PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

CAPITOLUL I

ISTORICUL ŞI ROLUL INSTITUŢIEI ŞEFULUI STATULUI

Secţiunea 1 Aprecieri introductive

1.1 Consideraţii generale

Instituţia şefului statului îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Dintotdeauna
colectivitîţile uman organizate au avut un şef, recunoscut sau imps, în contextual împrejurărilor
istorice, instituţie ce a cunoscut o evidentă evoluţie în ceea ce priveşte formele, structurile,
împuternicirile, protocoalele1. Colectivităţile umane, aflate la debutul constituirii lor sociale (civile), au
trecut în mod efectiv sub conducerea unui individ, de regulă membru al acelei societăţi, care exercita -
în urma desemnării sale - asupra întregii comunităţi cele mai importante prerogative de putere publică
reunite în persoana sa.
Mai târziu - cu toată diversificarea numărului şi categoriilor de autorităţi publice(legislative,
executive şi judecătoreşti) şi indiferent de modul acestora de constituire (alese sau numite), de durata
funcţionării lor (permanente sau temporare), de nivelul teritorial al acţiunii lor (naţionale sau centrale,
teritoriale sau locale) - s-a simţit nevoia de a se da o expresie unitară si continuă îndeplinirii la cel mai
înalt nivel reprezentativ a funcţiei supreme de exercitare a puterii publice de către un singur om
personificat de şeful statului.
Acesta îndeplineşte o funcţie publică de primă importanţă în stat, în care sens ea este fie o
putere dinstinctă, fie alăturată sau contopită altora existente, indiferent de forma unipersonală sau
colegială în care se exercită sau de durata permanentă ori temporară a acesteia.2
Instituţia şefului statului a apărut odată cu statul şi a cunoscut o evoluţie continuă în ceea ce
priveşte forma, structura şi atribuţiile sale. Această instituţie are fie o organizare uni-personală, caz în
care persoana care ocupă această funcţie se numeşte rege, principe, emir, împărat, preşedinte etc., fie o
1
I. Muraru, S. Tănăsescu – Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a X-a revăzută şi completată, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 515;
2
I. Santai – ”Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei”, vol. II, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, ed. 2006, pag. 142;
organizare colegială, caz în care organul care îndeplineşte acest rol se numeşte prezidiu, consiliu de
stat, consiliu prezidenţial3.
În dreptul public modern, ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ, concept
prin care, de regulă, s-a răspuns la întrebarea cine exercită puterea în stat: o singură persoană
(monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democraţia)?4
Forma de guvernământ a unui stat este caracterizată de modul de constituire a funcţiei supreme,
în care sens cea mai generală clasificare face distincţie între monarhii şi republică, distincţie ce reflectă
însuşi felul desemnării şefului statului.
După forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii, în care
şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă, şi republici, în care şeful statului, numit cel
mai adesea, preşedinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de popor, prin vot direct sau indirect
(republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale), fie de Parlament (republici parlamentare).5
Monarhia reprezintă forma de guvernământ în care funcţia supremă este deţinută de o persoană
care o exercită pe viaţă, indiferent că o dobandeşte prin alegere (electiv) sau prin moştenire (ereditar),
în timp ce republica, dimpotrivă, se caracterizează prin exerciţiul aceleiaşi funcţii de către o autoritate
aleasă pe timp limitat.
În decursul istoriei, şeful statului, în special monarhul, a concentrat multiple prerogative de
putere în persoana sa - legislative, executive şi chiar judecătoreşti - pentru ca în sistemele moderne şi,
mai ales, în cele contemporane de organizare statală să se producă o delimitare tot mai riguroasă a
atribuţiilor sale faţă de celelalte autorităţi, respectiv faţă de legislativ (reprezentativ ca mod de formare,
alcătuire şi mod de exercitare a legii), de executiv (chemat a realiza voinţa legiuitorului) şi de judiciar
(menit a sancţiona încălcarea legii).
După sfera şi deplinătatea prerogativelor de putere publică revenite funcţiei supreme în
organizarea etatică, corelate cu raportul dintre sistemele de autorităţi, monarhiile pot fi parlamentare
sau neparlamentare , iar republicile pot fi prezidenţiale sau parlamentare.
Republicile pot fi:
a) prezidenţiale, cum este de pildă SUA, system în care pteşedintele este şi şeful
executivului, dispune de largi prerogative şi este ales direct de popor ;
b) parlamentare, în care preşedintele este ales de parlament, poate fi destituit de
parlament şi exercită un număr limitat de atribuţii, principalele competenţe politice
fiind concentrate în mâinile prim-ministrului (cum este, de exemplu, în Germania sau
Italia)

3
M. Preda – ”Curs de drept administrativ”, partea specială, Casa Editorială ”Calistrat Hogaş”2005,, pag. 27-28 ;
4
A. Iorgovan – Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 286;
5
D. Apostol Tofan – Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.100;
 c) semiprezidenţiale, reprezentând o formă intermediară între aceste douî variante,
inspirată din modelul francez. In acest sistem preşedintele este ales direct de popor,
nefiind şef al executivului, ci exercitând o funcţie de mediere între puterile statului.
În sistemul semiprezidenţial, preşedintele poate fi demis în nurma unei proceduri
relativ complicate, implicând ca o primă etapă ulterioară organizarea unui
referendum, după care hotărârea de demitere rămâne definitivă. În acest sistem
preşedintele are totuşi posibilitatea de a dizolva parlamentul, dacă acesta nu a putut,
într-un anumit termen, să acorde votul de încredere pentru constituirea guvernului.
d) Există şi o singură republică, Elveţia, care a adoptat sistemul directorial de guvernare.
Acolo există un executiv colegial, care nu poate fi revocat de parlament şi nici nu
poate să dizolve parlamentul, a cărui preşedinţie este asigurată prin rotaţie.6
Cele mai multe tangenţe şi delimitări între autorităţile statului au operat între instituţia şefului
statului şi puterea executivă, ceea ce a determinat în mod esenţial forma de guvernamant.
În acest sens, statul este neparlamentar (monarhic sau republican) în cazul în care şeful
statului este în acelaşi timp şi şeful executivului, indiferent că este cazul unei autorităţi publice unice
(executiv monocratic) în care şeful statului este ajutat în guvernare de o echipă (cabinet) de funcţionari
numiţi de el sau că distingem doua autorităţi diferite, respectiv şeful statului şi guvernul condus de un
prim-ministru sau premier (executiv dualist). Exemplificative în acest sens sunt monarhiile absolutiste
sau despotice şi republicile prezidenţiale (S.U.A.).
Statul este parlamentar (monarhic sau republican) dacă funcţia de şef al statului este distinctă
de cea a şefului guvernului, dar plenul atribuţiilor de putere revine legislativului, şeful statului păstrând
numai atribuţii, de regulă, reprezentative, de ordin formal. Exemplificative în acest sens sunt cazurile
Japoniei, Angliei, Germaniei.
Perioada contemporană, în special dupa cel de al doilea război mondial, înregistrează o nouă
tendinţă intermediară - numită semi-parlamentară sau semi-prezidenţială - în care şeful statului, de
regulă preşedintele, prin modul său de alegere (bazat pe o largă reprezentare electorală ce-l contrapune
parlamentului), fără a fi şeful guvernului, dar având importante atribuţii executive, inclusiv în
desemnarea premierului şi în dizolvarea legislativului, devine funcţia şi instituţia politică şi statală de
prim rang, atât sub aspect reprezentativ, cât şi în privinţa puterii exercitate.(Franţa începând cu
Constituţia din 1958).7

