apariția acestor datorii și până la momentul plății efective, compania beneficiază în mod gratuit
de o sursă de capitaluri, furnizată de acești terți.
Având în vedere caracterul avantajos al acestei surse de capital, compania ar putea
profita prin creșterea, ca volum, a datoriilor și prin amânarea termenului efectiv de plată, dar
poate fi și penalizată pentru depășirea termenului de plată (datoriile sunt reglementate prin
contracte sau prin legi de impozitare).
Cu toate acestea, amenzile și penalizările pentru amânarea plății furnizorilor, fie nu se
aplică, fie nu sunt destul de penalizatoare, ceea ce face ca amânarea plății furnizorului să devină
un fenomen real și critic în economia românească. Din motive ce țin de companie (lipsa de
lichidități) sau de sistemul bancar (întârzieri în decontarea plăților), se ajunge frecvent la blocaj
financiar, în special la companiile furnizoare de servicii publice.
Un serviciu de trezorerie activ va căuta să angajeze întotdeauna datorii cu scadențe
relaxate, în raport cu stocurile și creanțele-clienți pe care va căuta să le transforme cât mai
operativ în bani. Dacă trezorierul va ajunge să aibă datorii curente mai mari decât stocurile și
creanțele companiei, atunci el va reuși să realizeze o economie de ACnete, adică să aibă un
surplus de pasive circulante, concretizat într-un surplus de trezorerie, provenit gratuit de la terți.
Fiind surse gratuite de capital, o gestiune eficientă a pasivelor circulante ar fi aceea care
reușește un volum al decalajelor favorabile de plăți, mai mare decât al decalajelor nefavorabile
de încasări. Aceste datorii ale companiei către terți au un caracter repetabil, deoarece sunt atrase
și se reînnoiesc continuu. În mărime efectivă, acestea se evaluează la nivelul soldurilor curente
din bilanț, iar ca mărimi previzionate se estimează după metoda procent din vânzări, prin
coeficientul de rotație, metodă identică cu cea folosită în previzionarea necesarului de finanțare
al stocurilor, creanțelor și al activelor circulante nete.
Ca și în cazul activelor circulante, previziunea pasivelor pornește de la relația de
proporționalitate dintre datoriile curente și cifra de afaceri, relație considerată constantă în timp:
Datorii de exploatare
Coeficient de rotatie = (3)
Cifra de afaceri
Datorii de exploatare
sau: Durata medie a platilor = ∗ 360 (4)
Cifra de afaceri
5
Astfel, mărimea previzionată a datoriilor curente este influențată de cifra estimată a

vânzărilor pentru anul următor și de coeficientul de rotație sau durata de plată a datoriilor
curente înregistrate în anul precedent:
D expl pr = CA pr ∗ Coeficient de rotatie (5)
Durata de plata 0
sau: D expl pr = CA pr ∗ (6)
360
3.3.3. Finanțarea prin credite pe termen scurt
În completarea surselor proprii și atrase, compania apelează la credite bancare de

trezorerie sau de scont. Acestea au un rol de amortizor între creșterea sau reducerea
nevoii de capitaluri circulante și diminuarea sau majorarea surselor proprii și atrase de
capitaluri circulante. Aceste variații se vor reflecta în mărimea soldului creditelor
bancare. Față de perioada precedentă, soldul creditelor planificate poate fi diminuat cu
excedentul de trezorerie degajat în perioada respectivă, sau poate fi majorat cu deficitul
de trezorerie rezultat la sfârșitul perioadei precedente. Majorarea soldului creditelor
bancare poate fi făcută până la o limită, respectiv cea a unui plafon stabilit de bancă în
relațiile sale de credit cu compania.
Soldul final, determinat ca diferență dintre încasările și plățile perioadei, poate
exprima un deficit de trezorerie (plățile sunt mai mari decât încasările perioadei) sau un
excedent de trezorerie (când încasările sunt mai mari decât plățile). Deficitul de
trezorerie determină nivelul noilor credite pe care compania le va solicita în perioada
respectivă, pentru acoperirea plăților superioare încasărilor. Necesarul de credite ia în
calcul și nevoia de formare a unui sold minim permanent de numerar, ca un stoc de
siguranță pentru plăți neprevăzute. Excedentul de trezorerie determină volumul
creditelor în sold care urmează a se rambursa în perioada respectivă, sau volumul
plasamentelor de trezorerie în cazul în care soldul de trezorerie rămâne excedentar.
În general, companiile se confruntă în primele trimestre cu deficite între încasări
și plăți, până în momentul în care acestea sunt acoperite din profitul net si amortizare.
Acoperirea acestora se face prin solicitarea de credite de trezorerie și mai rar prin
scontarea de efecte comerciale (cambii, bilete la ordin, cecuri) sau prin afacturare
(vânzarea creanțelor). La rândul lor, băncile analizează aceste solicitări de credite prin
prisma bonității clienților, în funcție de care se fixează rata dobânzii, comisioanele,
garanțiile solicitate. Analiza solicitării de credite are ca scop identificarea clasei și a
subclasei de risc care va fundamenta decizia de acordare a creditelor.
3.4. Echilibrul financiar al unei companii
Bilanțul este instrumentul de reflectare al echilibrului financiar al companiei, la

încheierea exercițiului, de reflectare materială (prin active) a modului de utilizare al capitalurilor
proprii și împrumutate. Bilanțul oferă deci criterii de apreciere ale echilibrului financiar la un
moment dat și baza de calcul pentru elaborarea bugetelor companiei.
Pornind de la structura bilanţului se pot evidenţia, însă, anumite riscuri care fac ca
echilibrul financiar să nu fie respectat:
în primul rând, există posibilitatea încetinirii vitezei de rotaţie a activelor circulante
datorată creşterii stocurilor într-un ritm mai mare decât ritmul creşterii vânzărilor,
creşterii duratei de încasare a clienţilor sau datorită creşterii numărului clienţilor
insolvabili;
în al doilea rând, există posibilitatea reducerii valorii activelor circulante ca urmare a
6
degradării sau învechirii stocurilor;

în al treilea rând, există posibilitatea creşterii vitezei de rotaţie a pasivelor circulante ca
urmare a reducerii duratei de plată a furnizorilor.
Ca regulă generală a echilibrului financiar al companiei, capitalul permanent trebuie să
acopere activele imobilizate şi o parte a activelor circulante, deoarece pentru a putea funcţiona
are nevoie, pe lângă clădiri, maşini şi instalaţii, şi de un stoc minim de materii prime materiale,
producţie în curs de fabricaţie, respectiv produse finite.
În procesul de luare al deciziilor, managerii companiilor sunt interesaţi de natura,
structura şi valoarea resurselor utilizate, întrucât acestea influenţează asupra expunerii la risc a
companiei. Deciziile de finanţare a activelor generează costuri şi riscuri diferite. Finanţarea pe
seama capitalurilor împrumutate creşte expunerea companiei la risc. Nivelul dobânzilor şi
fluctuaţia acestora generează costuri şi riscuri financiare.
Nivelul resurselor investite în active şi finanţarea acestora ridică problema
dimensionării şi utilizării activelor imobilizate (durabile) şi circulante (curente), concomitent cu
capacitatea companiei de a-şi plăti obligaţiile pe termen scurt şi lung. Metodele de calcul ale
lichidităţii şi echilibrului financiar dinamic au rolul de a asigura informaţii privind fluxurile
financiare şi evitarea stării de faliment generate de lipsa de lichidităţi. Unele metode au un
caracter static, iar altele dinamic.
3.4.1. Metode statice
Managerii răspund de asigurarea finanţării activelor reale curente, transformarea

acestora în lichidităţi în scopul onorării obligaţiilor, asigurarea echilibrului financiar dinamic al
companiei. La nivelul unei companii, analiza statică a echilibrului financiar se poate realiza pe
trei nivele:
echilibru pe termen lung, când se compară resursele permanente cu utilizările
permanente şi când pentru măsurarea echilibrului se foloseşte indicatorul "fond de
rulment";
echilibru pe termen scurt, când se compară resursele temporare cu utilizările temporare,
iar indicatorul folosit este "necesarul de fond de rulment";
echilibrul curent, când se urmăreşte nivelul trezoreriei, prin compararea
disponibilităţilor cu nivelul creditelor bancare temporare.
A. FONDUL DE RULMENT – CONŢINUT ŞI FORME
Ca flux financiar, fondul de rulment “constituie o marjă de securitate pentru

companie; acesta este partea din resursele pe termen lung care finanţează activele
circulante”2. Valoarea fondului de rulment constituie rezultatul deciziilor de politică
economică şi financiară promovate de manageri. Aceştia sunt obligaţi să procedeze la
ajustarea şi prevenirea fluctuaţiilor nedorite ale fondului de rulment, prin acţiunile
asupra fluxurilor financiare.
Ca indicator financiar, acesta se poate calcula fie pe baza bilanţului financiar sau
a bilanţului – lichiditate, fie pe baza bilanţului funcţional, care are în vedere destinaţia
economică a activelor şi natura juridică a pasivelor. Compararea structurală şi
stabilitatea acestora permite prognoze privind dinamica echilibrului financiar.
Teoria evidenţiază că există un anumit grad de ambiguitate atunci când se
vorbeşte despre fondul de rulment. Acesta este generat de numeroasele accepţiuni
utilizate. Pierre Conso consideră că “definiţia generală acceptată acum este următoarea:
2
Josette Peyrard – Gestion financiere, Presses Universitaires de France, Paris, 1990, p.44.
7
fondul de rulment este excedentul capitalurilor permanente faţă de activul imobilizat”3.

Diferitele metode de estimare pun în evidenţă originea şi destinaţia resurselor destinate
finanţării activelor circulante. Compania dispune de capitaluri proprii pe o durată
practic egală cu durata sa de activitate, în timp ce datoriile curente şi durabile sunt
disponibile în limitele prevederilor contractuale. Aceasta trebuie să armonizeze ritmul
de transformare a activelor în lichidităţi, cu ritmul de rambursare al datoriilor.
Fondul de rulment se poate calcula în valori absolute sau în mărime relativă. Sub
aspectul conţinutului, semnificaţiei şi utilităţii, fondul de rulment poate fi de mai multe
feluri. În practică, cel mai frecvent concept utilizat este cel de fond de rulment net,
determinat pe baza bilanţului financiar. Alte concepte utilizate sunt:
• Fond de rulment total;
• Fond de rulment propriu;
• Fond de rulment străin;
• Fond de rulment funcţional.
Pentru estimarea necesarului de finanţat, managerii recurg la studiul necesarului
de fond de rulment, iar studiul trezoreriei asigură informaţii cu privire la mijloacele
băneşti de care compania dispune la un moment dat.
1. Fondul de rulment net
Managerii companiilor sunt interesaţi de valoarea capitalului permanent pe care

o pot utiliza pentru finanţarea activelor reale curente şi plata efectelor comerciale de
plătit. Fondul de rulment net sau fondul de rulment lichid, determinat pe baza bilanţului
financiar (care prezintă fluxurile nete de lichidităţi, grupate în funcţie de factorul timp),
oferă informaţii utilizabile în activitatea decizională operativă, dar şi în activităţile de
analiză şi de prognoză. Cele două metode de calcul reflectă originea şi respectiv
destinaţia resurselor durabile (stabile) folosite pentru finanţarea activelor curente. De
aceea, fondul de rulment net (FRN) sau fondul de rulment lichid este denumit de unii
specialişti şi fond de rulment permanent.
FRN = CAPITALURI PERMANENTE – ACTIVE IMOBILIZATE (7)
Această metodă, care reflectă originea fondului de rulment, permite cunoaşterea şi

analiza operaţiunilor economico-financiare care generează fluctuaţia acestuia în sensul:
scăderii:
• creşterea investiţiilor în active corporale, necorporale şi financiare;
• rambursarea creditelor bancare pe termen mediu şi lung;
• amortizarea împrumuturilor obligatare;
• reevaluarea activelor imobilizate;
• reducerea capitalurilor proprii.
creşterii:
• vânzarea de titluri de participare;
• vânzarea de acţiuni, obligaţiuni deţinute în portofoliu, în scopul obţinerii de
venituri financiare;
• contractarea de credite bancare pe termen mediu şi lung;
• emisiunea de obligaţiuni;
• emisiunea de acţiuni;
• vânzarea de mijloace fixe;
3
Pierre Conso – La gestion financiere de l’entreprise, Ed. Dunod, Paris, 1991, p. 182.
8
• amortizarea capitalului imobilizat în mijloacele fixe.

Metoda permite analiza modalităţilor de finanţare a activelor curente, reflectând
pe termen scurt echilibrul dintre capitalurile permanente şi fluxurile de utilizări durabile
(stabile). Totuşi, metoda nu este lipsită de critici. Pierre Conso consideră că: “conceptul
definit ca diferenţă între noţiunile contabile de capitaluri permanente şi active
imobilizate prezintă puţin interes pentru finanţist. Într-adevăr, optica funcţională
reţinută pentru gruparea conturilor preferă, la nivelul activului, criteriul destinaţiei
economice, celui de lichiditate şi, la nivelul pasivului, criteriul naturii juridice, celui de
exigibilitate. În consecinţă, noţiunile de capitaluri permanente şi de active imobilizate,
care rezultă, nu sunt strict din punct de vedere financiar mai semnificative. Fondul de
rulment net global devine o noţiune eterogenă. El nu permite aprecierea echilibrului
financiar al companiei pe termen mediu, în măsura în care ia în calcul elemente a căror
lichiditate sau exigibilitate sunt puternice (imobilizări financiare şi datorii financiare sub
un an, dividende, dobânzi care nu au ajuns la scadenţă), şi ignoră altele, a căror
lichiditate sau exigibilitate sunt reduse, (creanţe şi datorii din exploatare mai mari de un
an, avansuri pe durată lungă de la clienţi)4.
Altă metodă de calcul reflectă destinaţia fondului de rulment: finanţarea
stocurilor, plata efectelor comerciale de plătit, finanţarea altor creanţe curente. Aceasta
reflectă echilibrul pe termen scurt dintre utilizările şi resursele curente.
FRN = ACTIVE CIRCULANTE – DATORII PE TERMEN SCURT (8)
Metoda permite analiza structurii activelor şi angajamentelor curente la un

moment dat, oferind informaţii asupra fluxurilor reale şi monetare anterioare şi curente,
care au generat fluctuaţia fondului de rulment. Relaţiile analitice reflectă influenţa
stocurilor, creanţelor şi datoriilor pe termen scurt asupra lichidităţii curente şi
fluctuaţiile fondului de rulment destinat finanţării activelor curente.
O bună gestionare a resurselor financiare imobilizate în stocuri impune analiza
cauzelor care generează fluctuaţia stocurilor. Dacă creşterea rentabilităţii impune
promovarea unei politici a stocurilor optime (normale), în schimb, asigurarea
funcţionării normale necesită practicarea unei politici a stocurilor minime, utile efectiv
pentru fiecare activ circulant. Acestea din urmă includ şi stocurile care nu se pot
transforma rapid în lichidităţi, necesare plăţii obligaţiilor pe termen scurt. Acest
raţionament se poate extinde asupra efectelor comerciale de primit şi respectiv de plătit.
Viteza de rotaţie a stocurilor, timpul necesar transformării creanţelor în bani şi
politica de reînnoire a creditelor pe termen scurt influenţează asupra nivelului
funcţionării şi lichidităţii companiei. Corectarea fluctuaţiilor temporare de lichiditate şi
limitarea creşterii fondului de rulment necesar pot determina pe managerii companiei să
recurgă la noi credite bancare pentru finanţarea curentă. O asemenea decizie diminuează
autonomia financiară a companiei şi creşte expunerea la risc.
O parte din valoarea stocurilor utile este finanţată pe seama datoriilor pe termen
scurt, care se reînnoiesc permanent, ca urmare a funcţionării companiei. Diferenţa se
poate finanţa pe seama fondului de rulment, integral sau parţial. Dacă activele circulante
care nu pot fi finanţate pe seama fondului de rulment se transformă în lichidităţi pe
măsura exigibilităţii datoriilor pe termen scurt, atunci lichiditatea companiei este
asigurată.
Reflectând relaţia dintre finanţarea pe termen lung şi finanţarea pe termen scurt,
fondul de rulment net poate înregistra în decursul activităţii companiei valori pozitive,
4
Pierre Conso – La gestion financiere de l’entreprise, Ed. Dunod, Paris, 1991, p. 188.
9
negative sau neutre.

Valoarea pozitivă a fondului de rulment net (FRN>0) reflectă situaţia în care
valoarea activelor circulante este superioară datoriilor pe termen scurt, exprimând
existenţa unui excedent potenţial de lichidităţi pe termen scurt.
Compania poate să-şi onoreze obligaţiile scadente curente şi dispune de un
excedent de lichidităţi utilizabil în cazul apariţiei unor dificultăţi legate de vânzarea
activelor sau de plata obligaţiilor faţă de terţi. Se poate considera că, solvabilitatea şi
echilibrul financiar dinamic pe termen scurt sunt asigurate.
Valoarea negativă a fondului de rulment net (FRN<0) reflectă situaţia în care
valoarea activelor circulante este inferioară datoriilor pe termen scurt, exprimând
existenţa unui excedent de datorii.
Echilibrul financiar pe termen scurt este afectat, întrucât lichidităţile potenţiale
nu acoperă exigibilităţile potenţiale. Analiza trebuie extinsă prin luarea în considerare a
vitezei de rotaţie a activelor şi pasivelor. În situaţia în care durata medie de conversie a
activelor circulante este mai scurtă decât durata medie de plată a datoriilor pe termen
scurt, echilibrul financiar este posibil să fie totuşi realizat. Altfel spus, atunci când
gradul de lichiditate al activelor circulante este superior gradului de exigibilitate al
datoriilor pe termen scurt, compania realizează un excedent de lichidităţi, care îi permite
achitarea datoriilor exigibile curente.
Valoarea neutră a fondului de rulment net (FRN = 0) reflectă situaţia în care,
valoarea activelor circulante este egală cu datoriile pe termen scurt. Teoretic,
solvabilitatea curentă este asigurată, însă practic există riscuri legate de lichiditatea şi
exigibilitatea elementelor patrimoniale:
- transformarea cu întârziere a stocurilor în lichidităţi;
- existenţa unor stocuri nevandabile şi deteriorate;
- insolvabilitatea clienţilor;
- schimbarea structurii şi a nivelului cererii de bunuri şi servicii economice.
Managerii companiei sunt constrânşi să ia măsuri de vindere rapidă a creanţelor,
activelor neutilizabile, valorificare a creanţelor, creştere a autofinanţării, a capitalului
social şi a capitalului împrumutat pe termen mediu. În practică, valoarea neutră a
fondului de rulment constituie o raritate, însă sunt posibile valori apropiate de nivelul
neutru.
2. Fondul de rulment total
Fondul de rulment total (FRT), cunoscut în teorie şi în practică sub denumirea de

fond de rulment economic şi, respectiv, brut, reflectă ansamblul elementelor de activ a
căror lichiditate este sub un an:
- disponibilităţi băneşti în casă;
- disponibilităţi băneşti în conturi curente la bănci;
- cec-uri de încasat;
- investiţii financiare realizate în scopul obţinerii de venituri financiare pe termen
scurt;
- efecte primite de la clienţi;
- avansuri acordate furnizorilor;
- sume de încasat din interese de participare;
- sume de încasat de la companiile din cadrul grupului;
- stocuri etc.
Toate activele luate în calcul trebuie să se reînnoiască cel puţin o dată, respectiv
să se poată transforma în bani cel puţin o dată pe an. Restul elementelor de activ, care
10
nu satisfac aceste cerinţe, sunt eliminate din calculul fondului de rulment total:
- imobilizări corporale;
- imobilizări necorporale;
- imobilizări financiare > 1an;
- stocuri depreciate;
- stocuri greu vandabile;
- stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă care au ieşit din sezon sau nu mai
corespund cu structura de producţie;
- cheltuieli în avans > 1 an.
În consecinţă, tendinţa de a pune semnul egalităţii între fondul de rulment total şi
activele circulante nu este recomandată. Se impune, în prealabil, analiza structural-
calitativă a activului bilanţier;
FRT = TOTAL ACTIVE – ACTIVE IMOBILIZATE PE TERMEN LUNG (9)
Reflectând valoarea activelor a căror lichiditate este sub un an, fondul de

rulment total oferă informaţii asupra fluxurilor de lichidităţi existente şi potenţiale.
Acesta reflectă influenţa gestiunii stocurilor şi a creanţelor asupra lichidităţii companiei.
3. Fondul de rulment propriu
Cele două metode de determinare a fondului de rulment propriu (FRP) reflectă

utilizarea capitalurilor proprii pentru finanţarea:
- lucrărilor şi proiectelor de cercetare – dezvoltare, brevetelor, licenţelor, mijloacelor
fixe, realizate pe cont propriu sau cumpărate de la terţi, în scopul menţinerii în
aceeaşi stare sau creşterii capitalului productiv;
- activelor circulante necesare în activitatea curentă.
Excedentul capitalurilor proprii (Cpr) faţă de activele imobilizate (Ai) reflectă

autonomia în materie de investiţii, de care dispune compania:
FRP = CAPITALURI PROPRII – ACTIVE IMOBILIZATE (10)
Fondul de rulment propriu (FRP) constituie o componentă a fondului de rulment

net (FRN), alături de datoriile pe termen mediu şi lung (Dtml) care contribuie la
finanţarea activelor circulante: FRN = FRP + Dtml
Partea din capitalurile proprii pe care compania o poate utiliza pentru finanţarea
activelor circulante este reprezentată de diferenţa dintre fondul de rulment net (FRN) şi
datoriile pe termen mediu şi lung (Dtml):
FRP = FRN – DTML (11)
Cele două relaţii utilizate pentru determinarea fondului de rulment propriu

reflectă:
capitalurile proprii rămase disponibile:
- destinate finanţării stocurilor materiale, creanţelor comerciale, salariale, sociale,
fiscale, în cadrul grupului şi cu asociaţii;
- pentru realizarea de investiţii financiare pe termen scurt, sub forma plasamentelor
în acţiuni şi obligaţiuni.
11
după finanţarea utilizărilor durabile:

- concretizate în investiţii productive, destinate înlocuirii sau creşterii
imobilizărilor corporale;
- destinate realizării de investiţii financiare sub forma titlurilor de participare,
creanţelor ataşate participaţiilor şi altor imobilizări financiare la patrimoniul altor
companii.
Nivelul capitalurilor proprii rămase disponibile pentru finanţarea activităţii de
exploatare este influenţat de strategia investiţională promovată de managerii
companiilor. Fondul de rulment propriu poate fi:
pozitiv, atunci când activele imobilizate sunt integral finanţate pe seama
capitalurilor proprii. Compania dispune de autonomia financiară pentru
finanţarea integrală a activelor imobilizate şi parţială a activelor circulante;
negativ, atunci când capitalurile proprii contribuie la finanţarea parţială a
activelor imobilizate, şi în consecinţă, compania trebuie să recurgă la resursele
disponibile de pe piaţa monetară a creditului, piaţa obligatară, sau să opteze pe
viitor pentru finanţarea oferită de piaţa leasingului. Pentru finanţarea activelor
circulante, compania este dependentă de creditul bancar, creditul comercial şi de
datoriile medii minime şi cvasipermanente faţă de personal, stat şi bănci.
Proporţia în care ansamblul elementelor circulante sunt finanţate pe seama

capitalurilor proprii este reflectată de raportul:
FRP
G AC = ∗100 (12)
FRT
unde:
GAC – gradul de acoperire al activelor circulante
FRP – fondul de rulment propriu
FRT – fondul de rulment total
4. Fondul de rulment străin
Fondul de rulment străin (FRS) reflectă datoriile pe termen mediu şi lung

utilizate pentru finanţarea companiei. Acesta se determină prin două metode:
FRS = CAPITALURI PERMANENTE – CAPITALURI PROPRII (13)
sau:
FRS = FOND DE RULMENT NET – FOND DE RULMENT PROPRIU (14)
Atunci când CP < Ai, o parte din Dts constituie, alături de Cpr şi Dtml, o
componentă a CP. Dezvoltarea analitică a celor două metode de calcul reflectă
conţinutul fondului de rulment străin.
5. Participarea fondului de rulment la finanţarea activităţii de exploatare
Pentru a prognoza lichiditatea şi starea de echilibru financiar dinamic, alături de

estimarea fondului de rulment net sau permanent, managerul financiar trebuie să aibă în
vedere durata medie de conversie a activelor în lichidităţi (gradul de lichiditate a
activelor) şi durata medie de plată a datoriilor faţă de terţi (gradul de exigibilitate a
pasivelor). În situaţia în care fondul de rulment net este asigurat în cea mai mare parte
12
pe seama fondului de rulment propriu (FRP >FRS), compania dispune de autonomie

