Sunteți pe pagina 1din 232

Capitolul XIII

Insolventa

Introducere

1. Insolventa este esecul in afaceri, starea, de cele mai multe ori iremediabila, pe care
intreprinzatorul ar fi trebuit, dar nu a putut, sa o evite. Daca afacerea este o aventura, atunci
insolventa este consecinta aventurii care s-a terminat prost. Procedura insolventei este modul in
care legea si tribunalele organizeaza esecul in afaceri.
Deschiderea procedurii insolventei va antrena un lung sir de restrictii si chiar de sacrificii
ce vor fi suportate de ambii destinatari ai procedurii, debitorul si creditorii deopotriva. Dar aceste
restrictii sau sacrificii sunt necesare, fie pentru ca altfel debitorul nu se poate salva, fie pentru ca
debitorul trebuie eliminat din mediul sau de afaceri, pentru a nu contamina acest mediu si a nu
antrena si alti intreprinzatori in esecul sau.
Principalele doua efecte ale deschiderii procedurii insolventei sunt desesizarea
debitorului (automata, daca debitorul nu a cerut sau nu i se permite sa ceara reorganizarea) si
suspendarea urmaririlor individuale contra debitorului.
Efectul de suspendarea împiedică acţiunile individuale de realizare a creanţelor contra
debitorului si se aplică atât creditorilor cu creanţe garantate, cât şi celor cu creanţe negarantate.
În momentul deschiderii procedurii insolventei, intreprinzatorul (devenit, din acest moment,
“debitor”) intră sub protecţia tribunalului, fiind astfel protejat de actiunile creditorilor pentru
recuperarea creantelor, inclusiv de eventualele şicane pe care creditorii i le-ar putea face prin
executări individuale.
Conducerea activitatii debitorului trece, de regula, în sarcina administratorului judiciar,
inca de la deschiderea procedurii. Mandatul administratorilor societăţii ce intră în procedura
insolvenţei inceteaza pe data deschiderii procedurii, daca debitorul nu si-a declarat in termen
intentia de reorganizare. Chiar si in acest din urma caz, administratorii societatii debitoare isi
pierd functia, in favoarea administratorului special, pe data desemnarii acestuia. Administratorul
special, atunci cind debitorul si-a pastrat dreptul de a-si administra afacerea, isi desfasoara
activitatea sub supravegherea administratorului judiciar. Iar administratorul judiciar este, din
punct de vedere judiciar, sub controlul judecatorului-sindic si, din punct de vedere managerial si
comercial, sub controlul creditorilor, exercitat prin comitetul creditorilor. Asadar, creditorii
preiau de la asociatii/actionarii debitorului controlul activităţii acestuia, de la data deschiderii
procedurii insolventei. Rolul asociatilor/actionarilor societatii aflata in insolventa este redus pina
la estompare. Practic, de la data deschiderii procedurii insolventei, adunarea generala a
asociatilor/actionarilor isi vede suspendate atribuţiile principale. Asociatii/actionarii se mai pot
implica doar in desemnarea administratorului special ori in procedurile de majorare a capitalului,
fuziune sau divizare necesare pentru implementarea unui plan de reorganizare.
În caz de lichidare, creditorii vor primi, in ordinea de preferinta prevazuta de lege, plati
sub forma de distribuiri din sumele de bani rezultate din lichidare, creditorii cu creanţe garantate
avind prioritate cu privire la satisfacerea creanţelor lor din sumele obţinute din vinzarea
bunurilor asupra carora poarta garaniile. Ca urmare a trecerii la faliment, debitorul persoana
juridica este dizolvat de drept, urmind a fi radiat din registrele publice, la finalul proceduii de
faliment, cu consecinta pierderii personalitatii sale juridice. Debitorii - persoane fizice care au
fost condamnate definitiv pentru bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă sau alte infracţiuni
economice nu vor mai putea deţine o funcţie manageriala în vreo companie şi nu vor mai putea
face afaceri pe cont propriu până la reabilitare. Anumite descalificări profesionale, restricţii şi
interdicţii sunt aplicabile si managerilor debitorului - persoana juridica, dar numai în cazul
antrenării răspunderii lor penale pentru cauzarea insolventei acelei persoane juridice. În fine, in
mod similar Codului falimentului din SUA, legea română prevede descarcarea completă de
datorii a cdebitorului, cu exceptia falitului fraudulos. Descarcarea de datorii împiedică creditorii
să întreprindă alte acţiuni privind colectarea oricărei părţi a debitului neachitat.

