I Introducere în sociologie

1. Sociologia – definiție; fondatori; științe model

Definiții
Sociologia = știința despre societate (cea mai generală);
Sociologia = știința care studiază instituțiile și organizațiile societății precum și relațiile și
comportamentele oamenilor din interiorul societății

Fondatori
Auguste Comte
A fost un gânditor francez care a trăit în prima jumătate a sec XIX.
A fost cel care a dat numele disciplinei folosindu-se de compunerea a două cuvinte, unul
latin – socios – societate, și unul grec logos – știință.
A avut ca model de știință fizica datorită prestigiului pe care această știință îl avea în vremea
aceea.
A plecat de la premiza că cercetarea societății trebuie să plece de la faptele reale, principa sa
preocupare fiind identificarea unor legi ale societății.
A emis „Legea celor trei stadii” care trebuia să caracterizeze întreaga evoluție a societății
omenești. Aceasta cuprinde trei etape, sau stadii: teologic, metafizic și pozitiv.
Herbert Spencer
Gânditor englez, a trăit de-a lungul sec XIX.
Are ca model de știință biologia (știința sa a mai fost numită și „darwinism social”), fiind,
de asemenea, preocupat de identificarea legilor care guvernează societatea.
Identifică două etape ale evoluției societății: societăți militare – conduse de șefi militari și
societăți industriale – conduse de cei care dețin puterea economică.
Karl Marx
Gânditor german, a trăit pe parcursul sec XIX.
Are ca model de știință economia, formulând, și el, o lege generală de evoluție a societății:
legea concordanței dintre forțele de producție și relațiile de producție.
Cele două se găsesc în contradicție din cauza caracterului social al muncii și a caracterului
privat al proprietății.
Societatea este împărțită în două „clase”: una foarte numeroasă dar foarte săracă – formată
din cei care muncesc și una foarte restrânsă dar foarte bogată – cea a proprietarilor.
Contradicțiile existente între cele două tind să se maximizeze de-a lungul timpului ajungând,
în punctul maxim, la generarea de revoluții.
Max Weber
Gânditor german, a trăit în a doua jumătate a sec XIX și prima treime a sec XX.
Nu pleca de la nici o știință ca model și nu avea în intenție să identifice legi de evoluție a
societății.
A fost interesat de înțelegerea societății, sociologia lui fiind o teorie despre acțiunea
socială.
Înțelegerea (comprehensiunea) societății are la bază două concepte: cel al empatiei și cel al
introspecției.
 I Introducere în sociologie
2. Sociologia academică, sociologia pragmatică

Emile Durkheim
Sociolog francez, a trăit în a doua jumătate a sec XIX.
A plecat de la premiza, continuându-l pe Comte, că sociologia nu poate deveni știință decât
cercetând datele empirice și faptele sociale clare.
În lucrarea sa „Despre sinucidere” arată că, sinuciderea, deși poate părea un act personal și
complet subiectiv, este, de fapt, un act social provocat de prăbușirea și înstrăinarea față de individ a
principalelor valori ale societății. A numit această situație „anomie” (termen provenit din limba
greacă și prin care se înțelege lipsa de reguli/norme: a – fără, nomos – regulă, normă).
Școala sociologică de la București.
A fost întemeiată de către D. Gusti la începutul sec. XX.
A fost orientată către studierea comunităților rurale din România în prima treime a secolului.
Principala metodă folosită de către Gusti pentru studierea comunităților umane mici a fost metoda
monografică.
Aceasta presupune constituirea unor ansambluri complexe de cercetători din mai multe
domenii (medicină, etnografie, economie, inginerie etc).
D. Gusti a plecat de la ideea că sociologia trebuie să deservească, pe lângă cunoașterea
societății, și componenta de acțiune și practică socială, direcție fundamentală în sociologia
contemporană. A adunat în jurul său, în scopul cercetării, pe cei mai cunoscuți oameni de știință
români ai vremii. A înființat, la București, Muzeul Satului, primul de acest fel din lume.
Cei mai cunoscuți doi colaboratori ai lui D. Gusti au fost H.H. Stahl și T. Herseni. Primul a
continuat cercetările lui Gusti în domeniul satului tradițional românesc. A fost unul dintre primii
realizatori de filme documentare sociale. Cel de-al doilea a avut, de asemenea contribuții importante
în domeniul sociologiei satului românesc. Totuși, apropierea sa de ideologia Gărzii de Fier i-a creat
probleme după 1945. A fost reabilitat și a avut contribuții la sociologia industrială.
Școala sociologică de la București a funcționat în același timp cu mult mai cunoscută școală
de la Chicago. Deși a fost adesea făcută o paralelă între cele două, diferența dintre ele a fost aceea
că școala americană era orientată spre cercetările urbane în timp ce școala noastră era axată pe sat.
 I Introducere în sociologie
3. Cunoașterea comună – cunoașterea științifică

Cunoașterea comună Cunoașterea științifică

Nu este sistematizată Este sistematizată, fiind cuprinsă în

cadrul teoriilor științifice

Este tacită sau implicită; nu conferă Este înregistrată și verificabilă; fiecare

argumente pentru susținerea afirmațiilor făcute teorie științifică trebuie să ofere argumente
pentru aserțiunile făcute.

Este subiectivă și emoțională Este obiectivă; provine din date

măsurabile

Este selectivă și fals generalizatoare Este preocupată de furnizarea de dovezi;

evită generalizările pripite

Se bazează pe prejudecăți și este Se bazează pe instrumente specifice

influențată social pentru colectarea și verificarea datelor

Este contradictorie; același fapt poate fi Nu are construcții contradictorii

explicat diferit în situații diferite

Este inconsistentă în timp Nu este inconsistentă în timp.