pentru finanţarea investiţiilor, dispunând de capitaluri proprii pentru finanţarea parţială
a operaţiunilor curente de exploatare. Dacă FRS > FRP, expunerea la risc a companiei
creşte datorită gradului ridicat de îndatorare.
În vederea elaborării politicii de finanţare a activităţii de exploatare, managerii
companiei utilizează, alături de estimarea fondului de rulment în valori absolute, un
ansamblu de rapoarte specifice, în scopul analizării participării acestuia la finanţarea
activităţii curente şi respectiv viitoare de exploatare.
Participarea fondului de rulment la finanţarea activităţii curente de exploatare
depinde de impactul deciziilor economico-financiare asupra cifrei de afaceri, activelor
patrimoniale, capitalurilor permanente.
Pentru fundamentarea deciziei de finanţare se pot utiliza următoarele rapoarte de
analiză ale fondului de rulment net:
Ponderea în CA - Acesta permite analiza nivelului fondului de rulment net şi a
evoluţiei acestuia, în funcţie de mărimea cifrei de afaceri realizate şi respectiv
previzionate. Valoarea considerată normală este în jur de 33%.
FRN
%CA = ∗ 100 (15)
CA
Durata de reconstituire - Indicatorul măsoară viteza de rotaţie a fondului de
rulment net, indicând durata intervalului de timp în care acesta se reconstituie.
Concomitent cu creşterea previzionată a resurselor de finanţare, se previzionează
şi o creştere cu 9,52 zile a intervalului de timp necesar reconstituirii fondului de
rulment.
FRN
Dz = ∗ 365 (16)
CA
Gradul de finanţare al Ac - Valorile considerate normale ale gradului de
finanţare a activelor circulante pe seama fondului de rulment sunt cuprinse între
25% şi 40%
FRN
G AC = ∗100 (17)
AC
În situaţia creşterii gradului de finanţare a activelor circulante se impune
extinderea analizei structurale. De ce? Întrucât aceasta poate fi generată de creşterea
gradului de îndatorare pe termen lung, care antrenează efecte nedorite: sporirea
cheltuielilor financiare, diminuarea profitului şi deteriorarea autonomiei financiare.
Starea financiară a companiei este bună, atunci când fondul de rulment net are o
tendinţă crescătoare, ca urmare a sporirii capitalurilor proprii.
Gradul de finanţare al stocurilor - Indicatorul reflectă gradul de finanţare a
stocurilor pe seama resurselor permanente de finanţare.
FRN
G St = ∗100 (18)
St
Gradul de finanţare extins al activelor imobilizate - Indicatorul reflectă
participarea capitalurilor permanente la finanţarea activelor imobilizate. Valorile
peste 100% reflectă faptul că societatea comercială îşi asigură pe seama
resurselor permanente finanţarea integrală a investiţiilor şi parţială a nevoilor
curente de exploatare.
CP
Ge AI = ∗ 100 (19)
AI
Sporirea capitalurilor permanente pe seama creşterii capitalurilor proprii,
13
atragerea de noi împrumuturi pe termen mediu şi lung, într-un ritm superior activelor
imobilizate sau diminuarea acestora din urmă, ca urmare a unor decizii de dezinvestiţii
(vânzări de active necorporale, corporale, financiare), contribuie la creşterea gradului de
finanţare pe seama FRN.
În schimb, o politică activă de distribuţie a dividendelor, înregistrarea de
pierderi, rambursarea datoriilor contractate pe termen lung, promovarea unei politici
active de investiţii, necorelate cu resursele permanente disponibile, generează reducerea
gradului de finanţare. Valorile sub 100% reflectă faptul că o parte din activele
imobilizate sunt finanţate pe seama datoriilor pe termen scurt.
Gradul de finanţare restrâns al activelor imobilizate Indicatorul reflectă
participarea capitalurilor proprii la finanţarea activelor imobilizate. Valorile
peste 100% reflectă faptul că resursele proprii contribuie la finanţarea integrală a
investiţiilor şi parţială a nevoilor curente de exploatare. În situaţia contrară,
compania recurge în completare la datorii pe termen mediu şi lung.
Cpr
GrAI = ∗ 100 (20)
AI
Gradul de finanţare extins şi respectiv restrâns a activelor imobilizate reflectă
autonomia financiară pe termen lung a companiei. Studiul evoluţiei trecute şi viitoare a
fondului de rulment net trebuie să releve măsura în care se asigură continuitatea plăţilor
şi onorarea angajamentelor la termenele contractuale. Activităţile desfăşurate la nivelul
companiei sunt generatoare şi consumatoare de fond de rulment, de unde şi
variabilitatea acestuia.
Vânzarea producţiei realizate generează creşterea încasărilor şi efectelor
comerciale de primit (majorarea FRN). Fabricarea produselor generează scăderea
stocurilor, creşterea efectelor de plătit în cazul aprovizionărilor, concomitent cu
creşterea cheltuielilor de exploatare (diminuarea FRN). Plata dobânzilor, drepturilor
salariale, obligaţiilor fiscale, cotizaţiilor sociale, rambursarea creditelor, realizarea de
noi investiţii diminuează FRN. În schimb, dividendele şi dobânzile provenind din
investiţii pe pieţele de capital, alături de creşterea capitalurilor proprii, datoriilor
contractate pe termen mediu şi lung, valorificarea unor active imobilizate contribuie la
majorarea FRN. Rezultatul acestor fluxuri este reflectat în variaţia FRN.
Companiile nou înfiinţate şi cele aflate în expansiune se pot confrunta cu
insuficienţa capitalurilor destinate finanţării creşterii activelor imobilizate, stocurilor şi
creditelor acordate clienţilor (valoare şi durată). Unele alocă o parte importantă din
fondul de rulment pentru finanţarea investiţiilor destinate creşterii activelor imobilizate,
în detrimentul finanţării activităţii de exploatare. Există situaţii în care managerii
manifestă reţineri, întâmpină dificultăţi sau renunţă la obţinerea de resurse de pe piaţa
monetară a creditului. Existenţa fondului de rulment asigură realizarea investiţiilor,
finanţarea stocurilor, rambursarea datoriilor, plata dividendelor.
În consecinţă, analizarea variaţiilor trecute şi previzionarea evoluţiei viitoare a
fondului de rulment asigură diagnosticul lichidităţii, solvabilităţii, stării de echilibru şi
elaborarea politicii de finanţare a ciclului investiţional şi a ciclului operaţiunilor curente.
B. NECESARUL DE FOND DE RULMENT
1. Conţinutul şi estimarea necesarului de fond de rulment

Abaterea dintre utilizările (alocările) şi resursele aferente ciclului operaţiunilor
curente (din exploatare şi din afara exploatării) constituie necesarul de fond de rulment
(NFR), care exprimă necesarul de capital destinat finanţării ciclului operaţiunilor
14
curente când abaterea este pozitivă şi care o numim NFR pozitiv sau un excedent de
resurse numit NFR negativ5.
În vederea estimării capitalului necesar finanţării ciclului operaţiunilor curente
se exclud: disponibilităţile băneşti, plasamentele financiare, creditele bancare curente şi
soldurile creditoare la bănci. Relaţiile de calcul utilizate în vederea determinării
necesarului de fond de rulment (NFR) pe baza bilanţului financiar sunt:
NFR = Utilizări curente – Resurse curente (21)
unde:
Utilizări curente=Active curente – Disponibilităţi băneşti – Plasamente financiare (22)
si
Resurse curente = Datorii pe termen scurt – Credite pe termen scurt – Solduri cred.la
bănci (23)
de unde rezultă
NFR = Stocuri + Creanţe totale – Datorii şi resurse curente (24)
Necesarul de fond de rulment poate fi:

pozitiv, atunci când utilizările (alocările) curente sunt mai mari decât resursele
curente care pot fi mobilizate. Cauza o constituie decalajul dintre gradul de
lichiditate a stocurilor şi creanţelor totale, care este mai redus, comparativ cu
gradul de exigibilitate a datoriilor curente. Compania se confruntă cu încetinirea
ritmului încasărilor şi creşterea ritmului plăţilor. Numai dacă creşterea
necesităţilor de finanţare este consecinţa unei politici active de investiţii, situaţia
financiară a companiei poate fi considerată normală;
negativ, atunci când utilizările (alocările) curente sunt mai reduse decât resursele
curente, ca urmare a creşterii vitezei de rotaţie a activelor circulante şi existenţei
unor termene de plată a datoriilor avantajoase pentru companie. Dacă aceasta se
confruntă cu întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor,
atunci necesarul de finanţare se reduce, putând înregistra valori negative.
Sub aspectul stabilităţii temporale, capitalul necesar finanţării ciclului operaţiunilor

curente cuprinde:
NFR permanent, destinat finanţării alocărilor structurale cu caracter stabil.
Partea structurală poate fi finanţată integral pe seama capitalurilor permanente
(CP). Atunci când capitalurile proprii (Cpr) şi datoriile pe termen mediu şi lung
(Dtml) sunt insuficiente, datoriile minime cvasipermanente (datoriile curente)
(Dcp) participă la finanţarea alocărilor structurale.
NFR variabil, destinat finanţării alocărilor cu caracter conjunctural sau instabil
(fluctuaţii întâmplătoare sau cu caracter sezonier ale activităţii). Finanţarea
acestor alocări impune utilizarea unor resurse cu caracter temporar: credite
bancare curente, amânarea plăţii obligaţiilor faţă de terţi, când cele degajate sub
forma NFR nu sunt suficiente.
Sub aspectul naturii operaţiunilor curente, capitalul necesar finanţării acestora cuprinde
5 Cristea H., Talpoș I., Corduneanu Carmen, Lăbuneț Aurora, Pirtea M., Gestiunea
financiară a societăților comerciale, vol. I-IV, Ed. Mirton, Timișoara, 2001
15
necesarul de fond de rulment din exploatare şi respectiv din afara exploatării. Estimarea
acestor două componente poate fi realizată pe baza informaţiilor din bilanţul funcţional.
Necesarul de fond de rulment funcţional din exploatare (NFRFexpl), se
determină ca diferenţă între alocările şi resursele aferente exploatării. Nivelul
utilizărilor (alocărilor) este determinat de valoarea:
- stocurilor de materii prime şi materiale;
- producţiei în curs de execuţie;
- produselor finite şi mărfurilor;
- avansurilor pentru cumpărări de mărfuri;
- furnizorilor-debitori;
- efectelor comerciale de primit de la clienţi;
- clienţilor incerţi sau în litigiu;
- cheltuieli efectuate în avans aferente exploatării;
- creanţe de natură fiscală şi socială.
Nivelul resurselor este reprezentat de valoarea:
- avansurilor încasate de la clienţi;
- efectelor comerciale de plătit;
- datoriilor faţă de furnizori;
- datoriilor fiscale şi sociale;
- provizioanelor pentru deprecierea stocurilor şi creanțelor;
- veniturilor înregistrate în avans din exploatare.
Necesarul de fond de rulment funcţional din afara exploatării (NFRFafexpl), se
determină ca diferenţă între alocările şi resursele din afara exploatării. Nivelul
utilizărilor (alocărilor) este determinat de valoarea:
- creanţelor de încasat din interese de participare;
- titlurilor de participare pe termen scurt;
- cheltuielilor în avans din afara exploatării.
Nivelul resurselor este reprezentat de valoarea:
- vărsămintelor de efectuat pentru imobilizări financiare;
- datoriilor ce privesc investiţiile financiare;
- datoriilor privind interesele de participare;
- venituri în avans;
- dobânzi diverse de plătit.
Astfel, necesarul de fond de rulment funcţional (NFRF) la nivelul companiei constituie

suma algebrică a celor două componente prezentate anterior:
- necesarul de fond de rulment funcţional din exploatare NFRFexpl., care exprimă
capitalul necesar pentru finanţarea stocurilor şi decalajelor temporale dintre
încasări şi plăţi;
- necesarul de fond de rulment funcţional din afara exploatării (NFRaf.expl), care
exprimă capitalul necesar pentru finanţarea operaţiunilor financiare.
NFRF = NFRFexpl + NFRFaf.expl (25)
2. Factorii care influenţează asupra necesarului de finanţare
Operaţiile din cadrul activităţii de exploatare sunt cele care influenţează

preponderent asupra nivelului şi fluctuaţiei fondului de rulment. Principalii factori de
influenţă sunt:
Viteza de rotaţie a stocurilor - Accelerarea rotaţiei stocurilor determină
16
reducerea intervalului de timp în care acestea sunt transformate în lichidităţi,

antrenând diminuarea capitalului necesar finanţării continuităţii activităţii de
exploatare. Încetinirea rotaţiei generează creşterea necesarului de capital.
Dimensiunea cifrei de afaceri - Nivelul de activitate nu este constant în timp,
antrenând fluctuaţia:
- creanţelor faţă de clienţi, ca urmare a evoluţiei cifrei de afaceri sub aspect
fizic, dar şi valoric (datorită impactului inflaţiei asupra preţurilor);
- datoriilor faţă de furnizori, determinată de evoluţia cantitativă şi valorică a
stocurilor.
Necesarul de fond de rulment fluctuează în funcţie de valoarea cifrei de afaceri
CA. Se consideră că ponderea optimă a NFR în cifra de afaceri nu trebuie să depăşească
o rată de 10-15%.
NFR
%CA = ∗ 100 (26)
CA
Creşterea ponderii semnifică fie o creştere a decalajelor activului, fie o reducere
a decalajelor pasivului. Pentru a stabili decalajele respective, se impune calcularea
perioadelor de rotaţie în zile a stocurilor, clienţilor şi furnizorilor: perioada de conversie
a stocurilor (PCS), perioada medie de colectare a creanţelor de la clienţi (PMC),
perioada de întârziere a plăţilor către furnizori (PÎP).
Mărimea valorii adăugate şi a duratei ciclului de exploatare - Necesarul de
fond de rulment diferă în funcţie de obiectul de activitate al companiei.
Companiile cu profil industrial au nevoie de un necesar de fond de rulment
superior celor care activează în comerţ. Creşterea valorii adăugate şi a duratei
ciclului de exploatare necesită sporirea capitalului necesar finanţării activităţii
curente.
Nivelul şi periodicitatea veniturilor în avans, nivelul datoriilor minime
cvasipermanente faţă de furnizori, personal, stat, nivelul creanţelor companiei
faţă de terţi, perioadele de plată şi respectiv de încasare influenţează asupra
necesarului de fond de rulment.
În situaţia în care FRN>NFR, compania nu este constrânsă să recurgă la noi

credite de trezorerie, dar riscă să se confrunte cu lipsa lichidităţilor, dacă clienţii întârzie
plăţile, iar furnizorii solicită urgentarea plăţilor. În consecinţă, compania trebuie să
acţioneze în direcţia transformării mai rapide a stocurilor în lichidităţi şi accelerării
încasării creanţelor.
În situaţia în care FRN<NFR, pentru a acoperi necesarul de finanţare al ciclului
operaţiunilor curente, compania este constrânsă să recurgă la credite de trezorerie.
Relaţia fundamentală care reflectă modul de acoperire a necesarului de finanţare este:
NFR = FRN + Credite de trezorerie (27)
C. TREZORERIA NETĂ
Deciziile pe termen lung, cu privire la politica de investiţii şi de finanţare,

influenţează asupra fondului de rulment net (FRN). Fluctuaţia nivelului de activitate,
măsurată prin cifra de afaceri şi decalajele pe termen scurt dintre venituri şi cheltuieli,
încasări şi plăţi influenţează asupra necesarului de fond de rulment (NFR). Ajustarea
valorii relativ constante a (FRN) cu valoarea fluctuantă în timp a NFR se realizează prin
intermediul trezoreriei nete (TN).
TN = FRN – NFR (28)
17
Această relaţie reflectă faptul că, orice fluctuaţie a FRN şi NFR influenţează
asupra trezoreriei nete, care constituie soldul disponibilităţilor resurselor financiare pe
termen scurt sau excedentul capitalului permanent faţă de nevoia de active circulante
neacoperite din resurse pe termen scurt.
Fluctuaţia trezoreriei nete (TN) depinde de evoluţia fondului de rulment net
(FRN) şi necesarului de fond de rulment (NFR):
Evoluţia elementelor constitutive
Efectul asupra TN
FRN NFR
Creşte Scade Creşte
Scade Creşte Scade
Creşte Creşte Creşte Scade
Scade Scade Scade Creşte
Figura 3 Efectul elementelor constitutive asupra trezoreriei nete
Analiza structurală a elementelor patrimoniale permite managerilor companiilor

luarea deciziilor necesare corectării fluctuaţiilor nedorite. În acest scop, fluxurile
globale din relaţia de bază pot fi descompuse în fluxurile componente, astfel:
TN = FRN – NFR
unde:
FRN = CP – Ai
sau
FRN = Ac – Dts
NFR = (Ac – Db – Pfin) – (Dts – Cts – Scb)
sau
NFR = S + Ct - Dc
deci:
TN = (CP – Ai) – [(Ac – Db – Pfin) – (Dts – Cts – Scb)] (29)
sau:
TN = (Ac – Dts) – (S + Ct – Dc) (30)
Trezoreria netă poate fi:
pozitivă, când FRN > NFR. În această situaţie, compania dispune de un
excedent de lichidităţi care permite efectuarea de plasamente fie pe piaţa
monetară, fie pe pieţele de capital. În acest caz, se verifică relaţia:
NFR + Disponibilităţi băneşti = FRN + Credite pe termen scurt (31)
Trezoreria pozitivă asigură realizarea echilibrului financiar pe termen scurt.

Totuşi, pe termen lung, utilizarea insuficientă a resurselor durabile (stabile)
poate avea consecinţe negative asupra recompensării capitalurilor proprii şi
rambursării împrumuturilor contractate de pe piaţă. Această situaţie este
specifică societăţilor comerciale din sfera comerţului. În practică pot exista
situaţii speciale, în care trezoreria este pozitivă, dar atât FRN, cât şi NFR au
valori negative.
negativă, când FRN <NFR. În această situaţie, compania nu-şi poate finanţa
integral ciclul de exploatare pe seama FRN. Aceasta trebuie să recurgă la
contractarea de noi credite bancare. Întrucât mărimea creditelor este superioară
mărimii lichidităţilor, costurile financiare şi expunerea la risc cresc. Riscurile
sunt atât de natură economică, cât şi de natură pur financiară: fluctuaţia
permanentă şi respectiv inversarea nedorită (dezavantajoasă) a ratei medii a
dobânzii pe piaţă. Trezoreria negativă este mai des întâlnită în cazul
18
companiilor din industrie. În practică, pot exista situaţii speciale în care

trezoreria netă este negativă, dar atât FRN, cât şi NFR au valori pozitive.
neutră, când FRN = NFR. În practică, situaţia în care compania dispune de un
FRN care finanţează exact NFR se poate întâlni în mod excepţional. În practică,
situaţiile, în care valoarea trezoreriei nete fluctuează în jurul pragului de
neutralitate, sunt mult mai frecvente în raport cu neutralitatea absolută.
Din cele expuse rezultă că lichidităţile şi îndatorarea sunt elemente constitutive

ale trezoreriei nete. Aceasta reflectă fie disponibilităţile băneşti, fie creditele pe termen
scurt la un moment dat, conform relaţiei:
TN = Disponibilităţi băneşti – Credite pe termen scurt (32)
Trezoreria netă se mai poate determina ca diferenţă între trezoreria de activ (Ta)
şi trezoreria de pasiv (Tp), pe baza informaţiilor din bilanţul funcţional sau economic.
TN = Ta – Tp (33)
Trezoreria de activ cuprinde:
- casa;
- conturi curente la bănci;
- plasamente pe termen scurt: obligaţiuni şi acţiuni cotate şi necotate, alte titluri de
plasament;
- avansuri de trezorerie;
- valori de încasat;
- acreditive.
Trezoreria de pasiv cuprinde:
- credite bancare pe termen scurt;
- efecte scontate neajunse la scadenţă;
- obligaţii de plată pe bază de efecte comerciale.
Factorii care influenţează asupra soldului trezoreriei nete sunt:
valoarea producţiei încasate;
ritmul încasării creanţelor;
valoarea şi ritmul plăţilor scadente;
poziţia companiei pe piaţa monetară a creditului.
Excedentul sau deficitul capitalului disponibil, în raport cu capitalul necesar
finanţării ciclului operaţiunilor curente, se poate exprima în mărime relativă, prin
intermediul ratei generale a trezorerie:
FRN
Rgt = ∗ 100 (34)
NFR
Această rată reflectă gradul în care fondul de rulment (net, respectiv funcţional)
participă la acoperirea necesarului de fond de rulment (net, respectiv funcţional).
Capacitatea companiei de a plăti datoriile pe termen scurt la scadenţă se
analizează utilizând rata lichidităţii generale sau curente, reduse şi imediate:
AC
Lg = (35)
DTS
AC - St
Lr = (36)
DTS
19
Disp
Li = (37)
DTS
Atunci când lichiditatea imediată ≥ 1, compania dispune de un excedent de

trezorerie care trebuie plasat. Dacă lichiditatea redusă < 1, atunci, valoarea
disponibilităţilor şi creanţelor, care pot fi mobilizate de companie, este insuficientă
pentru plata la termen a datoriilor exigibile pe termen scurt.
Ratele lichidităţii imediate şi relative sunt utilizate numai pentru analiza
comparativă în timp a trezoreriei. Pentru analiza situaţiei curente (reale) a trezoreriei, se
utilizează rata lichidităţii generale sau curente.
Constituind un indicator al echilibrului financiar, trezoreria netă are următoarele
funcţii:
previzionarea bugetelor de trezorerie;
estimarea valorii resurselor curente de finanţare;
estimarea şi analizarea fluxurilor băneşti de încasări şi plăţi ale companiei;
asigurarea lichidităţilor;
plasarea excedentelor de trezorerie;
evaluarea randamentului şi lichidităţii plasamentelor realizate pe pieţele de
capital.
Test de autoevaluare echilibrul financiar static

1) Pe baza bilanțului prezentat în tabelul de mai jos, calculați și interpretați valorile indicatorilor
echilibrului financiar al unei companii (FRN, FRpropriu, FRstrăin, NFR, TN), precum și ratele
de lichiditate.
ACTIV N PASIV N
Imobilizări necorporale 25.000 Datorii furnizori 98.000
Imobilizări corporale Datorii fiscale 27.000
Imobilizări financiare 102.900 Credite bancare curente 88.000
Stocuri 25.000 Împrumuturi din emisiunea 64.000
Creanțe comerciale 159.000 de obligațiuni pe termen lung
Investiții financiare pe 105.000 Provizioane
termen scurt 78.100 Capital social 1.000
Casa și conturi la bănci Rezerve 250.000
43.000 Rezultatul exercițiului 8.000
2.000
TOTAL ? TOTAL ?
D. COMENTARII ASUPRA INDICATORILOR ECHILIBRULUI FINANCIAR
Stocurile şi creanţele, care se reconstituie permanent, pot fi considerate nevoi

stabile (permanente ca şi activele fixe) şi care necesită, prin urmare, surse stabile de
finanţare. Această regulă specifică de finanţare a activelor circulante este realizată prin
existenţa fondului de rulment, parte din capitalurile permanente, degajate de partea de
sus a bilanţului, pentru a acoperi nevoi de finanţare din partea de jos a bilanţului. Poziţia
strategică a fondului de rulment, de a face legătura între partea de sus şi partea de jos a
bilanţului, îi conferă o valoare informativă deosebită, conducând la aprecierea aproape
unanimă că fondul de rulment reprezintă cel mai important indicator al echilibrului
financiar al companiei. În cele din urmă, acesta este rezultatul arbitrajului între
20
finanţarea pe termen lung şi pe termen scurt.

Există însă şi păreri conform cărora, necesarul de fond de rulment este
indicatorul cel mai relevant al echilibrului financiar, deoarece evidenţiază acele nevoi
temporare reînnoibile permanent în cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale
companiei. Această apreciere porneşte de la analiza calitativă a ciclului de exploatare
privind capacitatea acestuia de a-şi echilibra nevoile curente din surse curente de
capital.
Necesarul de fond de rulment trebuie să fie egal sau inferior fondului de rulment.
Altfel, calitatea necorespunzătoare a activităţii de exploatare conduce la un dezechilibru
financiar care va afecta exerciţiile financiare viitoare sau va pune în pericol integritatea
capitalurilor proprii. În starea de echilibru financiar, fondul de rulment ar trebui să fie
egal cu necesarul de fond de rulment şi să degaje o trezorerie netă pozitivă, respectiv să
echilibreze partea de jos a bilanţului:
ACnete = AC − DC = FR (38)
Din relaţia de mai sus rezultă că fondul de rulment este egal cu necesarul de fond
de rulment plus trezoreria netă, oricare ar fi situaţia acesteia
FR = NFR + TN (39)
Din ultima relaţie se desprinde ideea că principala componentă a echilibrului
financiar este necesarul de fond de rulment. Mărimea necesarului de fond de rulment
este dependentă, în mod direct proporţional, de cifra de afaceri şi poate fi previzionată
în funcţie de politica viitoare a conducerii companiei privind vânzările. Dacă nu intervin
modificări importante în partea de sus a bilanţului, această corelaţie a necesarului de
fond de rulment cu cifra de afaceri are o anumită stabilitate, ceea ce permite o bună
previzionare a echilibrului financiar al companiei.
Test de autoevaluare corelaţie FR – ACnete

2) O companie estimează următoarele vânzări trimestriale: 430, 470, 505, 540. Știind că
durata de rotație a stocurilor și a creanțelor în anul precedent a fost de 180 zile, a
activelor circulante nete a fost de 80 zile, iar durata medie de achitare a datoriilor
curente din exploatare a fost de 160 zile, să se determine mărimile estimate trimestriale
pentru:
a) NF al stocurilor și creanțelor
b) Datoriile curente din exploatare
c) Necesarul de fond de rulment
d) Fondul de rulment optim
e) Trezoreria netă
Fondul de rulment, ca excedent al capitalurilor permanente în raport cu

imobilizările nete, are un caracter relativ stabil pe termen scurt. Dacă nu au loc investiţii
importante şi nici operațiuni financiare pe termen lung, putem asista la o creştere
progresivă a fondului de rulment, ca urmare a autofinanţării, respectiv a acumulărilor
succesive de amortizări, provizioane şi profituri nete nerepartizate.
În condiţiile în care necesarul de fond de rulment nu înregistrează aceeaşi
evoluţie progresivă, putem asista la o creştere, de asemenea, progresivă a trezoreriei
nete. În lipsa unui plasament rentabil, această trezorerie se poate regăsi sub forma unor
disponibilităţi gestionate ineficient. Deşi este o situaţie de echilibru financiar, cu
suficientă marjă de securitate faţă de riscurile activităţii economice, totuşi fondul de
rulment excedentar are un cost de oportunitate ridicat. Acest cost poate fi calculat ca
diferenţă între rentabilitatea activităţii economice a companiei şi rentabilitatea
21
plasamentului, pe termen scurt, a trezoreriei nete pozitive. Această situaţie este

rezultatul unei politici generale de prudenţă şi de întărire a autonomiei financiare.
În schimb, în cazul unei politici ofensive de creştere a capacităţilor de producţie
sau de diversificare a activităţii, prin cumpărarea de participaţii la alte companii,
capitalurile permanente absorbite degajă un fond de rulment inferior necesarului de fond
de rulment. Acoperirea deficitului de fond de rulment necesită apelarea la credite pe
termen scurt al căror cost este ridicat, atât în ceea ce priveşte rata mai ridicată a
dobânzii, cât şi exigibilitatea ridicată a acestora. Aceste credite pun permanent problema
renegocierii condiţiilor de creditare.
O asemenea situaţie de deficit al fondului de rulment apare şi în cazurile unor
activităţi economice cu rentabilitate insuficientă. Compania are dificultăţi financiare
pentru acoperirea costurilor capitalurilor proprii (dividendele) şi ale celor împrumutate
(dobânzi, comisioane).
De aceea este recomandată acea politică generală de echilibru care să menţină
fondul de rulment la nivelul mediei fluctuaţiilor necesarului de fond de rulment, aceasta
fiind mărimea minim necesară a fondului de rulment (figura 10.4). Fondul de rulment
optimal este cel care menţine echilibrul financiar al companiei la cel mai scăzut cost al
procurării capitalurilor. Această ultimă politică de echilibru, între fondul de rulment şi
necesarul de fond de rulment, este şi cea care asigură cel mai bine realizarea
obiectivelor financiare de rentabilitate şi lichidare: diminuarea disponibilităţilor
gestionate ineficient va determina creşterea rentabilităţii, iar reducerea solicitării de
credite pe termen scurt va determina creşterea capacităţii de plată, respectiv creşterea
autonomiei financiare a companiei.
Figura 4 Politici de asigurare și menținere ale echilibrului financiar pe ts
Analizând echilibrul financiar pe termen scurt, cel reflectat în partea de jos a

bilanţului, putem calcula activele circulante nete (ACnete) ca diferenţă între activul
circulant total (inclusiv disponibilităţile băneşti) şi datoriile pe termen scurt (inclusiv
soldul creditelor bancare pe termen scurt). Acestea sunt egale cu fondul de rulment,
destinat finanţării atât a nevoilor de exploatare, cât şi a celor de trezorerie.
3.4.2. Metode dinamice
Analiza funcţională evidenţiază în special activitatea companiei şi rezultatele

acesteia, iar pentru atingerea obiectivelor sale este utilizat tabloul de finanţare, ca
22
instrument central al studiului privind echilibrul financiar dinamic.