1.2.          Formele şefului de stat în epoca preiluministă

6
C. Călinoiu, V. Duculescu – Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 188;
7
I. Santai- ”Drept administrativ şi ştiinţa adminisţraţiei” vol. I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.142-143
 Aristotel are meritul de a fi încercat prima clasificare a formelor de guvernământ,
propunând cele trei grupe : monarhia (concentrarea puterii în mâna unei singure persoane),
oligarhia (puterea se împarte între mai mulţi indivizi sau este rezervată unui grup social restrâns),
democraţia (poporul exercita direct puterea).
Evoluţia ulterioară a fenomenelor politico-statale nu a făcut decât să întărească
construcţia teoretică a lui Aristotel, care, ca idee metodologică, este valabilă şi la ora actuală,
ţinând seama de amendamentele aduse de iluministi, formându-se ceea ce doctrina contemporană
califică a fi concepţia (clasificarea) clasică.
Platon s-a ocupat de formele de guvernământ, vorbind despre monarhie, bazată pe
autoritate şi despre democratie, bazată pe libertate, spunând că cel mai bun guvern este acela care
se bazează pe autoritate şi pe libertate, propunând constituirea a patru puteri, prima fiind ”un
consiliu suprem compus din zece foşti păzitori ai legilor”. Cum se exprima Constantin G.
Dissescu, acest Consiliu ”corespunde la ceea ce e azi capul statului sau la ceea ce e în Elveţia
Consiliul Federal”. După Platon, Rgele este ”păstorul poporului”.
Dacă mergem la doctrina anterioară lui Platon, începând cu primele teorii politice,
filozofice şi morale din India şi China, vom constata că în centrul lor, într-un fel sau altul, apare
problema personalizării puterii, a simbolizării ei printr-un individ sau printr-un grup de indivizi;
de aici, elementul fundamental de referinţă pentru doctrina lui Aristotel, a iluministilor secolului
al XVIII- lea sau a autorilor contemporani în identificarea formelor de guvernamant şi în mare
parte, a regimurilor politice.
Este o axiomă a dreptului public, o adevărată dogmă - statul nu este conceput fără un şef,
oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în anumite sisteme politice. Fundamentările teoretice au
fost şi sunt diferite, fiind intim legate de teoriile politice cu privire la fundamentarea şi natura
suveranităţii însăşi.8
În India antică, toate ideile morale, religioase şi politice vin din voinţa supremă, relevată
prin legile lui Manu, guvernământul fiind teoretic. Nu se poate spune că în legile lui Manu se
pune accent pe ideea de şef de stat, dar se pune accent pe ideea de inegalitate ca bază a statului,
India fiind patria mamă a castelor, fundamentându-se, practic, o castă a şefilor (brahmani).
În China, mai ales prin filozofia lui Confucius, se recunoaşte, tot în baza dreptului divin,
regelui (împaratului), legitimitatea de şef al statului în calitate de ”Fiu al Cerului”, adică o
persoană delegată (aleasă) pentru a avea raporturi intime cu divinitatea, concepţie care se
regăseşte în filozofia politică japoneză.

8
A. Iorgovan – Tratat de Drept administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 282 – 283;
 La ora actuală, Constituţia Japoniei consacră încă formula după care împaratul este ”Fiul
Soarelui”.
La greci, în lucrările lui Homer, găsim ideea că guvernarea unuia este mai bună decât a
multora, că regele guvernează cu povaţa capilor mai însemnaţi, el fiind sacrificator, judecător şi
comandant, ”cu alte cuvinte, suprema expresiune a funcţiilor în stat”.
Dacă este să ne raportăm la ”geniul roman”, este suficient să amintim de “Republica” lui
Cicerone, în care statul este definit res populi, scopul guvernului fiind binele poporului; autorul
având o preferinţa pentru monarhi (regalitate), a combătut tirania şi a recomandat ca formula
ideală, ”aristocraţia temperată prin orice influenţă populară”. Romanii excelează prin teoria lui
imperium şi a drepturilor regaliene, care au devenit elemente cardinale în divizarea pe care au
făcut-o dreptului, în public şi privat, valabilă până în prezent.9
Tezele anticilor sunt preluate de renaştere, fiind suficient să ne oprim la ”Principele” lui
Machiaveli, în care şi religia este justificată ca un mijloc de guvernământ (instrumentum regni)
pus la dispoziţia Statului, adică a Principelui. Tezele sunt deja aspecte ale limbajului curent,
cuvântul, “ machiavelism” fiind folosit nu numai pentru a caracteriza oamenii politici, ci orice
om fără scrupule: “Scopul scuză mijloacele”, dar este de reţinut că sub aspect filozofic,
Principele pledeaza pentru obţinerea libertăţii, prin suprimarea nobleţei, fiind aici teza cardinală
a luptei dintre Rege şi seniori în tot Evul Mediu. Această teză a dus şi la Magna Charta
Libertatum în 1215 şi la absolutismul monarhic, simbolizat strălucit de Ludovic al XIV- lea, dar
şi la revoluţiile burgheze şi la Declaraţia de independenţă din America ori la Declaraţia de
drepturi din Franţa anului 1789.
La tezele iluminiştilor nu s-a ajuns aşa de simplu, însă o influenţă considerabilă au avut-o
reprezentanţii reformişti, cel mai important fiind francezul Hubert Lanquet, care, în ecuaţia
contractuală dintre Rege şi Dumnezeu, introduce şi poporul (Regele este obligat nu numai către
Dumnezeu, dar şi către popor), doctrina tyranicidului a lui Mariana (poporul are dreptul să
suprime viaţa tiranilor), ideile lui Bacon, tezele şi doctrinele lui Bodin, Thomas Morus,
Campanella, Grotius, Hobbes.10