Cu toate acestea, nu trebuie generalizat. Unele aspecte ale cunoașterii științifice au

corespondent (sau pleacă) de la valorificarea unor fapte ale cunoașterii comune.
Exemple:
1. „Copilul cu multe moașe rămâne neînfășat”. Este un proverb care are corespondent în
cunoașterea sociologică. Cunoașterea științifică îl numește „efectul pierderii de vreme” și
definește situația în care cu cât numărul celor responsabili cu o anumită sarcină este mai mare, cu
atât mai mic va fi efortul depus pentru realizarea ei.
2. „Mai degrabă vezi paiul din ochiul altuia decât parul din ochiul tău”. Acest proverb este
definit în teoria sociologică ca fiind: „eroarea fundamentală de atribuire”. Aceasta susține că
lucrurile bune care ni se întâmplă nouă se datoresc propriilor noastre calități sau propriei noastre
valori (au cauze interne) pe când lucrurile bune care li se întâmplă altora au la bază norocul sau
împrejurările favorabile (au cauze externe). Situația se inversează în cazul eșecurilor: când noi
suferim un eșec atribuim cauzele acestuia altora (cauze externe) când alții suferă un eșec este
propria lor vină (cauze interne).

II Metodologia cercetării sociologice

4,5,6 Etapele investigației sociologice

1. Formularea problemei de cercetat

În orice domeniu este foarte important ca formularea problemei de rezolvat să fie cât mai
clară și cât mai bine alcătuită. Fără o bună formulare a problemei există posibilitatea obținerii de
rezultate eronate.
Probleme apar, în general, atunci când: a) apare o contradicție între așteptările avute de la
un model teoretic dat și datele rezultate din teren; b) când nu avem date suficiente pentru a construi
un model teoretic.
2. Formularea ipotezelor
Ipoteză = Presupunere, supoziție pe baza unor fapte cunoscute asupra relației între anumite
fenomene sau asupra legăturii dintre aceste fenomene și cauzele lăuntrice care le determină.
Ipoteză= hypo (mai mic, sub), thesis (poziție, teză) (etimologic din greacă).
Ipotezele trebuie să respecte două proprietăți: 1) să contureze relații cauzale; 2) să fie
testabile.
Pentru a putea fi testabile ipotezele trebuie să aibă caracteristici care pot fi măsurate.
Orice ipoteză trebuie să se prezinte sub forma: „dacă x, atunci y”
Măsurare și scalare
Caracteristicile măsurabile ale unei ipoteze se numesc variabile. În cazul de mai sus, x și y
sunt variabilele; x – variabilă independentă, y – variabilă dependentă.
Valorile pe care le iau variabilele pot fi discrete – doar anumite valori pe un interval, sau
continue – orice valoare pe un interval.
Scale a) nominale – nu presupun relații de ordine, succesiune sau ierarhice între
valori;
b) ordinale – valorile pot fi ordonate după un criteriu;
c) de interval – măsoară valori continue între două puncte de referință
(maxim sau minim, de ex.);
d) de proporții – sunt la fel cu cele de interval dar au un punct de origine.
Orice măsurare trebuie să întrunească două condiții: fidelitatea și validitatea.
Fidelitatea reprezintă precizia unei măsurători.
Validitatea reprezintă corectitudinea unei măsurători.
 3. Stabilirea grupului de studiu
Eșantion = grupuri de subiecți, alese dintr-o populație, care sunt reprezentativi pentru
întreaga populație.
Atunci când o anumită variabilă caracterizează atitudinea față de o problemă a unei
populații, această variabilă se numește parametru. Aceeași variabilă exprimată la nivel de eșantion
se numește estimație. Estimația nu poate lua aceeași valoare ca și parametrul dar ea se situează
între niște limite suficient de apropiate de valoarea parametrului. Intervalul cuprins între aceste
limite se numește interval de încredere, iar valoarea parametrului se găsește în interiorul acestui
interval.
Intervalul de încredere se definește în sistemul ± n% și se calculează după formula:
1
𝑛= ×100
√𝑁

Unde N este volumul total al eșantionului.

Dacă, folosind un eșantion de 1000 de persoane, obținem un procent de 20% de răspunsuri
favorabile unei probleme, atunci, conform formulei de mai sus, rezultă:
1) că la nivelul întregii populații, parametrul, valoarea reală se află cuprinsă în intervalul 17
– 23 % (20% ± 3%)
2) că gradul de încredere al acestei măsurări este de 97% (100 – 3).
Precizia eșantioanelor nu ține de volumul populației. Cu alte cuvinte, un eșantion de o
anumită dimensiune dă aceleași rezultate și pentru o populație mare cât și pentru una mai mică.

II Metodologia cercetării sociologice

7. Ancheta socială
4.1. Metode de cercetare – Ancheta sociologică
Ancheta sociologică = metodă de cercetare care are ca principal scop adunarea unui volum
mare de informații și care utilizează cu precădere chestionarul și interviul.
Chestionarul = are ca principală caracteristică faptul că sociologul formulează atât
întrebările cât și răspunsurile.
Astfel, chestionarele pot fi clasificate după: conţinutul, forma şi modul de aplicare.
După conținut chestionarele pot fi de date factuale sau de opinie.
După conținut chestionarele se pot împărți în: chestionare cu o singură temă și cele cu mai
multe teme – omnibuz.
După modul de aplicare chestionarele pot fi împărțite în două: autoadministrate și cele
administrate de operatori.
După forma întrebărilor, chestionarele pot fi: cu întrebări închise, deschise și cu întrebări de
ambele feluri.
 Întrebările închise sunt de forma: da, nu, nu știu/ nu răspund (ns/nr). Avantajul întrebărilor
închise este acela că reduce semnificativ rata non-răspunsurilor.
Întrebările deschise lasă răspunsurile la alegerea celui chestionat. Avantajul întrebărilor
deschise este acela că lasă celui chestionat libertatea de a exprima problemele cele mai importante
care îi preocupă.