Tabloul de finanţare evidenţiază variaţia trezoreriei nete, rezultată din
confruntarea variaţiei fondului de rulment net cu variaţia necesarului de fond de
rulment. Tabloul de finanţare furnizează informaţii privind evoluţia globală a
trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenţia aportul fluxurilor
financiare legate de exploatare, financiare sau extraordinare. Aceste explicaţii sunt
oferite de tabloul fluxurilor financiare, respectiv de tabloul plurianual al fluxurilor
financiare, care evidenţiază trezoreria la nivel economic, financiar şi extraordinar, cât şi
de tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei care analizează fluxurile rezultate din
activitatea curentă, de investiţii şi de finanţare.
Tabloul de finanţare „nevoi-resurse”
Tabloul de finanţare explică modul de formare al fondului de rulment net şi

modul de utilizare al acestuia, până la determinarea unei trezorerii nete, ca rezultat al
bilanţului de la sfârşitul exerciţiului contabil. Acesta se stabileşte, în principal pe baza a
2 bilanţuri succesive şi a contului de profit şi pierdere aferent exerciţiului analizat6.
Tabloul de finanţare arată cum s-a realizat, în cursul exerciţiului, echilibrul
financiar. Pentru aceasta este necesar ca bilanţul de deschidere şi de închidere al
exerciţiului să prezinte aceeaşi structură funcţională. Obiectivul fundamental al analizei
îl constituie impactul diferitelor operaţii ale companiei asupra trezoreriei, obiectiv ce
implică 2 consecinţe:
în primul rând, consecinţele fenomenelor de decalaj între momentul efectuării
operaţiilor şi cel al încasărilor sau plăţilor propriu-zise care afectează trezoreria.
În cazul plăţilor în numerar, operaţia are incidenţă imediată asupra trezoreriei,
în timp ce creditele comerciale acordate sau obţinute generează decalaje de plăţi
nefavorabile respectiv favorabile. Aceste decalaje apar sub formă de stocuri,
creanţe şi datorii de exploatare sau în afara exploatării.
în al doilea rând, este necesar să se facă distincţie între operaţiile generatoare de
fluxuri monetare reale (venituri încasabile, cheltuieli plătibile) şi cele contabile
de redresare sau corectare a unor valori care nu vor avea impact asupra
trezoreriei (operaţii generatoare de venituri şi cheltuieli calculate).
Această distincţie stă în centrul schemei de coerenţă, întrucât rezultatele

contabile reflectă toate operaţiile, inclusiv amortizările şi provizioanele fără consecinţe
asupra trezoreriei, în timp ce capacitatea de autofinanţare nu reţine decât operaţiile cu
incidenţă imediată sau amânată asupra trezoreriei.
Din cele expuse reiese că, trezoreria companiei variază nu numai ca efect al
cheltuielilor şi veniturilor exerciţiului, ci şi ca urmare a variaţiei stocurilor de active şi a
soldurilor de creanţe şi datorii, la sfârşitul exerciţiului faţă de începutul acestuia.
Trezoreria companiei, fiind unică, se va modifica atât ca urmare a cheltuielilor plătibile
pentru investiţii, cât şi a fluxurilor de capital şi dobânzilor generate de activitatea
financiară şi extraordinară a companiei în cursul exerciţiului. Tabloul de finanţare are 2
părţi:
1. Prima parte analizează modul de realizare, în dinamică, a echilibrului
structural între elementele stabile ale bilanţului funcţional (utilizări şi resurse), adică
variaţia fondului de rulment net. Această parte a tabloului este rezultatul politicii de
investiţii şi de finanţare promovată de companii în decursul perioadei analizate.
6
Vintilă Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a VI-a, Ed Didactică și Pedagogică, București, 2006.
23
∆FRN = ∆RESURSE DURABILE - ∆NEVOI STABILE (40)
Explicarea variaţiei FRN porneşte de la identificarea surselor de capital

( surse stabile sau durabile) şi continuă cu explicaţia utilizării resurselor respective în
partea superioară a bilanţului funcţional (figura următoare)
NEVOI An RESURSE An
Dividende plătite în cursul Capacitatea de
exerciţiului pentru exerciţiul autofinanţare a
anterior exerciţiului
Achiziţionarea elementelor Cesiunea elementelor de
de active imobilizate active imobilizate
Cheltuieli de repartizat Creşterea capitalurilor
asupra mai multor exerciţii proprii
Reducerea capitalurilor Creşterea datoriilor
proprii financiare
Rambursarea datoriilor
financiare
TOTAL NEVOI - ∆ FRN TOTAL RESURSE - ∆
FRN
Figura 5 Tabloul de finanţare – partea 1
Punctul de plecare în construcţia tabloului de finanţare îl reprezintă excedentul

brut de exploatare, evidenţiat în contul de rezultate, ca sursă potenţială pentru
capacitatea de autofinanţare a companiei. Capacitatea de autofinanţare permite
finanţarea nevoilor stabile (investiţii în imobilizări), remunerarea proprietarilor
companiei (plata dividendelor) precum şi rambursarea datoriilor financiare, pe termen
mediu şi lung, contractate în exerciţiile anterioare.
Atunci când capacitatea de autofinanţare este insuficientă pentru finanţarea
nevoilor stabile, compania este nevoită să apeleze la surse externe stabile, cum sunt noi
aporturi la capital social (emisiune de acţiuni noi), împrumuturi bancare, obligatare sau
cesiuni de active fixe. Din corelaţia variaţiei resurselor cu cea a nevoilor stabile, rezultă
variaţia FRN, care se va înscrie în coloana nevoie (degajare de resurse, respectiv
creştere) sau în coloana resurse (utilizări nete, respectiv diminuări).
Creşterea fondului de rulment net evidenţiază ameliorarea structurii financiare a
companiei şi are la origine creşterea resurselor durabile în raport cu nevoile stabile.
Această creştere dovedeşte capacitatea companiei de a degaja un excedent monetar net
din operaţiile de investiţii şi de finanţare pe termen lung (partea superioară a bilanţului)
şi din activitatea de exploatare (partea inferioară a bilanţului) şi de a-şi îmbunătăţi
sensibil situaţia trezoreriei.
Reducerea fondului de rulment poate fi determinată de creşterea activelor
imobilizate sau de diminuarea resurselor stabile. Aceasta înseamnă că întreprinderea a
investit foarte mult, iar efectele viitoare ale acestor investiţii ar trebui să-i permită
reconstituirea fondului de rulment. Pe de altă parte, diminuarea surselor stabile reflectă
degradarea situaţiei financiare datorată pierderilor înregistrate în cursul perioadei de
gestiune, sau poate fi consecinţa rambursării împrumuturilor care ar trebui să permită
ameliorarea rezultatelor (cheltuieli financiare mai mici). Scăderea fondului de rulment
dovedeşte un dezechilibru financiar care, corelat cu o creştere a necesarului de fond de
24
rulment, conduce la un dezechilibru al trezoreriei şi implicit la creşterea riscului de

faliment al companiei
1. A doua parte explică variaţia fondului de rulment net pe baza elementelor din
partea de jos a bilanţului, evidenţiind aspectele conjuncturale ale activităţii şi
incidenţele lor asupra trezoreriei. Această parte analizează modul în care s-a
utilizat fondul de rulment net (pentru acoperirea necesarului de fond de
rulment) în asigurarea echilibrului financiar între elementele ciclice ale
bilanţului şi al echilibrului monetar dintre încasări şi plăţi. Diferitele variaţii
înscrise în tabloul de finanţare sunt obţinute prin compararea valorilor brute ale
posturilor cuprinse în cele două bilanţuri succesive.
Toate posturile de activ constituie nevoi care trebuie să fie finanţate. Astfel, dacă
un anumit post înregistrează o creştere, această creştere creează o nevoie de finanţare
care se va înscrie în coloana nevoi. În cazul unei diminuări, această diminuare degajă o
resursă de finanţare care se va înscrie în coloana degajări.
Toate posturile de pasiv constituie resurse, iar dacă un anumit post creşte,
această creştere reprezintă o resursă suplimentară care se înscrie în coloana degajări.
Dacă un anumit post se diminuează, această diminuare constituie o reducere de resurse,
echivalentă creşterii unei nevoi şi se va înscrie în coloana nevoi.
În tabloul de finanţare se regăsesc următoarele solduri (figura următoare):
- variaţia netă a exploatării (∆NFRE)
∆NFRE = ∆active din exploatare - ∆datorii din exploatare (41)
- variaţia netă în afara exploatării (∆NFRAE)
∆NFRAE = ∆altor debitori - ∆altor creditori (42)
- variaţia necesarului de fond de rulment (∆NFR) , care poate fi nevoie de fond de
rulment sau degajare de fond de rulment
∆NFR = ∆NFRE + ∆NFRAE (43)
- variaţia netă a trezoreriei (∆TN)
∆TN = ∆Disponibilitati - ∆Credite de trezorerie (44)
∆NFRE+∆NFRAE+∆TN – reprezintă variaţia fondului de rulment net, respectiv „nevoi

nete” sau „resurse nete”
NFR + TN = FRN (45)
şi ∆NFR + ∆TN = ∆FRN (46)
∆FRN Nevoi (1) Degajări Sold (3=2-
(2) 1)
Variaţia exploatării
- Active din exploatare
- Datorii din exploatare
TOTAL
∆NFRE
Variaţia în afara exploatării
- Alţi debitori
- Alţi creditori
TOTAL
∆NFRAE
∆NFR = ∆NFRE + ∆NFRAE
- Nevoie de NFR
- Degajare de NFR
25
Variaţia trezoreriei
- Disponibilităţi
- Credite de trezorerie
TOTAL
∆TN
∆FRN = ∆NFRE + ∆NFRAE
+ ∆TN
- Nevoie netă
- Resurse nete
Figura 6 Tabloul de finanţare – partea 2
Atât prima parte, cât şi a doua parte a tabloului de finanţare vor evidenţia acelaşi
sold, dar cu semn opus. Ecuaţia fundamentală explicată prin intermediul tabloului de
finanţare este:
∆FRN = ∆NFR ± ∆TN (47)
Astfel, variaţia fondului de rulment net, rezultată din prima sau din a doua parte
a tabloului, este reconstituibilă prin însumarea variaţiei necesarului de fond de rulment
(partea a doua a tabloului) cu variaţia trezoreriei. Soldul celor două tablouri este egal,
dar de semn opus, datorită celor două modalităţi de determinare ale fondului de rulment
net (partea 1 : pasiv-activ; partea 2 : activ-pasiv). Forma completă a tabloului de
finanţare este prezentată în figura următoare:
NEVOI RESURSE
- Dividende datorate pentru exerciţiul - Capacitatea de autofinanţare
anterior - Cesiunea elementelor de activ
- Achiziţionarea elementelor de activ - Creşterea capitalurilor proprii
- Reducerea capitalurilor proprii - Creşterea datoriilor financiare
- Rambursarea datoriilor financiare
Creşterea fondului de rulment (∆FR)
1. VARIAŢIA FONDULUI DE RULMENT NET
- Creşterea activelor din exploatare - Reduceri ale activelor din
- Creşterea altor debitori exploatare
- Reducerea datoriilor din exploatare - Reducerea altor debitori
- Reducerea datoriilor către alţi - Creşterea datoriilor din
creditori exploatare
- Creşterea datoriilor în afara
exploatării
Creşterea NFR (∆NFR)
2. VARIAŢIA NECESARULUI DE FOND DE RULMENT
3. VARIAŢIA TREZORERIEI NETE (∆FRN-∆NFR)
Figura 7 Tabloul de finanţare
Test de autoevaluare echilibrul financiar dinamic

3) Se dau bilanțul funcțional, tabloul imobilizărilor, tabloul amortismentelor și provizioanelor
pentru o companie, după cum urmează:
Bilanțul funcţional
ACTIV N-1 N Pasiv N-1 N
Imobilizări necorporale 200 260 Capital social 1.000 1.700
Imobilizări corporale 1.800 2.400 Rezerve 400 500
Imobilizări financiare 700 800 Rezultat nerep 150 180
26
Stocuri 800 980 Provizioane 240 350

Creanțe de exploatare 900 1.320 Amortismente 1.210 1.300
Creanțe diverse 500 390 DTML 1.000 1.400
Disponibilități 30 10 Dt exploatare 400 500
Dt diverse 330 130
Credite bancare 200 100
curente
TOTAL 4.930 6.160 TOTAL 4.930 6.160
Tabloul imobilizărilor
VB Creșteri Diminuări VB
început sfârșit
IN 200 60 - 260
IC 1.800 800 200 2.400
IF 700 200 100 800
TOTAL 2.700 1.060 300 3.460
Tabloul amortismentelor
Început A Diminuări Sfârșit
calculate
IN 120 50 - 170
IC 900 200 130 970
TOTAL 1.020 250 130 1.140
Tabloul provizioanelor
Început Pr Reluări Sfârșit
calculate
Pr deprecierea IF 100 - 40 60
Pr deprecierea AC 90 20 10 100
Pr riscuri și 240 160 50 350
cheltuieli
TOTAL 430 180 100 510
De asemenea, se mai cunosc următoarele informații din cursul perioadei n:

- a avut loc o creștere de capital
- prețul de cesiune al IC cedate a fost de 80 mil. lei
- rambursarea datoriilor financiare s-a ridicat la 200 mil. lei
- au fost distribuite dividende pt N-1 în valoare de 50 mil. lei
Se cere:
a) să se stabilească prima parte a tabloului de finanțare.
b) să se stabilească a doua parte a tabloului de finanțare.
c) să se calculeze FRN, NFR și TN prin metodele statice și să se verifice
concordanța cu soldurile calculate în tabloul de finanțare.
1) Rezolvare
27
385.100
Lg = = 1,81
213.000
385.100 − 159.000
Lr = = 1,06
213.000
43.000
Li = = 0,20
213.000
Pe baza acestor rezultate, putem aprecia că, lichiditatea globală a companiei este
nesatisfăcătoare, situându-se sub nivelul optim de 2-2,5. De asemenea, şi lichiditatea
redusă şi cea imediată se situează sub limita normală, ceea ce reflectă capacitatea foarte
redusă a companiei de a-şi onora obligaţiile de plată pe termen scurt pe seama
lichidităţilor de care dispune, în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute.
Determinarea FRN :
Prin prisma originii FR: FRN=CP-AIN
FRN=325.000-152.900=172.100 lei
FR propriu = 261.000-152.900=108.100 lei
FR străin = C permanente - C proprii = DTML
FR străin = 325.000-261.000=64.000 lei
Prin prisma destinației FR: FRN=AC-DTS

FRN=385.100-213.000=172.100 lei
Se observă că echilibrul pe termen lung este asigurat, deoarece capitalurile

permanente depăşesc utilizările permanente. Cu alte cuvinte, compania reuşeşte să-şi
acopere, pe seama resurselor permanente, necesarul de capitaluri pentru investiţiile pe
care doreşte să le realizeze.
Determinarea NFR:
NFR=264.000-125.000=139.000 lei
Această valoare a necesarului de fond de rulment reflectă echilibrul şi pe termen

scurt al companiei.
Determinarea TN: TN=FRN-NFR

TN=172.100-139.000=33.100 mii lei
Valoarea pozitivă a trezoreriei indică o trezorerie netă de activ, adică un

excedent de lichidităţi pe termen scurt, excedent ce poate fi utilizat pentru efectuarea de
plasamente financiare, în vederea fructificării resurselor deţinute.
2) Rezolvare:
necesar
a) D z = ∗ 90
360
430 *180
trim 1 : St & Cr = = 860
90
28
470 *180
trim 2 : St & Cr = = 940
90
505 *180
trim 3 : St & Cr = = 1.010
90
540 *180
trim 4 : St & Cr = = 1.080
90
b) Dt1= 764; Dt2=836; Dt3=898; Dt4=960
c) NFR = St + Cr - Dtcrt
NFR1=96; NFR2=104; NFR3=112; NFR4=120
CA * Dz ACnete
d) FR optim =
90
FR1= 382; FR2= 418; FR3=449; FR4=480
e) TN = FR – NFR
TN1=286; TN2=314; TN3=337; TN4=360
3) Rezolvare
a) calculul CAF
Rezultat net 180
+ Amortizări calculate 250
+ Prov calculate 180
+ VCEAC (VBBICC-AEAC) 70 (200-130)
- V cesiuni 80
- Reluări provizioane 100
= CAF 500
Calculul creșterii datoriilor financiare

DtN=DtN-1+creșteri-diminuări
Creșteri = DtN-DtN-1+Diminuări = 1.400-1.000+200 = 600
Tabloul de finanțare – partea 1

Nevoi N Resurse N
Dividende plătite 50 CAF 500
Achiziție elemente de 1.060 Cesiunea elementelor de
activ 60 activ -
- IN 800 - Cesiunea IN 80
- IC 200 - Cesiunea IC 100
- IF - Cesiunea/reducerea IF 700
Ch de repartizat - Creșterea Cpr (CS) 600
Reducerea Cpr 200 Creșterea Dt financiare
Rambursarea Dt
financiare
TOTAL NEVOI 1.310 TOTAL RESURSE 1.980
∆FRN 670
∆FRN = 1.980 – 1.310 = 670 > 0
b) Calculul variației posturilor de A și P din partea de jos a bilanțului
∆St=980-800=180 → nevoie
∆Cr=1.320-900=420 → nevoie
∆Dt expl=500-400=100 → degajare
∆Alți debitori=390-500=-110 → degajare
29
∆Alți creditori=130-330=-200 → nevoie

∆Disp=10-30=-20 → degajare
∆Credite trezorerie=100-200=-100 → nevoie
Tabloul de finanțare – partea 2

∆FRN Nevoi (1) Degajări Sold (3=2-
(2) 1)
Variaţia exploatării
- Active din exploatare 600
- Datorii din exploatare 100
TOTAL 600 100
∆NFRE -500
Variaţia în afara exploatării
- Alţi debitori 110
- Alţi creditori 200
TOTAL 200 110
∆NFRAE -90
∆NFR = ∆NFRE + ∆NFRAE
- Nevoie de NFR -590
- Degajare de NFR
Variaţia trezoreriei
- Disponibilităţi 20
- Credite de trezorerie 100
TOTAL 100 20
∆TN -80
∆FRN = ∆NFRE + ∆NFRAE +
∆TN -670
- Nevoie netă 670
- Resurse nete
Se constată că, partea I şi partea a II – a a tabloului oferă aceeaşi valoare absolută privind
variaţia fondului de rulment, dar de semn opus.
c) FRNN-1=(1.000+400+150+240+1.210+1.000)-(200+1.800+700)=4.000-2.700=1.300
FRNN=(1.700+500+180+350+1.300+1.400)-(260+2.400+800)=5.430-3.460=1.970
∆FRN=FRNN-FRNN-1=1.970-1.300 = 670
NFRN-1=(800+900+500)-(400+330)=1.470
NFRN=(980+1.320+390)-(500+130)=2.060
∆NFR=2.060-1.470=590
TNN-1=1.300-1.470=-170
TNN=1.970-2.060=-90
∆TN=-90+170=-80
Există deci concordanţă cu variaţia fondului de rulment din tabloul de finanţare.
30
1) Pe baza bilanțului prezentat în tabelul de mai jos, calculați și interpretați valorile indicatorilor
echilibrului financiar al unei companii (FRN, FRpropriu, FRstrăin, NFR, TN), precum și ratele
de lichiditate.
ACTIV 2010 2011 Pasiv 2010 2011
Imobilizări necorporale 365 410 Capital social 1.900 2.600
Imobilizări financiare 512 650 Rezultatul exerciţiului 200 260
Stocuri 678 870 DTML 1.600 2.025
Creanțe de exploatare 1.100 1.400 Dt exploatare 450 615
Creanțe diverse 345 430 Dt diverse 470 330
Disponibilități 30 50 Credite bancare curente 340 390
TOTAL 5.310 6.720 TOTAL 5.310 6.720
2) O companie estimează următoarele vânzări trimestriale:

Trimestrul I : 24.500 lei.
Trimestrul II : 26.100 lei.
Trimestrul III : 29.350 lei.
Trimestrul IV : 31.800 lei.
Știind că durata de rotație a stocurilor și a creanțelor în anul precedent a fost de 90 zile,
a activelor circulante nete a fost de 75 zile, iar durata medie de achitare a datoriilor
curente din exploatare a fost de 80 zile, să se determine mărimile estimate trimestriale
pentru:
a) Necesarul de finanţare al stocurilor și creanțelor.
b) Datoriile curente din exploatare.
c) Necesarul de fond de rulment.
d) Fondul de rulment optim.
e) Trezoreria netă.
3) Se cunosc următoarele informații despre o companie:
bilanțul funcțional, situația imobilizărilor, amortizărilor și provizioanelor
în decursul anului 2011:
- a avut loc o creștere de capital
- prețul de cesiune al IC cedate a fost de 130 u.m.
- rambursarea datoriilor financiare s-a ridicat la 220 u.m.
au fost distribuite dividende pentru anul 2010 în valoare de 100 u.m.
Bilanț funcțional
ACTIV 2010 2011 Pasiv 2010 2011
Imobilizări 360 410 Capital social 1.000 1.240
necorporale
Imobilizări financiare 500 650 Rezultatul 200 240
exercițiului
Stocuri 670 580 Provizioane 250 370
Creanțe de exploatare 1100 990 Amortismente 800 960
Creanțe diverse 350 480 DTML 1.250 1.310
Disponibilități 30 100 Dt exploatare 350 300
31
Dt diverse 370 410

Credite bancare 340 390
curente
TOTAL 4.910 5.720 TOTAL 4.910 5.720
Situația imobilizărilor
VB VB
Creșteri Diminuări
început sfârșit
IN 360 50 0 410
IC 1.900 860 250 2.510
IF 500 260 110 650
TOTAL 2.760 1.170 360 3.570
Situația amortizărilor
A
Început Diminuări Sfârșit
calculate
IN 200 70 0 270
IC 1.100 310 150 1.260
TOTAL 1.300 380 150 1.530
Situația provizioanelor
Pr
Început Reluări Sfârșit
calculate
deprecierea IF 80 0 30 50
deprecierea AC 110 35 25 120
riscuri și cheltuieli 250 160 40 370
TOTAL 440 195 95 540
Se cere:
a) să se stabilească prima parte a tabloului de finanțare.
b) să se stabilească a doua parte a tabloului de finanțare.
c) să se calculeze FRN, NFR și TN și să se verifice concordanța cu soldurile calculate în
tabloul de finanțare.
3.7. Rezumat
Decizia optimă de finanțare a ciclului de exploatare reflectă acea situație care

echilibrează relația contradictorie dintre creșterea autonomiei financiare și necesitatea apelării la
credite pe termen scurt, flexibile, care să acopere nevoile temporare și să vină în completarea
surselor proprii. Decizia este, astfel, destul de complexă, dar criteriul optim va fi realizarea
obiectivelor financiare de rentabilitate, lichiditate și diminuare a riscului.
Apelarea surselor proprii, atrase sau împrumutate, se face în condiții de armonizare a
relației rentabilitate-lichiditate și de diminuare a riscului. Sursele proprii constituie cea mai
sigură sursă de finanțare, determină autonomie financiară și elimină riscul retragerii fortuite a
capitalurilor, chiar dacă implică participarea investitorilor de capitaluri la proprietate și la
profitul net. Se poate realiza prin utilizarea fondului de rulment. Sursele atrase în schimb, sunt
numeroase dar nesigure. Evoluția lor este strâns legată de evoluția și caracteristicile ciclului de
32
exploatare care determină atât mărimea datoriilor curente cât și durata lor de exigibilitate.
Sursele împrumutate pe termen scurt prezintă principalul avantaj al mobilității lor, pentru a
amortiza variația dintre necesarul de finanțat și sursele proprii și atrase de capitaluri circulante.
În decizia de finanțare, principala alegere se face între sursele proprii și cele
împrumutate, iar criteriul de selecție îl reprezintă costul procurării capitalului, urmărindu-se
reducerea costului mediu ponderat al capitalului și, în consecință, creșterea valorii companiei.
În ceea ce privește echilibrul financiar, regula de aur a finanțării presupune ca nevoile
permanente să fie finanțate din resurse permanente, iar nevoile curente să fie finanțate din
resurse curente. Pentru aprecierea echilibrului financiar se utilizează atât metodele statice (cei
mai populari indicatori sunt lichiditatea generală, lichiditatea redusă, lichiditatea imediată,
fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă) cât şi metodele dinamice (cu
ajutorul tabloului de finanţare sau tabloul „nevoi-resurse”).
3.8. Bibliografie
33
Autor:
CONŢINUTUL ŞI FLUXURILE TREZORERIEI
Cuprins
4.1. Obiective .......................................................................................................... 2
4.2. Conținutul trezoreriei ....................................................................................... 3
4.2.1. Totalul valorilor de casă (t.v.c.) ................................................................ 3
4.2.2. Noţiunea de active lichide ........................................................................ 4
4.2.3. Trezoreria netă .......................................................................................... 4
4.2.4. Trezoreria potenţială ................................................................................. 6
4.3. Fluxurile trezoreriei .......................................................................................... 6
4.3.1. Fluxuri de intrare ...................................................................................... 7
4.3.2. Fluxuri de ieşire ........................................................................................ 7
4.4. Cash-flow-ul (fluxul de trezorerie) .................................................................. 8
4.4.1. Conceptul de cash-flow ............................................................................ 8
4.4.2. Conţinutul şi utilitatea cash-flow-ului .................................................... 11
4.4.3. Determinarea cash-flow-ului .................................................................. 13
4.7. Rezumat.......................................................................................................... 19
4.8. Bibliografie..................................................................................................... 20
4.1. Obiective
Identificaţi componentele trezoreriei
Identificaţi care sunt fluxurile de intrare şi fluxurile de ieşire ale
trezoreriei
Distingeţi principalele componente ale cash-flow-ului
Utilizaţi metoda directă şi indirectă de determinare a cash-flow-ului din
exploatare.
2
4.2. Conținutul trezoreriei
Noţiunea de trezorerie poate fi înţeleasă în termen de flux, corespunzător

încasărilor şi plăţilor într-o perioadă, sau în termeni de stoc, reprezentând situaţia de
trezorerie la un moment dat.
IAS 7 tratează contabilitatea şi cerinţele de prezentare aferente situaţiilor
fluxurilor de numerar. Informaţiile referitoare la fluxurile de numerar aferente unei
activităţi sunt utile deoarece constituie pentru utilizatorii situaţiilor financiare ale
entităţii o bază de evaluare a capacităţii entităţii de a genera numerar şi echivalente de
numerar, precum şi a utilităţii acestor fluxuri. Utilizatorii doresc să cunoască amănunte
despre capacitatea entităţii de a genera fluxuri de numerar, despre durata acestor fluxuri
şi, de asemenea, despre modalitatea în care le utilizează entitatea, pentru a putea astfel
lua decizii economice privind entitatea în cauză.
De exemplu: Dacă o entitate desfăşoară o activitate profitabilă, dar nu este
capabilă să genereze numerar, probabil datorită unui nivel ridicat al creanţelor
comerciale care sunt achitate după o perioadă lungă de timp, în acest caz este posibil ca
societatea să dea faliment.
Acei utilizatori care sunt şi acţionari sau potenţiali investitori vor fi interesaţi să
cunoască dacă societatea va fi capabilă să le asigure o rentabilitate a investiţiei lor.
Situaţia fluxurilor de numerar îi ajută, de asemenea, pe utilizatori la efectuarea
unor comparaţii între companii diferite deoarece aceasta elimină efectele utilizării de
tratamente contabile diferite pentru aceleaşi tranzacţii sau evenimente.
Situaţia fluxurilor de numerar este parte componentă a situaţiilor financiare şi
trebuie întocmită în fiecare perioadă pentru care sunt prezentate situaţiile financiare.
Cunoaştem relaţia care leagă fluxurile de stocuri:
Situaţia trezoreriei la începutul perioadei (soldul iniţial)

+ încasările perioadei (1)
– plăţile perioadei
= Situaţia trezoreriei la sfârşitul perioadei
(soldul final)
Dacă ne referim în termeni cantitativi, atunci putem folosi termenul de stoc.