1.3 Iluminiştii şi doctrina modernă

Teoria lui Hobbes pleacă de la ideea că omul ar fi o fiinţă antisocială prin natura lui, or, încă
din Antichitate, mai ales prin tezele lui Aristotel, s-a impus teoria lui “ zoon politikon “, omul este o
fiinţă sociabilă, tocmai acest fapt natural l-a făcut să se asocieze, să ajungă de la hoarda primitivă la
9
Ibidem ;
10
A. Iorgovan- “ Tratat de drept administrativ “, Editura All Beck, Bucureşti, 1996, vol. II, pag. 371-374
stat. ”Cine trăieşte izolat” , spunea Aristotel, ”sau este degradat sau este o fiinţă superioară celorlalţi”.
Monetsquieu pleacă de la ideea că legea, fie socială, fie politică, fie civilă, este “raţiunea
omenească, întrucât guvernează popoarele”, dar adaugă că raţiunea omului, prin firea ei, este relativă si
variabilă, însă justul şi injustul nu sunt create de om, ele există a priori. Apoi el firnizează celebra teză
a contracarării puterii prin putere, plecând de la adevărul că orice om care deţine puterea tinde să
abuzeze de ea, de aici ideea de şef de stat începe să fie asociată nu cu ideea de putere suverana, ci cu
ideea de şef al puterii executive, mai ales dupa ce teoria sa a fost ”corelată” cu teoria lui Rousseau.
În acest context de idei, distinsul profesor roman, preluând tezele cunoscute ale exegeţilor lui
Rousseau, apreciază că scopul frumos al teoriei sale - libertatea, egalitatea, voinţa tuturor - duce, în
final, la reprimarea libertăţii adevărate : ”Căci acolo unde domneşte axioma: salus populi suprema lex
esto, acolo unde libertatea individuală este sacrificată în numele libertaţii tuturor, adevarata libertate
este sugrumată”.
Ne exprimăm rezerve că teoria lui Rousseau a reprezentat punctul de plecare al tezelor
socialiste, comuniste.
Nu trebuie uitat că întreaga teorie a lui Rousseau avea ca substrat ideologic înlăturarea
absolutismului monarhic, prin teoria contractului social el a urmărit să demonstreze că suveranii nu
sunt absoluţi, de vreme ce suveranitatea, ca şi libertatea rezidă în popor şi nu pot fi delegate.
Tezele lui Rousseau au meritul de a pune sub semnul întrebării dogma dreptului public cu
privire la ”puterile arbitrare ale şefului statului”; doctrina lui Rousseau, împreună cu teoria lui
Montesquieu şi teza drepturilor naturale, reprezintă fundamentul dreptului public modern.
Rousseau a pledat pentru democraţia directă, devenind celebră afirmaţia: ”Poporul englez crede
că este liber: el se însală; el nu este liber decât în timp ce alege pe membrii parlamentului. Îndată ce
aceştia sunt aleşi, el este sclav, el nu este nimic”.
Ceea ce interesează, ca idee, în studiul nostru, este faptul că prin operele iluministilor se pune,
pentru prima dată, ideea legitimităţii puterii şefului de stat, iar după unii autori şi ideea răspunderii
acestuia în faţa poporului, considerat suveran.
Ideea şefului de stat în dreptul public modern este legată de forma de guvernamânt, concept
prin care, de regulă, s-a răspuns la întrebarea: Cine exercită puterea suverană în stat: o singura
persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau mase largi ale poporului (democraţia)?
Noţiunea a dobândit şi semnificaţia definirii statului sub aspectul modului de desemnare a şefului de
stat unipersonal şi a legăturilor acestuia cu celelalte autorităţi statale. Din acest punct de vedere,
formele de guvernamânt sunt clasificate, ca regulă, în două categorii: monarhii şi republici; în
monarhie, şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă, în timp ce în republică, şeful de
stat (denumit, cel mai adesea, preşedinte) este ales pe un termen determinat, fie de popor prin vot
direct sau indirect (sistemul electorilor), fie de Parlament. Potrivit sensului actual, general acceptat, va
trebui considerată republică şi un stat al carui şef guvernează autocratic, cu condiţia să nu pretindă că
deţine puterea pe baze ereditare.
Prof. Ion Deleanu are un punct de vedere diferit şi poate că punctul său de vedere va deveni
dominant peste ani (instaurarea în Coreea de Nord a unei dinastii republicane). Putem să adaugăm câte
un adjectiv la republică, vorbind de republică democratică, republică comunistă, republică
revoluţionară, spre a contura o imagine şi asupra esenţei regimului politic în cauză.
Formula şefului de stat unic şi unipersonal, fie monarh, fie preşedinte, nu se practică peste tot
în lumea contemporană, mai sunt ţări unde sunt două autorităţi care exercită prerogativele şefului de
stat (monarhul şi guvernul, de ex. Anglia), respectiv ţări în care şeful de stat este pluripersonal (doi
căpitani regenţi în cea mai veche republică- Republica San Marino; Consiliul Federal, format din 7
miniştri, prezidat de unul dintre ei, ales pe o perioada de un an ca preşedinte al Confederaţiei, în
Elveţia, etc.). În unele republici, şeful statului este şi şeful administraţiei, pe când în alte republici
alături de şeful de stat există şi un şef de guvern, denumit fie Prim-ministru, fie preşedintele
Consiliului de Miniştri, aceasta după cum ne plasăm într-un regim politic prezidenţial, semi-
prezidenţial sau parlamentar. Faţă de terminologia pe care am propus-o, regimurile prezidenţiale din
America Latină şi Africa, la care face constant referiri doctrina occidentală, ne apar sub aspectul
formei de guvernământ ca republici nedemocratice.11

1.4 Reflectarea constituţională a instituţiei şefului de stat

Constituţia Blgiei prevede că puterea legislativă se exercită în mod colectiv de către Rege,
Camera Reprezentanţilor şi Senat. Aceeaşi constituţie precizează că puterea executivă aparţine
Regelui. În virtutea acestei calităţi, Regele numeşte miniştrii, inclusiv primul-ministru, care formează
Consiliul de Miniştrii, constituie guvernul. Atribuţiile secretarilor de stat sunt stabilite de Rege şi
exercitarea acestora este supusă contrasemnării celor care le exercită.12
Potrivit aceleiaşi constituţii, atribuţiile Regelui se propagă şi în sfera administraţiei locale.
Regele ratifică alegerea preşedintelui colegiului executiv al comunelor, iar în conformitate cu
prevederile Legii comunale, exercită tutela administrativă asupra colectivităţilor locale.
În Danemarca, art. 3 al Constituţiei stabileşte că puterea legislativă se exercită împreună, de
către Rege şi Falheting (Parlamnetul Danemarcei). Art. 12 al acestei Constituţii proclamă că, în
limitele Constituţiei, Regele este învestit cu autoritate supremă asupra tuturor treburilor regatului şi el