8. Metodologia cercetării sociologice – metode de cercetare

4.2. Metode de cercetare – observația

Observația = își propune să analizeze comportamentele umane în anumite situații.
După modul în care se desfășoară, observația poate fi: structurată și
nestructurată.
Observația structurată presupune o cunoaștere prealabilă a fenomenelor cercetate, ceea ce
permite utilizarea unei grile.
Observația nestructurată presupune că cercetătorul nu cunoaște fenomenele care vor fi
cercetate.
După modul de implicare al cercetătorului în cadrul cercetării, observația poate fi:
nedistorsionată – sau cu implicare directă.
Comportamentul individual (și colectiv) tinde să se schimbe atunci când subiecții știu că
sunt observați. Pentru a elimina acest neajuns se folosește observația nedistorsionată. De
menționat că aceasta se folosește doar în anumite condiții – probleme deontologice.
Participarea activă a cercetătorului în cadrul observației poate fi: participativă și
nonparticipativă.
În primul caz cercetătorul este direct implicat în cadrul grupului de observat, în cel de-al
doilea, cercetătorul nu se implică.
Observația participativă poate fi clasificată în funcție de modul în care cercetătorul alege să
se implice în cadrul activităților grupului (vezi tabel).

Implicare maximă Implicare minimă

Grupul crede că cercetătorul Observație participativă sub Observație participativă
este un membru obișnuit acoperire deontologic internă
Grupul știe că cercetătorul nu Observației participativă Observație participativă neutră
aparține grupului deontologic externă

9. Metodologia cercetării sociologice – metode de cercetare

4.3. Metode de cercetare – analiza documentelor sociale

Document social = texte sau imagini care furnizează informații despre faptele sau
fenomenele sociale din trecut sau prezent.
Documentele sociale pot fi: - publice (ziare, reviste, emisiuni tv sau internet)
sau personale (corespondență, jurnale);
- oficiale (legi, sentințe împroprietăriri) sau neoficiale
(notele intrainstituționale, textele din domeniul
virtual)
Analiza de conținut = exprimarea cantitativă a unor „unități de analiză” pe care le
identificăm într-un document.
 Unități de analiză: - spațiul (dimensiunea pe care o au articolele într-un ziar) sau timpul
(durata unei emisiuni tv sau radio).
- cuvintele (frecvența de apariție într-un text a unor anumite cuvinte).
- temele (exprimă idei despre un subiect dat).
- personajele (femeile, persoanele cu dizabilități).
- itemul (un produs analizat ca atare).

III Individul și societatea

10. Cultura

Cultura = totalitatea modurilor de gândire, de comportament și de producție transmise de la

o generație la alta.
Civilizație = extinderea teritorial-spațială pe care o capătă o cultură.
Componente fundamentale ale culturii:
Componenta ideatică = totalitatea ideilor aflate în circulație într-o societate dată.
Două aspecte importante sunt reprezentate de valori și credințe.
Componenta obiectuală = toate tipurile de produse culturale care au existență
materială;
Componenta normativă = totalitatea normelor aflate în vigoare într-o societate.
Normele pot fi clasificate după:
Modul de transmitere: scrise/nescrise;
Gradul de aplicare în realitate: ideale/reale;
Domeniul pe care-l reglementează: juridice, politice, sociale, educaționale, tehnice
etc.
Totalitatea normelor dintr-o societate reprezintă ordinea normativă.
După modul în care sunt exprimate, normele pot fi: formale/informale
Sancțiuni puternice Sancțiuni slabe

Norme formale Legi penale Legi civile

Norme informale Morală Obiceiuri

 III Individul și societatea
11. Contactul între culturi

Element cultural = cel mai simplu element al unei culturi (ex.: melodie, normă de salut
etc.).
Mai multe elemente adunate împreună formează un complex cultural (dansul, vestimentația
etc.).
O cultură dominantă poate îngloba mai multe tipuri de complexe culturale.
1. Subcultura = cultura aparținând unor comunități care și-au dezvoltate complexe culturale
proprii.
Pot aparține: unor comunități profesionale care își dezvoltă propriile complexe
culturale (medici, avocați etc.)
unor comunități care dezvoltă norme și valori proprii (comunitățile de
motocicliști)
2. Contracultura = tip special de subcultură care dezvoltă norme, valori și comportamente
opuse culturii dominante.
Contactul între culturi
Se petrece atunci când mai multe comunități intră în contact. Se pot identifica trei situații:
Aculturația = apariția, la contactul dintre două culturi, a unor complexe culturale
noi.
Acomodarea = schimburi culturale între diferite tipuri de comunități fără apariția
unor complexe culturale noi.
Asimilarea = procesul prin care o cultură a unei comunități înglobează total cultura
altei comunități, aceasta din urmă nemaipăstrând aproape nimic din cultura de origine.

III Individul și societatea

12. Socializarea

Socializarea = procesul prin care se formează personalitatea umană și prin care acesta își
însușește, comportamente, abilități, informații care îl transformă într-o ființă socială capabilă să
trăiască în societate.
Factorii care ne modelează comportamentul se numesc agenți de socializare și pot fi:
Factorii biologici – personalitatea individului și procesul de achiziție a culturii sunt
influențate de anumiți factori biologici – inclusiv ereditari.
 Factorii de mediu – modelează în mod semnificativ modul de comportament al
oamenilor grație necesității adaptării acestora la mediu.
Cultura – influențează în mod semnificativ procesul de socializare. Caracteristicile
culturale diferă de la comunitate la comunitate (internaționale sau intranaționale). Ea diferă inclusiv
de la un mediu de rezidență la altul.
Experiența de grup – omul, fiind ființă socială, nu poate trăi decât în grup. Este
firesc, deci, ca individul să preia anumite trăsături ale grupului.
Experiența personală – influențează comportamentul individului fie prin aceea că
lasă urme în cadrul psihicului uman, fie prin aceea că indivizii învață din experiența personală.