Pentru a defini trezoreria, problema revine la întrebarea: care sunt elementele
conţinute în situaţia trezoreriei?
În teorie există patru concepţii majore privind conţinutul din ce în ce mai larg al
trezoreriei: totalul valorilor de casă (t.v.c.), activul lichid, trezoreria netă şi trezoreria
potenţială.
4.2.1. Totalul valorilor de casă (t.v.c.)
T.v.c. este un termen distinct de noţiunea de trezorerie. T.v.c. se defineşte ca

fiind ansamblul mijloacelor de plată deţinute de companie şi care sunt disponibile
cvasiimediat.
T.v.c.-ul unei companii conţine în principal:
casa;
diferitele conturi la vedere: bănci şi alte organisme financiare;
valorile de încasare: cecuri, cupoane de încasat (de exemplu cupoanele atribuite
agricultorilor),efecte sau scontul;
3
cecurile primite dar neremise încă la încasare.

Pentru conturile bancare, este vorba de conturi care au un sold debitor în
companie, adică creditor pentru banca. În optica managementului de trezorerie,
managerul trezoreriei va avea drept scop reducerea, atât cât este posibil, a sumei acestor
active numite “leneşe” pentru că ele nu aduc nimic.
Obiectivul trezoreriei zero este deci, un obiectiv de t.v.c. zero. Într-un plan
operaţional, soldul zilnic al încasărilor şi plaţilor corespunde noţiunii de t.v.c, dar
trebuie să distingem:
soldul contabil după înregistrările contabile ale operaţiunilor de încasare şi plată;
soldul în valoare, după aplicarea de către bancă a datelor de valoare.
4.2.2. Noţiunea de active lichide
În optica gestiunii de trezorerie trebuie să ţinem cont nu numai de mijloacele de

plată cvasi imediate, dar şi de ansamblul plasamentelor corespondente unei trezorerii
excedentare.
Activele lichide conţin disponibilităţile sau lichidităţile şi diferitele titluri de
plasament deţinute de companie (echivalentele de numerar).
Echivalentele de numerar sunt investiţiile financiare pe termen scurt şi extrem de
lichide care sunt uşor convertibile în sume cunoscute de numerar. Investiţiile vor fi
clasificate, în mod normal, în echivalente de numerar doar atunci când ele au o perioadă
scurtă de scadenţă, de regulă trei luni sau chiar mai puţin de la data achiziţiei. Prin
urmare, investiţiile de capital vor fi excluse din această categorie1.
Planul Contabil General (P.C.G.) dă lichidităţilor (sau disponibilităţilor)
definiţia următoare: numerar sau “valori asimilabile numerarului sau într-un mod
general toate valorile care, în funcţie de natura lor, sunt convertibile în numerar pentru
suma lor nominală” (P.C.G. din Franţa, partea I, pagina 34).
Disponibilităţile care apar în activul bilanţului conţin în plus de t.v.c., bonurile
care începând cu subscrierea lor sunt rambursabile în orice moment, şi conturile bancare
la termen în cazul în care este posibil să se dispună de ele prin anticipaţie.
Titlurile de plasament conţin valorile mobiliare de plasament (acţiuni,
obligaţiuni), titluri de creanţe negociabile, bonuri de casă şi depozite la termen.
Noţiunea de active lichide corespunde concepţiei anglo-saxone a noţiunii de
trezorerie, iar noţiunea de trezorerie (cash şi cash echivalent) corespunde noţiunii de
t.v.c. şi plasamentelor trezoreriei excedentare.
Activele lichide, potrivit legislaţiei româneşti, cuprind disponibilităţile băneşti la
bănci şi numerar precum şi valorile mobiliare de plasament (acţiuni şi obligaţiuni) care
pot fi transformate prin vânzare în disponibilităţi băneşti. Sunt asimilate noţiunii de
active lichide şi creditele pe termen scurt contractate cu băncile pentru plăţi.
4.2.3. Trezoreria netă
Prezentată la început de partizanii analizei funcţionale (TN=FR-NFR), ea a fost

adoptată de numeroşi adepţi ai trezoreriei.
Noţiunea de trezorerie netă (TN) este o noţiune mai vastă decât t.v.c. sau decât
activele lichide, deci reprezintă diferenţa între valorile de trezorerie active şi pasive. Ea
poate fi pozitivă, nulă sau negativă.
Valorile active de trezorerie cuprind disponibilităţile care constituie o noţiune
1
IAS 7 (Standardele Internaţionale de Contabilitate nr. 7).
4
mai vastă decât noţiunea de t.v.c. Ea constituie atât ansamblul posturilor din activ
corespunzătoare produselor de plasament ale trezoreriei excedentare, mai ales valorile
mobiliare de plasament şi titlurile de creanţe negociabile.
Valorile pasive de trezorerie corespund diferitelor credite la care compania a
putut recurge pentru a finanţa o parte din trezoreria sa sau părţii din necesarul de fond
de rulment neacoperită de fondul de rulment. Valorile pasive de trezorerie conţin mai
ales soldurile creditoare ale băncilor, corespunzătoare mobilizărilor curente de creanţe
născute în exterior (in străinătate) la care ar trebui adăugate efectele scontate nerevenite
care au dispărut din bilanţ. Alte resurse financiare ca biletele de trezorerie subscrise de
companie sau obligaţiile garantate reprezintă de asemenea valori pasive de trezorerie.
Valori active şi pasive de trezorerie
Valori active de trezorerie:
Disponibilităţi (sau lichidităţi):

- t.v.c.: case, bănci, valori de încasare;
- bonuri, dacă sunt rambursabile în orice moment;
- conturi la termen, dacă sunt rambursabile în anticipare.
Titluri de plasament:
- valori mobiliare de plasament:
- acţiuni;
- obligaţiuni;
Titluri de creanţă
- negociabile:
- certificate de depozit;
- bilete de trezorerie;
- bonuri negociabile pe termen scurt.
Bonuri de casă
Depozite la termen
Valori pasive de trezorerie
Conturi creditoare ale băncilor şi alte organisme:

- avansuri în conturi sau finanţări prin bilete
Concursuri bancare curente:
- scrisoare de schimb relevată magnetic (LCR);
- credit de mobilizare a creanţelor comerciale (CMCC);
- cesiuni de creanţe născute în străinătate (MCNE) ;
- efectele scontate nereturnate (ESNR) ;
Afacturarea (factoringul)
Credite prin semnătură şi obligaţiuni garantate
Noţiunea de trezorerie netă poate fi caracterizată printr-o definiţie în termen de

utilizare şi resurse care apar în bilanţ, sau în termen de variaţii ale utilizării şi ale
resurselor care apar în tabloul de finanţare.
Noţiunea de trezorerie netă este o definiţie obţinută prin diferenţa:
5
Valori active de trezorerie (2)

– Valori pasive de trezorerie
= TN (pozitivă, nulă sau negativă)
În final, noţiunea de TN este o definiţie reziduală; TN este diferenţa între FR şi

NFR (FR-NFR=TN).Trezoreria este deci dependentă de mărimea FR şi NFR.
Mai putem defini trezoreria netă tot ca o diferenţă, dar între Trezoreria de activ
şi Trezoreria de pasiv:
TN = Disponibilităţi – Împrum. banc. pe t. s. (de trezorerie) (3)
4.2.4. Trezoreria potenţială
Definiţia TN conduce la o concepţie reziduală. Acest aspect rezidual riscă să

diminueze rolul trezoreriei, în special marcând funcţia sa ca sursa de flexibilitate, de
exemplu, pentru a sesiza oportunităţile de investiţii sau a face faţă dificultăţilor.
Noţiunea de trezorerie potenţială răspunde în parte la această critică.
Trezoreria potenţială poate fi definită ca o trezorerie netă, la care se adaugă toate
capacităţile neutilizate la nivelul îndatorării pe termen mediu şi lung. Astfel trezoreria
potenţială nu se referă doar la lichidităţile existente la un moment dat, ci şi la cele care
pe care le-am putea avea la dispoziţie, inclusiv pe baza creditului în limita de îndatorare
permisă şi neutilizată.
La noţiunea de trezorerie nu trebuie să se reţină ca singure valori de trezorerie,
activele şi pasivele care există în mod real astăzi, ci să se înglobeze în mod egal
lichidităţile potenţiale şi capacităţile de îndatorare neutilizate.
O companie care are o trezorerie excedentară poate să accelereze
lichidarea furnizorilor săi pentru a beneficia de un scont pentru lichidarea la vedere.
Aceasta practică ce poate constitui un excelent plasament al trezoreriei are consecinţa
măririi NFR şi de a diminua trezoreria disponibilă. De asemenea, o capacitate de
îndatorare neutilizată ar permite companiei să obţină finanţări noi în caz de nevoie.
4.3. Fluxurile trezoreriei
Fluxurile trezoreriei sunt reprezentate de totalitatea intrărilor, respectiv a

ieşirilor întâlnite la nivelul trezoreriei, ca urmare a punerii în aplicare a politicii de
încasări şi plăţi, elaborată de managerul trezoreriei.
Deciziile de investiţii sau dezinvestiţii, de exemplu, se traduc prin plăţile privind
achiziţiile de imobilizări, sau încasarea preţului cesiunilor. Deciziile de finanţare
antrenează fluxuri de trezorerie care pot fie să majoreze capitalurile proprii, fie să
mărească datoriile sau să provoace diminuarea lor în caz de rambursare. Deciziile de
investire a dividendelor antrenează alte fluxuri. Compania poate încasa sau plăti diferite
sume. De asemenea, realizând operaţii de exploatare, compania încasează bani din
vânzări, plăteşte salarii şi are cheltuieli, prin care îşi reglează furnizorii precum şi alte
cheltuieli externe.
Astfel, trezoreria rezultă din ansamblul fluxurilor antrenate de operaţiunile de
exploatare, care constituie cicluri de exploatare şi din operaţiunile în afara exploatării, la
nivelul acesteia întâlnind fluxuri de intrare şi fluxuri de ieşire (figura următoare).
6
4.3.1. Fluxuri de intrare
Fluxurile de intrare la nivelul trezoreriei sunt aferente ciclurilor, de exploatare,

financiar şi investiţional, fiind generate de realizarea de venituri, sau ca urmare a unor
împrumuturi financiare.
Astfel, încasările vor cuprinde:
vânzări cu plata imediată;
încasarea vânzărilor pe credit (din perioada anterioară);
vânzări de valori mobiliare;
obţinerea unui împrumut sau vânzarea unei noi emisiuni de titluri;
încasarea chiriilor;
încasarea dobânzilor;
încasarea dividendelor şi a altor venituri.
Plata salariilor şi
cheltuielilor sociale
Încasări din vânzări Plata cheltuielilor

cu terţii
Plata
furnizorilor
Trezoreria
Încasări de venituri Plata cheltuielilor

financiare financiare
Încasarea cesiunilor Plata achiziţiilor de

de imobilizări imobilizare
Rambursarea
Împrumuturi noi creditelor
Plata Sporirea de capital

dividendelor
Plata impozitelor
Figura 1. Fluxuri cu incidenţă asupra trezoreriei2
4.3.2. Fluxuri de ieşire
Fluxurile de ieşire, la nivelul trezoreriei sunt de asemenea aferente ciclurilor de

exploatare, financiar şi investiţional, fiind generate de achitarea previzibilă a
următoarelor datorii:
plata achiziţiilor la vedere şi pe credit (aferente perioadelor anterioare);
plata salariilor şi a premiilor;
2
Herbei M., Mazuru L. (2000), Gestiunea financiară a întreprinderilor, Ed. Mirton, Timişoara, pag.144.
7
plata cheltuielilor de exploatare, administraţie şi desfacere;

vărsarea taxelor şi impozitelor la bugetul statului;
achiziţii de imobilizări:corporale şi necorporale;
plata dobânzilor şi a ratelor scadente;
răscumpărarea titlurilor emise de companie;
vărsarea dividendelor către acţionari, sau retragerea de fonduri de către
proprietari.
Prin compararea celor două tipuri de fluxuri, pe anumite perioade (lună,
trimestru, semestru, an), ajungem fie la un excedent, fie la un deficit de trezorerie.
Managerul trezoreriei poate influenţa anumite fluxuri pentru obţinerea unui
echilibru cert, în următoarele direcţii:
accelerarea încasării creanţelor;
temperarea plăţilor de casă pe cât posibil;
utilizarea cursului flotant ca diferenţă între conturile bancare.
Dacă fluxul intrărilor este inferior fluxului ieşirilor, managerul trezoreriei poate
decide recurgerea, la un sprijin bancar şi anume:
- dacă se doreşte recurgerea la o linie de credit, bugetul permite determinarea unei
limite superioare;
- dacă s-a recurs la un sprijin bancar pe termen scurt, bugetul permite
determinarea caracteristicilor acestuia (mărimea, data contractării, durata
creditului necesar).
În situaţia în care fluxul intrărilor este superior celui al ieşirilor, managerul
trezoreriei poate decide plasarea excedentului, în condiţii cât mai eficiente, cu un câştig
cât mai mare şi un risc cât mai mic.
Managerul trezoreriei este obligat să cunoască toate fluxurile posibile cu
incidenţă asupra trezoreriei, cunoaştere ce îi permite un management flexibil, adecvat
mediului intern şi extern companiei.
4.4. Cash-flow-ul (fluxul de trezorerie)
Cash-flow-ul (CF) constituie, alături de fluxurile de fond de rulment şi beneficii

(profit), un alt flux, generat de activităţile desfăşurate la nivelul companiei. Termenii de
flux monetar, flux de casă, flux de trezorerie din literatura românească corespund terme-
nului anglo-saxon de cash-flow. Totuşi, în cadrul tendinţei generale de standardizare,
termenul de cash-flow domină în limbajul teoretic şi al practicienilor.
4.4.1. Conceptul de cash-flow
Pentru orice manager, fluxul de trezorerie trebuie să reprezinte o ştiinţă

permanentă în vederea adoptării unei strategii financiare, care să menţină firma în
afaceri.
În literatura economică din ţară şi străinătate fluxul de trezorerie (de numerar)
este definit în mod diferit. C. Stănescu, A. Işfănescu şi A. Băicuşi sunt de părere că “o
componentă importantă a analizei situaţiei financiar-patrimoniale, o constituie
cercetarea fluxului de disponibilităţi întrucât, în practica economică se consideră că
orice activitate trebuie să “degaje bani”, să rezulte un surplus de capital faţă de cel
investit în afaceri. O companie poate să fie rentabilă, să realizeze profit, dar să nu fie
solvabilă, din cauza lipsei de lichidităţi ca urmare a decalajului dintre încasările şi
8
plăţile pe care le face în cadrul ciclului financiar”.3

Aurel Giurgiu pune semnul egalităţii între fluxuri de încasări şi cash-flow a unei
investiţii.4
“În interiorul şi exteriorul întreprinderii se nasc o mulţime de fluxuri. Între
acestea, cele băneşti deţin un rol şi un loc important. Aceste fluxuri sunt legate de
formarea capitalului şi remunerarea acestuia, de sporirea capitalului, fie prin creşterea
numărului acţionarilor, fie prin finanţare externă, fie prin cotaţia la bursă”5 – susţine
Stere Popescu.
Toma Mihai înţelege prin “cash-flow” excedentul de trezorerie, care poate
îmbrăca forma brută şi forma efectivă.6
În opinia lui Ion Stancu “creşterea trezoreriei nete pe perioada exerciţiului
financiar reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF) respectiv fluxul monetar net al
exerciţiului.”7
Deşi nu defineşte explicit “cash-flow”-ul, N. Antoniu şi colaboratorii sunt de
părere că fluxurile monetare dintr-o companie sunt formate din fluxuri de intrare (de
exploatare, împrumuturi, creştere de capital) şi fluxuri de ieşire (cheltuieli de
exploatare, de investiţii, dividende plătite, impozitul pe profit).8
Sorin V. Stan defineşte cash-flow ca o metodă a actualizării veniturilor viitoare
“prin acestea înţelegând veniturile care remunerează factorul capital, respectiv profitul
net şi amortizarea imobilizărilor corporale şi necorporale. O altă exprimare posibilă este
metoda actualizării disponibilităţilor nete sau a cash-flow-ului “liber disponibil (free
cash-flow)”.9 Acelaşi autor e de părere că noţiunea de flux de numerar nu este cea mai
fericită pentru definirea termenului de cash-flow “deoarece noţiunea de “numerar” se
referă, în teoria economică, numai la acea parte a masei monetare formată din bancnote
şi masă metalică”10. În acelaşi timp Sorin V. Stan susţine că “un flux de disponibilităţi
nete rezultă din diferenţa dintre intrările (încasările) şi ieşirile (plăţile) efectuate de
companie pe parcursul exerciţiului financiar”11
Gheorghe Stâneanu şi Constantin Avornicului sunt de părere că “întreprinderea
degajă progresiv, datorită activităţii sale, un surplus monetar numit cash-flow brut
reprezentat de beneficiul înainte de amortizări, impozite, distribuiri acţionarilor şi
salariaţilor.”12
Maria Mihalciuc şi colaboratorii susţin că termenul de cash-flow este “de origine
anglo-saxonă, care semnifică fluxul de lichidităţi într-o perioadă de timp, calculat ca
diferenţă între încasările curente şi plăţile curente. Cash-flow-ul este format, în esenţă,
din profitul net şi amortizarea imobilizărilor. În sens restrâns (cash-flow) se referă
numai la fluxul de numerar înscris în bugetul de casă al întreprinderii. Se calculează ca
diferenţă între încasările şi plăţile în numerar (cash)”.13
Lucia Abil, afirmă că termenul anglo-saxon cash-flow “desemnează fluxul de
trezorerie, adică diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile unei perioade determinate.
Cash-flow-ul este un element important în aprecierea unei societăţi, în vederea unui
3
Stănescu C., Işvănescu A., Băicuşi A. (1996), Analiza economico-financiară, Ed. Economică, Bucureşti, pag. 258.
4
Giurgiu A. (1995), Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, pag. 60.
5
Popescu S. (1996), Politica şi strategia economico-financiară a firmelor, Editura Luminalex, Bucureşti, pag.157.
6
Mihai T. (1994), Finanţe şi gestiune financiară, E.D.P.R.A., Bucureşti, pag. 182-183.
7
Stancu I. (1993), Gestiune financiară, Editura Economică, Bucureşti, pag. 39.
8
Antoniu N. şi colab. (1993), Finanţele întreprinderilor, E.D.P.R.A., Bucureşti, pag.103-104.
9
Stan S.V. (1996), Evaluarea întreprinderilor, Ed. Teora, Bucureşti, pag. 36.
10
Idem.
11
Ibidem, pag. 37.
12
Stâneanu Gh., Avornicului C. (1995), Fondul de rulment al firmei, Editura Genesis, Cluj – Napoca, pag. 66.
13
Mihalciuc M. ş.c. (1995), Dicţionar poliglot explicativ. Termeni uzuali în economia de piaţă, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
pag. 33.
9
plasament”.14
Vasile Cocriş şi Vasile Işan pun semnul egalităţii între “cash-flow” şi fluxul de
lichidităţi nete. În acest sens autorii precizează că “lichidităţile nete pot fi analizate atât
ca nivel potenţial cât şi ca mărime reală.
Fluxul de lichidităţi nete potenţial se bazează pe profitul net şi amortismente.
Fluxul de lichidităţi real constituie diferenţa între totalul încasărilor şi totalul
plăţilor unei perioade. Or, amortismentul nu constituie o plată la fel ca şi constituirea de
provizioane.”15
Din părerile exprimate mai sus rezultă că termenul “cash-flow” este de origine
anglo-saxonă care poate fi definit prin:
flux de disponibilităţi care “degajă” un surplus de capital faţă de cel investit în
afaceri;
flux de încasări al unei investiţii;
creşterea fluxurilor băneşti;
excedent de trezorerie;
flux monetar net;
metodă de actualizare a veniturilor viitoare;
flux de disponibilităţi nete (intrări şi ieşiri de numerar);
surplus monetar;
flux de lichidităţi;
flux de trezorerie.
Încercând să facem o grupare a acestor opinii, rezultă că prin “cash-flow”
analiştii români înţeleg:
flux de disponibilităţi (de trezorerie monetar, de lichidităţi) care “degajă” un
surplus (excedent) de capital (trezorerie) faţă de cel investit iniţial în afacere;
flux de disponibilităţi (monetare) nete, calculate ca diferenţă între intrările şi
ieşirile de numerar;
metodă de actualizare a veniturilor viitoare.
Cash-flow-ul este frecvent abordat în lucrările de specialitate din străinătate, în
special din ţările anglo-saxone. Prezentăm, în cele ce urmează, câteva dintre aceste
opinii.
Roman L. Weil, Clyde P. Stickney şi Sidney Davidson sunt de părere că prin
“cash-flow” se înţelege diferenţa între “încasările de numerar şi plăţile pentru bunuri
achiziţionate, într-o anumită perioadă de timp determinată.”16
Analiza financiară utilizează adesea, susţin autorii citaţi mai sus, termenul de
“cash-flow” prin care înţeleg însumarea următoarelor elemente: venitul net +
amortizarea.
John Freear, înţelege prin “cash-flow” un proces investiţional în urma căruia
compania este capabilă să obţină fonduri suplimentare, de cash.17
M. W. E. Glautier & B. Underdown, evidenţiază faptul că în analiză “fluxurile
de cash, de intrare şi de ieşire ale afacerilor unei companii sunt cele mai importante
momente pe care se bazează evaluările contabile. Managementul şi investitorii în
particular, sunt foarte interesaţi de fluxurile de cash generate de activele companiei.
Aceste fluxuri de cash constituie nu numai problema centrală a supravieţuirii unei
companii, dar în acelaşi timp fluxurile de cash sunt esenţiale în realizarea obiectivelor
14
Abil L. (1996), Dicţionar bursier, Editura Economică, Bucureşti, , pag. 44-45.
15
Cocriş V., Işan V. (1995), Economia afacerilor, Editura Graphics, Iaşi, pag. 198-199.
16
Weil R. L. ş.c. (1990), Accounting: the Language of Business, Thomas Horton and Daughters, Sun Lakes, Arizona, U.S.A..
17
Freear J. (1973), Financial Decision în Business, Haymarket Publishing Limited, London, G.B., pag. 159.
10
unei companii ”.18

Cash-flow reprezintă “un proces de transformare succesivă în decursul unei
perioade a banilor, în stocuri, în creanţe şi apoi din nou în lichidităţi, şi care reprezintă
sângele vieţii oricărei companii. Dacă acest circuit este încetinit în mod determinant,
starea de insolvabilitate poate să apară”19, este de părere Robert Higgins.
“Starea de cash-flow – susţin profesorii Belverd E. Needles Jr., Henry R.
Anderson şi James C. Caldwell – este o stare financiară care arată sursele şi utilizările
banilor într-un exerciţiu financiar.”20
“Cash-flow este un ciclu continuu de transformare a banilor în produse şi
servicii, utilizarea banilor pentru finanţarea producţiei, vânzarea produselor, şi apoi
încasarea propriu-zisă a acestora”21, apreciază Bryan E. Milling.
În vocabularul economic şi financiar, Bernard & Colli este de părere că starea de
cash-flow reprezintă “diferenţa între încasările curente şi plăţile curente ale unei
întreprinderi. (În limba engleză, literal: “flux de bani lichizi”)”.22
Rezultă aşadar că în înţelegerea analiştilor citaţi anterior, prin “cash-flow” se
înţelege:
diferenţa între încasări şi plăţi;
venitul net împreună cu amortizarea;
proces investiţional generator de fonduri suplimentare;
momente ale evaluărilor contabile;
problema centrală a supravieţuirii unei companii;
stare financiară care opune sursele cu utilizările banilor;
ciclu continuu de transformare a banilor;
flux de bani lichizi.
Aceste opinii se pot grupa, după părerea noastră, astfel:
- “cash-flow” reprezintă un ciclu continuu de transformare a banilor, dat fie de
diferenţa între încasări şi plăţi fie de venitul net împreună cu amortizarea;
- “cash-flow” este un proces investiţional generator de fonduri suplimentare;
- “cash-flow” este o stare financiară care opune sursele (fondurile băneşti) cu
utilizările (destinaţiile) acestora.
Din cele două mari grupări de păreri, ale analiştilor români şi străini, prezentate
anterior se pot desprinde, după părerea noastră, următoarele concluzii:
1. În primul rând, “cash-flow” este un proces investiţional continuu de bani într-o
afacere, care are ca ţintă obţinerea unui surplus monetar.
2. În al doilea rând, “cash-flow” este o stare financiară a companiei care reflectă atât
formarea fondurilor băneşti, cât şi utilizarea acestora;
3. În al treilea rând, prin“cash-flow” se evaluează câştigurile monetare pe care le poate
obţine un antreprenor dintr-o afacere.
După părerea noastră, în abordarea acestei problematici trebuie analizate
următoarele aspecte:
- circuitul fondurilor băneşti;
- sursele şi destinaţiile fondurilor băneşti.
4.4.2. Conţinutul şi utilitatea cash-flow-ului
18
Glautier M. W. E. & Underdown B. (1991), Accounting. Theory and Practice, Pitmon Pub., London, G.B., pag.159.
19
Higgins R. (1992), Analysis for Financial Management, IRWIN, Boston, MA, U. S. A., pag. 5-6.
20
Needles Jr. B. E. ş. c. (1987), Principles of Accounting, Houghton Mifflin Co. Boston, MA, U.S.A, anexa G-3 .
21
Milling B. E. (1992), Cash Flow Problem Solver, Sourcebooks Trade, Naperville, IL, U.S.A., pag. 3.
22
Bernard & Colli (1994), Vocabular economic şi financiar, Editura Humanitas, Bucureşti, pag. 98.
11
Una dintre sarcinile managementului trezoreriei este şi aceea de a stabili strategii

prin care să asigure nivelul fluxurilor băneşti şi al creditelor curente necesare realizării
activităţii de exploatare, în condiţiile realizării unui echilibru financiar durabil şi
dinamic, cu costuri cât mai reduse de finanţare. În acest scop, aceasta anticipează
valoarea şi periodicitatea fluxurilor de încasări şi plăţi, concordanţa acestora cu nivelul
resurselor proprii, atrase şi împrumutate, comparativ cu necesităţile de exploatare
estimate. În scopul asigurării continuităţii plăţii obligaţiilor scadente, gestiunea cash-
flow-ului asigură corelarea fluxurilor de disponibilităţi curente rezultate în urma
realizării încasărilor cu fluxurile de plăţi, în scopul asigurării continuităţii plăţii
obligaţiilor scadente.
Nivelul şi variabilitatea în timp a cash-flow-ului reflectă fluctuaţiile fluxurilor de
încasări, lichidităţi şi disponibilităţi curente din casă şi din depozitele bancare. Prin
intermediul cash-flow-ului, managerii companiilor analizează variaţiile trezoreriei23:
- la nivelul unui exerciţiu financiar:
CFn = TNfn – TNîn (4)
- între exerciţii financiare:
CFn+1/n = TNn+1 – TNn (5)
unde:
CF=cash-flow
TN=trezorerie netă
î=începutul perioadei
f=sfârşitul perioadei
n=1..e=durata perioadei de referinţă (exerciţiul financiar – an, trimestru, lună, alţi
parametrii temporali)
Valoarea pozitivă a cash-flow-ului reflectă nivelul disponibilităţilor băneşti care
poate fi utilizat pentru realizarea de investiţii financiare pe pieţele de capital, în scopul
creşterii randamentului global al companiei. Nivelul şi permanenţa unui flux pozitiv al
cash-flow-ului contribuie la creşterea potenţialului real de finanţare a investiţiilor
productive destinate fie înlocuirii, fie sporirii activelor imobilizate de natură corporală
ale companiei. Un flux negativ al acestuia diminuează potenţialul curent de finanţare a
investiţiilor productive.
Alegerea unei strategii investiţionale, implică, în prealabil, previzionarea cash-
flow-ului, alături de estimarea rentabilităţii viitoare şi a perioadei de rambursare
(payback). Analiştii financiari sunt unanim de acord că “termenul de «cash-flow»
adesea numit «beneficiu înainte de amortizări» desemnează beneficiul net, la care se
adaugă amortizări şi alte obligaţii. Sub această denumire se regăseşte în rapoartele
anuale şi în situaţiile făcute de consiliile de plasament şi societăţile de intermediere. În
general, se prezintă cash-flow-ul pe o acţiune, subliniind că valoarea acestuia este tot
atât de importantă, dacă nu chiar mai mare, decât beneficiul net după deducerea
amortizărilor şi impozitelor”24
Pentru estimarea capacităţii potenţiale de creştere a companiei, prezintă utilitate
calcularea cash-flow-ului potenţial (CF potenţial):
CF potenţial = REZULTATUL NET + AMORTIZĂRI
sau
CF potenţial = Rf net + A (6)
Acesta reflectă resursele generate de activităţile desfăşurate de companie, care
23
H. Cristea, I. Talpoş, C. Corduneanu, A. Lăbuneţ, M. Pirtea – Gestiunea financiară a societăţii comerciale, vol. III, Ed. Mirton,
2001, pag. 171.
24
Benjamin Graham, David L. Dodd, Sydney Cottle – Security Analyses, Principles and technique, Ed. McGrow Hill Book Co,
New York, 1962, pag. 172.
12
pot fi utilizate integral pentru autofinanţarea curentă a acesteia.

