MONEDA ȘI PIAȚA MONETARĂ

Se consideră că piața valutară este piață monetară internațională.

Conceptul de monedă și sistemele monetare

Prima formă de bani au reprezentat-o produsele (blănuri, pești uscați, obiecte din metale
prețioase). Cu aceste produse se făcea troc (dificultăți: transport, corespeondență între produse) –
s-a ajuns la ideea că trebuie sa existe un intermediar unic al schimburilor – banii/moneda.

Prima formă de bani în sens modern au reprezentat-o monedele din metale prețioase. Aceste
monede au constituit singura formă de bani pănâ în secolul al XVII-lea. Și aceste monede se
puteau devaloriza. Atunci când se schimbau cantitățile din care erau făcute, nu mai conțineau atât
de multă cantitate de metal prețios, ceea ce ducea la devalorizare.

În secolul al XVII-lea apar banii de hârtie. Băncile emiteau certificate care atestau faptul că o
anumită persoană a depus la bancă o anumită sumă formată din monede prețioase. Aceste
certificate se puteau vinde/dona altora.

Destul de curând, bancherii au început să emită astfel de hârtii peste existentul real de monede
din metal prețios. Banii de hârtie puteau fi emiși inițial de către orice bancă. În prezent, doar
banca națională îi poate emite. În România, primii bani de hârtie au fost emiși în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea de Casa de Depuneri și Consemnațiuni, înființată de Cuza.

În secolul al XIX-lea apare moneda scripturală – nu are existență fizică/materială pentru că

reprezintă înscrisurile în conturi la bănci ale agenților economici. Moneda scripturală circulă prin
viramente. Se pune în circulație de către orice bancă.

Baza monetară reprezintă depunerile băncilor comerciale la banca centrală + numerarul, iar
numerarul este format din banii de hârtie și moneda divizionară, adică moneda metalică.

Inițial sistemul de monede prețioase a fost bimetalist (și din aur și din argint), iar apoi s-a trecut
exclusiv la monede din aur.

Tipuri de sisteme monetare

1. Sisteme metaliste – sisteme în care circulă doar monede metalice.

2. Sisteme cu bază metalică și bani de hârtie;

3. Sisteme ametalice – cele din prezent, în care nu mai există bani din metale prețioase și evident
nu se mai face convertibilitatea în metale prețioase.

Convertibilitatea în metale prețioase – fie direct în mondede, în lingouri, fie o altă formă de
monedă care să fie la rândul ei convertibilă în aur.
Keynes – unul dintre cei care au observat faptul că moneda și variabilele pieței monetare sunt
extrem de importante în economie. Ele sunt influențate de variabilele reale.

Cf. Lui Keynes, agenții economici au o preferință pentru lichiditate. Cea mai lichidă componentă
a masei monetare o reprezintă numerarul, iar celelalte au diferite grade de lichiditate în funcție de
riscurile și pierderile care apar la transformarea lor în numerar.

Preferința pentru lichiditate este explicată prin 3 mobiluri/motive:

1. Mobilul tranzacțiilor: oamenii vor să dețină lichidități pentru a putea dispune de ele în
tranzacțiile zilnice pe care le fac.

2. Mobilul speculației

3. Mobilul precauției

Banii îndeplinesc mai multe funcții, indiferent de forma lor:

Măsură a activității – cu ajutorul lor, se pot exprima în bani efectele și eforturile dintr-o
activitate.

Funcția de rezervă de valoare – banii pot fi economisiți și pot fi folosiți într-un viitor.

Funcția de mijloc de schimb – se manifestă când are loc o vânzare-cumpărare.

Funcția de mijloc de plată – banii sunt folosiți pentru a stinge anumite obligații economice (plata
impozitelor, plata salariilor). Nu are loc vânzare-cumpărare.

Cererea și oferta de monedă

Cererea – nevoia de monedă pe piața monetară

Oferta – disponibil de bani pe piața monetară

Concurența pe piața monetară are diverse tipuri.

Pot fi reprezentanți ai cererii de monedă toși agenții economici care au nevoie de bani:
consumatori, întreprinderi, stat etc.

Oferta poate proveni de la orice agent economic care dispune de bani și îi oferă altora prin
intermediul sistemului bancar (fac depuneri, iar băncile dau credite din disponibilități).

Prețul pe piața monetară are două forme: dobânda care se exprimă în unități monetare și care este
prețul plătit de cel care se împrumută celui de la care a luat împrumutul și se poate considera a fi
un preț absolut. Rata dobânzii este un preț relativ, se exprimă în procente și este prețul plătit
pentru a dispune de 100 de unități monetare pe timp de un an.
Cererea de monedă depinde direct proporțional de venituri și invers proporțional de rata
dobânzii.

Cf lui Fiescher și Friedaman – cererea de bani nu depinde de rata dobânzii. Oferta de bani trebuie
corelată cu producția (PIB) pentru a reduce dezechilibrele inflaționiste.

Dacă există relația cerere-preț ca pe orice altă piață este clar că la un moment dat modificarea
ratei dobânzii va influneța cererea de credite.

Statul poate influența oferta de monedă, adică masa monetară aflată în ciruclație și prin
modificarea bazei monetare. Masa monetară depinde direct proporțional de baza monetară. O
creștere a bazei monetare într-un anumit procent determină o creștere mai mare a masei
monetare. Masa monetară cuprinde moneda națională aflată în circulație pe piață. Masa monetară
aflată în circulație crește dacă se acordă mai multe credite, dacă se impun mai puține limite la
acordarea de credite, dacă se emite monedă, dacă se reduc limitele impuse la acordarea de
credite, dacă se relaxează condițiile la acordarea de credite. Creșterea acordării creditelor poate fi
un efect al reducerii ratelor dobânzii. Un credit se poate da din bani existenți sau din monedă nou
emisă.