III Individul și societatea

13. Tipuri de socializare

Tipologia socializării identifică 6 mari tipuri de socializare grupate după:

1. Momentul în care se realizează socializarea:
Socializare primară = achiziția, în primii ani de viață a individului, a
principalelor comportamente, și valori ale comunității de proveniență. Aceasta se încheie
aproximativ în jurul vârstei de 7 ani și este realizată, aproape integral, în cadrul familiei.
Socializarea secundară = etapa în care individul asimilează rolurile sociale,
produsele culturale și normele care îi permit să trăiască normal într-o societate. Această etapă se
încheie după terminarea adolescenței.
Socializarea continuă = proces prin care individul asimilează cunoștințe și
comportamente care țin de rolul său social. Are loc pe parcursul întregii vieți și este mult mai puțin
intensă decât primele două.
2. În funcție de scopul pentru care se face:
Socializarea anticipatorie = procesul prin care individul se pregătește pentru
rolurile sociale viitoare. Jocul este una dintre formele fundamentale ale socializării anticipatorii.
Resocializarea = procesul prin care individul învață valori și norme noi față
de cele deja deținute. Poate fi regăsită în „instituțiile totale” sau în momentul integrării într-un alt
model cultural.
Socializarea negativă = asimilarea de norme și valori contrare celor ale
comunității de bază. Duce, de cele mai multe ori, la comportamente deviante sau delincvente.
 III Individul și societatea
14. Educație și socializare

Principalii agenți ai socializării:

Familia – are rol fundamental în socializarea primară
Școala – are rol fundamental în însușirea valorilor, normelor și atitudinilor dezirabile
social
Grupul de egali – în cadrul socializării secundare devine cel mai important agent de
socializare
Mass-media – are capacitatea de a impune și modela tipuri comportamentale
Important de semnalat este și faptul că agenții de socializare sunt mult mai numeroși. Printre
ei pot fi incluși și alții cum ar fi biserica, armata, instituțiile sociale etc.
Educație și socializare
Educația = reprezintă ansamblul acțiunilor și proceselor prin care societatea transmite
indivizilor cunoștințe, valori, atitudini și comportamente necesare integrării sociale.
Tipuri de educație:
Educație informală – învățarea care se realizează involuntar în timpul
interacțiunilor cu ceilalți
Educație formală – ansamblul proceselor de învățare realizate în cadrul sistemului
de învățământ. Acestea sunt planificate și controlate atent și realizate de personal specializat.
Educație non-formală – se realizează într-un cadru organizat dar în afara sistemului
de învățământ: tabere, cluburi sportive, cenacluri etc.

III Individul și societatea

15. Status și rol

Status = poziția pe care un individ o deține într-o anumită structură socială.

Status = reprezintă tot ceea ce un individ așteaptă de la ceilalți pe baza poziției pe care o
are.
Tipuri de status
Status atribuit = este primit de individ în afara unui efort voluntar de a-l obține.
Status dobândit = este obținut în baza unui efort și în baza unor cheltuieli de resurse
făcute de individ iar accesul la el nu este obținut în baza
apartenenței la o anumită structură socială.
 Indicatorii de status pot ajuta la identificarea poziției pe care un individ o ocupă într-o
societate și pot fi voluntari (verigheta) sau involuntari(uniforma de ex).
Rol = ansamblul comportamentelor pe care le performează un individ în baza statusului pe
care îl deține.
Rol = reprezintă tot ceea ce ceilalți așteaptă de la un individ în baza poziției pe care acesta o
deține.
Există două tipuri de roluri: roluri așteptate și roluri performate.
Roluri așteptate = acele roluri atașate unui anumit status și pe care statusul le
impune
Roluri performate = rolurile reale performate de un individ.
Diferența dintre ele este dată de modul în care un individ este compatibil cu rolul așteptat în
conformitate cu statusul deținut (de ex. o persoană cu o personalitate slabă poate greu performa
rolul de lider).
Conflictul de rol apare atunci când o persoană trebuie să interpreteze simultan două roluri
opuse (de ex. situația unui părinte care este profesor al propriului copil).

III Individul și societatea

16. Instituțiile sociale

Instituție = organizații sociale care au statut, reguli de funcționare stabilite prin regulamente
sau legi, având funcția socială de a satisface anumite nevoi colective. (jur., sens comun)
Instituție = regulile de influențare și control social ale comportamentelor individuale,
modelele de organizare și influențare a interacțiunilor intergrup, orientate în vederea satisfacerii
unor nevoi de bază, valori și interese cu importanță strategică. (soc.)1
Instituție = orice practică instituită, orice mod definit de a face ceva în societate, definește o
instituție socială.
Instituție = seturi de statusuri și roluri atașate acestora care contribuie la îndeplinirea unor
funcții sau nevoi sociale.
Clasificare – în raport cu funcțiile sociale îndeplinite:
Instituții politice – au în vedere conducerea societăților (de ex. statul)
Instituții juridice – administrează constrolul social și asigurarea ordinii
Instituții economice – producerea de bunuri și servicii
Instituții culturale – producerea și difuzarea culturii
Instituții religioase – administrează practicile și ideologiile religioase
Instituții ale vieții private – reglementează viața privată (de ex. familia)
Instituții totale = maximizează controlul asupra membrilor săi (de ex. familia, azilurile
mănăstirile etc.).
Instituțiile nu au apărut dintr-o dată în istorie ci au evoluat în același timp cu creșterea
gradului de dezvoltare a comunităților umane. Prima instituție care a apărut pe scara istoriei a fost
familia care, inițial, îndeplinea toate funcțiile sociale cerute de nivelul de dezvoltare comunitar. Din
ea s-au dezvoltat și au evoluat toate celelalte instituții existente astăzi.