Acţionarii companiilor sunt interesaţi de valoarea cash-flow-ului pe o acţiune
(CF/acţiune), determinat prin împărţirea valorii totale a rezultatului net (Rfnet) şi
amortizării (A), la numărul de acţiuni emise (N).
Rfnet + A (7)
CF/acţiune =
N
Estimarea capacităţii globale de creştere a companiei necesită corectarea

capacităţii potenţiale, cu valoarea totală a provizioanelor reglementate (Prov.regl.):
CFglobal = CFpotenţial + Provizioane reglementate (8)
sau:
CFglobal = Rezultat net + Amortizări + Provizioane reglementate (9)
Analizând fluxurile de cash-flow trecute şi previzionând fluxurile viitoare,

managerii companiilor pot să estimeze capacitatea companiilor de a-şi onora la scadenţă
obligaţiile curente şi să corecteze în timp util eventualele dezechilibre curente.
4.4.3. Determinarea cash-flow-ului
Determinarea cash-flow-ului, are o importanţă mare pentru managerul

trezoreriei, deoarece el reflectă evoluţia trezoreriei de la o perioadă la alta, dându-i
posibilitatea acestuia (managerului), să compare rezultatele obţinute cu cele estimate, să
stabilească noi strategii şi obiective pentru perioadele viitoare, în ceea ce priveşte
trezoreria. Nivelul şi permanenţa cash-flow-ului reflectă eficienţa activităţii economice.
Sporirea disponibilităţilor băneşti permite realizarea de investiţii (plasamente)
financiare fie pe piaţa de capital, fie pe piaţa monetară. Analiza evoluţiei fluxurilor de
cash-flow oferă managerilor de trezorerie informaţii asupra dinamicii şi durabilităţii
echilibrului financiar, autonomiei şi competitivităţii companiilor, contribuind la
flexibilizarea actului decizional.
Determinarea cash-flow-ului, rezultat în cursul unui exerciţiu, necesită a avea în
vedere încasările şi plăţile aferente acestuia. Determinarea cash-flow-ului pe baza
contului de profit şi pierderi nu este recomandabilă, întrucât:
amortizările şi provizioanele constituie fluxuri de lichidităţi care rămân la
dispoziţia companiei;
între momentul înregistrării producţiei şi cheltuielilor aferente şi momentul
realizării încasărilor şi efectuării plăţilor există decalaje. Vânzările de mărfuri pe
credit către clienţi generează, în momentul efectuării operaţiilor, venituri, dar
fluxurile de încasări apar în momentul în care clienţii efectuează plăţile. De
aceea, în cursul unui exerciţiu apar fluxuri de încasări aferente producţiei
vândute în exerciţiile precedente, dar şi venituri care nu au fost încasate. Acestea
sunt reflectate în variaţia creanţelor aferente clienţilor. Situaţii similare au loc şi
în legătură cu cumpărările şi plăţile către furnizorii companiilor;
creşterea veniturilor aferente producţiei finite stocate nu are ca şi corespondent
un flux de încasări băneşti. Consumul aferent producţiei realizate, deşi constituie
o cheltuială, nu are în contrapartidă un flux identic de plăţi.
În consecinţă, numai dacă toate veniturile ar fi încasate, iar toate cheltuielile ar fi
plătite în cursul exerciţiului, cash-flow-ul s-ar putea determina, pe baza contului de
profit şi pierderi.
13
Surplusul monetar generat de ansamblul operaţiilor economice desfăşurate la

nivelul companiei se poate estima, respectiv determina, însumând cash-flow-ul din
activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare.
Cash-flow-ul din activităţile de exploatare aferent unei perioade se poate
determina fie prin metoda directă, fie prin metoda indirectă25.
Metoda directă are în vedere ansamblul fluxurilor analitice de încasări şi plăţi
aferente activităţilor de exploatare:
+încasări în numerar din vânzarea de bunuri şi
prestarea de servicii
+încasări în numerar provenite din redevenţe, onorarii,
comisioane şi alte venituri
– plăţi în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii
– plăţi în numerar către şi în numele angajaţilor
– plăţi în numerar de impozite şi taxe
+ încasări din restituiri de impozite şi taxe
= CASH-FLOW DIN ACTIVITĂŢI DE EXPLOATARE
(CF din exploatare)
Metoda indirectă are în vedere rezultatul net al exerciţiului, care este corectat
cu modificările suferite de capitalul circulant şi cu ajustările unor elemente nemonetare
şi altor elemente incluse în activităţile de investiţii sau de finanţare:
± Profit sau pierdere
– variaţia stocurilor (+/-)
– variaţia creanţelor (+/-)
– variaţia altor elemente de activ (+/-)
+ amortizarea inclusă în costuri
+ variaţia furnizorilor şi clienţilor creditori (+/-)
+ variaţia altor pasive (+/-)
= CASH-FLOW DIN ACTIVITĂŢI DE EXPLOATARE
(CF din exploatare)
Pentru determinarea cash-flow-ului din activităţi de investiţii realizate de

companie, în cadrul unei perioade se au în vedere fluxurile de numerar aferente
acestora:
+ încasări de numerar din vânzarea de terenuri şi mijloace fixe,
active necorporale şi alte active pe termen lung,
+ încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capital
propriu şi de creanţă ale altor soc. comerciale,
+ încasări în numerar din rambursarea avansurilor şi
împrumuturilor efectuate către alte părţi,
– plăţi în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace
fixe, active necorporale şi alte active pe termen lung,
– plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital
propriu şi de creanţă ale altor companii,
– avansuri în numerar şi împrumuturi efectuate către alte părţi.
= CASH-FLOW DIN ACTIVITĂŢI DE INVESTIŢII
(CF din investiţii)
25
IAS 7 (Standardele Internaţionale de Contabilitate nr. 7).
14
Cash-flow-ul din activităţile de finanţare reflectă fluxurile de venituri şi de plăţi

în numerar generate de acestea la nivelul companiei finanţate:
+ venituri în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte
instrumente de capital propriu,
+ venituri în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite,
ipoteci şi alte împrumuturi,
- plăţi în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau
răscumpăra acţiunile companiei,
- rambursarea în numerar ale unor sume împrumutate,
- plăţi în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor
legate de operaţiunile de leasing financiar.
= CASH-FLOW DIN ACTIVITĂŢI DE FINANŢARE
(CF din finanţări)
Cash-flow-ul total (fluxul de numerar net), generat de ansamblul activităţilor,
desfăşurate la nivelul companiei, constituie suma celor trei surplusuri monetare:
+ CASH-FLOW DIN ACTIVITĂŢI DE EXPLOATARE
+ CASH-FLOW DIN ACTIVITĂŢI DE INVESTIŢII
+ CASH-FLOW DIN ACTIVITĂŢI DE FINANŢARE
= TOTAL CASH-FLOW
Însumând disponibilităţile băneşti existente la începutul exerciţiului financiar (cash-

flow-ul la începutul perioadei-CFî) cu cash-flow-ul total (CFt), generat de ansamblul
activităţilor din cursul perioadei, se obţin disponibilităţile băneşti sau cash-flow-ul la
sfârşitul perioadei (CFf).
CFf = CFî + CFt (10)
Nivelul şi permanenţa cash-flow-ului reflectă eficienţa activităţii economice.
financiare fie pe piaţa de capital, fie pe piaţa monetară. În consecinţă, analiza evoluţiei
fluxurilor de cash-flow oferă managerilor informaţii asupra dinamicii şi durabilităţii
echilibrului financiar, autonomiei şi competitivităţii companiilor, contribuind la
flexibilizarea actului decizional26.
Test de autoevaluare determinare cash-flow

1) În scopul contractării unui credit bancar, companiei Euro SA i se solicită cash-flow-ul
previzionat pentru anul următor. Să se determine valoarea acestuia, pe baza următoarelor date:
Cash-flow la începutul perioadei = 96.450 lei
Încasări din vânzarea de produse finite = 164.900 lei
Încasări din vânzarea de terenuri = 61.600 lei
Încasări din vânzarea de obligaţiuni = 110.000 lei
Încasări din credite contractate = 85.340 lei
Plăţi către furnizorii de bunuri şi servicii = 82.500 lei
Plăţi salariale = 53.450 lei
Plăţi fiscale = 22.870 lei
Plăţi pentru rambursarea sumelor împrumutate = 51.300 lei
Plăţi pentru achiziţia de mijloace fixe = 31.200 lei
Fluiditatea fluxurilor de încasări şi de plăţi reflectă eforturile depuse de manageri
26
Pirtea M. (1998), Cash-flow-ul şi rolul acestuia în managementul financiar-contabil, Analele Universităţii A. Vlaicu, vol. II, pag
123.
15
în direcţia evitării diminuării activităţii, eliminării stagnărilor sau stimulării creşterii

economice. Susţinerea ritmului creşterii economice necesită finanţarea investiţiilor şi a
stocurilor pe seama capitalurilor proprii, împrumutate şi atrase.
Realizarea de noi investiţii antrenează imobilizarea durabilă a unei părţi din
capitalul permanent, creşterea stocurilor care trebuie finanţate, creşterea îndatorării şi
scăderii lichidităţii. Creşterea şi permanenţa fluxurilor reprezentate de capitalul
împrumutat diminuează independenţa financiară, creşte cheltuielile financiare şi reduce
profitul. În consecinţă, sursa principală de finanţare a fondului de rulment trebuie să o
constituie activitatea de exploatare şi operaţiunile de natură financiară.
Noile investiţii generează majorarea cifrei de afaceri, a fluxurilor de
disponibilităţi şi a profitului. Pentru a spori rentabilitatea globală, managerul financiar
trebuie să asigure plasarea eficientă a lichidităţilor excedentare.
Efectul fluxurilor generate de operaţiunile de investiţii asupra echilibrului
financiar durabil este reflectat de fondul de rulment. Finanţarea continuităţii
operaţiunilor de exploatare necesită determinarea şi asigurarea necesarului de fond de
rulment, cunoaşterea şi prognozarea soldului net al trezoreriei.
Într-o stare de echilibru financiar dinamic, FRN contribuie la finanţarea NFR, iar
variaţia NFR se realizează pe seama FRN şi a TN. Variaţia NFR influenţează asupra
TN. Analiza acestora permite cunoaşterea independenţei financiare, precum şi a
posibilităţilor, condiţiilor şi costului realizării stării de echilibru financiar dinamic al
companiei.
Scopul întocmirii bugetului de trezorerie este acela de a proiecta intrările şi
ieşirile de lichidităţi ale întreprinderii, adică încasările şi plăţile, astfel încât să se
realizeze o gestiune a trezoreriei, care să permită evitarea situaţiilor de dificultăţi sau
chiar imposibilitatea de plată cât şi un eventual excedent de trezorerie incorect
gestionat. În literatura de specialitate, una din politicile de gestiune a trezoreriei cel mai
des citate este „trezoreria zero”. Această politică de gestiune a trezoreriei întreprinderii
presupune menţinerea cât mai aproape de zero a soldurilor de disponibilităţi, în vederea
reducerii costurilor de gestiune a trezoreriei (se poate realiza prin: conservarea cel mai
puţin posibil a lichidităţilor neutilizate, utilizarea formelor de credit cel mai puţin
costisitoare, în sume cât mai reduse şi pe o durată cât mai scurtă etc.).
Întocmirea bugetului de trezorerie permite managerilor să ia deciziile care
trebuie să contracareze eventualele dezechilibre de trezorerie care pot afecta lichiditatea
şi solvabilitatea întreprinderii şi să prevadă mijloacele de finanţare, în situaţia existenţei
unor nevoi de finanţare. De asemenea, pe baza informaţiilor din acest buget se vor
proiecta cele mai bune plasamente ale eventualului excedent de trezorerie previzionat.
Lichiditatea întreprinderii este determinată de gestiunea trezoreriei ei.
Trezoreria întreprinderii este formată din lichidităţi şi echivalente de lichidităţi.
Lichidităţile întreprinderii se compun din numerarul aflat în casierie şi
depozitele la vedere (conturile curente la bănci).
Test de autoevaluare determinare buget de trezorerie

2) Să se întocmească bugetul trezoreriei companiei Alfa SA, cunoscând următoarele informaţii:
a) Previziunea vânzărilor – 40% din vânzări se încasează imediat, 60% în trimestrul
următor
Trimestrul I : 9.545 mii lei
Trimestrul II : 8.800 mii lei
Trimestrul III : 11.205 mii lei
Trimestrul IV : 10.300 mii lei
b) Previziunea achiziţiilor – 30% se plătesc în momentul aprovizionării, iar 70% în
16
trimestrul următor
c) Costuri fixe de regie – 1.500 mii lei/trim din care amortizarea reprezintă 700 mii
lei/trim
d) Regie generală variabilă
e) Manopera directă şi asimilată
Trimestrul I : 708 mii lei
Trimestrul II : 685 mii lei
Trimestrul III : 695 mii lei
Trimestrul IV : 710 mii lei
f) Rambursări de împrumuturi
Trimestrul I : 200 mii lei
Bugetul de trezorerie se concepe în funcţie de particularităţile fiecărei

întreprinderi, însă câteva proceduri pot fi considerate comune. Astfel, plecând de la
bugetele privind activitatea de exploatare (vânzări, producţie, aprovizionări etc.), se
stabilesc bugete parţiale privind încasările, taxa pe valoare adăugată şi plăţile. Apoi,
aceste bugete parţiale vor fi sintetizate într-un buget global, care include toate fluxurile
de lichidităţi legate de activitatea de exploatare cât şi din celelalte bugete care generează
fluxuri de lichidităţi (investiţii, activitatea de cercetare-dezvoltare, administrare generală
etc.).
1) Rezolvare:
- determinăm cash-flow-ul degajat din activitatea de exploatare:
CFexpl = încasări din vânzarea de produse finite – plăţi către furnizorii de bunuri şi servicii –
plăţi salariale – plăţi fiscale = 164.900 – 82.500 – 53.450 – 22.870 = 6.080 lei
- determinăm cash-flow-ul din activitatea de investiţii:

CFinv = încasări din vânzarea de terenuri + încasări din vânzarea de obligaţiuni – plăţi pentru
achiziţia de mijloace fixe = 61.600 + 110.000 – 31.200 = 140.400 lei
- determinăm cash-flow-ul din activitatea de finanţare:

CFfin = încasări din credite contracte – plăţi pentru rambursarea sumelor împrumutate = 85.340
– 51.300 = 34.040 lei
- determinăm cash-flow-ul total:

17
CFtotal = CFiniţial + CFexpl + CFinv + CFfin = 96.450 + 6.080 + 140.400 + 34.040 =276.970
lei
2) Rezolvare
- determinăm partea veniturilor trimestriale, încasabile, din bugetul trezoreriei:
Trim I Trim II Trim III Trim IV
Vânzări 40%*9.545=3.818 60%*9.545=5.727 60%*8.800=5.280 60%*11.205=6.723
40%*8.800=3.520 40%*11.205=4.482 40%*10.300=4.120
TOTAL / 3.818 9.247 9.762 10.843
Trim
- determinăm partea cheltuielilor trimestriale, plătibile, din bugetul trezoreriei:

Achiziţii 30%*2.030=609 70%*2.030=1.421 70%*2.200=1.540 70%*2.810=1.967
30%*2.200=660 30%*2.810=843 30%*3.160=948
Regie fixă 800 800 800 800
Regie variabilă 1.930 1.706 1.980 2.010
Manopera 708 685 695 710
directă
Rambursări 200 3.500 4.100 3.200
TOTAL / Trim 4.247 8.772 9.958 9.635
- în final, se determină bugetul trimestrial al trezoreriei:

Trezorerie iniţială 0 - 429 46 - 150
Venituri 3.818 9.247 9.762 10.843
Cheltuieli 4.247 8.772 9.958 9.635
Trezorerie finală - 429 46 - 150 1.058
Observăm că, în cadrul perioadei analizate, trezoreria companiei înregistrează
valori oscilante, iar pentru perioadele în care înregistrează valori negative (Trim I şi
Trim III), compania este nevoită să apeleze la resurse curente în vederea acoperirii
deficitului de lichidităţi.
1) În scopul contractării unui credit bancar, unei companii i se solicită cash-flow-ul previzionat
pentru anul următor. Să se determine valoarea acestuia, pe baza următoarelor date:
Cash-flow la începutul perioadei = 19.200 lei
Încasări din vânzarea de produse finite = 88.250 lei
Încasări din vânzarea de terenuri = 42.100 lei
Încasări din vânzarea de obligaţiuni = 80.000 lei
Încasări din credite contractate = 37.900 lei
Plăţi către furnizorii de bunuri şi servicii = 53.700 lei
Plăţi salariale = 24.150 lei
Plăţi pentru rambursarea sumelor împrumutate = 21.720 lei
Plăţi pentru achiziţia de mijloace fixe = 50.000 lei
2) Să se întocmească bugetul trezoreriei pentru o companie, cunoscând următoarele informaţii:
18
a) Previziunea vânzărilor – 65% din vânzări se încasează imediat, 35% în trimestrul

următor
b) Previziunea achiziţiilor – 40% se plătesc în momentul aprovizionării, iar 60% în
trimestrul următor
c) Costuri fixe de regie – 2.200 mii lei/trim din care amortizarea reprezintă 650 mii
lei/trim
d) Regie generală variabilă
e) Manopera directă şi asimilată
f) Rambursări de împrumuturi
4.7. Rezumat
Informaţiile referitoare la fluxurile de numerar aferente unei activităţi sunt utile

deoarece constituie pentru utilizatorii situaţiilor financiare ale entităţii o bază de
evaluare a capacităţii entităţii de a genera numerar şi echivalente de numerar, precum şi
a utilităţii acestor fluxuri. Utilizatorii doresc să cunoască amănunte despre capacitatea
entităţii de a genera fluxuri de numerar, despre durata acestor fluxuri şi, de asemenea,
despre modalitatea în care le utilizează entitatea, pentru a putea astfel lua decizii
economice privind entitatea în cauză.
Situaţia fluxurilor de numerar îi ajută, de asemenea, pe utilizatori la efectuarea
unor comparaţii între companii diferite deoarece aceasta elimină efectele utilizării de
tratamente contabile diferite pentru aceleaşi tranzacţii sau evenimente.
Determinarea cash-flow-ului, are o importanţă mare pentru managerul
trezoreriei, deoarece el reflectă evoluţia trezoreriei de la o perioadă la alta, dându-i
posibilitatea acestuia (managerului), să compare rezultatele obţinute cu cele estimate, să
stabilească noi strategii şi obiective pentru perioadele viitoare, în ceea ce priveşte
trezoreria. Nivelul şi permanenţa cash-flow-ului reflectă eficienţa activităţii economice.
financiare fie pe piaţa de capital, fie pe piaţa monetară.
19
4.8. Bibliografie
3. Pirtea M., Managementul trezoreriei întreprinderii, Ed. Mirton, Timişoara,
2003.
7. *** IAS 7, Standardele Internaţionale de Contabilitate Nr. 7.
20
Autor:
ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE
ŞI A RISCULUI UNEI COMPANIEI
Cuprins
5.1. Obiective .......................................................................................................... 2
5.2. Metode de determinare ale rezultatului ............................................................ 3
5.2.1. Marjele de acumulare (soldurile intermediare de gestiune) ..................... 3
5.2.2. Capacitatea de autofinanțare..................................................................... 7
5.3. Pragul de rentabilitate, punctul optim şi punctul critic .................................. 10
5.3.1. Costurile de producţie pe termen scurt ................................................... 10
5.3.2. Determinarea ofertei producătorului în funcţie de costuri ..................... 12
şi evoluţia preţurilor pieţei................................................................................ 12
5.3.3. Pragul de rentabilitate sau punctul mort liniar ....................................... 13
5.3.4. Pragul de rentabilitate sau punctul mort neliniar .................................... 17
5.3.5. Punctul optim (Maximizarea profitului) ................................................. 18
5.3.6. Punctul critic ........................................................................................... 20
5.3.7. Punctul de oprire sau de închidere.......................................................... 20
5.3.8. Intervalul de siguranţă ............................................................................ 20
5.4. Analiza riscurilor ............................................................................................ 21
5.4.1. Conceptul şi tipologia riscurilor ............................................................ 21
5.4.2. Analiza riscului de exploatare (economic) ........................................... 24
5.4.3. Analiza riscului financiar (îndatorării) .................................................. 25
5.4.4. Analiza riscului de faliment (solvabilitate şi lichiditate) ....................... 26
5.7. Rezumat.......................................................................................................... 32
5.8. Bibliografie..................................................................................................... 33
5.1. Obiective
Analizaţi performanţa financiară cu ajutorul marjelor de acumulare
(abordarea anglo-saxonă)
Analizaţi performanţa financiară cu ajutorul soldurilor intermediare de
gestiune (abordarea franceză)
2
Determinaţi capacitatea de autofinanţare prin metoda aditivă şi deductivă

Identificaţi pragul de rentabilitate
Cuantificaţi riscul unei companii
O componentă importantă a echilibrului este rezultatul financiar al companiei. Bilanţul
contabil este considerat ca fiind documentul ce descrie situaţia patrimonială şi implicit
financiară a unei companii (unităţi patrimoniale) la un moment dat, indicând şi mărimea
rezultatului. Apare, însă, ca necesară prezenţa unui alt instrument de modelare contabilă care să
explice modul de constituire a rezultatului şi să permită desprinderea unor concluzii legate de
performanţele activităţii companiei. Acest instrument este contul de profit şi pierdere sau contul
de rezultate.
Compania – titulara unui patrimoniu – devine şi un centru de calcul economic, calcul ce
are la bază, la nivelul cel mai general, comparaţii între:
valorile produse şi vândute pe piaţă, numite generic venituri;
valorile utilizate pentru obţinerea acestor venituri, care sunt constituite din costuri
angajate pe alte pieţe – denumite cheltuieli – acestea reprezintă remunerarea factorilor
de producţie.
5.2. Metode de determinare ale rezultatului
5.2.1. Marjele de acumulare (soldurile intermediare de gestiune)
O apreciere cât mai corectă şi mai relevantă a situaţiei financiare a unei

companii impune necesitatea utilizării unor instrumente de măsurare a rezultatelor
susceptibile să traducă realitatea economică şi financiară a activităţii desfăşurate într-o
manieră mai semnificativă decât cea oferită de indicatorii contabili obişnuiţi.
Pe baza contului de profit și pierdere se poate determina o serie de indicatori
valorici privind volumul și rentabilitatea activității companiei. Construcția în trepte a
indicatorilor, pornind de la cel mai cuprinzător (veniturile din exploatare) și încheind cu
cel sintetic (profitul net al exercițiului), a sugerat denumirea seriei lor de cascadă a
marjelor de acumulare (soldurilor intermediare de gestiune)1. Fiecare marjă de
acumulare reflectă rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare
după deducerea diferitelor categorii de cheltuieli (variabile, fixe, externe, etc.). Se
prezintă comparativ suita de marje de acumulare așa cum rezultă ele din clasificarea
funcțională a contului de profit și pierdere, pe de-o parte, și cascada soldurilor
intermediare de gestiune (SIG) așa cum s-a dezvoltat aceasta în literatura franceză de
specialitate, pe de altă parte. Cu excepția primei marje, marja asupra cheltuielilor
variabile (MCV), de-o parte, și valoarea adăugată (VA), de cealaltă parte, celelalte sunt
similare chiar dacă poartă denumiri diferite, ca urmare a limbii engleze și a celei
franceze:
EBITDA = EBE
EBIT ≈ RE
EBT = RC
NI = PN
1
3
SIC 1 Franceze
1. MCV = Vexpl – CV 1. VA = Vexpl – Cons. Ext.
2. EBITDA = MCV – CF 2. EBE = VA – Sal – Alte ch.
3. EBIT = EBITDA – Am 3. RE = EBE – Am
4. EBT = EBIT – Dob 4. Rc = Re ± Rf
5. NI = EBIT – Dob – Iπ 5. Pn = Rc ± Rextr – Iπ
Figura 1 Prezentarea marjelor de acumulare/soldurilor intermediare de gestiune
Principalele marje de acumulare, utilizate în analiza financiară a unei companii

industriale, se determină astfel:
Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV) exprimă diferența dintre
veniturile din exploatare (Vexpl = cifra de afaceri, variația stocurilor, producția
imobilizată, etc.) și cheltuielile variabile (CV):
MCV = Vexpl – CV (1)
Calcularea acestei marje presupune o contabilitate analitică a cheltuielilor în
funcție de corelarea lor cu volumul vânzărilor:
• variabile (CV), direct proporționale cu volumul vânzărilor: materiale
directe, subansamble, salarii, etc.
• fixe (CF), care nefiind corelate cu volumul vânzărilor, sunt considerate
ca fiind aferente acestora: amortizare, cheltuieli administrative, dobânzi,
etc. Ca urmare, ele sunt imputabile direct asupra rezultatului.
Distincția dintre cheltuielile variabile și cele fixe ne oferă informații relevante
(marjele de acumulare), dar separarea cheltuielilor în raport cu sensibilitatea lor față de
modificarea volumului vânzărilor poate fi arbitrară și implică în mod considerabil
utilizarea raționamentului profesional.
Din această marjă asupra cheltuielilor variabile urmează să se acopere
cheltuielile fixe (CF), iar ceea ce rămâne să constituie capacitatea brută de autofinanțare
a dezvoltării companiei (amortizare, profit brut, rezultatul financiar și cel extraordinar,
după deducerea dobânzilor și a impozitului pe profit).
Excedentul brut al exploatării (earning before interest, taxes, depreciation and
amortization = EBITDA, în engleză) exprimă acumularea brută din activitatea de
exploatare, știind că amortizarea și provizioanele sunt doar cheltuieli calculate, nu și
plătite. De aceea, până la solicitarea lor (pentru investiții, riscuri sau cheltuieli),
amortizarea și provizioanele calculate se regăsesc în acumulările bănești ale companiei.
Excedentul brut de exploatare exprimă capacitatea potențială de autofinanțare a
investițiilor (din amortizări, provizioane și profit), de achitare a datoriilor către bugetul
statului și de remunerare a investitorilor de capital (acționarii și creditorii):
EBITDA = MCV – CF (exclusiv Am și Prov.) (2)
Preferința pentru această marjă brută de acumulare este determinată de
neutralitatea acestui indicator în raport cu politicile financiare și contabile din
companie. Această marjă exprimă netrunchiat rezultatul brut al exploatării, înainte de
aplicarea politicilor specifice companiei de amortizare, de îndatorare și de impozitare.
Rezultatul din exploatare exprimă mărimea absolută a rentabilității activității
de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și a celor calculate) din
veniturile exploatării (încasabile și a celor calculate):
Re = EBITDA – Am – Prov (3)
Pentru calculele financiare de rentabilitate se calculează profitul înainte de
dobânzi și impozit (earning before interests and taxes = EBIT, în engleză ). Aceasta
este diferența dintre veniturile totale și cheltuielile totale (de exploatare și financiare),
4
cu excepția dobânzilor și a impozitului pe profit.