Monedele metalice se emit de trezorerie.

Vânzarea titlurilor de valoare pe piața deschisă/open market. Dacă statul emite hârtii de valoare
și le vinde agenților economici, el primește bani de la aceștia care într-o primă etapă intră în
conturile statului, ieșind din circulație. Primul impact este reducerea masei monetare. În pasul al
doilea, statul va folosi banii pentru a face cheltuieli, banii for intra pe piață.

Taxa scontului – daca un agent economic are o datorie față de altul înscrisă într-un document
numit poliță sau cambie, acest document conține inclusiv scadența, adică data la care trebuie
restituit creditul. Dacă cel care a oferit împrumutul nu poate să aștepte până la scadență pentru că
are nevoie de bani, nu are dreptul să ceară restituirea și singurul lucru pe care poate să îl facă este
să vândă această poliță unei bănci comerciale. Banca îi percepe o taxă care este evident taxa
scontului. Cel care s-a împrumutat devine dator băncii comerciale. Dacă nici banca comercială
nu mai așteaptă până la scadență, poate vinde polița băncii centrale, care îi percepe o taxă,
numită taxă de rescont.

Dacă banca centrală decide creșterea taxei, băncile comerciale, plătind mai mult, își vor diminua
porifiturile. Prin urmare, ele vor reacționa prin creșterea ratei dobânzii la creditele acordate
pentru ca nu pot influența creșterea taxei.

Rezerva minimă obligatorie a băncilor reprezintă un procent care arată cât la sută din
disponibilul băncilor trebuie reținut în bancă, adică băncile nu au voie să acorde credite din
aceste sume. Rezerva este descisă ca procent de stat. Dacă statul decide reducerea acestui
procent, băncile pot acorda mai multe credite, deci crește masa monetară aflată în circulație.
Tranzacțiile cu devize străine. Devizele străine sunt mijloace de plată internaționale – orice
formă de monedă străină/valută. Dacă agenții economici vând valută băncilor, valuta intră în
bănci, iar din bănci iese o sumă în moneda națională, corespunzătoare cursului de schimb, de
unde masa monetară crește.

Creditul

Elementele creditului: dobânda, scadența, debitorul (cel care ia împrumutul), creditorul (cel care
oferă împrumutul, ceea ce înseamnă că el nu folosește banii de care dispune în interes propriu, în
prezent – își amână consumul prezent în favoarea consumului viitor), garanția: garanția
personală (înseamnă că de fapt nu se cere vreo garanție pentru că debitorul este recunoscut ca
fiind corect, prezintă încredere), garanții cu bunuri imobiliare (creditul ipotecar), garanții cu
bunuri mobiliare (creditul pe amanet), garanții cu hârtii de valoare (creditul se numește lobard
sau pe lombard).

În funcție de tipul agentului avem:

Credit comercial – între 2 agenți oarecare, niciunul nefiind o bancă.

Creditul bancar – întreo orice agent și o bancă.

În funcție de termen

Credit pe termen scurt – este până la un an și jumătate, maxim 2 în anumtie țări.

Credit pe termen mediu – între un an și jumătate sau 2, până la 5 ani.

Credit pe termen lung – peste 5 ani.

În funcție de scop:

Creditul de consum este luat de către consumatori pentur a cumpăra bunuri de consum și se
restituie în general din salarii.

Creditul de producție este luat de către întreprinderi pentru a face investiții. El se restituie din
incasările obținute din vânzarea bunurilor produse.

În fiecare țară există o bancă centrală, ea este cea care pune în practică politică valutară și
monetară a acelei țări.

PIAȚA VALUTARĂ

Pe piața valutară națională se schimbă moneda națională pe alte tipuri de valută.

Pe piața valutară internațională se schimbă orice tip de valută.

Trăsăturile pieței valutare:

Nu este localizată (este formată din reuniune tuturor locurilor de pe glob unde se realizează
tranzacții valutare)

Este continuă (ăși desfășoară activitate 24/24)

Este interbancară (majoritatea tranzacțiilor se realizează prin intermediul băncilor; băncile

acționează atât în cont propriu, cât și în contul clienților)

Este o piață duală (cererea și oferta poti fi legate strict de dorința sau nevoia de a face tranzacții
valutare pur și simplu și de aseșenea pot fi legate de operațiile de comerț exterior – export,
import).

Pe piața valutară există de fapt două cereri și două oferte – unele de o anumită monedă, celelalte
din cealaltă monedă. Agenții străini cer moneda națională a unei țări pentru a cumpăra și a achita
fie bunuri și servicii produse în respectiva țară, fie hârtii de valoare emise în respectiva țară.

Forma cunoscută a legii cererii și ofertei se aplică în cazul determinării cursului de schimb prin
cotare directă.

Operațiile pot fi:

La vedere – adică se fac pe loc sau în cel mult 2 zile lucrătoare

La termen – în prezent se încheie un contract în care se precizează sumele tranzacționate și

cursul de schimb. Tranzacția efectivă se face la un moment viitor. În general, cursul la termen
este mai mare decât cel la vedere, din cauza riscurilor mari de pe această piață.

Cursul este influențai și de rata inflației și de rata dobânzii dintr-o țară.

Cursul mai poate fi oficial – cel al băncii naționale, fiind orientativ pentru celelalte bănci și curs
de piață – la nivelul celorlalte bănci și se poate modifica în orice moment în funcție de diferiți
factori.

Curs nominal și real. Cursul real este cursul nomial corectat cu raportul dintre ratele inflației din
cele 2 țări.