1
Definițiile sunt luate din Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, (coord), Dicționar de sociologie, Editura Babel, București,
1993
 III Individul și societatea
17. Familia (1)

Familia = grup de oameni care relaționează datorită unor legături de sânge, mariaj sau
adopție.
Relațiile dintre membrii familiei sunt relații de rudenie. Acestea pot fi: biologice, bazate pe
legături „de sânge”, sau sociale, dobândite prin căsătorie.
Funcțiile familiei:
Funcția de status – cele mai importante statusuri sunt oferite de familie;
Funcția afectivă – oferă echilibru afectiv membrilor;
Funcția protectivă – familia este prima instituție care-și protejează membrii;
Funcția economică – orice familie reprezintă atât o unitate de producție cât și una de
consum;
Funcția de socializare – construiește și definește personalitatea membrilor;
Funcția de reproducere – este atât biologică cât și socială.
Tipuri de familie:
Familia nucleară – este compusă din membri a cel mult două generații care trăiesc
în aceeași gospodărie. Principala formă a acestui tip este familia conjugală care are și rol de
reproducere. Un caz particular al familiei nucleare este familia monoparentală cea formată dintr-
un părinte și unul sau mai mulți copii.
Familia extinsă – formată din membrii a mai mult de două generații care trăiesc în
aceeași gospodărie.

III Individul și societatea

18. Familia (2)

Norme ale familiei

Norme de căsătorie – care reglementează modul în care sunt aleși partenerii. Pot fi:
Endogame – parteneri proveniți din interiorul aceleiași comunități;
Exogame – parteneri proveniți din alte comunități decât cea de
origine.
Cea mai importantă normă este cea privitoare la incest: interzicerea
relațiilor sexuale între rude mai apropiate de gradul doi (în
România).
Norme ale numărului de parteneri – monogame: un singur bărbat și o singură
femeie.
– poligame: mai mulți parteneri simultan.
Norme de autoritate – patriarhală: autoritatea aparține bărbatului;
– matriarhală: autoritatea aparține femeii;
– în societatea contemporană autoritatea se împarte între soți.
Norme de locație – patrilocație: familia se stabilește în gospodăria bărbatului;
– matrilocație: familia se stabilește în gospodăria femeii;
– neolocație: familia își întemeiază propria gospodărie.
Norme de alegere a partenerului – homogamia: căsătoria se face între persoane
cu statusuri asemănătoare;
– proximitatea: alegerea partenerului se face
dintre persoanele cele mai apropiate.
 III Individul și societatea
19. Familia (3)

Divorț și căsătorie
Divorțialitate = numărul de divorțuri la mia de căsătorii.
Factori ai instabilității - vârsta – diferențele mari de vârstă (10-15 ani) sunt o sursă
de instabilitate;
- șocuri în familie – diferite experiențe traumatizante în
familie;
- îndepărtarea de familia antecesoare – dacă unul dintre
parteneri dorește îndepărtarea și celălalt nu, atunci este o sursă de instabilitate;
- diferențe majore de status între parteneri;
- instabilitatea familiilor antecesoare – probleme legate de
capacitatea de socializare a unuia dintre parteneri care provin din familii cu probleme;
- regula celor șase luni și a celor trei ani – are în vedere
perioada de coabitare în afara căsătoriei;
- sarcina înaintea căsătoriei – poate induce senzația unei
constrângeri pe linia maritală a unuia dintre parteneri.
Alternative la familia clasică - poligamia;
- familiile homosexuale;
- coabitarea consensuală – este de două tipuri: a)
înainte de căsătorie – când cei doi parteneri trăiesc o perioadă împreună; b) permanentă – atunci
când cei doi parteneri aleg această formă ca mod de viață.

IV Structura socială
20. Grupul

Grupul social = orice agregare socială care îndeplinește simultan următoarele

condiții:
- sentimentul de apartenență la grup;
- interacțiuni între membrii grupului;
- caracteristici comune;
- scop comun.
Tipologia grupurilor a) - grupuri primare sunt de mici dimensiuni și sunt
caracterizate prin interacțiune directă între membri; au un grad mare de încărcătură afectivă,
influențând puternic individul;
- grupuri secundare sunt de dimensiuni mai mari; nu au
încărcătură afectivă;
b) – grupuri formale au formă prestabilită în cadrul unor
instituții sau organizații sociale; relațiile dintre membrii grupului respectă anumite reguli impuse de
tipul instituției;
- grupuri informale grupuri naturale care apar în cursul
interacțiunii dintre indivizi și care au la baza simpatia sau atracția dintre membri;
c) – grup de apartenență din care individul face parte la
un moment dat;
- grup de referință grupurile spre care individul tinde să
ajungă; are rol semnificativ în cadrul socializării anticipative;
d) – înăuntrul grupului (in-group) membri aflați în
interiorul grupului;
- în afara grupului (out-group) toți ceilalți; o distincție
semnificativă care face diferența dintre „noi” și „ceilalți”; toți cei aflați în afara conceptului de
„noi” sunt diferiți și în general inferiori; de aici pot apărea comportamente agresive sau chiar
violente.