11
A. Iorgovan – op. cit., pag. 374-377
12
Idem – p. 288 ;
exercită această autoritate prin intermediul miniştrilor. În privinţa miniştrilor, regele este împuternicit
să-i numească şi să-i revoce (inclusiv pe primul-ministru) şi să le repartizeze sarcinile. Miniştrii
constituie Consiliul de Ministrii, a cărui presedinţie aparţine Regelui. Executivul se remarcă prin
existenţa unui cabinet (Consiliul Cabinetului), din care fac parte miniştrii, care deliberează sub
conducerea primului-ministru, Regele având dreptul de a accepta deciziile acestuia sau de a le supune
Consiliului de Miniştrii.
În rândul constituţiilor care consacră monarhia constituţională, cea spaniolă stabileşte că
Regele este şeful statului, în atribuţiile sale intrând: sancţionarea şi promulgarea legilor, convocarea şi
dizolvarea Cortesurilor Generale, organizarea referendumului, propunerea numirii şi revocării
preşedintelui Guvernului, numirea şi destituirea membrilor Guvernului la propunerea preşedintelui
acestuia, numirea în funcţii civile şi militare, acordarea de onoruri şi distincţii, exercitarea
comandamentului suprem al fortelor armate, acordarea graţierii, exercitarea atribuţiilor supreme in
materie de politică externă.
Guvernul exercită funcţia executivă şi puterea reglementară. El conduce politica internă şi
externă şi este responsabil în faţa Parlamentului.
În Olanda, potrivit Constituţiei adoptate la 17 februarie 1983, Regele, împreună cu miniştrii formează
Guvernul, dar prim-ministrul şi minştrii sunt numiţi şi revocaţi prin decret regal.
Miniştrii formează Consiliul de Miniştrii, care este prezidat de primul-ministru, pentru a delibera şi a
hoătrâ asupra politicii generale a Guvernului şi pentru a favoriza unitatea acestei politici.
Legile sunt stabilite în comun de către Guvern şi Parlament, la propunerea Regelui sau a unuia
ori a mai multor parlamentari.
Forma reprezenativă a regimurilor prezidenţiale o constituie regimul politic instaurat la 1787 în
S.U.A. Potrivit art. 2 al Constituţiei S.U.A., puterea executivă este exercitată de preşedintele Statelor
Unite ale Americii. Ceea ce este specific acestui mod de existenţă al executivului, este faptul că
limitele sale nu sunt determinate de Constituţie, ci de factori politici extraconstituţionali.
Preşedinţii S.U.A. au excelat în exercitarea unor puteri care nu puteau fi legitimate decât de
conjunctura politică, de propia lor personalitate sau de modul de desemnare prin votul întregii naţiuni
americane. În cadrul acestui sistem, în care apropierea de concepţia clasică a separaţiei puterilor în stat
este evidentă, executivul nu se confundă cu administraţia, dar el este cel care orientează şi controlează
acţiunile acesteia, chiar dacă asupra legalităţii acţiunilor sale se pot pronunţa şi autorităţile
judecătoreşti.
Regimul prezidenţial nu se cantonează numai la jumătatea de nord a continentului american. Din
această arie geografică modelul prezidenţial s-a extins în statele sud-americane, africane şi, de curând,
prin adaptarea Constituţiei Rusiei, el a pătruns şi în această parte a lumii.
Ceea ce este important de reţinut este faptul că în statele care s-au inspirat din regimul
prezidenţial american, a apărut, alături de preşedintele republicii, guvernul, dar această inovaţie nu
modifică natura regimului politic. În multe din aceste state, modelul american a fost deformat,
transformându-se în regim politic prezidenţial.
În Italia, o ţară cu regim parlamentar, executivul este bicefal şi se compune din şeful statului -
Preşedintele Republicii - şi un cabinet, care are în fruntea sa un Preşedinte al Consiliului de Miniştrii.
Preşedintele Republicii este ales de Parlament, în şedinţă comună. La şedinţa comună participă,
cu drept de vot, trei delegaţi din partea fiecărei regiuni, aleşi de consiliul regional. Pentru alegerea
Preşedintelui Republicii, la primele trei luni de scrutin, se cere o majoritate de două treimi, la
următoarea fiind suficientă majoritatea absolută.
Preşedintele este şeful statului şi reprezintă unitatea natională; el exercită o serie de atribuţii în
relaţiile cu Parlamentul, dintre care cea mai importantă este aprobarea prezentării în Camere a
proiectelor de legi care provin de la Guvern.
În rândul atribuţiilor administrative, Preşedintelui Italiei îi revine numirea, în condiţiile legii, a
funcţionarilor de stat, comanda forţelor armate şi prezidarea Consiliului Suprem de Apărare, în toate
cazurile actele sale fiind supuse contrasemnării miniştrilor care le propun şi pentru care aceştia îşi
asumă responsabilitatea.
În replică, la regimurile prezidenţiale şi parlamentare, Franţa a creat, în 1958, un model nou,
unul intermediar între modelul prezidenţial şi cel parlamentar, cu un executiv care să anihileze
hotarele fiecăruia dintre regimurile predecesoare şi să creeze un nou echilibru al puterilor de stat, legat
de alegerea preşedintelui prin vot indirect, pentru ca, din 1962, alegerea şefului statului să se faca prin
vot universal direct. În concepţia generalului de Gaule, Preşedintele Franţei trebuia să se bucure de
încrederea naţiunii, pentru a se putea admite legitimitatea deciziilor sale.
Constituţiile care consacră regimuri politice parlamentare, ca regulă, plasează subdiviziunea
consacrată Preşedintelui Republicii, după cea consacrată Parlamentului, iar în calitatea de şef de stat a
preşedintelui, la fel ca şi în constituţiile monarhice, este fie prevăzută în mod expres, fie sugerată prin
alte expresii, fie subînţeleasă din modul în care sunt reglementate atribuţiile.
Constituţiile care consacră regimuri politice prezidenţiale sau semi-prezidenţiale, dimpotrivă,
ca regulă, plasează materia consacrată Preşedintelui Republicii înaintea celei consacrate
Parlamentului.13