2. Legislatia romaneasca in domeniul insolventei este mult prea des schimbata fiind, in
plus, diseminata in prea multe acte normative. In afara de Legea insolventei nr.85/2006, exista o
Lege a falimentului societatilor de asigurari (Legea nr.503/2004), o Ordonanta referitoare la
falimentulu institutiilor de credit, aplicabila si entitatilor reglementate ale pietei de capital (OG
nr.10/2004), o Lege privind insolventa transfrontaliera (Legea nr.637/2002), o Ordonanta de
urgenta aplicabila profesiei de practician in insolventa (OUG nr.86/2006) precum si, dupa 1
ianuarie 2007, data aderarii Romaniei la UE, Regulamentul procedurilor de insolventa emis de
Comisia Europeana (Regulamentul nr.1346/2000), direct aplicabil in dreptul intern. Toata
aceasta abundenta legislatie, mult prea frecvent modificata, este rezultatul lipsei acute de
principii pe baza carora o asemenea legislatie sa se poata funda. Lipsa principiilor provoaca haos
legislativ care duce, evident, la aplicarea empirica si imprevizibila a legii, intr-un domeniu in
care, oricum, se incearca reglementarea efectelor dezastrului, in ideea de a incerca reducerea la
minim a consecintelor acestuia.
In plus, legislatia insolventei sufera si de inconvenientul unei slabe cunoasteri din partea
mediului de afaceri, care in general rejecteaza aceste proceduri. Ca orice lucru necunoscut, si
insolventa provoaca panica si teama.
Administratia din Romania a incercat in repetate rinduri eficientizarea procedurilor de
insolventa, motiv pentru care aceasta si-a propus, inca din 1995, evaluarea eficacitatii cadrului
legal in ceea ce priveste apararea drepturilor creditorilor, recuperarea datoriilor, mecanismele de
preventie a insolventei precum si evaluarea masurii in care acestea se incadreaza in practicile
internationale cele mai eficiente. S-a incercat a se identifica asteptarile creditorilor, astfel incat
avantajele si dezavantajele acestora in cadrul procedurii insolventei sa poata fi mai bine
determinate, urmind liniile directoare pe care Banca Mondiala le-a schitat in World Bank’s
Principles and Guidelines in insolvency procedures referitoare la raspunderea organelor de
conducere a debitorului persoana juridica, deschiderea procedurii, efectele deschiderii procedurii
etc. Ideea specializarii instantelor in procedurile de insolventa, a selectarii, calificarii si pregatirii
profesionale a judecatorilor-sindici, este tot atit de veche ca si fosta Legea nr.64/1995, chiar daca
este este si acum, la 12 ani de la edictarea acestei legi, in faza de inceput. Situatia este similara in
ce priveste alternativele insolventei (negocierea, arbitrajului, medierea etc.).
O preocupare speciala a administratiei romanesti, cel putin in teorie, a fost cea referitoare
la crizele sistemice si insolventa intreprinderilor detinute de stat, la rolul si implicatiile
falimentului acestor intreprinderi in cadrul procesului de privatizare. Legislatia romana a
insolventei este, insa, rareori aplicata marilor companii, datorita, spre exemplu, multiplelor
exceptari legale aplicabile societatilor de stat privatizabile.
Pe de alta parte, legislatia si practica judiciara din Romania lasa la indemina debitorului o
intreaga varietate de modalitati de a evita sau deturna procedurile colective de la scopul lor
legitim.
Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei1 a fost rezultatul acestor preocupari, la
care s-au adaugat cerintele integrarii in Uniunea Europeana. Având în vedere concluziile
Raportului Comisiei Europene cu privire la progresele înregistrate de România în cursul anului
2004 în procesul de aderare la Uniunea Europeană, potrivit cărora sistemul juridic românesc nu
prevede „mecanisme eficiente pentru ieşirea de pe piaţă a operatorilor economici”, fiind
identificate ca principale cauze ale lipsei de eficienţă „complexitatea procedurii, aplicarea
neuniformă a legislaţiei în materie, protecţia redusă de care beneficiază creditorii”, Guvernul
României a fixat ca obiectiv prioritar în Programul legislativ şi în Strategia de reformă a
sistemului judiciar elaborarea unui act normativ de reformare a procedurii reorganizării judiciare
şi a falimentului2. Procesul de amendare legislativă a avut ca punct de plecare acquis-ul
comunitar în domeniul insolvenţei (Regulamentul Consiliului 1346/2000 din 29 mai 2000
privind procedura insolvenţei3, Directiva 2002/74/EC din 22 septembrie 2002 pentru modificarea
Directivei 80/97/EEC privind protecţia salariaţilor în cazul insolvenţei angajatorului4, Directiva
80/97/EEC privind protecţia salariaţilor in cazul insolvenţei angajatorului5, Directiva
2001/17/EC din 19 martie 2001 privind reorganizarea şi falimentul societăţilor de asigurări 6,
Directiva 2001/24/EC privind reorganizarea şi falimentul societăţilor de credit7), legislaţie a cărei
preluare a fost asumată în cadrul procesului de negociere. Asa cum declara Nota de
fundamentare a Legii insolventei, „s-au avut, de asemenea, în vedere cele mai bune practici în
materie în statele membre ale Uniunii Europene şi în alte state cu tradiţie în domeniu, precum
Statele Unite ale Americii”.