IV Structura socială
21. Grupul (2)

Dinamica grupurilor
Formarea grupurilor - formarea – perioada de stabilire a relațiilor din interiorul
grupului; membrii sunt preocupați de a se cunoaște între ei;
- furtuna – perioada în care se stabilesc pozițiile fiecăruia în
interiorul grupului; se stabilesc, de asemenea, și sferele de autoritate în interiorul grupului;
- normarea – se stabilesc normele de bază ale grupului; se
trece la aplicarea rezultatelor etapei precedente;
- funcționarea – perioada de funcționare propriu-zisă;
productivitate maximă a grupului.
Comportamente de grup - efectul de așteptare: cu cât sunt mai mulți indivizii implicați
într-un fapt social cu atât crește timpul de reacție al lor la acesta;
- efectul pierderii de vreme: dacă mai mulți indivizi au de
îndeplinit o sarcină efortul individual la îndeplinirea acelei sarcini este invers proporțional cu
numărul celor implicați în îndeplinirea sarcinii;
- groupthink (conformism de grup): cu cât gradul de
uniformitate a grupului este mai mare cu atât scade capacitatea lui de raportare la realitate.

IV Structura socială
22. Stratificarea socială

Stratificarea socială are în vedere ordonarea pe verticală a indivizilor din cadrul unui grup
în funcție de: a) resursele de care aceștia dispun (indiferent de tipul resurselor care sunt
valorizate la un moment sau altul al dezvoltării sociale);
b) influența socială pe care o posedă. Influența socială se poate referi la puterea
propriu-zisă, pe de o parte, pe de alta, la prestigiul sau stima aferentă statusului social de care
dispun.
Teorii ale stratificării (structuralism)
La Marx, care pune la baza oricărei comunități tipul de proprietate economică,
societatea se împarte în două mari clase: cei care posedă mijloacele de producție – exploatatorii și
cei care nu dispun decât de propria forță de muncă pe care o vând primilor – exploatații.
La Weber, componenta economică este doar unul dintre factorii care duc la
stratificare socială. Dar, chiar având-o doar pe aceasta în vedere, ordonarea de tip marxist este prea
simplistă. Astfel, la Weber, componenta economică poate fi divizată în patru „clase” sociale:
muncitorii, mica burghezie, intelectualii și funcționarii și proprietarii sau antreprenorii.
Ținând cont de cele de mai sus Weber consideră că stratificarea
socială este funcție de mai mulți factori: economici – proprietatea asupra mijloacelor de
producție;
sociali – prestigiu;
politici – puterea deținută într-o organizație.
Teoria funcționalistă
Vede societatea asemenea unui organism; orice componentă a acestui întreg trebuie să
îndeplinească o funcție socială altminteri societatea o elimină.
 IV Structura socială
23. Clase sociale

Clasele sociale = grupuri de indivizi care au aceleași resurse materiale, influență

socială, și șanse similare de a avansa în ierarhia societății.
Elemente ale împărțirii pe clase: educația – cu cât un individ este mai avansat pe scara
școlarizării cu atât șansele lui de a avea acces la resurse este mai mare;
ocupația – este strâns legată de anii de pregătire
școlară aceștia fiind furnizori de prestigiu sau stimă socială;
venitul – salariul pe care îl primește un angajat pentru
munca depusă;
averea – reprezintă totalitatea bunurilor și valorilor pe
care le deține o persoană.
În societatea contemporană pot fi identificate următoarele mari clase sociale:
clasa de sus – reprezintă cam 0,5% din totalul populației; este identificată ca
model și grup de referință pentru restul populației;
clasa corporatistă sau managerială – reprezintă circa 0,5% din totalul
populației; veniturile provin din pozițiile pe care le dețin în cadrul marilor corporații; spre deosebire
de cei din clasa precedentă membrii acestei clase și-au dobândit pozițiile prin eforturi proprii și
educație;
clasa de mijloc – reprezintă cea mai mare parte a populației (circa 45%);
principala formă de venit este salariul; o parte însemnată dintre membrii au studii superioare;
clasa muncitoare – reprezintă cam 35% din populație; veniturile provin în
exclusivitate din salarii; nivelul de pregătire este unul mediu;
clasa de jos – reprezintă circa 16% din populație; este caracterizată de lipsa
unor venituri stabile fiind formată din șomeri sau cei asistați social.

IV Structura socială
24. Mobilitatea socială

Mobilitatea socială = mișcarea unor indivizi sau grupuri dintr-o clasă socială în alta.
Criterii ale mobilității sociale:
după direcția mișcării: mobilitate verticală – poate fi ascendentă sau
descendentă;
mobilitate orizontală – între diferite locații sau
firme cu menținerea poziției sociale;
după poziția față de familie: mobilitate inter-generațională ascendentă
mobilitate inter-generațională descendentă;
după poziția educațională față de familie: ascendentă sau descendentă;
după modul de producere: mobilitate de schimb sau individuală – are în vedere
modificarea poziției sociale a individului grație propriilor eforturi;
mobilitate structurală – se produce atunci când grupuri
întregi trec dintr-o clasă socială la alta în funcție de schimbări majore la nivelul societății.
Inegalități de gen = provin de la diferențele existente între bărbați și femei. Acestea pot fi
biologice, vorbind în acest caz de sexul bărbătesc și femeiesc, sau culturale, vorbind în acest caz de
comportamente de gen masculin sau feminin. Interpretarea diferențelor culturale ca fiind naturale
este principala sursă a inegalităților sociale.
Inegalități etnice se referă la comunitățile considerate minorități sociale.
O minoritate socială este considerată a fi orice comunitate care, în baza unor percepute
diferențe, are un acces mai redus la resurse sau putere socială.
 V Mecanisme de funcționare ale societății
25. Organizarea socială

