Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Definiţii şi semnificaţii
apelează la acelaşi gen de “evidenţă” când ia apartenenţa drept criteriu fundamental pentru
definirea identităţii. Atunci, se pune întrebarea în ce măsură omul este liber să opteze
pentru propria viaţă, dincolo de aceste determinări “naturale”.
Din punct de vedere teoretic, se poate spune că nu toţi conservatorii împărtăşesc
aceeaşi doctrină politică. În fond, nici nu avem de-a face cu o doctrină unică. Andrew
Vincent vorbeşte de cinci posibile interpretări diferite ale conservatorismului:
1. Ideologie aristocratică - ipostază în care este o doctrină negativă ce exprimă
reacţia aristocraţiei semi-feudale împotriva Revoluţiei Franceze. La un nivel mai general
este expresia defensivei aristocraţiei europene în perioada ei de declin, 1790-1914.
2. Doctrină pragmatic-ideologică - în care este văzut ca o formă de pragmatism
politic, fără un conţinut teoretic elaborat. Orice idee politica, culturală sau economică,
indiferent de sursa ei, chiar şi liberală, dacă funcţionează în practică este utilă pentru
politica conservatoare.
3. Viziune situaţională - orice ordine instituţională (chiar dacă este liberală sau
comunistă) trebuie apărată şi consolidată ca ţi cum ar fi una conservatoare. În acest sens,
conservatorii sunt cei înrădăcinaţi într-o formă de viaţa instituţionalizată, care apară
ordinea socială de orice tip în “situaţiile” când instituţiile sunt ameninţate de idei
transcendente: revoluţie, reforma, o nouă ordine economică şi socială, etc.
4. Dispoziţie a minţii sau obişnuinţei – conservatorismul este o dispoziţie naturală a
fiinţelor umane care preferă obiceiurile sau căile verificate de istorie, unora noi şi
nefamiliare. Preferăm mai degrabă să ne bazăm pe experienţă în acţiunile noastre şi nu pe
raţiunea teoretică abstractă.
5. Interpretare ideologică – în care conservatorismul nu este identificat cu o
anumită situaţie istorică sau clasă socială, ci constituie un ansamblu de idei şi perspective
asupra istoriei. Pentru Edmund Burke conservatorismul s-a opus mereu diferitelor idei
revoluţionare, precum: perfectibilitatea speciei umane prin schimbarea condiţiilor
economice şi sociale; ideea progresului şi dezvoltării naturii umane către o societate a
binelui suprem; convingerea în triumful raţiunii (Iluminismul este duşmanul cel mai
important al conservatorismului).4
Pentru unii comentatori originile gândirii conservatoare pot fi găsite în opera lui
Platon, în special în dialogul Republica. Acest dialog platonician, atât de excesiv
3
interpretat de-a lungul istoriei, este considerat de Karl Popper o chintesenţă a gândirii
conservatoare şi a totalitarismului din sec. XX. Filozoful – rege organiza cetatea după
principiile care exprimau ierarhia naturală şi afirmau conceptul de bine general pe care
indivizii obişnuiţi nu-l puteau descoperi. Armonia cetăţii se realiza atunci când indivizii
lucrau conform înclinaţiilor naturale şi nevoilor cetăţii, şi astfel se integrau în procesul de
înfăptuire a binelui şi dreptăţii absolute. Colectivitatea era anterioară şi determinantă în
raport cu individul.
Alţi comentatori considera că rădăcina istorică a conservatorismului este doctrina
dreptului divin.5 Guvernarea era expresia voinţei divine iar supunerea era considerată ca o
îndatorire religioasă, societatea ca şi familia au o ierarhie naturală şi înnăscută. De aceea,
autoritatea şi suveranitatea sunt necesare indiferent de forma lor: Monarhie, Biserică sau
Parlament.
Cel mai adesea, conservatorismul a fost văzut ca un răspuns la Revoluţia Franceză
care reprezenta un pericol de moarte pentru dezvoltarea firească a societăţii. În acest sens
trebuie menţionate operele unor gânditori reprezentativi: Burke, Coleridge, Maistre,
Chateaubriand, Novalis şi Muller.
Edmund Burke (1729-1797), cu celebra sa lucrare Reflecţii despre Revoluţia din
Franţa, este considerat fondatorul conservatorismului. El privea Revoluţia Franceză ca pe
o mişcare politică nefirească pentru că se baza pe “doctrine şi dogme teoretice”: “Ea se
aseamănă mai mult cu acele schimbări făcute pe temeiuri religioase, în care spiritul
prozelitismului a constituit o componentă esenţială. Ultima revoluţie bazată pe doctrine şi
teorii care a avut loc în Europa a fost reforma… Efectul ei a fost pătrunderea în toate
ţările a altor interese…decât cele care se năşteau din condiţiile locale şi din situaţia
firească.”6 Reacţia lui Burke era împotriva acelor transformări revoluţionare care atacau
“moştenirile inalienabile” şi drepturile transmise de strămoşii noştri.
Ideologia conservatoare
5
familiar nu trebuie abandonat uşor în favoarea unui mai bine necunoscut. El nu este
îndrăgostit de ceea ce e periculos şi dificil; nu este aventuros; nu simte imboldul de a
naviga pe mări care nu sunt trecute pe nici o hartă; el nu găseşte nici un farmec în a te
rătăci, a fi pierdut sau naufragiat. Dacă este forţat să navigheze în necunoscut, el preferă
să-şi măsoare fiecare pas. Ceea ce altora li se pare a fi timiditate, el recunoaşte ca fiind
propria sa prudenţă raţională; ceea ce alţii interpretează drept inactivitate, el recunoaşte ca
fiind o înclinaţie către a te bucura de ceea ce ai, mai curând decât a profita de orice
ocazie.”11 În politică, conservatorismul înseamnă o atitudine ponderată şi înţeleaptă care va
atenua conflictele şi regla tensiunile negative. “Înclinaţia de a fi conservator în politică,
continuă Oakeshott, reflectă o viziune foarte diferită cu privire la activitatea de guvernare.