EBIT = Re + Vfin (4)
Profitul înainte de dobânzi și impozit are, după deducerea impozitului pe profit (
EBIT – Impozit ), o semnificație deosebită. Aceasta exprimă potențialul (contabil) de
remunerare al acționarilor cu dividende și al creditorilor (a băncilor) cu dobânzi. Se
impune o diferențiere a acestui rezultat în raport cu contribuția activului economic al
companiei, respectiv a îndatorării la obținerea lui:
performanța exploatării activului economic este apreciată eliminându-se
economia fiscală determinată de deductibilitatea dobânzii din profitul impozabil,
după mărimea:
EBIT * (1-i) = Rn +Dob * (1-i) (5)
performanța exploatării activului economic, dar și a îndatorării cu efecte fiscale
benefice este apreciată după mărimea:
EBIT – Impozit = EBIT * (1-i) + Dob * i = Pn + Dobânzi (6)
Prima formulare a performanței, EBIT * (1-i), are calitatea de a exprima
capacitatea activelor companiei de a genera, în exploatare, rezultate pentru „aportorii”
de capitaluri, indiferent de modul de finanțare al companiei. Prin această calitate, acest
rezultat face comparabile companiile între ele din perspectiva exclusivă a capacității lor
tehnico-economice, și nu ca urmare a unor politici specifice de finanțare.
Așadar, termenul din stânga egalității exprimă rezultatul net al exploatării
capitalurilor investite în activele fixe și circulante nete ale companiei, iar termenii din
dreapta exprimă destinația acestui rezultat: acționari și creditori. Mărimea reală a
remunerării acționarilor și creditorilor este dată de cash-flow-ul disponibil (CFD), după
operațiunile de capital (de creștere economică a companiei).
Profitul înainte de impozit (earning before taxes = EBT, în engleză) este
determinat de rezultatul exploatării, cât și de cel al politicii de finanțare. Este deci
rezultatul activității curente (de exploatare și financiară).
EBT = EBIT – Dobânzi = Re ± Rf (7)
Rezultatul net (net income, în engleză) exprimă mărimea absolută a
rentabilității financiare, cu care sunt remunerați acționarii pentru capitalurile proprii
investite. Acesta urmează să se distribuie sub formă de dividende, în raport cu numărul
de acțiuni.
RN = EBIT – Dobânzi – Impozit pe profit ± Rextr (8)
Valoarea adăugată exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea
factorilor de producție, îndeosebi a factorilor muncă și capital, peste valoarea
materialelor, subansamblelor, energiei, serviciilor cumpărate de companie de la terți.
VA = Producția exercițiului – Consumuri de la terți (9)
Această valoare adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești din care se face
remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea de exploatare a companiei:
personalul, prin salarii, indemnizații, premii și cheltuieli sociale;
statul, prin impozite, taxe și vărsăminte asimilate (minus subvenții pentru
exploatare);
creditorii, prin dobânzi, dividende și comisioane plătite;
acționarii, prin dividende plătite;
compania, prin capacitatea de autofinanțare.
Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată, se poate face o
evaluare a distribuției veniturilor globale către partenerii companiei.
Prin însumarea valorilor adăugate de la toate companiile din țară se obține produsul
intern brut (PIB). Acesta reprezintă singura ofertă internă de bunuri și servicii pentru
5
satisfacerea cererii (interne și externe) de consumuri finale, în sectorul privat și în cel

public. Aceste marje pot fi reprezentate în cascadă, astfel:
Venituri din exploatare

- Cheltuieli variabile
= MCV
- Cheltuieli fixe (excl. Am.)
= EBITDA
+ Reluări asupra provizioanelor
- Cheltuieli cu amortizări și provizioane
= Rezultatul din exploatare
+ Venituri financiare
- Cheltuieli financiare
= EBT
+ Rezultat extraordinar
- Impozitul pe profit
= Profit net
Rezultatul din exploatare

- Cheltuieli financiare (exclusiv dobânzi)
+ Rezultat extraordinar
= EBIT
Profit net
+ Dobânzi * (1 – i)
= EBIT * (1 – i)
Profit net
+ Dobânzi
= EBIT - Impozit
Figura 2 Cascada marjelor de acumulare
sau:
Venituri din exploatare
- Consumuri externe (de la terți)
= VA
+ Alte venituri din exploatare
- Cheltuieli de personal
- Alte cheltuieli de exploatare
= Excedentul brut de exploatare
+ Reluări asupra provizioanelor
- Amortizări și provizioane calculate
= Rezultatul din exploatare
- Cheltuieli financiare
= Profitul înainte de impozit
+ Rezultatul extraordinar
6
- Impozitul pe profit
= Profitul net
Figura 3 Cascada soldurilor intermediare de gestiune
5.2.2. Capacitatea de autofinanțare
Așa cum, pe baza bilanțului, se determină un indicator care să evidențieze, la

modul sintetic, potențialul de dezvoltare și de perenitate al companiei, respectiv cash-
flow-ul, tot aşa, în mod similar și cu semnificație apropiată, se poate determina, pe baza
contului de profit și pierdere, capacitatea de autofinanțare (CAF). Aceasta reflectă
potențialul financiar de creștere economică a companiei, respectiv sursa financiară
generată de activitatea industrială și comercială a companiei după scăderea tuturor
cheltuielilor plătibile la o anumită scadență. Capacitatea de autofinanțare (CAF) se
relevă prin diferența dintre veniturile monetare (încasabile) și cheltuielile monetare
(plătibile):
Cheltuieli monetare Venituri monetare
consumuri din exterior vânzări
personal alte venituri din exploatare
dobânzi dividende
impozite şi taxe dobânzi de încasat
Cheltuieli calculate Venituri calculate
amortizări variaţia stocurilor
provizioane producţia imobilizată
Profit net provizioane reluate
Figura 4 Reprezentarea grafică a contului de profit şi pierdere
pentru determinarea capacităţii de autofinanţare
În mod practic, capacitatea de autofinanțare se poate determina prin două

metode: deductivă și adițională2.
1) Prin procesul deductiv se pornește de la excedentul brut de exploatare (EBE,
care semnifică rezultatul brut al activității industriale și comerciale), din care se
deduc, succesiv, celelalte cheltuieli plătibile ale companiei (financiare,
extraordinare, etc.):
CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile =

= EBE + Venituri financiare și extraordinare încasabile
- Cheltuieli financiare și extraordinare plătibile
- Impozitul pe profit.
2) În procesul adițional se pornește de la rezultatul (net al) exercițiului la care se
adaugă cheltuielile (amortizări, provizioane, etc.) neplătibile la o anumită
scadență, după ce s-au scăzut din acestea veniturile calculate (reluările asupra
provizioanelor):
CAF = Rezultatul net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate =

= Rezultatul net al exercițiului
+ Amortizări și provizioane calculate
- Reluări asupra provizioanelor
2
7
+ (Valoarea netă contabilă a activelor cedate)

- (Venituri din cedarea activelor).
Test de autoevaluare marje de acumulare/solduri intermediare şi CAF

1) O companie prezintă următoarele informaţii, pe baza contului de profit şi pierdere:
VENITURI CHELTUIELI
CA 2.015 Cheltuieli variabile 1.605
Producţia stocată 100 Cheltuieli fixe 110
Provizioane reluate 60 Amortizări 100
Venituri financiare 62 Provizioane calculate 80
Venituri extraordinare 27 Dobânzi plătite 49
Cheltuieli extraordinare 20
Impozit pe profit 48
Să se determine marjele de acumulare, prin prisma abordării anglo-saxone, precum şi
capacitatea de autofinanţare.
2) Se prezintă următorul cont de profit şi pierdere:
VENITURI CHELTUIELI
Vânzări mărfuri 294.757 Costul mărfurilor vândute 132.021
Producţie vândută 400.201 Materii prime, materiale 287.218
consumabile
Variaţia stocurilor 133.219 Combustibil, energie, apă 22.775
Producţie imobilizată 87.554 Alte Ch materiale 15.918
Subvenţii de exploatare 30.000 Lucrări şi servicii executate de 8.973
terţi
Alte V exploatare 16.200 Impozite, taxe şi vărsăminte 8.645
asimilate
Am şi prov din exploatare 27.805 Salarii 81.639
Cesiunea AI 2.933 Asigurări şi protecţie socială 28.574
Total V exploatare Alte Ch exploatare 13.333

Titluri şi creanţe imobilizate 9.210 Am şi prov din exploatare 11.944
Titluri de plasament 2.777 Cesiunea AI 1.092
Dobânzi încasate 2.770 Total Ch exploatare
Provizioane financiare 1.110 Creanţe imobilizate 2.210
Total V financiare Titluri de plasament 898
V. op de gestiune 1.950 Dobânzi plătite 2.880
Total V extraordinare Am şi prov financiare 537
Total Ch financiare
Ch. op de gestiune 1.329
Total V extraordinare
Să se determine soldurile intermediare de gestiune, prin abordarea franceză, precum şi
capacitatea de autofinanţare.
8
Capacitatea de autofinanțare exprimă deci un surplus financiar degajat de

activitatea rentabilă a companiei. Aceasta nu are decât un caracter potențial dacă nu este
susținută de mijloace financiare efective. Acest aspect este infirmat sau confirmat de
variaţia trezoreriei nete (CF) ce rezultă din analiza echilibrului financiar pe baza
bilanţului sau a fluxurilor financiare. În urma distribuirii dividendelor, C.A.F. reprezintă
autofinanţarea totală (globală). Aceasta evidenţiază potenţialul companiei de a se
autofinanţa.
Autofinanţare totală = C.A.F. – Dividende distribuite (10)
Această relaţie îşi găseşte valabilitatea în economiile dezvoltate, unde
repartizarea, participarea salariaţilor la profit reprezintă o cheltuială deductibilă fiscal şi
nu o destinaţie de repartizare a profitului net, aşa cum este la noi. Astfel, pentru
determinarea autofinanţării globale (totale) se va avea în vedere alături de dividendele
distribuite şi partea din profitul net repartizată pentru participarea angajaţilor la profit
(manageri şi salariaţi).
Autofinanţarea reflectă bogăţia reţinută de companie şi reprezintă o resursă
internă care are ca obiectiv acoperirea nevoilor de finanţare ale exerciţiului viitor.
Autofinanţarea totală (globală) au două componente: autofinanţarea de menţinere şi
autofinanţarea netă.
1. Autofinanţarea de menţinere cuprinde sursele din care urmează să se realizeze în
viitor cheltuieli pentru menţinerea potenţialului productiv, respectiv pentru
reînnoirea mijloacelor de producţie şi acoperirea riscurilor de exploatare.
Principalele surse de formare a autofinanţării de menţinere sunt: amortizările
normale (aferente pierderii reale din valoarea imobilizărilor) şi provizioanele.
2. Autofinanţarea netă reprezintă acea parte din autofinanţarea brută din care se
formează sursele proprii ale companiei, peste necesarul cerut de refacerea
capitalului investit, având ca efect o îmbogăţire, o creştere a patrimoniului.
Autofinanţarea netă oferă, în concluzie, finanţarea proprie a companiei, ceea ce
constituie garanţia posibilităţilor sale de dezvoltare în viitor.
Afnetă=Afbrută – Ch pt menţinerea potenţialului productiv (11)
Autofinanţarea netă se determină din profitul net repartizat pentru fondurile

proprii, deci din profitul rămas după participarea angajaţilor la profit şi repartizarea
dividendelor cuvenite acţionarilor sau asociaţilor. Autofinanţarea conferă companiei o
serie de avantaje, cum ar fi:
reprezintă un mijloc sigur de finanţare, o sursă stabilă şi independentă;
conferă libertate de acţiune companiei, în sensul că autonomia financiară
dobândită prin autofinanţare îngăduie acesteia independenţa de gestionare faţă
de instituţiile financiare şi de credit;
conferă companiei un grad ridicat de libertate privind alegerea investiţiilor, cu
condiţia adoptării unor investiţii utile;
permite frânarea îndatorării şi de asemenea reducerea cheltuielilor financiare.
Nivelul autofinanţării depinde de arbitrajul realizat de companie între recurgerea
la capital propriu sau la capital împrumutat;
dă posibilitatea măsurării randamentului capitalurilor proprii, respectiv a
rentabilităţii financiare;
este un factor important în deschiderea accesului la piaţa de capital şi atragerea
capitalului străin.
Mărimea autofinanţării degajată de o companie joacă un rol puternic de
semnalizator al performanţei companiei. Aceasta indică potenţialilor investitori ai
9
companiei că este capabilă să utilizeze eficient capitalurile încredinţate şi să le asigure o

remunerare atrăgătoare.
Există o mulţime de factori ce necesită a fi cunoscuţi în scopul formulării de
decizii adecvate, cu efecte pozitive asupra evoluţiei profitului. Astfel, se poate spune că
profitul este influenţat de:
cantităţile ce se vând (q);
preţul de vânzare (p);
costul sau preţul de revenire al vânzărilor (c);
structura vânzărilor (S);
calitatea produselor, lucrărilor, serviciilor;
mărimea capitalului propriu (CPr)
gradul de îndatorare (levierul financiar)
Dintre această multitudine de factori, cei mai semnificativi , care au o influenţă
majoră asupra profitului, sunt preţul de vânzare şi costul de producţie.
Profitul creşte când preţul creşte, în condiţiile unor costuri nemodificate şi se
diminuează când preţul scade. De asemenea, profitul creşte, când costurile scad şi
totodată scade când costurile cresc, în condiţiile unor preţuri nemodificate.
5.3. Pragul de rentabilitate, punctul optim şi punctul critic

5.3.1. Costurile de producţie pe termen scurt
Pe o perioadă scurtă de timp, compania îşi poate desfăşura activitatea în aceleaşi

condiţii tehnice de înzestrare cu mijloace de muncă (instalaţii, utilaje, echipamente,
maşini etc.), iar producţia poate descreşte sau creşte pe seama altor factori de producţie,
variabili, ca de exemplu: materiile prime, materialele, semifabricatele, forţa de muncă
etc. Astfel, pe o perioadă scurtă de timp, modificarea costurilor este influenţată, mai
ales, de schimbările ce au loc la nivelul elementelor capitalului circulant, al cantităţii şi
eficienţei muncii depuse.
Pe o perioadă lungă de timp, compania poate opera modificări la nivelul
capitalului său fix, mărind sau scăzând volumul acestuia, perfecţionând echipamentele
de lucru, ceea ce va influenţa structura şi nivelul costurilor.
Delimitările ce au loc la nivelul celor două perioade sunt convenţionale şi au loc
cu scopul analizei costurilor şi înţelegerii comportamentului agentului economic.
Pe perioadă scurtă de timp, costurile de producţie se pot grupa, după conţinutul
şi modul lor de calcul, în trei categorii:
a) cost total (full cost)
b) cost mediu (cost unitar)
c) cost marginal
a) Costul total (CT)
Încorporează ansamblul cheltuielilor necesare pentru realizarea unui volum de
producţie (Q), în anumite condiţii concrete. Acesta cuprinde cheltuielile cu
aprovizionarea, fabricaţia şi desfacerea mărfurilor. În funcţie de modificările care apar
în cadrul diferitelor elemente de cheltuieli în raport cu evoluţia volumului producţiei,
costul total este compus din:
- costuri fixe (Cf);
- costuri variabile (Cv).
a1. Costurile fixe (Cf) sunt compuse din acele consumuri de factori de
producţie care rămân nemodificate, indiferent de variaţia volumului de producţie
(amortizarea, chiriile, asigurările etc.). Într-o perioadă scurtă de timp, aceste costuri nu
10
se modifică (indiferent de nivelul producţiei), dacă nu intervin alte schimbări (legislaţie,

nivelul preţurilor, regimul de amortizare a capitalului fix etc.)3.
a2. Costurile variabile (Cv) cuprind acele consumuri de factori de producţie
care sunt dependente de volumul producţiei (materii prime, energie, salarii etc.). Unele
din aceste elemente de cost se pot modifica proporţional cu producţia (materii prime,
semifabricatele, încorporate în produs), altele nu variază strict proporţional cu volumul
producţiei (salariile pentru orele suplimentare, combustibilul). Astfel, dacă mărimea
costurilor variabile (Cv) în funcţie de volumul producţiei, putem scrie relaţia:
Cv = f(Q) (12)
Costul total se determină prin însumarea celor două costuri:
CT = Cf + Cv (13)
De asemenea, se poate afirma că pe termen scurt, datorită nemodificării
costurilor fixe, variaţia costurilor totale este generată de modificările care apar la nivelul
costurilor variabile.
CT = Cf + f(Q) (14)
b) Costul mediu unitar
Semnifică totalitatea cheltuielilor de producţie necesare pentru producerea unei
unităţi de produs şi se determină ca raport între costurile de producţie totale şi volumul
producţiei (rezultă costul mediu; prin însumarea elementelor de cheltuieli pe bază de
antecalcul sau calculaţie pe produs, rezultă un cost unitar concret). Costul mediu unitar
se poate determina pe cele trei tipuri de costuri prezentate anterior.
b1. Costul total mediu (CTM) se determină prin raportarea costului total la
volumul producţiei.
CT Cf + Cv Cf + f (Q)
CTM = = = (15)
Q Q Q
b2. Costul fix mediu (CfM) rezultă în urma raportării costurilor fixe la volumul
producţiei.
Cf
CfM = (16)
Q
b3. Costul variabil mediu (CvM) se calculează raportând costul variabil la
volumul producţiei.
Cv f (Q)
CvM = = (17)
Q Q
c) Costul marginal (Cm)
Se exprimă ca un cost suplimentar antrenat de producerea unei cantităţi adiţionale
dintr-un produs. Acesta reprezintă sporul de cheltuieli totale determinate de creşterea cu
o unitate a producţiei şi se calculează raportând sporul costului total ( ∆ CT), la sporul
de producţie obţinut ( ∆ Q), adică:
∆CT
Cm = (18)
∆Q
De asemenea, costul marginal se poate calcula şi prin scăderea din costul total
pentru realizarea a “n+1” produse a costului total pentru realizarea a “n” produse,
potrivit relaţiei:
Cm = CTn+1-CTn4 (19)
Costul fix, fiind considerat constant pe o perioadă scurtă de timp, adică
3
Beju V, Preţuri, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
4
Beju V, op.cit.
11
independent de volumul producţiei, se poate scrie ∆ Cf = 0. Astfel, se poate afirma că

acesta nu afectează evoluţia costului marginal. Deci, evoluţia costului marginal este
dependentă de evoluţia costului variabil.
Toate aceste elemente - costurile totale medii, costurile variabile medii şi
costurile marginale - pot reprezenta instrumente de reglare a ofertei de produse,
determinând un anumit comportament al diferiţilor agenţi economici. Pe baza acestora
şi ţinând cont şi de nivelul preţurilor, se pot stabili şi cunoaşte diferitele situaţii în care
se găsesc agenţii economici, la un moment dat.
5.3.2. Determinarea ofertei producătorului în funcţie de costuri

şi evoluţia preţurilor pieţei
Pentru a putea pune în evidenţă comportamentul unui producător în funcţie de

costurile sale şi preţul pieţei, se va recurge la un exemplu fictiv, avându-se în vedere un
produs omogen, care are ca piaţă de desfacere o piaţă cu concurenţă perfectă, adică,
agentul economic nu poate influenţa preţul de vânzare. Pe măsura sporirii volumului
producţiei, cresc şi costurile variabile, deci implicit şi costurile totale, cele fixe
rămânând neschimbate.
Costul marginal prezintă la început o reducere pentru fiecare unitate adiţională,
suplimentară, după care are un trend crescător. Această creştere poate fi explicată prin
acţiunea “legii productivităţii marginale descrescânde a factorilor de producţie” sau
mai pe scurt “legea randamentelor descrescătoare”. Conform acestei legi, pe măsură
ce un producător creşte volumul factorilor de producţie variabili în vederea majorării
producţiei, randamentul factorilor implicaţi se reduce succesiv. Acest lucru se datorează
faptului că este folosită o cantitate tot mai mare dintr-un factor variabil cu şi o parte tot
mai mică din ceilalţi factori consideraţi ficşi. Astfel, cu fiecare cantitate de factori de
producţie suplimentari, producţia poate creşte, dar într-o proporţie din ce în ce mai
mică.
Referitor la costurile medii (unitare), se constată că au o evoluţie diferită: cele
fixe medii scad odată cu creşterea volumului producţiei, cele variabile medii şi cele
totale medii scad treptat până la un anumit volum de producţie, după care cresc, tot sub
acţiunea legii randamentelor descrescătoare. Majorarea producţiei în situaţia scăderii
randamentelor factorilor de producţie, determină majorarea costurilor şi face să
acţioneze aşa-zisa lege a costurilor crescătoare.
Venitul marginal (Vm) exprimă venitul adiţional (suplimentar) obţinut din
vânzarea unei unităţi suplimentare dintr-un produs. În condițiile concurenţei perfecte,
venitul marginal este egal cu preţul unitar al produsului (P) şi acesta este oferit de
utilitatea marginală a produsului (utilitate ce se atinge prin cumpărarea unei cantităţi
suplimentare dintr-un produs, respectiv ultima unitate ce se cumpără).
Astfel, avem relaţia:
Vm = P (20)
Se constată că profitul se poate realiza numai după ce se depăşeşte o anumită
cantitate minimă de produs şi până la o anumită cantitate, în condiţiile unor preţuri ale
pieţei. Astfel, se poate realiza o reprezentare grafică a curbelor costurilor medii şi a
costului marginal în funcţie de creşterea producţiei, potrivit figurii următoare5:
5
Beju V, op.cit.
12
Figura 5 Curbele costurilor medii şi a costului marginal
5.3.3. Pragul de rentabilitate sau punctul mort liniar
Activitatea unei companii se află permanent sub incidenţa riscului economic