Organizarea socială este procesul prin care oamenii își coordonează activitățile în vederea
atingerii unui scop.
Diviziunea muncii este procesul prin care activitățile sociale se diferențiază și separă pe
sectoare specializate.
Moduri de organizare: după nivelul de agregare – de la câțiva membri până
la națiuni;
după formalizarea relațiilor – slab formalizate sau
puternic formalizate.
Organizație = grup mare de oameni între care există relații formale, la nivelul cărora există
scopuri clar definite, norme și reguli care le reglementează activitatea.
Clasificarea organizațiilor - după mărime: micro-organizații (sub 10 membrii), mici
(între 10 și 49 de membri), medii (între 50 și 250 membri) și mari (peste 250 membri);
- după criteriul de activitate: de la agricultură până la
învățământ;
- după forma de proprietate: publice sau private.

V Mecanisme de funcționare ale societății

26. Organizarea socială II

Organizațiile private pot fi împărțite după forma de orientare a activității: pentru profit sau
non-profit.
Diferențele dintre organizații publice și cele private pot fi împărțite după cum urmează:
- mediul concurențial – organizațiile private funcționează într-un mediu
concurențial ceea ce le face să fie direct dependente de cetățean, pe când cele publice, nu;
- după scop – la nivelul organizațiilor publice scopurile sunt mult mai confuze;
- după evaluarea performanțelor – cele private pot fi mai ușor evaluate;
- după autonomie – organizațiile private au un grad mai mare de autonomie;
- după sursele de finanțare – organizațiile publice sunt finanțate din bani publici;
- după motivarea angajaților – într-o organizație privată sistemul motivațional e
mai puternic.

V Mecanisme de funcționare ale societății

27. Birocrația

Birocrația = organizație de mari dimensiuni în care există o structură ierarhică și o bună

definire a sarcinilor asociate fiecărui rol.
Trăsături ale birocrațiilor: - au dimensiuni foarte mari;
- angajații sunt orientați spre construirea unei cariere;
- angajarea se face printr-o verificare a competențelor –
meritocrație;
- structuri autoritare ierarhice – drepturile și obligațiile
superiorului și subalternului fiind precizate prin norme;
- subordonarea se face față de funcție nu față de persoana care
o deține;
- se face distincție clară între funcție și persoană care o deține.
Disfuncționalități: birocratul virtuos – respectă cu strictețe rolul pe care-l are; nu-și
depășește niciodată sarcinile;
 supra-specializarea – pregătirea exclusivă doar asupra unui singur
domeniu de competențe ceea ce îngreunează trecerea de la o competență la alta.

V Mecanisme de funcționare ale societății

28. Organizațiile ne-guvernamentale și non-profit

Caracteristici: - sunt private ca formă de proprietate dar publice ca scop;

- pot genera profit dar acesta nu trebuie distribuit între cei care le
formează;
- au un grad ridicat de autonomie;
- presupun participarea voluntară a celor implicați.
Roluri ale ONG-urilor: - duc la creșterea performanțelor organizațiilor publice;
- duc la creșterea activității economice;
- reprezintă o alternativă mai eficientă la anumite servicii;
- satisfac o nevoie fundamentală de asociere a oamenilor;
- sunt un spațiu de învățare și pregătire pentru membri.
Integrarea socio-profesională
Etape: - socializarea anticipativă;
- adaptarea la normele organizației;
- integrarea propriu-zisă.

VI Probleme sociale
29. Prejudecăți și discriminare

Stereotipurile = păreri preconcepute despre caracteristicile și comportamentele unor

categorii de persoane.
Stereotipurile pot fi pozitive sau negative.
Prejudecățile = opinii și atitudini ce trădează sentimente de antipatie și dispreț.
- se bazează pe zvonuri, și nu pe o cunoaștere exactă a lucrurilor.
- sunt foarte greu de schimbat.
Discriminarea = comportamentul generat și ghidat de prejudecăți despre persoane sau
grupuri care aparțin altor categorii sociale și care generează un tratament incorect față de acestea.
Discriminarea pe criterii etnice - este cel mai frecvent întâlnită;
- apare atunci când diferite grupuri etnice dintr-o
societate intră în conflict pentru controlul asupra resurselor;
- poate genera conflicte de o violență extremă (situația
războiului din fosta Iugoslavie).
Cauze ale prejudecăților pe criterii etnice: - strategia „țapului ispășitor” – constă în
găsirea unui vinovat închipuit și atribuirea acestuia a relelor sociale;
- personalitate de tip autoritar – se pleacă de la
familii autoritare care blochează sentimentele de afectivitate ale copiilor.
În explicarea discriminării pe criterii etnice se pune accentul pe factorii socio-culturali și
economici.
Trei aspecte importante - prejudecățile sunt construcții sociale care apar în urma
interacțiunii dintre diverse grupuri sociale;
- prejudecățile sunt atitudini și opinii care indică un profund
dispreț față de cei care sunt percepuți ca diferiți;
 - discriminarea este o consecință comportamentală a
prejudecăților; ea implică excluderea din viața socială și persecutarea sistematică a persoanelor
considerate diferite.