1.5 Istoricul constituţiilor româneşti

După primirea doleanţelor exprimate de cele două Adunări Ad-hoc, Puterile garante au elaborat
13
I. Alexandru – “ Administraţia publică “, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005; pag. 56-62
un act fundamental pentru ţările române, denumit Convenţiunea pentru organizarea definitivă a
Principatelor Dunărene ale Moldaviei şi Valahiei. Acest act încredinţa Domnului puterea executivă, iar
puterea legislativă în mod colectiv Domnului, câte unei Adunări Elective în fiecare Principat şi unei
Comisii Centrale Comune.
Domnul era ales pe viaţă, trebuia să fie pământean şi guverna cu ajutorul miniştrilor.
Forma de guvernământ era monarhia electivă. Alexandru I. Cuza se intitula în actele oficiale
“Din mila lui Dumnezeu şi din voinţa naţională Domn al Principatelor Unite Române”.
Principatele Unite Române au fost la început o uniune personală. Singurele puteri constituite
comune erau persoana Domnitorului, impus de Adunările Elective împotriva intenţiei Puterilor garante
, Comisia Centrală şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin stăruinţă şi abilitate politică, Alexandru I.
Cuza reuşeşte să obţina de la puterile garante ca această uniune personală să se transforme într-o
uniune reală (un singur guvern, o adunare electivă, o singură capitală, Bucureşti), dar numai pe timpul
vieţii sale.
Statutul Dezvoltător al Convenţiei din 7/9 august 1858 (Statutul lui Cuza) este considerat de
unii ca un act de sine stătător. Alţii îl consideră prima Constituţie a României. Statutul este numai un
act adiţional al Convenţiei.14
Conform Statutului lui Cuza, puterile publice erau încredinţate domnului, unei adunări
ponderatice şi unei adunări elective.15
Constituţia capătă un caracter autoritar, deoarece sporea prerogativele puterii executive în
dauna puterii legiuitoare.
Domnul numea membrii Corpului Ponderator, dar Puterile garante reduc dreptul acestuia la a
numi numai pe jumătate din ei. Astfel, Domnul avea mare autoritate asupra Senatului. El numea în
fiecare an şi pe preşedintele Adunării Elective dintre deputaţii aleşi, având autoritate şi asupra acesteia.
Constituţia din anul 1866, având drept model Constituţia belgiană, proclama o serie de principii
de drept impuse de revoluţia franceză: libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului,
suveranitatea natională, separarea puterilor în stat.
Potrivit legii fundamentale, România (pentru prima dată numită oficial astfel) este un regat
constituţional şi ereditar, care are în Domn pe şeful statului.
Termenul domn este folosit şi de această Constituţie ( art. 82 ), domnul având puteri
constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn şi reprezentanţa
naţională ( art. 32 ).16 Prerogativele sale sunt foarte largi. Şeful statului convoacă, amână şi dizolvă
Adunarea Deputaţilor şi Senatul, iniţiază orice proiect de lege prin miniştrii săi, pe care o sancţionează
14
E. Focşeneanu – ”Istoria constituţională a României (1859-1991)”, edit. Humanitas1998, pag. 21-22
15
I. Rusu – ”Drept constituţional şi instituţii politice”, Academia de Poliţie Al. I. Cuza, Bucureşti 1995, pag. 259

16
I. Muraru – ”Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. II, Edit. Actami, Bucureşti 1995, pag. 206
(îşi dă acordul) şi o promulgă.
Domnul beneficiază şi de drepturi executive. El numeşte şi revocă miniştrii, numeşte sau
confirmă în toate funcţiile publice, este capul puterii armate, calitate în care conferă gradele militare.
Toate hotărârile tribunalelor se execută în numele Domnului. Amnistia, graţierea, dreptul de a declara
război, de a încheia tratate şi convenţii, de a conferi decoraţii, de a bate moneda îi aparţineau de
asemenea.17
După înfăptuirea Marii Uniri se impunea, cu necesitate, apariţia unei noi constituţii. Constituţia
din anul 1923 vorbeşte de rege (art. 77) arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege
şi reprezentanţa naţională (art. 34) şi că puterea executivă este încredinţată regelui (art. 39). 18 În
Constituţia din 28 martie 1923, Regele, ca reprezentant al monarhiei constituţionale, şi guvernul
acţionau pentru îndeplinirea sarcinilor puterii executive. Regele păstra cea mai mare parte a
prerogativelor instituite prin Constituţia din 1866.
Viaţa politică şi constituţională din perioada interbelică a fost puternic influenţată de criza
dinastică ce s-a declanşat în ultimii ani ai domniei lui Ferdinand I. Prinţul moştenitor Carol, fiul lui
Ferdinand I, renunţă la tron din motive personale şi se exilează, iar Parlamentul acceptă renunţarea sa
(4 ianuarie 1926) şi declară prinţ moştenitor pe Mihai, fiul lui Carol şi nepotul lui Ferdinand I.
La 20 iulie 1927, moare Ferdinand I şi este proclamat rege Mihai I, care, fiind copil, domneşte
sub o regenţă, instituită înca din timpul vieţii bunicului său.
La 8 iunie 1930, fostul prinţ moştenitor Carol se întoarce în mod clandestin în ţară, detronează
pe fiul său şi îşi ia titlul de Rege sub numele de Carol II. Parlamentul, pentru a evita tulburările din
viaţa politică internă incertă, acceptă faptul implinit şi îl recunoaşte ca Rege în aceeaşi zi.
Prin Constituţia din 1938, separaţia puterilor în stat era, în fapt, desfiinţată şi se produce o
concentrare masivă a puterii în mâinile Regelui, care devine capul statului. Puterea legislativă se
exercită de Rege prin reprezentaţiunea naţională, puterea executivă este încredinţata tot regelui prin
guvernul sau, preponderenţa Regelui fiind clar formulată. Iniţiativa legislativă este de competenţa
Regelui, limitând iniţiativa parlamentară numai la legile de obştesc.
Obligativitatea contrasemnării actelor regale de către ministru, fără de care acestea nu aveau
putere, se adaugă în trei alineate care exceptează de la contarsemnare “numirea Primului-ministru”,
care va fi contrasemnată, ceea ce înseamna o prerogativă scoasă de sub controlul constituţional, lăsată
la arbitrariul regal.
Regele putea convoca, închide, dizolva ambele Adunări sau numai una dintre ele, desigur pe
cea mai puţin obedienta şi le putea amâna lucrările. Senatorii erau fie numiţi de Rege, fie aleşi de

17
E. Focşeneanu – ”Istoria constituţională a României (1859-1991)”, edit. Humanitas1998, pag. 21-22

18
I. Muraru – ”Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. II, Edit. Actami, Bucureşti 1995, pag. 206
corpurile constituite de stat.
Exerciţiul puterii constituţionale trece în mâinile Regelui, căruia îi e atribuit şi monopolul
revizuirii constituţiei : cine a făcut constituţia are şi dreptul să o revizuiască, deci Regele, iar nu
naţiunea.
Puterea politică nu se mai generează de jos în sus, prin mandatarea reprezentanţilor naţiunii de
către acesta, ci se impune de sus în jos prin obligarea cetăţenilor la obedienţă, instituind, o disciplină
severă pe plan naţional.
Chiar dacă nu se poate vorbi de o monarhie absolută, era totuşi o monarhie autoritară în care
Regele nu numai că domneşte, dar şi guvernează.19
Prin Decretul-Lege nr. 3067 din 6 septembrie 1940, Regele a trecut drepturile sale asupra
Mareşalului Ion Antonescu, iar Mihai a păstrat prerogativele pur formale şi de protocol.
După înlăturarea Regelui Mihai, a fost votată o nouă Constituţie în 1948, apoi prin Constituţia din 24
septembrie 1952 s-a consfinţit rolul definitiv al partidului Comunist Român.
Iar în 1965, s-a adoptat o nouă Constituţie care stabilea că denumirea ţării să fie Republica
Socialistă România. Constituţia din 1965 a consacrat existenţa Consiliului de Stat, ca organ colegial cu
atribuţii de şef de stat, pentru ca, în anul 1974, printr-o modificare a acestei, să fie instituită expres
funcţia de Preşedinte al Republicii Socialiste România. Acesta era ales de Marea Adunare Naţională şi
era răspunzător în faţa acesteia, exercitând toate atribuţiile specifice funcţiei de şef al statului.
Consiliul de Stat a fost menţinut, dar şi-a păstrat doar o parte din atribuţiile pe care le exercita
până la modificarea constituţională din 1974.20
După decembrie 1989, instituţia Preşedintelui a fost menţinută, dar prin Decretul – lege nr.
92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României s-a stabilit ca acesta să fie ales
direct de către popor prin vot universal, egal, secter şi liber exprimat.21
În sfârşit, Constituţia din 8 decembrie 199122 consacră, prin ansamblul reglementarilor sale, un
regim parlamentar, în cadrul căruia executivul dualist este reprezentat de două autorităţi publice,
Preşedintele României şi Guvernul, prima fiind desemnată prin vot universal direct.
Constituţia României din 1991 a « proiectat » un Preşedinte de Republică pentru a satisface, pe
de o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altăm parte, necesitatea de arbitraj între
« puterile statului », între « stat şi societate ».23
Art. 80 din legea fundamentală reglementează rolul Preşedintelui României prin folosirea unor