3. Simplificarea formalitatilor de inregistrare si autorizare a functionarii societatilor


comerciale, adica de deschidere a unor afaceri noi, a fost o preocupare constanta a legiuitorului
roman, inca din anul 20018, cind s-a instituit o procedura unica de inregistrare si autorizare a
functionarii comerciantilor, in scopul simplificarii unor formalitati administrative, procedura care
a fost de mai multe ori modificata, in acelasi scop al simplificarii. Ideea simplificarii a fost
reluata in 20049, cind, practic, procedura de inmatriculare si autorizare a functionarii societatilor
comerciale a fost readusa la situatia anterioara anului 2001, cind societatea era, mai intii,
inmatriculata si, ulterior, autorizata sa functioneze. Ceea ce s-a urmarit prin emiterea acestor
doua reglementari a fost sa se simplifice procedura inregistrarii unor noi afaceri, cu cit mai mici
costuri. O afacere serioasa nu se deschide, insa, de catre orice persoana, pentru ca altfel nu mai
este vorba de o afacere, ci de o aventura. O firma serioasa trebuie sa isi poata permite sa suporte
costurile demararii unei noi afaceri, sa isi poata plati un avocat, notar, expert contabil etc., lucruri
1
Publicata in M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, in vigoare din 20 iulie 2006. In continuare, in text, Legea
insolventei.
2
Nota de fundamentare a Legii nr.95/2006 privind procedura insolventei.
3
Publicat în JOCE L160 din 30.06.2000.
4
Publicată în JOCE L270 din 8.10.2002.
5
Publicată în JOCE L283 din 28.10.1980.
6
Publicată în JOCE L110/20.04.2001.
7
Publicată în JOCE L125 din 5.05.2001.
8
Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.76/2001 privind simplificarea formalitatilor administrative pentru
inregistrarea si autorizarea functionarii comerciantilor, publicata in M.Of. nr.283/31 mai 2001. OUG nr.76/2001 a
fost republicata in M.Of. nr.413/2002, fiind ulterior modificata prin OUG nr.129/2002 si prin OUG nr.35/2003. In
prezent, este abrogata prin Legea nr.359/2004.
9
Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalitatilor la inregistrarea in registrul comertului a persoanelor fizice,
asociatiilor familiale si persoanelor juridice, inregistrarea fiscala a acestora, precum si la autorizarea functionarii
peroanelor juridice, publicata in M.Of. nr.839/2004, care a intrat in vigoare in 11.11.2004, a abrogat OUG
nr.76/2001. In prezent, si aceasta lege este abrogata.
simple care sunt, de fapt, conditii ale succesului afacerii sale. Acest gen de idei fals-social-
democrate favorizează apariţia firmelor fantomă, care nu fac decât să polueze mediul de afaceri.
Social-democraţia nu înseamnă a permite tuturor să-şi constituie societăţi comerciale, ci a crea
mediul propice pentru ca « afaceriştii » să-i angajeze pe cei care au nevoie de un loc de muncă,
in exercitiul muncii sale cel in cauza putind sa isi valorifice ideile de afaceri valoroase, chiar
daca nu-si poate deschide o firma proprie. Economia de piaţă se construieste cu societăţi
serioase.
Daca este simplu sa se infiinteze o firma in Romania, este in acelasi timp infinit mai greu
sa se lichideze o afacere. Desfiintarea unei afaceri in Romania este atit de complicata incit o