VI Probleme sociale
30. Devianță și infracționalitate

Devianța = abaterile de la ansamblul normelor și valorilor acceptate de o societate la un

moment dat.
Robert K. Merton considerând că există un conflict între scopurile dezirabile social și
mijloacele de atingere a lor de care dispun indivizii a construit paradigma de răspuns la situații
anomice care constă din cinci situații posibile: - conformitatea – constă în compatibilitatea
dintre scopurile sociale și mijloacele pe care le folosesc indivizii pentru a le atinge;
- inovația – acceptarea scopurilor dar nerespectarea mijloacelor legale
(hoția);
- ritualismul – scopurile sunt legale, mijloacele, nu (metode ilegale);
- evaziunea – sunt respinse atât scopurile cât și mijloacele;
- rebeliunea – încercarea de a schimba scopurile și mijloacele sociale.
Cauze ale devianței și delincvenței - teoria atavismului – are caracter biologic
presupunând că există indivizi având anumite înclinații naturale pentru tendințele infracționale;
- teoria raselor – tot de sorginte biologică, transferând
însă accentul de la individ la rasă;
- teoriile psihologice – susțin că tendința spre devianță
și infracționalitate se regăsește în caracteristicile de personalitate ale individului;
- teoria dezorganizării sociale – consideră că există o
corelație directă între zonele urbane defavorizate și nivelul devianței și infracționalității;
- teoria asociațiilor diferențiate – consideră
delincvența ca fiind un proces de învățare socială;
- teoria conflictelor culturale – cu cât diferențele
dintre normele și valorile unui grup și cele acceptate social sunt mai mari cu atât este mai ridicată
rata delincvenței;
- teoria subculturilor delincvente – actele antisociale
sunt o reacție la valorile sociale care nu acceptă valorile după care se conduc sub-culturile;
- teoria reacției sociale față de devianță – teoria
etichetei; teorema lui Thomas: „dacă oamenii consideră o situație ca fiind reală ea devine reală prin
consecințele sale”.

VI Probleme sociale
31. Ordine și control social

Ordine socială = ansamblul instituțiilor și al conexiunilor stabile dintre acestea într-o

societate.
Două perspective: - sistem integrat funcțional de societăți ținute în echilibru datorită
unor mecanisme reglatoare;
- o explică pe baza conceptelor de constrângere și forță.
Controlul social = procesul prin care o instanță (persoană, grup, instituție) influențează,
reglementează, modifică sau influențează comportamentele sau acțiunile altei instanțe care aparține
aceluiași sistem cu ajutorul unor instrumente materiale și simbolice în vederea asigurării
echilibrului și funcționării sistemului.
Funcții: - prevenire
- limitare a abaterilor de la normele existente.
- eliminare
Tipuri de control social: - control coercitiv – se realizează pe cale juridică;
„ - control psihosocial – coordonarea și reglementarea
comportamentelor individuale și de grup cu ajutorul instrumentelor formale și informale.
Control psihosocial formal – se realizează prin norme și prescripții impersonale elaborate de
organizații sau asociații. Stabilește drepturi și obligații, recompense și sancțiuni în vederea bunei
funcționări a sistemului social. Are în vedere standardizarea conduitelor în vederea asigurării ordinii
sociale.
Control psihosocial informal – se identifică la nivelul rolurilor sociale; este rezultatul
socializării primare și secundare și asigură conformitatea comportamentelor sociale și individuale
cu normativitatea socială; se poate manifesta li ca autocontrol.

VI Probleme sociale
32. Sărăcia

Sărăcia = lipsa mijloacelor materiale necesare vieții (dicț. sociol.).

= nivelul de trai minim compatibil cu demnitatea umană (ONU)
= stare de lipsă a bunăstării.
Tipuri de definiții - unidimensionale (definite în funcție de insuficiența resurselor
economice sau de caracteristici ale populației): ,,lipsa de mijloace materiale (financiare), în special
a veniturilor, necesare pentru a achiziționa și a dispune de bunurile și serviciile necesare asigurării
unui trai adecvat în raport cu standardele colectivității”2;
- multidimensionale (lipsa resurselor: economice, sociale, culturale
și a libertății): „social-psihologic-cultural, un mod de viață al individului, familiei și comunității”.
Definiție combinată = sărăcia reprezintă o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare,
care ar asigura un mod de viață considerat a fi decent și acceptabil în colectivitatea dată.
Cauze: colonialismul, sclavajul, războiul și cucerirea
Factori („cei cinci mari”): - ignoranța – lipsa de informație; nu trebuie confundată cu
lipsa de inteligență; trebuie identificate acele tipuri de informații care lipsesc într-o comunitate;
- îmbolnăvirea – o comunitate bolnavă produce mai puțin; este
mai productiv să previi decât să tratezi;
- apatia – atunci când oamenilor nu le mai pasă de starea în
care se află; lipsește mobilizarea și deci se perpetuează inactivitatea;
- lipsa de onestitate – deturnarea resurselor unei comunități în
scopuri personale; paguba produsă la nivel general este mult mai mare decât suma propriu-zisă; de
asemenea trebuie făcută diferența dintre un hoț mărunt și un hoț care are acces la resurse mai mari;
- dependența – se referă la incapacitatea de a te rupe de ajutor;
ajutorul în caz de nevoie nu trebuie să devină o sursă unică și așteptată de a trăi3.
Efecte ale sărăciei - criminalitatea;
- sănătatea;
- educația;
- inegalități sociale;
- dezvoltare.

2
Stela Milicenco, Abordări multidimensionale ale fenomenului sărăciei, curs, f.e., Chișinău, 2014, p.15
3
Phil Bartle, Factorii sărăciei, cei cinci mari, http://cec.vcn.bc.ca/mpfc/modules/emp-poru.htm
 Nivel de trai – repartizarea veniturilor pentru satisfacerea celor trei categorii de nevoi; cât
se cheltuiește pentru nevoi primare (alimentație), cât pe cele secundare (locuință, îmbrăcăminte,
produse industriale etc) și cât pe cele terțiare (timp liber, cultură refacere, distracții etc).
Două niveluri ale sărăciei: - minimum de subzistență – alocat exclusiv supraviețuirii;
- minimum social – alocat satisfacerii și altor trebuințe.