Omul cu această înclinaţie înţelege activitatea guvernării nu ca o activitate de a aprinde
patimile şi a le da noi obiecte din care să se hrănească, ci ca una de injectare a unui element
de moderaţie în activităţile deja prea pătimaşe ale oamenilor; de restrângere, de reducere,
de pacificare şi de reconciliere; nu de a zgândării focul dorinţelor, ci de a-l stinge. Şi toate
acestea nu pentru că patima este un viciu, iar moderaţia o virtute, ci pentru că moderaţia
este indispensabilă dacă e ca oamenii pătimaşi să scape de o blocare în conflictul
frustrărilor naturale. O guvernare de acest fel trebuie să fie privită ca reprezentantă a unei
providenţe binefăcătoare, ca gardian al legii morale sau ca simbol al ordinii divine.”12
Firescul şi autenticitatea unei asemenea atitudini politice se sprijină pe o supoziţie
mai profundă a conservatorismului: organicitatea. Organicismul este o altă trăsătură
esenţială a conservatorismului: societatea este aidoma unui organism care are propriile lui
legi naturale de evoluţie. Indivizii nu pot fi concepuţi în afara acestui tot organic în care au
un loc bine determinat. Fiinţele umane devin ceea ce sunt ca rezultat al unui proces istoric
şi social de aculturaţie; libertatea individuală nu este expresia unei stări naturale, pre-
sociale, ci este rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii sociale în cadrul unei
anumite tradiţii naţionale.13
Existenţa diferitelor culturi naţionale este o dovadă pentru conservatorism că
politica reprezintă aspiraţiile fiecărui popor în parte şi că ea nu poate fi concepută după legi
şi teorii abstracte despre natura umană. Organismul social, precum cel uman, exprimă
evoluţia particulară a unei anumite tradiţii. Un exemplu grăitor în acest sens poate fi
dificultatea transpunerii instituţiilor politice şi juridice din ţările Europei Occidentale în
tările mai slab dezvoltate din estul Europei, în procesul integrarii europene. Convingerea că
există norme şi reguli politice universale, este doar una din nenumăratele iluzii ale
liberalismului.
7
Raţiune şi acţiune
Politica şi statul
Pentru conservatori viaţa politică are neîndoielnic un caracter organic. După cum
am văzut, fiecare individ şi fiecare componentă a vieţii sociale se integrează armonios într-
un fel de macro-organism care exprimă “ordinea implicită” a universului. Este evident că
pentru o asemenea viziune istoria este teleologică şi reprezintă înfăptuirea unui plan
universal. Ordinea politică şi morală nu poate fi schimbată şi impusă prin revoluţii, ea
înseamnă perpetuarea unor tradiţii. Înţelepciunea acumulată în practicile istorice este mai
importantă decât cea individuală, pentru că a fost verificată de-a lungul generaţiilor.
Schimbarea se poate face doar în cadrul unei tradiţii şi nu de dragul “spiritului egoist al
inovaţiei’.17 Nu întâmplător religia joacă un rol important în politica conservatoare.
Biserica este un factor deosebit de important în asigurarea ordinii şi stabilităţii sociale,
dincolo de disputele confesionale. “Pietatea” faţă de ordinea prestabilită impune respectul
8
Ideea egalităţii sociale, economice şi politice, este socialistă şi iacobină. Pentru păstrarea
echilibrului şi păcii sociale este nevoie de o guvernare înţeleaptă a elitelor naturale.21
Note
1
M. Oakeshott, Raţionalism in Politics and Other Essays (Indianapolis, Liberty Press, 1991), pp.408-9.
Am folosit traducerea lui A.P.Iliescu din cartea sa, Conservatorismul Anglo-Saxon (Bucureşti, All,
1994), p.43.
2
A. Vincent, Modern Political Ideologies, p.55.
3
Idem, p.56.
4
idem, pp.56-58.
5
Idem, p.59.
6
E. Burke, Thoughts on French Affairs, (1791), traducerea citatului aparţine lui A. – P.Iliescu,
Fundamentele Gândirii Politice Moderne, Polirom, 1999, p.158.
7
A. Vincent, Modern Political Ideologies, pp.63-67
8
R. Sruton, The Meaning of Conservatism, Harmondsworth, Penguin, 1980, p.34.
9
J. de Maistre, Consideration on France, p.23, apud A. Vincent, Modern Political Ideologies, p.68.
10
Idem, p.68.
11
M. Oakeshott, Raţionalismul în politică, ALL 1995, p.83.
12
Idem, p.103.
13
A. Vincent, Modern Political Ideologies, p.68.
14
E. Burke, Reflections on France, pp.88, 95, 103, apud A. Vincent, op.cit., p.71.
15
M. Oakeshott, Raţionalismul în politică, p.15.
16
Idem, pp.19-20.
17
A. Vincent, Modern Political ideologies, p.75.
18
idem, p.75.
19
E. Burke, Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa, trad. A – P Iliescu (ed), Limitele puterii, ALL, 1994,
pp.68-69.
20
A.Vincent, Op.cit., p.76.
21
idem, p.77.