(sau operaţional), deoarece aceasta nu poate să prevadă cu exactitate diferitele
componente ale rezultatului său (cantitate, preţ, cost) şi ale ciclului de exploatare
(activităţi, prelucrări, desfaceri). Riscul economic evaluează posibilitatea obţinerii unui
rezultat insuficient sau chiar negativ (pierderi). Această posibilitate este legată de
importanţa cheltuielilor fixe care afectează negativ flexibilitatea companiei şi implicit
capacitatea acesteia de a se adapta la variaţia cifrei de afaceri.
Gradul de flexibilitate depinde atât de potenţialul uman şi tehnic cât şi de
structura organizatorică a companiei. Riscul de exploatare depinde în special de nivelul
cheltuielilor fixe, fiind mult mai bine absorbit de o cifră de afaceri mai mare. Sinteza
între nivelul cheltuielilor fixe şi cel al marjei realizează pragul de rentabilitate evidenţiat
prin analiza Cost-Volum-Profit.
Reprezintă acea situaţie dată de nivelul minimal al producţiei de la care
compania începe să obţină profit. În acest punct, profitul înregistrat de companie este
zero, deoarece încasările din vânzarea producţiei (PxQ) abia acoperă costurile totale
(CT). Astfel, avem:
P x Q = CT (21)
Dacă egalitatea de mai sus se împarte la cantitatea de producţie, obţinem:
PxQ CT
= = P = CTM (22)
Q Q
Deci, se poate spune că, în pragul de rentabilitate, unde profitul este egal cu
zero, preţul de vânzare al produsului este identic cu costul total mediu
În reprezentarea grafică anterioară, pragul de rentabilitate apare în punctul A,
punctul de intersecţie a curbei costului total mediu cu dreapta preţului şi corespunde
unei cantităţi de producţie QA.
Dacă firma produce mai puţin decât cantitatea QA, aceasta va înregistra pierderi.
Dacă vrea să obţină profit, firma trebuie să producă o cantitate de producţie Q mai mare
decât QA. Astfel pentru o cantitate Q>QA, preţul este superior costului total mediu şi se
înregistrează profit. Cu cât Q obţinut este mai mare cu atât profitul obţinut va fi mai
mare (până la un anumit punct).
Totodată, apare întrebarea. Cât de mult poate produce o companie în condiţii de
13
rentabilitate? Bazându-se pe acţiunea legii randamentelor descrescătoare (şi pe cea a

costurilor crescătoare), există o limită a creşterii volumului de producţie în condiţii de
rentabilitate. Această limită maximă (sinonimă pragului de rentabilitate) este dată tot de
egalitatea următoare, sau altfel spus de intersecţia cu dreapta preţului.:
P = CTM (23)
În cazul reprezentării grafice, limita maximă a producţiei pentru care se obţine
profit, în condiţiile preţului dat, apare în punctul T şi corespunde unei producţii QT.
Deci, producţia (Q) ce se poate obţine cu profit este cuprinsă între QA şi QT, conform
relaţiei:
QA < Q < Q T (24)
unde : Q - producţia care se realizează în afara acestui interval (Q<QA, respectiv Q>QT).
Determinarea pragului de rentabilitate se poate face, după caz, în unităţi fizice,
valorice sau în număr de zile, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a
companiei.
În cazul companiei monoproductive (realizează un singur produs), pragul de
rentabilitate în unităţi fizice se calculează pornind de la ipoteza unui cost variabil unitar
(Cv) constant în raport cu creşterea volumului producţiei. Aceasta înseamnă că,
indiferent de volumul fizic al producţiei vândute (Q), cheltuielile variabile pe unitatea
de produs sunt constante, variind în schimb volumul total al acestora (CV).
CV = cv x Q (25)
Totodată, se porneşte de la ipoteza constanţei preţului unitar de vânzare (p)
indiferent de volumul producţiei fizice vândute (Q). Cu alte cuvinte, piaţa absoarbe
toată producţia la acelaşi preţ.
CA = p x Q (26)
Astfel, pornind de la această ipoteză se poate spune că pragul de rentabilitate
reprezintă volumul fizic al producţiei vândute care acoperă totalul cheltuielilor (fixe +
variabile: CT = CV + CF), iar rezultatul exploatării este nul (RE = 0) şi se determină
conform relaţiei:
CA (V) = CT şi RE = 0
CA = CV + CF
P x Q = cv x Q + CF
CF
P x Q – cv x Q = CF Q PR =
p − cv
CF
QPR = (27)
mCv
unde:
QPR = volumul fizic al producţiei vândute pentru a atinge pragul de rentabilitate;
p – cv = marja unitară a cheltuielilor variabile (mcv) sau marja brută de acumulare pe
unitatea de produs.
14
Figura 6 Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate liniar
În QPR, compania nu înregistrează nici un profit, dar nici pierdere. Instabilitatea

profitului este cu atât mai mare, cu cât compania este mai aproape de punctul său mort.
Când Q<QPR, costurile depăşesc C.A., iar compania lucrează în pierdere.
Când Q>QPR, costurile sunt surclasate de C.A. suficient de mare pentru a degaja
şi profit. Cu cât Q va fi mai mare faţă de acest punct mort, cu atât mai mult profitul va
creşte, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile fixe
sunt absorbite deja de vânzările realizate până în punctul mort).
Cheltuielile fixe repartizate asupra producţiei vor fi recuperate prin vânzările
iniţiale (vânzările realizate până la atingerea punctului mort). În realitate, cheltuielile
fixe nu reprezintă o anumită constantă pentru toate nivelurile de activitate. În asemenea
situaţii, chiar dacă costurile variabile respectă regula proporţionalităţii, modificarea
costurilor totale determină apariţia unui nou prag de rentabilitate.
De asemenea, în realitatea economică, preţul de vânzare nu poate rămâne
constant, deoarece concurenţa oferă situaţii diverse. În situaţia scăderii cererii pe piaţă
(neluată în calcul de companie), preţurile vor scădea. Acest fenomen va determina
întârzierea plăţilor, creşterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare şi a celor
pentru riscuri şi cheltuieli. Cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar
profitul va scădea în mod semnificativ. Astfel, în aceste condiţii va creşte nivelul
pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea grafică acesta se va deplasa spre dreapta pe
axa absciselor.
Dacă cererea de produse pe piaţă creşte, preţurile şi automat profitul vor creşte,
determinând o scădere a punctului critic, adică o deplasare spre stânga pe axa
absciselor.
Astfel, se poate spune că punctul mort sau pragul de rentabilitate nu este un
concept static, nu există un punct mort absolut, ci un prag de rentabilitate, cu un anumit
orizont de calcul.
Pentru a determina pragul de rentabilitate în unităţi valorice, în cazul
companiilor nonproductive se înmulţeşte pragul de rentabilitate în volum (QPR) cu
preţul de vânzare unitar (p).
CF
PxQPR = xp
mcv
mcv
unde: x100 = R mcv (rata marjei asupra costului variabil unitar)
P
15
CA PR = Q PR xp (28)
sau:
CF
CA PR = (29)
R mcv
Conform ultimei formule de calcul, pragul de rentabilitate reprezintă valoarea
cifrei de afaceri pentru care suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra
costului variabil.
Pentru companiile care produc şi comercializează o gamă variată de produse,
punctul mort valoric, pentru întreaga producţie are următoarea formulă:
CF(absolut)
CA PR = (30)
MCV%
unde: MCV% - rata marjei asupra cheltuielilor variabile totale.
În cazul companiilor din sectorul comercial (comercializare de mărfuri), pragul

de rentabilitate se determină în mod asemănător, ţinându-se cont de toate cheltuielile
unităţii, inclusiv costurile mărfurilor vândute la preţul cu amănuntul.
Test de autoevaluare determinare pragul de rentabilitate

3) O companie a realizat o cifră de afaceri de 2.000 mii euro, înregistrând cheltuieli variabile de
1.600 mii euro şi cheltuieli fixe de 100 mii euro. Se cere:
a) care este cifra de afaceri în pragul de rentabilitate?
b) rezultatul optenabil la o creştere cu 10% a CA.
c) care va fi cifra de afaceri necesară, pentru a obţine un rezultat de 350 mii euro?
d) care va fi cifra de afaceri necesară pentru a menţine rezultatul iniţial, în condiţiile
creşterii cheltuielilor fixe cu 50 mii euro ?
4) 2 companii prezintă următoarea structură a veniturilor şi cheltuielilor:
lei
A B
Vânzări 100.000 100.000
CV 60.000 30.000
CF 30.000 60.000
Să se determine:
a) pârghia operaţională în cazul celor 2 companii.
b) variaţia pârghiei operaţionale ca urmare a reducerii, respectiv a creşterii cu 10% a
vânzărilor.
5) Cunoscând următoarele elemente:
Preţ unitar = 250 lei
Cost variabil unitar = 150 lei
Cantitatea vândută lunar = 400 u.f.
Ştiind că, managerul vânzărilor solicită o majorare a cheltuielilor cu reclama cu 10.000
lei/lună, ceea ce va antrena o creştere a vânzărilor cu 30.000 lei/lună, să se arate dacă se
poate realiza schimbarea propusă.
6) Cunoscând următoarele elemente:
Preţ unitar = 250 lei
Cost variabil unitar = 150 lei
Cantitatea vândută lunar = 400 u.f.
Ştiind că, managerul vânzărilor solicită o majorare a bugetului cu reclama cu 15.000 lei,
16
precum şi reducerea preţului cu 20 lei, ceea ce va antrena o creştere fizică a vânzărilor

cu 50%, să se arate dacă se pot realiza schimbările propuse.
Dacă se are în vedere mecanismul specific de asigurare a profitului din adaosul

comercial (Ac) cuprins în preţul de vânzare cu amănuntul, atunci pragul de rentabilitate
se determină pe baza relaţiilor6:
Ac = CT
Ac = CV + CF
1
D × C × 1 / 100 = D × N v × + CF
100
CF
DPR = × 100 (31)
C − Nv
unde:
D – vânzările de marfă la preţul cu amănuntul;
C - cota medie de adaos comercial;
N v - nivelul mediu al cheltuielilor de circulaţie variabile.
5.3.4. Pragul de rentabilitate sau punctul mort neliniar
Modelul pragului de rentabilitate prezentat anterior porneşte de la ipoteza

liniarităţii evoluţiei indicatorilor financiari (cifra de afaceri, costuri) pe toată perioada
analizată. Dacă se ia în calcul varianta mai realistă a neliniarităţii între evoluţia
eforturilor (cheltuieli variabile) şi cea a efectelor (vânzări, C.A.), se observă apariţia mai
multor praguri de rentabilitate.
Variaţia neliniară a costurilor de producţie şi a vânzărilor (prezentată în figura
următoare) determină două puncte moarte sau praguri de rentabilitate. În modelul
neliniar, prezentat în continuare, preţul de vânzare poate avea o evoluţie descrescătoare
în raport cu cifra de afaceri, creşterea volumului vânzărilor făcându-se pe baza unor
reduceri de preţuri din ce în ce mai mari. Variaţia cifrei de afaceri generează o scădere a
cheltuielilor în prima parte a intervalului de variaţie (PR1; PR2) şi o majorare accentuată
în ultima parte a acestuia.
Figura 7 Pragul de rentabilitate neliniar
Astfel, conform figurii 7, apar două praguri de rentabilitate (PR1 şi PR2). Între
6
Mărgulescu D, Niculescu M, Robu V, Diagnostic economico-financiar, Ed. Romcart, Bucureşti, 1994.
17
cele două puncte moarte se constată că activitatea companiei este rentabilă, profitabilă.
Pentru a da o complexitate mai mare noţiunii de punct mort, se introduce în cadrul
cheltuielilor fixe şi cheltuieli financiare (care nu apar la rezultatul exploatării) şi se
obţine astfel punctul mort global. Pe baza punctului mort global, care ia în calcul şi
costul îndatorării, se poate face o primă abordare asupra riscului financiar (acesta
urmând să fie abordat detaliat pornindu-se de la efectul levierului financiar, studiat deja
anterior).
Studiul pragului de rentabilitate oferă informaţii de gestiune relevante în ceea
ce priveşte calculul economic, dar mai puţin pertinente sub aspectul realităţii
economice, datorită următoarelor limite:
porneşte de la o cerere limitată, la preţ fix, cât şi de la randamente constante;
analiza se face pe termen scurt şi nu implică modificări în structura producţiei.
În realitate, delimitarea în cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe nu rămâne
neschimbată în timp şi nici pentru variaţii mai mari ale cifrei de afaceri. Astfel,
modelul poate fi aplicat cu succes numai la companiile mici, la nivelul de atelier,
precum şi la companiile comerciale la care această structură nu suportă
modificări sensibile.
În ciuda acestor limite, calculul pragului de rentabilitate conferă şi o serie de
avantaje:
furnizează informaţii cu privire la nivelul minim de activitate necesar pentru a
obţine profit;
dă posibilitatea, sub diferite ipoteze, să se anticipeze profitul;
este un instrument ce ajută la luarea deciziei privind investiţiile pentru produse,
investiţiile de modernizare sau de dezvoltare a companiei;
oferă explicaţii referitoare la abaterile (ecartul) dintre previziune şi realizări. În
acest context, punctul mort arată, într-o anumită măsură, faptul că scăderea
profitului este datorată fie scăderii vânzărilor, fie unei creşteri a costurilor fixe sau
a celor variabile şi invers.
5.3.5. Punctul optim (Maximizarea profitului)
a) În condiţii de concurenţă perfectă
Fiecare producător îşi pune problema cât să producă pentru a realiza un profit maxim.
Mărimea profitului depinde de volumul (şi structura) producţiei, de nivelul preţurilor şi al
costurilor. Profitul (Pr) este exprimat în general ca diferenţă între încasările din vânzarea
producţiei şi costul total.
Pr = P x Q – CT (32)
Costul total fiind format din costurile variabile totale şi costurile fixe totale, se
poate scrie:
CT = Cf + f(Q) (33)
Dacă se înlocuieşte în formula profitului, avem:
Pr = P x Q – Cf – f(Q) (34)
Interpretând această relaţie ca pe o funcţie ale cărei soluţii sunt puncte critice,
calculăm derivata de ordinul întâi în funcţie de producţia Q şi o egalăm cu zero. Se vor
obţine puncte critice, dintre care vor fi selectate cele extrem de minim şi de maxim.
Astfel, se poate stabili în ce condiţii profitul poate fi minim şi în care poate fi maxim.
18
d Pr d(P * Q) dCF
= − − f (Q) = 0 (35)
dQ dQ dQ
Cum costurile fixe pe o perioadă scurtă de timp sunt constante, derivata de
ordinul întâi a acestora este nulă:
dCF
=0 (36)
dQ
Derivata costului variabil în raport cu producţia este egală cu costul marginal:
df (Q)
= f ' (Q) = Cm (37)
dQ
Astfel, înlocuind în formula iniţială, se poate obţine:
d Pr d (PQ)
= P − f ' (Q) = 0 , întrucât =P (38)
dQ dQ)
Deci P = F’(Q), sau se mai poate scrie:
P = Cm (39)
Din această relaţie rezultă că profitul unui producător devine maxim pentru acel
volum de producţie pentru care preţul de vânzare este identic cu costul marginal al
produsului7. În această situaţie se obţine nivelul optim al producţiei, iar profitul total
este maxim. Dacă se depăşeşte acest nivel, orice unitate adiţională din produs va avea
un cost marginal crescător, mai mare decât preţul de vânzare (venitul marginal) şi se vor
înregistra pierderi, care anulează treptat profitul aferent nivelului optim de producţie.
În reprezentarea grafică din figura 27, punctul optim E se află la intersecţia
curbei costului marginal cu dreapta preţului şi corespunde unei cantităţi de producţie
QE. Profitul pe unitatea de produs se determină raportând profitul total la volumul
producţiei (Prtotal / Q), ceea ce reprezintă de fapt diferenţa dintre preţul produsului şi
costul total mediu, deci:
Pr tot. P × Q − CT
= = P − CTM (40)
Q Q
Acest profit este egal cu zero în punctele A şi T din figura 5 şi descreşte după
punctul E, până când se anulează în punctul T.
b) În condiţiile unei concurenţe imperfecte
În cadrul unei concurenţe imperfecte, producătorul îşi poate maximiza profitul

prin variaţia producţiei şi a preţului. Preţul şi producţia sunt variabile dependente,
deoarece creşterea cantităţilor vândute poate fi însoţită de o scădere a preţului.
În aceste situaţii, venitul marginal, adică încasarea adiţională ce rezultă din
creşterea vânzărilor, va fi descrescătoare.
În cadrul concurenţei imperfecte se respectă aceleaşi etape şi relaţii de calcul ca
şi în cazul concurenţei imperfecte, însă analiza se duce mai departe, conform relaţiilor şi
afirmaţiilor ce urmează.
În condiţii de concurenţă imperfectă unde şi preţul şi încasarea sunt
descrescătoare, maximizarea profitului cere şi o a doua condiţie şi anume aceea ca
derivata a doua a funcţiei profitului, tot în funcţie de volumul producţiei (Q), să fie mai
mică decât zero:
7
Beju V, op.cit.
19
d 2 Pr
Pr’’<0, dar Pr ' ' = 0 <0
d 2Q
Pr' ' = (QxP)' ' − CT ' '
(QxP)’’ – CT’’<0
Pr ' ' < 0
De aici rezultă că:
(QxP)’’ < CT’’ (41)
Aceasta înseamnă că ritmul de creştere al încasării marginale este mai mic decât
ritmul creşterii costului marginal.
5.3.6. Punctul critic
În cadrul economiei de piaţă, preţul oscilează prin jocul cererii şi ofertei. Când
acesta creşte, agentul economic are posibilitatea de a mări volumul producţiei, majorând
intervalul în care aceasta se poate realiza cu un profit maxim. Astfel, conform figurii 27,
dacă preţul ar creşte la 90 de unităţi monetare, punctul A se deplasează în stânga, iar
punctele E şi T în dreapta şi în sus.
Situaţia începe să devină critică atunci când preţurile pieţei au o tendinţă de
scădere, situaţii în care agenţii economici trebuie să-şi micşoreze costurile pentru a nu
intra în zona de pierdere. În mod concret, situaţia începe să devină critică şi se atinge
punctul critic, dacă preţul coboară până la limita minimă a costului total mediu. Punctul
critic este punctul cel mai de jos de pe curba costului mediu total. Dacă preţul coboară
la acest nivel, firma înregistrează profit zero. De altfel, acest punct este şi punctul de
intersecţie al curbei costului marginal cu curba costului mediu total8. Se poate spune că
punctul critic este dat de relaţia:
P = CTM = Cm (42)
Totodată, apare o întrebare pertinentă, în momentul în care firma atinge acest
punct, la un anumit nivel al producţiei, în urma scăderilor succesive ale preţului: ce
trebuie făcut, se opreşte sau nu producţia? Răspunsul la întrebare depinde de mai mulţi
factori, printre care şi mărimea capitalului fix neamortizat. De regulă, compania va
continua să producă atâta timp cât prin preţuri îşi acoperă costurile variabile medii şi
ceva din costurile fixe medii.
5.3.7. Punctul de oprire sau de închidere
Acest punct este atins atunci când preţul coboară şi mai mult, până la nivelul
costului variabil mediu, în punctul minim al acestuia. În acest punct, curba costului
variabil mediu intersectează curba costului marginal. Altfel spus, punctul de oprire
corespunde egalităţii:
P = CVM = Cm (43)
Continuarea activităţii şi implicit a producţiei în aceste condiţii în care prin preţ
nu se recuperează costurile variabile medii este inexplicabilă.
5.3.8. Intervalul de siguranţă
Intervalul dintre punctul mort şi vânzările (C.A.) efective este denumit interval
de siguranţă. Procentual, acesta exprimă sau avertizează ce reduceri ale vânzărilor
8
Cristea H., Talpoș I., Corduneanu Carmen, Lăbuneț Aurora, Pirtea M., Gestiunea financiară a societăților comerciale, vol. I-IV,
Ed. Mirton, Timișoara, 2001.
20
(C.A.) efective sunt posibile până la atingerea punctului mort.

După cum s-a constatat, se poate spune că pragul de rentabilitate are la bază
structura costurilor (cheltuielilor) de producţie: fixe şi variabile. Chiar dacă două sau
mai multe companii obţin profituri identice, acestea diferă prin structura costurilor şi
prin marjele brute.
CAef − CApr
IS% = x100 (44)
CAef
unde:
CAef = cifra de afaceri efectivă
CApr = cifra de afaceri în punctul mort
5.4. Analiza riscurilor
Analiza performanţelor financiare a unei companii este incompletă dacă nu se ia în

considerare şi riscul asumat pentru atingerea acestei performanţe. Noţiunea de
performanţă financiară nu are sens decât în cadrul dualităţii : rentabilitate-risc (figura
următoare). Având în vedere că aceşti parametri sunt contradictorii, se pune problema
stăpânirii unui anumit nivel de risc, pentru a creşte rentabilitatea aşteptată, obiectivul
gestiunii financiare fiind maximizarea rentabilităţii la un anumit nivel de risc asumat.
CREAŢIA VALORII
Rentabilitate Risc
Economică Economic
Financiară Financiar
Monetară De faliment
Figura 8 Parametrii valorii : rentabilitate-risc
Deoarece orice activitate economică comportă în derularea ei anumite riscuri,

agenţii economici nu şi le asumă decât în măsura în care rentabilitatea economică
compensează riscurile.
5.4.1. Conceptul şi tipologia riscurilor
Într-un sens general, riscul reprezintă posibilitatea ca o acţiune viitoare să

genereze pierderi care vor afecta patrimoniul, interesele, activitatea şi rezultatele unui
agent economic. O abordare mai recentă consideră însă că riscul poate conduce atât la
pierderi cât şi la câştiguri. Din acest motiv considerăm că riscul exprimă probabilitatea
apariţiei unor neconcordanţe (favorabile sau nefavorabile) între nivelul preconizat şi cel
obţinut, al unor acţiuni viitoare.
Pentru o companie cauzele care generează riscul pot fi:
specificul activităţii desfăşurate;
concurenţa;
conjunctura economică;
calitatea actului managerial;
relaţiile cu clienţii, furnizorii, băncile;
lipsa informaţiilor sau inexactitatea acestora;
împrejurări de forţă majoră (calamităţi naturale) sau fortuite (incendii, furt,
accidente).
Orice activitate este supusă riscului, dar în proporţii diferite. Cu cât riscul este
mai mare cu atât creşte şi pretenţia investitorilor ca remunerarea capitalului investit să
21
fie la nivelul riscului asumat.

La nivelul unei companii, riscurile poate îmbrăca variate forme care pot fi
grupate în: riscuri economice şi riscuri financiare.9
a) Riscurile economice sunt corelate cu activitatea de exploatare, fiind legate de
realizarea volumului de activităţi specifice, de realizarea profitului previzionat sau de
realizarea unor fluxuri de lichidităţi viitoare.
La rândul lor, riscurile economice se împart în:
riscuri parteneriale;
riscuri comerciale.
1) Riscurile parteneriale sunt generate de relaţiile agentului economic cu

furnizorii şi clienţii şi pot fi:
riscuri privind negocierea neurmată de contractare;
riscuri privind modificarea condiţiilor de executare a contractelor
comerciale;
riscuri de neexecutare, executare tardivă sau necorespunzătoare a obligaţiilor
contractuale;
riscuri privind scumpirea materiilor prime şi a serviciilor;
riscuri privind pierderile din timpul transportului;
riscuri privind bonitatea clienţilor;
riscuri generat de lipsa de oportunităţi în desfacere sau de practicarea unor
forme de decontare neadecvate;
riscurile privind vânzările pe credit;
riscuri privind neplata preţului;
riscuri acţionării în justiţie.
2) Riscurile comerciale decurg din activitatea agentului economic, fiind
localizate în domeniul managementului, respectiv al producţiei.
În domeniul managementului există riscul ca întreprinderea să promoveze în
posturile de conducere persoane care nu posedă calificarea şi aptitudinile necesare.
În sfera producţiei se pot manifesta:
riscul generat de acţiunea factorilor naturali;
riscul neasigurării stocurilor de materii prime şi materiale sau al
aprovizionării cu stocuri peste necesar;
riscul imobilizării resurselor în mijloace fixe neproductive;
riscul de inovaţii (modernizarea producţiei);
riscul de nefuncţionare a produselor;
riscul de exploatare, generat de neacoperirea costurilor de veniturile
companiei;
b) Riscurile financiare sunt asumate de companie, fiind legate de structura
financiară a companiei şi influenţa acesteia asupra rezultatelor şi privesc:
riscul de îndatorare;
riscul valutar;
riscul ratei dobânzii;
riscul inflaţiei;
riscul de insolvabilitate.
1) Riscul de îndatorare este cauzat de creşterea împrumuturilor fără a se lua în
considerare corelaţia „rata rentabilităţii economice a companiei – rata dobânzii la
împrumuturi”. Dacă rata rentabilităţii economice este superioară ratei dobânzii
9
Bătrâncea, I., Stâneanu, Ghe., Analiza fluxurilor de trezorerie, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1997, p. 123.
22
practicate pe piaţa de capital se recomandă apelarea la credite pentru extinderea

activităţii. În caz contrar îndatorarea are ca şi efect decapitalizarea companiei, cu
influenţe asupra echilibrului financiar10.
Corelaţia amintită este pusă în evidenţă cu ajutorul „efectului de levier”, pe baza
relaţiei:
Dat
R f = R e + (R e − R d ) ⋅ ⋅ 100 (45)
Cpr
unde:
Re, Rf – rata rentabilităţii economice, financiare;
Rd – rata dobânzii la împrumuturi;
Dat – datoriile companiei;
Cpr – capital propriu.
Din relaţie se observă că:
dacă Re> Rd: atunci rata rentabilităţii financiare este cu atât mai mare cu
Dat
cât gradul de îndatorare creşte ( ). În acest caz compania beneficiază
Cpr
de „efectul de levier” riscul fiind redus.
dacă Re< Rd: atunci rata rentabilităţii financiare este influenţată negativ
de îndatorare. La nivelul companiei se manifestă „efectul de bumerang”,
situaţia fiind riscantă.
Efectul de levier reflectă aşadar, incidenţa îndatorării companiei asupra
rentabilităţii financiare, care poate fi pozitivă, negativă sau nulă.
2) Riscul valutar reflectă deprecierea monedei naţionale în raport cu alte monede
şi se referă la corelaţia dintre încasările şi plăţile în valută, când:
pentru exportator această depreciere creează disponibilităţi băneşti
suplimentare, cu efect pozitiv asupra lichidităţii.
pentru importator efectul este invers, determinând pierderi financiare
cu efect negativ asupra activităţii agenţilor economici.
3) Riscul ratei dobânzii se urmăreşte în corelaţie cu veniturile şi cheltuielile
generate de modificarea acestei rate.
Dacă rata dobânzii creşte, în cazul împrumuturilor, există pericolul ca să fie
depăşită rata rentabilităţii economice când se accentuează efectul de „bumerang”.
4) Riscul inflaţiei afectează rezultatele companiei ca urmare a necorelării
influenţei acestui factor asupra veniturilor şi cheltuielilor companiei.
5) Riscul de insolvabilitate este datorat incapacităţii companiei de a-şi achita
datoriile generate fie de angajamente anterioare, fie de operaţiuni curente. Între
indicatorii care anticipează insolvabilitatea amintim:
deprecierea fluxului de numerar;
reducerea profitului;
creşterea gradului de îndatorare;
reducerea ponderii activelor lichide în total active;
diminuarea veniturilor din exploatare.
Din prezentarea făcută se poate observa că rezultatul unei companiei este sub
influenţa factorilor aleatori ce însoţesc acţiunile acesteia în toate fazele procesului de
exploatare: aprovizionare, producţie, desfacere.
Variabilitatea rezultatului (riscul) este cu atât mai bine stăpânită de agentul
economic, cu cât acesta manifestă un grad mai mare de flexibilitate.
10
Buglea A., Lala Popa I. , Analiză economico-financiară, Editura Mirton, Timișoara, 2009.
23
Ca şi efect, riscul devine o frână în desfăşurarea activităţii economice şi a