mare majoritate de « patroni » au preferat sa lase firma proprie sa se radieze din oficiu, in baza
fostei Legi nr.359/2004 (denumita si Legea simplificarii formalitatilor), iar acum, in conditiile
introducerii impozitului forfetar, adica a unei taxe platibile statului indiferent daca exista profit
sau nu, aceeasi « patroni » prefera sa suspende pe termen limitat activitatea si existenta firmei.
Costurile lichidarii acestor firme - fantoma (taxe, onorarii, creante bugetare stinse in mod
iremediabil ca urmare a radierii) le suportam noi, contribuabilii. Spre exemplu, in cazul
lichidarilor voluntare, reglementate de Legea societatilor comerciale, fiscul nu permite sau
incurca aceste lichidari voluntare, intrucit, invariabil, pretinde controale fiscale de fond, in
prealabil oricarei lichidari. Rareori cu motive reale, fiscul formuleaza opozitie la hotarirea
asociatilor privind lichidarea societatii lor. ANAF impune subordonatilor sai epuizarea
modalitatilor de executare silita bugetara, inainte de a cere, asa cum era obligatoriu conform
Codului de procedura fiscala in forma sa initiala, deschiderea falimentului. Nici procedurile de
insolventa nu sunt, cel putin in prezent, solutia optima pentru scoaterea unor societati comerciale
din circuitul economic si juridic. Cazurile de insolventa dureaza. Procedura de insolventa se
deschide greu, chiar daca debitorul o cere (judecatorul sindic, in loc sa pronunte deschiderea
procedurii fara citarea partilor, procedeaza la citare, iar uneori refuza deschiderea procedurii
pentru lipsa unor documente inutile la dosarul cauzei). Sunt debitori care tergiverseaza
deschiderea procedurii cu singurul scop de a se prescrie actiunile pentru anularea actelor sale
frauduloase, de externalizare a activelor proprii in dauna creditorilor sau actiunile in raspundere
contra managerilor. Se trece greu la lichidare, acordindu-se preferinta reorganizarii, chiar si cind
debitorul nu o cere. Judecatorul sindic se implica prea mult, in loc sa lase treaba in mina
managerilor procedurii si a reprezentantilor creditorilor, si in acest fel incurca procedura.
Adunarile creditorilor sunt prea dese si sufocate de prea multe formalitati si atributii, in conditiile
in care gradul de informare a creditorilor obisnuiti cu privire la acest gen de proceduri este foarte
redus. Se cuvine, insa, a arata ca Legea insolventei, adoptata in 2006, contine citeva noutati care
pot simplifica si da mai multa suplete procedurii insolventei. Spre exemplu, se introduce
procedura simplificata, aplicabila practic tuturor societatilor comerciale (reorganizarea devine o
exceptie). Atributiile judecatorului sindic sunt limitate la controlul judiciar al procedurii,
deciziile comerciale fiind exclusiv in sarcina si responsabilitatea managerilor procedurii
insolventei, care pot fi controlati sub acest aspect de comitetul creditorilor. Principalele atributii
ale adunarii creditorilor au trecut la comitetul creditorilor, format din 5-7 membri, cu un grad
ridicat de informare si educatie in materie de insolventa. Managerul procedurii va avea, deci,
interlocutori adevarati in persoana membrilor comitetului creditorilor.