19
E. Focşeneanu – op. cit., pag. 21-25
20
D. Apostol Tofan – op. cit., p. 101;
21
Ibidem;
22
Publcată în M. Of., partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1993, adoptată pri referendum la 8 decembrie 1993, revizuiă
prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003, publicată în M. Of. partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003,
republicată în M. Of. 767 din 31 octombrie 2003;
23
A. Iorgovan – op. cit., 2001, p. 289;
termeni specifici, şi anume : de reprezentant al statului, de garant al independenţei naţionale, al unităţii
şi al integrităţii teritoriale a ţării, de veghetor al respectării Constituţiei şi al bunei funcţionări a
autorităţilor publice.
Preşedintele României reprezintă statul român atât în relaţiile interne cât şi în relaţiile externe.
Această reprezentativitate a Preşedintelui rezultă din modul de alegere de către întreg electoratul
român, deci prin votul universal şi direct. Adunarea Constituantă a avut în vedere prin formularea
“Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al
integrităţii teritoriale a ţării”, terminologia asemănătoare utilizată şi de alte legi fundamentale pentru
conturarea rolului instituţiei prezidenţiale şi evidenţierea Preşedintelui ca şef al statului. Amintim art.
87 din Constituţia Italiei (“Preşedintele este şeful statului şi reprezintă unitatea naţionala”), art. 123
din Constituţia Portugaliei (“Preşedintele reprezinta Republica Portugheză”), art. 104 din Constituţia
Turciei (“Preşedintele este şeful statului. În această calitate el reprezintă Republica Turcia şi unitatea
naţiunii turce”).
Conţinutul art. 80 din Constituţie care consacră rolul Preşedintelui reprezintă rezultatul disputei
din Adunarea Constituantă cu privire la modalitatea de reglementare a instituţiei şefului statului, între
cele două curente politice care s-au confruntat cu privire la forma de guvernământ, curentul
republican, majoritar, şi curentul monarhic, minoritar.24
Aşadar, de la un regim semiprezidenţial cu un Preşedinte de Republică destul de puternic,
dispunând de atribuţii largi, mai ales în raport cu guvernul, ce fusese consacrat prin Decretul-lege
92/1990, actul normativ aflat la baza primelor alegeriparlamentare şi prezidenţiale libere, din 20 mai
1990, Constituţia din 1991 reglementează un Preşedinte mai apropiat de regimul republicii parlaentare,
cu singura deosebire esenţială a alegerii acestuia de către popor, prin vot universal, direct, secret şi
liber exprimat. De aici, afirmaţia din doctrina actuală, potrvit căreia este vorba de o instituţie care pare
a fi fost reglementată atipic în raport cu sistemele constituţionale clasice.25
În sens strict juridic, Preşedintele este reprezentantul statului român, cu alte cuvinte este
împuternicitul statului pentru a-l reprezenta şi acţiona în numele său. Se înţelege că în această calitate
este şi împuternicitul întregii societăţi. Aceasta pentru că Preşedintele este purtătorul unui mandat
legal, conţinutul acestuia fiind prestabilit de legea fundamentală pe o durată limitată şi care îşi are
originea, prin alegere, încetând la îndeplinirea termenului ori prin voinţa uneia dintre părţi.
Funcţia de garant al statului se exercită de către Preşedinte prin răspunderile pe care le are
privind independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării.
Mijloacele legale de care poate să se folosească pentru îndeplinirea acestei funcţii sunt:

24
A. Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p.229, 264 ;
25
M. Vesmaş – Rolul şi locul Preşedintelui României în sistemul autorităţilor publice ale statului roman, în Revista de
drept public, serie nouă, nr. 1/1998, p. 69-73 ;
* preşedintele este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de Preşedinte al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării;
* declară mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate;
* în caz de agresiune armată împotriva ţării, el ia măsuri pentru respingerea acesteia;
* instituie starea de asediu ori starea de urgenţă în întreaga ţară ori numai în localităţile unde se impune
luarea acestei măsuri.
Esenţa statului de drept este tocmai respectarea legii fundamentale şi garantarea, astfel, a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti. De aceea, Preşedintele veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În vederea îndeplinirii acestei funcţii de
”veghe”, Preşedintele are la dispoziţie reglementările constituţionale:
¨ înainte de promulgarea legii, sesizează Curtea Constituţionala pentru verificarea constituţionalităţii
(art. 146 lit. a);
¨ solicită reexaminarea legii de către Parlament, înainte de promulgare, o singură dată (art. 77 alin. 2);
¨ numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii ( art. 134 alin.1).
Alegerea prin sufragiu universal şi direct permite Preşedintelui României să exercite funcţia de
mediere în plenitudinea ei. Înseamnă că medierea se referă la reglarea raporturilor între puterile
statului, de fapt între autorităţile care exercita funcţiile puterii statale, dar şi între stat şi societate.
Reglementările art. 84 alin 1 din legea fundamentală, în sensul că în timpul mandatului
Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie
publică sau privată, permit acestuia să acţioneze ca un factor regulator al sistemului statal.
Trebuie să evidenţiem abilitatea Adunării Constituante de evitare a folosirii conceptului de ”arbitru”
ori ”arbitraj” întalnit în alte legi fundamentale ca funcţie a Preşedintelui. S-a urmărit ideea că
Preşedintele nu rezolvă datorită neutralităţii sale dezacordurile sau neînţelegerile dintre autorităţile
statale, ci el, conform legitimităţii conferite de Constituţie, pune de acord opiniile acestora ori
declansează procedura constitutională în fata instanţei supreme : electoratul român.
Cu toate acestea, nu putem să nu amintim ideea unui amendament că funcţia de mediere a
Preşedintelui între autorităţile statului ar permite acestuia imixtiunea în activitatea acestor autorităţi.
Obligaţia de a veghea la buna funcţionare a autorităţilor publice se traduce, în fapt, prin
aptitudinea de observaţie atentă şi continuă, dar echidistantă şi din exterior a procedurii de funcţionare
a autorităţii statale.
Enumerăm câteva dintre acestea :
1.     convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor şi Senatului (art. 66 alin. 2);
2.     adresarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art.
88);
3.     promulgarea legilor adoptate de Parlament (art.77 alin. 1);
4.     desemnarea unui candidat pentru functia de prim-ministru, după consultarea partidului care deţine
majoritatea absolută în Parlament, sau, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor cu
reprezentare parlamentară (art. 103 alin. 1);
5.     consultarea guvernului cu privire la problemele urgente şi de importanţă deosebită (art. 86);
6.     prezideaza Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (art. 92 alin. 1);
7.     numeşte trei dintre judecătorii Curţii Constituţionale (art. 142 alin. 3);
8.     propune Parlamentului numirea directorilor serviciilor de informaţii (art. 65 alin. 2 lit. h);
9.     numeste în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege (art. 94 lit. c);
10. poate cere poporului, după consultarea Parlamentului, să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu
privire la probleme de interes naţional (art. 90);
11. dacă este cazul, iniţiază, la propunerea Guvernului, revizuirea Constituţiei (art. 150 alin. 1).