expansiunii ei deoarece duce la dificultăţi în procesul de decizie prin:
reducerea volumului de afaceri;
suportarea unor pagube materiale.
Clasificarea riscurilor din domeniul economic se poate face după mai multe
criterii dintre care menţionăm:
după natura lor:
- riscuri speculative;
- riscuri pure.
după originea lor:
- riscuri interne, generată de activitatea desfăşurată;
- riscuri externe, generate de mediu.
după consecinţe:
- riscuri generatoare de pagube pentru agenţii economici;
- riscuri generatoare de pagube pentru terţi.
5.4.2. Analiza riscului de exploatare (economic)
Riscul economic este determinat de incapacitatea companiei de a se adapta la

timp şi cu cel mai mic cost modificărilor mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Pe
lângă factorii generali (creşterea preţurilor materiilor prime, creşterea salariilor,
reducerea vânzărilor) riscul economic depinde în special de structura costurilor,
respectiv de comportamentul lor faţă de volumul de activitate.
Pentru aprecierea riscului economic se foloseşte metoda pragului de rentabilitate
(punctul critic) care măsoară flexibilitatea companiei în raport cu condiţiile de
exploatare. Pragul de rentabilitate este punctul la care cifra de afaceri acoperă
cheltuielile de exploatare sau punctul la care preţul de vânzare este egal cu costul unitar,
rezultatul fiind nul.
În termeni de risc spunem că începând de la acest punct compania începe să
devină rentabilă. Cu cât nivelul activităţii este mai îndepărtat de acest punct, cu atât
riscul este mai redus iar activitatea companiei mai profitabilă.
Determinarea pragului de rentabilitate se poate face în unităţi fizice sau valorice, pentru
un singur produs sau pentru întreaga activitate. Elementul fundamental al poziţionării pragului
de rentabilitate îl constituie gruparea costurilor în funcţie de dependenţa lor faţă de volumul
producţiei, în costuri fixe, respectiv costuri variabile.
Coeficientul de elasticitate se determină pe baza cifrei de afaceri aferentă
pragului de rentabilitate şi măsoară sensibilitatea (elasticitatea) rezultatului exploatării
la variaţia nivelului de activitate, relaţia de calcul fiind următoarea:
ΔRE
e = RE (46)
ΔCA
CA
unde:
RE – rezultatul exploatării;
CA – cifra de afaceri.
Coeficientul de elasticitate măsoară sporul relativ al rezultatului exploatării care
rezultă din sporul relativ al cifrei de afaceri. Valoarea acestui coeficient este dependentă
de poziţia nivelului de activitate faţă de pragul de rentabilitate.
Dacă avem în vedere faptul că în punctul critic rezultatul exploatării este egal cu
24
zero (RE = 0), atunci relaţia de calcul a coeficientului de elasticitate în acest punct
devine:
CA
e= (47)
CA − CA critica
Cu cât compania se îndepărtează de pragul de rentabilitate, cu atât elasticitatea
este mai redusă, deci riscul economic mai mic; iar cu cât se apropie de pragul de
rentabilitate, elasticitatea este mai mare, iar riscul creşte. În funcţie de valoarea
coeficientului de elasticitate, compania se poate afla în una din situaţiile următoare:
instabilă, cu un risc economic ridicat dacă e > 11;
relativ stabilă, dacă e ≈ 6;
confortabilă, cu risc redus, dacă e < 6.
5.4.3. Analiza riscului financiar (îndatorării)
Pentru desfăşurarea activităţii, compania utilizează atât resurse financiare

proprii, cât şi resurse financiare împrumutate care se deosebesc prin costul pe care îl
generează.
Riscul financiar reflectă variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a
modificării structurii financiare a companiei. Spunem că o companie este supusă unui
risc financiar atunci când apelarea la îndatorare nu generează eficienţă, adică atunci
când rata rentabilităţii economice este mai mică decât rata dobânzii capitalului
împrumutat.
Riscul financiar poate fi evaluat cu ajutorul pragului de rentabilitate global şi a
efectului de levier.
a) Dacă se consideră dobândă la creditele obţinute ca fiind o cheltuială fixă
atunci se poate calcula pragul de rentabilitate global cu relaţia:
CF + Dob
CA cr = (48)
CV
1−
CA
Evaluarea riscului financiar se face, ca şi în cazul riscului economic, cu ajutorul:
• indicatorului de poziţie;
• coeficientului de elasticitate.
b) Analiza riscului financiar, ca urmare a politicii financiare, poate fi
urmărită cu ajutorul unui model numit „efectul de levier financiar”.
Levierul financiar cuantifică impactul apelării la credite asupra rentabilităţii
financiare. Pentru a calcula impactul îndatorării asupra eficienţei utilizării activelor de
exploatare se utilizează relaţia de calcul a ratei rentabilităţii financiare pe baza efectului
de levier.
Dat
rf = re + (re − rd ) ⋅ (49)
Cpr
levierul
efectul de levier
Deşi riscul financiar este determinat de un sistem complex de factori,
considerăm că în special mărimea lui depinde de riscul economic, gradul de îndatorare,
25
evoluţia ratei dobânzii şi de politica fiscală11. O companie care apelează la credite se

poate găsi în una din situaţiile de:
siguranţă, când re > rd, iar apelarea la credite va conduce la îmbunătăţirea
ratei rentabilităţii financiare. Rentabilitatea financiară este cu atât mai mare
cu cât rata îndatorării este mai mare;
risc, când re < rd, iar apelarea la credite va conduce la diminuarea
performanţelor financiare, ceea ce impune minimizarea gradului de
îndatorare;
indiferenţă, când re = rd, iar apelarea la credite nu influenţează gradul de
risc al companiei.
5.4.4. Analiza riscului de faliment (solvabilitate şi lichiditate)
Riscul de faliment, este strâns legat de starea de solvabilitate, reflectând

posibilitatea ca o companie să nu-şi mai poată îndeplini obligaţiile de plată. În acest caz
spunem că întreprinderea se află într-o stare de dificultate financiară12.
Noţiunea de companie aflată în dificultate este o noţiune largă, asupra căruia
specialiştii nu au ajuns la un consens. Se poate desprinde însă ideea că starea de
dificultate a unei companii este strâns legată de solvabilitatea sa. Această noţiune
reflectă posibilitatea unei companii de a-şi îndeplini obligaţiile de plată faţă de
partenerii de afaceri.
Din acest punct de vedere al amplitudinii dificultăţilor şi impactului asupra
imaginii companiei se poate face o grupare a acestora în:
dificultăţi temporare sau ocazionale de neacoperire în termen a unei datorii,
generate de existenţa unor neconcordanţe de moment, care nu pun în pericol
echilibrele fundamentale şi nu afectează imaginea companiei.
Pentru depăşirea acestor dificultăţi soluţiile sunt relativ simple şi rapide:
obţinerea unor termene suplimentare pentru plată din partea furnizorilor;
amânarea datoriilor financiare; obţinerea de împrumuturi pe termen scurt.
dificultăţi financiare periodice care deşi nu pun în pericol viabilitatea
companiei conduc la degradarea imaginii acesteia.
Această degradare a imaginii reflectată într-o reputaţie de „rău platnic”
poate genera pentru companie cel puţin două situaţii:
- pe de o parte, anumiţi furnizori pot solicita plata anticipată a
livrărilor sau, în cel mai rău caz, pot refuza continuarea lor;
- pe de altă parte, compania, pentru depăşirea acestei situaţii, este
nevoită să solicite credite de urgenţă pentru care va accepta condiţii
neavantajoase de creditare (durată mai scurtă, dobândă mai mare).
dificultăţi financiare permanente care reflectă o fragilitate economică şi
financiară structurală, cu efecte în restrângerea activităţii, scăderea
rentabilităţii, degradarea climatului social, restructurarea sistemului de
gestiune, sau, în cazurile grave, falimentul companiei.
Cauzele cele mai frecvente care conduc companiile spre o stare de dificultate se
regăsesc în:
incapacitatea de a recupera creanţele;
pierderea clienţilor importanţi şi scăderea cererii;
creşterea voluntară sau involuntară a stocurilor;
11
12
Buglea A., Lala Popa I. , Analiză economico-financiară, Editura Mirton, Timișoara, 2009.
26
investiţii în mijloace fixe cu finanţări pe termen scurt, fără posibilitate de a

realiza profituri imediate;
eliminarea concursurilor bancare;
plata înainte de termen a creditorilor;
neputinţa companiei de a limita costurile administrative în concordanţă cu
volumul activităţii;
pierderi cauzate de distrugerea unor bunuri neasigurate;
politici de preţ neeconomice;
dezorganizare în echipa de conducere.
Criteriile generale care stau la baza identificării companiilor în dificultate sunt:
insolvabilitatea, adică incapacitatea companiei de a-şi achita datoriile din
activele circulante realizabile;
supraîndatorarea, când nivelul datoriilor financiare compromite capacitatea
companiei de a face faţă plăţilor scadente;
existenţa unor situaţii care compromit continuitatea exploatării.
Pentru aprecierea riscului de faliment al unei companii se pot folosi: metoda
indicatorilor de echilibru, metoda ratelor de lichiditate şi solvabilitate, metoda
scorurilor, precum şi metode manageriale. Dintre aceste metode, vom prezenta în
continuare modelul „B”13. Conform acestui model, stările care semnalează apariţia
falimentului unei companii sunt următoarele:
imposibilitatea achitării obligaţiilor curente;
lipsa de resurse financiare pentru rambursarea datoriei pe termen mediu şi
lung;
încasarea cu mare întârziere a contravalorii produselor livrate;
lipsa profitului.
Funcţia scor construită de profesorul Băileşteanu are patru variabile:
B = 0,444 G1 + 0,909 G2 + 0,0526 G3 + 0,0333 G4 – 1,414 (50)
unde:
Active curente
1. G1 – lichiditatea curentă =
Pasive curente
2. G2 – solvabilitatea =
Profit net + Amortizare

=
Rata de rambursare credit pe termen mediu si lung + Dobanda la credit
Vanzari
3. G3 – viteza de rotaţie a creditelor clienţi =
Clienti
Profit
4. G4 – rata profitului =
⋅ 100
Cost
În funcţie de valoarea funcţiei „B”, companiile se pot afla în una din
următoarele situaţii:
B < 0,5 - zonă de faliment iminent;
0,5 ≤ B ≤ 1,1 - zonă limitată, cu risc ridicat de faliment;
1,1 ≤ B ≤ 2 - zonă intermediară, în care se manifestă starea de incertitudine;
B > 2 - zonă favorabilă, cu risc de faliment improbabil.
13
Băileşteanu, Ghe., Diagnostic risc şi eficienţă în afaceri, Ediţia a III-a, Ed Mirton, Timişoara, 2005.
27
Test de autoevaluare determinare risc

7) Starea financiară a unei companii este reprezentată de următoarea situaţie:
Cifra de afaceri = 92.145 lei
Venituri totale = 122.860 lei
Cheltuieli totale = 109.050 lei
Cheltuieli cu amortizare = 19.200 lei
Rambursare credite pe termen lung = 15.300 lei
Dobânda aferentă = 1.760 lei
Bilanţul contabil:
ACTIV 2008 PASIV 2008

IN 4.500 CS 20.000
IC 113.000 Rezerve 8.500
IF 25.500 Rezultatul exerciţiului 11.600
Stocuri 121.300 DTML 137.000
Creanţe 87.000 DTS 181.500
Disponibilităţi 7.300
Să se aprecieze riscul de faliment al companiei, cu ajutorul funcţiei „B”.
1) Rezolvare:
a)
MCV = Vexpl – CV = 2.015 + 100 + 60 – 1.605 = 570
EBITDA = MCV – CF = 570 – 110 = 460
EBIT = EBITDA – Am – Pr = 460 – 100 – 80 = 280
EBT = EBIT + Vfin – Chfin = 280 + 62 – 49 = 293
NI = EBT + Vextr – Chextr – Iprofit = 293 + 27 – 20 – 48 = 252
b)
deductiv CAF = Vmonetare – Chmonetare
CAF= (2.015 + 100 + 62 + 27) – (1.605 + 110 + 49 + 20 +48) = 372
aditiv CAF = Rnet + Chcalculate – Vcalculate
CAF = 252 + (100 + 80) – 60 = 372
2) Rezolvare
a)
SIG
Vânzări de mărfuri 294.757
-Costul mf vândute 132.021
=M.C. 162.736
+Q vândută 400.201
+Q stocată 133.219
+Q imobilizată 87.554
-C intermediar 334.884
=V.A. 448.826
28
+Sv exploatare 30.000

-I,T,V asimilate 8.645
-Ch personal 110.213
=E.B.E 359.968
+V din vânzarea A.I. 2.933
-Ch cu cesiunea A.I. 1.092
+V exploatare 16.200
-Ch exploatare 13.333
+V din prov şi am 27.805
-C cu am şi prov 11.944
=R exploatării 380.537
+V fin 15.867
-Ch fin 6.525
=R curent 389.879
+V extraord 1.950
-Ch extraord 1.329
=R brut al exerc 390.500
-I pe profit 62.480
=R net 328.020
b)
deductiv CAF = Vmonetare – Chmonetare
Vmonetare= 294.757 + 400.201 + 133.219 + 87.554 + 30.000 + 16.200
+ 14.757 + 1.950 = 978.638
Chmonetare=132.021 + 287.218 + 22.775 + 15.918 + 8.973 + 8.645 + 110.213
+ 13.333 + 5.988 + 1.329 + 62.480 = 668.893
CAF = 978.638 – 668.893 = 309.745
aditiv CAF = Rnet + Chcalculate – Vcalculate
Chcalculate=11.944 + 1.092 + 537 = 13.573
Vcalculate= 27.805 + 2.933 + 1.110 = 31.848
CAF = 328.020 + 13.573 – 31.848 = 309.745
3) Rezolvare:
a) MCV = CA – CV = 2.000 – 1.600 = 400 mii euro
CV 1.600
CV%= ∗100 = ∗100 = 80%
CA 2.000
MCV 400
MCV%= ∗100 = ∗100 = 20%
CA 2.000
Rnet = MCV – CF = 400 – 100 = 300 mii euro
CF 100
CA pr = = = 500 mii euro
MCV% 20%
b) CA1= 2.000 * 110% = 2.200 mii euro

CV1=80%*CA1=80%*2.200=1.760 mii euro
MCV1=20%*CA1=20%*2.200=440 mii euro
Rnet1 = MCV1 – CF = 440 – 100 – 340 mii euro
c) Rnet2 = MCV2 – CF → MCV2 = Rnet2 + CF = 350 + 100 = 450 mii euro

MCV2 450
MCV2 = 20%*CA2 → CA2 = = = 2.250 mii euro
20% 20%
29
d) Rnet3 = 300 mii euro ; CF3 = 125 mii euro →

MCV3 = 300 + 125 = 425 mii euro
425
CA3 = = 2.125 mii euro
20%
4) Rezolvare:
Pârghia operaţională reflectă măsura în care costurile fixe sunt utilizate de către
companie. Când nivelul este mare, profitul va fi foarte sensibil la schimbările vânzărilor.
MCV
a) Pârghiaop =
Rnet
pentru compania A avem:
30.000
CApr = = 75.000 lei
40%
MCV = 100.000 – 60.000 = 40.000 lei
40.000
MCV% = *100 = 40%
100.000
60.000
CV% = *100 = 60%
100.000
Rnet = MCVA – CF = 40.000 – 30.000 = 10.000 lei
40.000
Pârghiaop = =4
10.000
pentru compania B avem:
60.000
CApr = = 85.714 lei
70%
MCV = 100.000 – 30.000 = 70.000 lei →
MCV% = 70% ; CV% = 30%
Rnet = 70.000 – 60.000 = 10.000 lei
70.000
Pârghiaop = =7
10.000
b) în cazul reducerii cu 10% a vânzărilor, pentru compania A avem

CA1 = 90.000 → MCV1 = 40% * 90.000 = 36.000 lei
Rnet1 = 36.000 – 30.000 = 6.000 lei
36.000
Pârghiaop = =6
6.000
∆Rnet = Rnet1 – Rnet = 6.000 – 10.000 = – 4.000 lei
pentru compania B:
CA1 = 90.000 → MCV1 = 70% * 90.000 = 63.000 lei
Rnet1 = 63.000 – 60.000 = 3.000 lei
63.000
Pârghiaop = = 21
3.000
∆Rnet = Rnet1 – Rnet = 6.000 – 10.000 = – 4.000 lei
c) în cazul creşterii cu 10% a vânzărilor, pentru compania A avem următoarea situaţie:

CA2 = 110.000 → MCV2 = 40% * 110.000 = 44.000 lei
Rnet2 = 44.000 – 30.000 = 14.000 lei
30
44.000
Pârghiaop = = 3,14
14.000
∆Rnet = Rnet2 – Rnet = 14.000 – 10.000 = 4.000 lei
pentru compania B, situaţia se prezintă astfel:

CA2 = 110.000 → MCV2 = 70% * 110.000 = 77.000 lei
Rnet2 = 77.000 – 60.000 = 17.000
77.000
Pârghiaop = = 4,53
17.000
∆Rnet = Rnet2 – Rnet = 17.000 – 10.000 = 7.000 lei
Pe baza acestor rezultate, observăm că, pârghia operaţională are valori ridicate în
apropierea pragului de rentabilitate (75.000 pentru A şi 85.714 pentru B) , iar pe măsura
îndepărtării de acel prag înregistrează valori tot mai scăzute.
5) Rezolvare:
Vânzări iniţiale = p * q = 250 * 400 = 100.000 lei
CV = cvu * q = 150 * 400 = 60.000 → MCV = 100.000 – 60.000 = 40.000 lei
MCV% = 40%
Ca urmare a schimbării propuse vânzările ajung la 130.000, de unde rezultă
MCV1 = 40%*130.000 = 52.000
∆MCV = MCV1 – MCV = 52.000 – 40.000 = 12.000
∆Rnet = ∆MCV – ∆CF = 12.000 – 10.000 = 2.000 → se poate face schimbarea.
6) Rezolvare:
Vânzări iniţiale = 100.000 lei ; MCV = 40.000 lei ; MCV% = 40%
Q1 = 400 * 150% = 600 u.f. ; p1 = 230
Vânzări finale = 230 * 600 = 138.000 lei
MCV1 = 40% * 150.000 = 60.000 lei
∆MCV = MCV1 – MCV = 60.000 – 40.000 = 20.000
7) Rezolvare:
B = 0,444 G1 + 0,909 G2 + 0,0526 G3 + 0,0333 G4 – 1,414
Acurente 121.300 + 87.000 + 7.300
G1 = = = 1,188
Pcurente 181.500
Pnet + Amortizare 11.600 + 19.200
G2 = = = 1,805
Rambursari + Dobanda 15.300 + 1.760
CA 92.145
G3 = = = 1,059
Creante 87.000
Pnet 11.600
G4 = = = 0,106
Cheltuieli 109.050
B = 0,444 *1,188 + 0,909 *1,805 + 0,0526 *1,059 + 0,0333* 0,106 − 1,414
B = 0,527 + 1,641 + 0,056 + 0,003 − 1,414 = 0,814 → zonă limitată, cu risc ridicat de
faliment.
1) Să se determine marjele de acumulare şi capacitatea de autofinanţare pentru o companie, pe

baza informaţiilor următoare:
Cifra de afaceri = 176.000 lei
31
Producţia stocată = 45.000 lei

Provizioane reluate = 9.800 lei
Venituri financiare = 76.500 lei
Venituri extraordinare = 34.000 lei
Cheltuieli variabile de exploatare = 151.200 lei
Cheltuieli fixe de exploatare = 39.200 lei
Amortizări aferente exploatării = 11.700 lei
Dobânzi plătite = 53.400 lei
Cheltuieli extraordinare = 19.500 lei
2) Să se determine soldurile intermediare de gestiune şi capacitatea de autofinanţare, cunoscând

următoarele informaţii principale din contul de profit şi pierdere:
Producţia vândută = 18.500 lei
Producţia stocată = 3.900 lei
Venituri din dobânzi financiare = 2.230 lei
Venituri extraordinare = 640 lei
Cumpărări de materii prime şi materiale = 12.700 lei
Alte cheltuieli materiale = 1.180 lei
Impozite şi taxe = 650 lei
Cheltuieli cu personalul = 6.280 lei
Amortizări şi provizioane din exploatare = 1.000 lei
Cheltuieli cu dobânzile = 1.450 lei
Cheltuieli extraordinare = 870 lei
Cheltuieli cu impozitul pe profit = 410 lei
3) Cunoscând veniturile şi cheltuielile unei companii:

Vânzări totale = 465.000 lei
Cheltuieli fixe = 100.000 lei
Cheltuieli variabile = 287.000 lei
să se determine:
a) Cifra de afaceri obţinută în pragul de rentabilitate
b) Pârghia operaţională
c) Rezultatul net al companiei, ca urmare a reducerii cu 8% a vânzărilor
d) Efectul asupra pârghiei operaţionale, în urma creşterii cu 12% a vânzărilor
4) O companie, care are ca obiect de activitate fabricarea articolelor de îmbrăcăminte, are

următoarea structură a costurilor:
Cantitatea produsă lunar = 12.000 buc
Costul variabil unitar = 105 lei
Preţ unitar de vânzare = 170 lei
Costuri fixe totale = 500.000 lei
În vederea creşterii vânzărilor cu 20%, managerul companiei doreşte îmbunătăţirea calităţii
produselor sale, crescând astfel costurile variabile cu 15 lei/buc. Să se arate dacă se poate realiza
schimbarea propusă.
5.7. Rezumat
Contul de profit şi pierdere sau contul de rezultate este instrumentul care explică modul
de constituire a rezultatului şi în acelaşi timp permite desprinderea unor concluzii legate de
32
performanţele activităţii companiei. Acest document devine un centru de calcul economic,

calcul ce are la bază, la nivelul cel mai general, comparaţii între valorile produse şi vândute pe
piaţă (venituri) respectiv valorile utilizate pentru obţinerea acestor venituri (cheltuieli).
Pe baza contului de profit și pierdere se poate determina o serie de indicatori valorici
privind volumul și rentabilitatea activității companiei. Construcția în trepte a indicatorilor,
pornind de la cel mai cuprinzător și încheind cu cel sintetic, a sugerat denumirea seriei lor de
cascadă a marjelor de acumulare (soldurilor intermediare de gestiune). Astfel, fiecare marjă de
acumulare reflectă rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare după
deducerea diferitelor categorii de cheltuieli.
Studiul pragului de rentabilitate oferă informaţii de gestiune relevante în ceea ce
priveşte calculul economic, respectiv: furnizează informaţii cu privire la nivelul minim
de activitate necesar pentru a obţine profit; dă posibilitatea, sub diferite ipoteze, să se
anticipeze profitul; este un instrument ce ajută la luarea deciziei privind investiţiile
pentru produse, investiţiile de modernizare sau de dezvoltare a companiei.
Analiza performanţelor financiare a unei companii este incompletă dacă nu se ia
în considerare şi riscul asumat pentru atingerea acestei performanţe. Având în vedere că
aceşti parametri sunt contradictorii, se pune problema stăpânirii unui anumit nivel de
risc, pentru a creşte rentabilitatea aşteptată, obiectivul gestiunii financiare fiind
maximizarea rentabilităţii la un anumit nivel de risc asumat. La nivelul unei companii,
riscurile poate îmbrăca variate forme care pot fi grupate în: riscuri economice şi riscuri
financiare.
5.8. Bibliografie
5. Ştefea P., Analiza rezultatelor întreprinderii, Ed. Mirton, 2002.
33

Gestiune

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gestiune

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Centrul de Educaţie Continuă şi Învăţământ la Distanţă FEAA

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. SITUAŢIILE FINANCIARE

1.2. Forma și conţinutul situaţiilor financiare anuale

Persoanele juridice care aplică reglementările contabile conforme cu directivele

Activitatea de exploatare (de bază) face referire la sectoarele industrial,

- subvenţii pentru investiţii virate la venituri;

Test de autoevaluare utilizatorii informaţiilor financiare

Veniturile şi cheltuielile extraordinare determină mărimea rezultatului

Expresia fluxuri de trezorerie, definită conform IAS 7, desemnează totalitatea intrărilor

Fluxurile de trezorerie aferente activităţii de exploatare4 pot fi determinate

Test de autoevaluare fluxuri de numerar

Notele explicative conţin informaţii suplimentare, relevante pentru necesităţile

angajamente. Astfel, efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute

1.3. Bilanțul contabil

Bilanţul reprezintă un instrument contabil de mare importanţă în procesul

instrument de justificare a recuperării cheltuielilor din venituri sau finanţărilor destinate

II. Imobilizări corporale

III. Imobilizări financiare

5. Capital subscris şi nevărsat

III. Investiţii pe termen scurt

IV. Casa şi conturi la bănci

D. Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an

E. Active circulante nete/datorii curente nete

F. Total active minus datorii curente

G. Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an

II. Prime de capital

Formatul bilanţului prescurtat este următorul8:

D. Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an

E. Active circulante nete/datorii curente nete

F. Total active minus datorii curente

G. Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an

1.3.1. Activul contabil

Prezentarea activelor ca active imobilizate sau ca active circulante depinde de

Veniturile de încasat înainte de data bilanţului, dar care se referă la un exerciţiu

sau achiziţionate de la terţi, pentru necesităţile proprii de utilizare;

plasament achiziţionate în vederea obţinerii de venituri financiare într-un termen scurt.

1.3.2. Pasivul contabil

În ceea ce priveşte pasivul bilanţului, acesta reflectă sursele de finanţare ale

noi locuri de muncă), precum şi bunurile de natura imobilizărilor primite cu

Test de autoevaluare bilanţ

1.4. Contul de profit și pierdere

Operaţiunile economice şi financiare desfăşurate la nivelul unei unităţi

de venituri şi cheltuieli înregistrate în cursul exerciţiului.

NIVELURI CHELTUIELI VENITURI

Până în prezent nu există o schemă universală de prezentare a documentului de

În prezentarea contului de rezultate sunt conturate două modele de expunere a

Prezentarea contului de profit şi pierdere în forma “listă” oferă avantajul de a

1. Cifra de afaceri netă

Cifra de afaceri netă cuprinde sumele rezultate din vânzarea de produse şi

- pierderi din creanţe legate de participaţii;

Test de autoevaluare contul de profit şi pierdere

1.5. Răspunsurile testelor de autoevaluare

1. Utilizatorii informaţiilor furnizate de situaţiile financiare sunt stakeholderii

1.6. Lucrarea de verificare

1. Din ce categorie a bilanţului fac parte creanţele imobilizate?

Situaţiile financiare constituie suport pentru fundamentarea deciziilor financiare.

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. MANAGEMENTUL

2.2 Ciclul financiar versus ciclul de exploatare

În vederea realizării obiectului său de activitate, compania îşi constituie o structură

Figura 1 Ciclul financiar versus ciclul de exploatare

Investirea în imobilizări se completează cu investirea în active circulante, în vederea