1.6 Preşedintele – putere executivă

Apariţia teoriei separaţiei puterilor în stat, adică atribuirea diferitelor funcţii ale statului unor
organe distincte şi independente unul faţă de altul 26,a condos, de asemenea, la dezvoltarea teoriei
statului de drept şi de aici la distincţia între statul de drept formal şi statul de drept material.
Cel care a dat prima formă doctrinară teoriei separaţiei puterilor în stat a fost John Locke, în
lucrarea sa ,,Essay on the Civil Governement”, iar mai târziu a fost reluată şi perfecţionată de către
Montesquieu în opera sa, ,,L esprit des lois”.
Este de remarcat faptul că Montesquieu nu a văzut în separaţia puterilor în stat o dogmă, el
nici măcar nu a numit-o un principiu de organizare a statului; făcea doar referire la ,,separarea”
puterilor statului.
Potrivit lui Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legislativă, puterea
executivă şi puterea judecătorească, noţiunea de puteri fiind utilizată în acest context pentru a
desemna activităţile fundamentale ale statului. Aceste trei puteri trebuie să fie atribuie unor organe
separate şi independente unele de altele. Într-adevăr, spune Montesquieu, experienţa ne arată că
,,orice om care are o putere este ănclinat să abuzeze de ea.” De aceea, este necesar să se găsească un
mijloc pentru a se stăvili această tendinţă a naturii omeneşti. Pentru Montesquieu, acest mijloc apare
limpede conturat dacă se are în vedere faptul că:, »Pentru ca să nu se poată abuza de putere, trebuie

26
Tudor Draganu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice,vol I Edit Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.
253
ca, prin aşezarea lucrurilor, puterea să oprească puterea «.27
Constituţia României, la început, nu a prevăzut expres principiul separaţiei puterilor în stat,
situaţie întâlnită şi în alte sisteme constituţionale. Explicaţia acestui fapt trebuie căutată în primul
rând în caracterul controversat al opiniilor contemporane privind aprecierea teoriei separaţiei
puterilor în stat şi lărgire sferei acelora ce-l consideră ca pe o dogmă .28
În al doilea rând, coroborarea textelor constituţionale cu textele legilor adoptate pe baza lor ne
conduce la concluzia colaborării puterilor publice la noi.
Dacă analizăm cu atenţie textele constituţionale vom remarca în primul rând că fiecare ramură
a autorităţilor publice (fiecare ,,putere”) are atât funcţii proprii, ce-i determină natura, cât şi ,,
funcţii reziduale”, adică atribuţii care aparţin ,,cu titlu principal” celorlalte autorităţi29.
La o analiză mai aprofundată, problema statului de drept apare însă mult mai complicată, ca
urmare a faptului că statul, ca organizaţie instituţionalizată, înzestrată cu siveranitate, a populaţiei
pe un anumit teritoriu determinat, nu acţionează niciodată ca atare în relaţiile lui interne sau externe,
ci prin intermediul diferitelor lui organe.
In cadrul democraţiei indirecte, reprezentative, pentru a putea fi vorba de un stat de drept, în
ipoteza inei asemenea democraţii, nici unul din organele statului nu va putea să îşi desfăşoare
activitatea după bunul său plac, ci numai în conformitate cu normele juridice prestabilite30.
Noţiunea de stat de drept a fost formulată pentru prima dată în Germania, sub denumirea de
rechstaat.în limba franceză este desemnată de expresia, Etat de droit, Estado de dereche în spaniolă,
Stato de diritto în italiană, State law în engleză.este de precizat faptul că în dreptul constituţional
englez nu este utilizată expresia ,,State law ‘’, ci cea de ,,Rule of law’’, ceea ce are semnificaţia
de ,,domnia legii’’.
Statul de drept reprezintă tipul de regim politic în care puterea statului se află încadrată şi
limitată de către drept.31
Denumirea teoriei statului de drept vrea să sugereze ideea că statul nu este absolut
independent în activitatea sa, ci este îngrădit de autoritatea dreptului. Această teorie se află în
strânsă legătură cu teoria separaţiei puterilor în stat.32
Cu privire la raportul dintre stat şi drept au fost emise trei teorii :
a) teoria heterolimitării sau a unui drept care vine din afara statului şi se impune statului
– teorie al cărui părinte este Leon Duguit ;

27
idem, p. 253-254;
28
Genoveva Vrabie, Marius Bălan – Organizarea politico-etatică a României, Institutul European, Iaşi, 2004, p. 24;
29
Idem – p. 28;
30
Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p.7-8;
31
Jacques Chevallier, Etat de droit, în Dictionaire encyclopedique et de sociologie du droit,
Deuxieme edition, LGDJ, 1993, pag. 240;
32
Gheorghe Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983, pag.50;
 b) teoria autolimitării, care susţine că dreptul este propria creaţie a statului ;
c) teoria dreptului natural.33
Potrivit teoriei pozitiviste, nu există alt drept decât cel care este instituit, reglementat de către
stat. Prin urmare, pozitiviştii sunt adepţii teoriei autolimitării statului prin dreptul pe care el însuşi îl
edictează, neexistând nimic superior sau exterior statului, care este suveran, ce ar putea să
îngrădescă acţiunile acestuia. Ca urmare, potrivit acestei teorii, există stat de drept acolo unde toate
subiectele de drept dintr-un stat, inclusiv statul respectă normele juridice în vigoare la un moment
dat, indiferent de conţinutul acestora. Aşadar, pozitiviştii sunt adepţii statului de drept formal.
Versiunea pozitivistă a statului de drept prezintă statul de drept ca pe o construcţie pur formală
şi abstractă, bazându-se pe principiul ierarhiei normelor, asigurând subordonarea fiecărui nivel de
norme juridice faţă de o normă superioară. Intronarea nazismului în mod pe deplin legal şi
dictaturile constituţionale survenite apoi ici colo, au arătat insuficienţa unei asemenea concepţii şi
suscită generalizarea chartelor drepturilor omului şi al controlului constituţionalităţii în Europa34.
Putem desprinde, aşadar, caracteristicile statului de drept astfel :
1) statul de drept trimite la o anumită concepţie a ordinii etatice. Prin supunerea
guvernanţilor faţă de lege, corelată cu garanţia unui posibil recurs în faţa
judecătorului independent se instituie ceea ce constituie principiul ierarhiei normelor,
diversele organe ale statului legate şi obligate să respecte normele superioare şi statul
de drept va fi cu atât mai bine dezvoltat cu cât această dependenţă va fi mai bine
asigurată.
2) Problema statului de drept poate fi pusă la nivelul cel mai profund, anume supunerea
statului faţă de drept ;
3) Statul de drept se caracterizează printr-un anumit conţinut al dreptului în vigoare,
caracterizat printr-un ansamblu de valori şi principii vizând să asigure cetăţenilor
garanţii efective împotriva statului. Astfel, în statul de drept sunt integrate : garanţia
fundamentală a libertăţilor publice, protecţia ordinii democrat-liberale, ordonanţarea
juridică, controlul constituţionalităţii legilor, găsindu-şi, în principiu, scopul şi
determinarea în individul concret35.
Statul de drept are, deci, trei dimensiuni. Principiul ierarhiei normelor, principiul supunerii
statului faţă de drept şi principiul conţinutului dreptului în vigoare.36

33
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat, vol. I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 109-
113 ;
34
Laurent Cohen-Tanugi - La metamorphose de la democratie, Edition ,,Odille Jacob’’, 1989, p.122;
35
Petru Miculescu, Statul de drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.43;
36
ibidem;
 Realizarea ordinii formal-normative, respective a dreptului instituit şi sancţionat de stat
constituie finalitatea principală a funcţiei executive a acestuia, şi în acest context, a administraţiei
publice.37

Secţiunea 2 Scurt istoric privind instituţia şefului statului

Instituţia şefului de stat îşi are originea în începuturile organizării vieţii de stat, 38 când
colectivităţile umane, aflate la debutul constituirii lor sociale (civile), au trecut în mod efectiv sub
conducerea unui individ, de regulă membru al acelei societăţi, care exercita – în urma desemnării
sale – asupra întregii comunităţi cele mai importante prerogative de putere publică reunite în
persoana sa.
Mai târziu – cu toată diversificarea numărului şi categoriilor de autorităţi publice
(legislative, executive şi judecătoreşti) şi indiferent de modul acestora de constituire (alese sau
numite), de durata funcţionării lor (permanente sau temporare), de nivelul teritorial al acţiunii lor
(naţionale sau centrale, teritoriale sau locale) - s-a simţit nevoia de a se da o expresie unitară şi
continuă îndeplinirii la cel mai înalt nivel reprezentativ a funcţiei supreme de exercitare a puterii
publice de către un singur om personificat de şeful statului.39
Forma de guvernământ a unui stat este caracterizată de modul de constituire a funcţiei
supreme40 în care sens cea mai generală clasificare face distincţie între monarhie şi republică, 41
distincţie ce reflectă însuşi felul desemnării şefului statului.

2.1 Forme de guvernământ şi regimuri politice

A defini forma de stat a unei grupări umane înseamnă a stabili dacă pe teritoriul locuit de ea
37
Daiana Maura Vesmaş – Drept administrativ. Teoria generală. Organizarea administraţiei
publice, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga”Sibiu, pag.11-12;
38
I. Muraru - Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a VI-a, vol. II, Editura Actami, Bucureşti,
1995, pag. 204.
39
I. Santai – Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2004,pag.
40
Pentru alte criterii distinctive a se vedea S. Popescu, Forma de stat, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1983, pag. 26-29.
41
I. Ceterchi, I. Demeter, Gh. Boboş, M. Luburici, D. Mazilu, C. Zotta, Teoria generală a statului şi dreptului,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, pag. 75-76.
este instituit un singur sistem de organe înzestrat cu suveranitate sau mai multe asemenea sisteme.
Când se cercetează forma de guvernământ a statului se pune şi problema de a şti cine exercită
puterea suverană în stat: o singură persoană, un grup restrâns de personae sau mase largi ale
poporului.
Din acest punct de vedere statele sunt monocraţii, oligarhii şi democraţii.42
Monocraţia este acea formă de guvernământ, în care autoritatea publică este exercitată de o
singură persoană (termenul provine din grecescul monos=singur şi kratos=autoritate). Este
indiferent dacă pesoana care deţine puterea supremă în stat se numeşte împărat, rege, consul sau
preşedinte. Unica condiţie ce trebuie să fie îndeplinită de un stat pentru a putea vorbi de această
formă de guvernământ este ca, în fapt, puterea supremă în stat să fie concentrată în mâinile unei
singure persoane.
Monocraţiile se pot prezenta diferit, în funcţie de cum se justifică exercitarea puterii: de
origine divină, de la el însuşi sau de la popor. Indiferent de formă, un stat este o monocraţie din
moment ce autoritatea publică se concentrează în mâinile unei singure persoane. În mod obişnuit,
monocraţia duce fie la tiranie, fie la totalitarism.
Oligarhia este o formă de guvernământ în care autoritatea publică este deţinută de o
categorie restrânsă de persoane, de o minoritate (oligor=puţin numeros, arche=comandament).
În oligarhie, spre deosebire de monocraţie, minoritatea conducătoare nu deţine autoritatea
politică pe baza unei delegaţii din partea naţiunii. Aşadar, forma de guvernământ oligarhică
presupune ca minoritatea care exercită autoritatea publică să nu fie desemnată prin alegeri larg
populare, ci pe baza unor criterii fixe şi prestabilite: avere, vârstă, naştere, etc.
Democraţia este definită ,,ca un stat unde domneşte voinţa poporului sau voinţa majorităţii,
în opoziţie cu celelalte forme de stat, nedemocratice, unde domneşte voinţa unuia singur, a câtorva,
a unei părţi a poporului, în orice caz, nu a majorităţii ansamblului poporului.”43
În concepţia modernă, regimul democratic implică o participare la vot a tuturor cetăţenilor
maturi, capabili şi demni. Este de observat însă că până nu demult, în numeroase state se considera
că excluderea femeilor de la vot nu afectează caracterul democratic al unui stat, deşi prin o
asemenea măsură jumătate din populaţia matură se găsea lipsită de dreptul de vot.44

42
Tudor Drăganu – Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, Vol. I, pag. 230-231;
43
R. Laun – La democratie, Essai sociologique, juridique et de politique morale, Paris, 1933, pag. 22 apud
T. Drăganu, op. Cit., pag. 232;
44
T. Drăganu – op. Cit., pag. 233;