4. Procedurile de insolventa au ca element central debitorul, acel subiect de drept care,


asumindu-si riscul unei afaceri, a esuat. Incepind cu anul 2003, la nivelul Uniunii Europene se
vorbeste din ce in ce mai mult de intreprinderea debitorului, care merita salvata, intrucit de ea
depind o suma cvasi infinita de persoane cu care debitorul se afla in relatii de afaceri sau in alte
raporturi juridice (salariatii, statul, comunitatea locala, bancile, creditorii). La fel, se vorbeste din
ce in ce mai mult de asa numitul “faliment scuzabil” al intrerpinzatorilor nefericiti, victime ale
conjuncturilor nefavorabile sau ale propriei incompentente si se “propavaduieste” reinsertia
acestora in mediul de afaceri. Scopul traditional si, in trecut, primordial al procedurilor de
faliment, adica protectia creditorului in relatiile de afaceri, a trecut treptat in umbra, in zona
subsidiarului, primoridiala fiind incercarea de salvare a debitorului. Sunt legislatii, cum este cea
franceza, care isi propun in mod direct si fatis salvgardarea intreprinderii debitorului, dincolo de
orice condiserente de ordin economic centrate pe creditor. Alte legislatii, cum este cea germana,
fac din reorganizare (salvarea intreprinderii) o prioritate in practica, din moment ce, chiar daca
reorganizarea este o simpla modalitate a procedurii insolventei in legea germane, ea este prezenta
in peste 85% din cazuri si are o rata de “succes” de aproape 60%. Dar cei sacrificati in favoarea
acestor “succese” sunt, in definitiv, creditorii, intrucit lor li se amputeaza creantele, lor li se
impun suspendari ale executarilor silite si alte restrictii ale drepturilor lor obsinuite si tot ei sunt
cei care trebuie sa suporte efectul extinctiv al creantei lor pentru disparitia personalitatii juridice
a debitorului sau pentru descarcarea lui de datorii. Este usor de vazut similitudinea intre
conceptia noului aqcuis comunitar in domeniul insolventei si antica – dar atemporala – parabola
a fiului risipitor. Avem un debitor care isi asuma riscul de a fi independent, dar care isi ruineaza
averea in urma unor aventuri care l-au dus in insolventa si care poate fi asimilat fiului risipitor; o
lege care ii permite debitorului sa ia din averea celorlati atit cit ii trebuie pentru a-si pune in
practica ideile aventuroase, lege care poate fi asemuita tatalui; increderea celorlalti ca debitorul
are fler si ca isi va plati datoriile, care poate fi asemuita cu credinta, putin naiva, a tatalui ca fiul
sau se va descurca sau, in caz contrar, se va intoarce la origini ca sa isi reia viata de la zero; ruina
proprie a debitorului determinata de un mediu economic neprietenos sau indusa de propria
incompetent, caderea implacabila, recunoasterea greselii (conditie a acordarii beneficiului
salvgardarii sau al scuzabilitatii), solidaritatea creditorilor fata de pierderile provocate de debitor
(jumatatea de avere incredintata de tata fiului sau risipitor), minia creditorilor fata de
comsumarea averii debitorului si a unei parti din averea lor, raspunsul misterios si bizar al legii
la aceasta minie si la inevitabila iritare insotitoare, iertarea de catre lege a unui debitor scuzabil
si, in fine, reinsertia acestuia in familia afacerilor, cu sau fara acordul creditorilor. Aproape tot
tabloul este complet. Este evident ca un debitor vinovat nu are ce sa caute in acest tablou, intrucit
legea impune o rapida eliminare a sa din mediul economic si de afaceri pe care l-a contaminat.
Este un deziderat greu de acceptat din postura creditor confruntat cu realitatea frustranta a
sustinerii, inclusiv cu banii lui, a unui debitor care a esuat in afacerea sa si care pretinde ajutor,
iar legea ii confera chiar mijloace de a-i constringe pe toti creditorii la acest ajutor. Privind
lucrurile din aceasta perspectiva, a creditorilor participanti involuntari la un act de salvare impus,
este greu de inteles sau acceptat o astfel de “ratiune” care pune in suferinta sentimentul de
dreptate. Acesti creditori, care nu sunt altceva decit fiul ne-risipitor din parabola, care isi platesc
datoriile proprii la timp, fara a cauza tulburare celorlalti parteneri contractuali si care, totusi, din
caz fortuit sau din vina debitorului, isi vad averea ciuntita (asa cum averea tatalui este
injumatatita in povestea fiului risipitor), pot fi nu numai frustrati ca nu au parte de sarbatoare
dinspre tatal, ci pot fi chiar loviti ei insisi de faliment, concedieri, divorturi, sinucideri, pe scurt,
mari tulburari la nivel social, economic si chiar personal care nu se justifica defel fata de asa-
zisul imperativ al salvarii unei singure oi dintr-o suta.

Subcapitolul 1
Domeniul si scopul procedurilor de insolventa

Sectiunea 1
Scurte referinte de ordin istoric

5. Din punct de vedere etimologic si istoric, notiunea de “faliment” a fost, pina in sec.
XX, cea care a desemnat esecul in afaceri. Termenul se pare ca provine din limba latina. Fallo,
fallere insemna a rata sau, dupa unii autori, “a insela, a nu izbuti, a gresi” 10. Falitul, care isi insela
creditorii, se insela si pe sine insusi, intrucit, odata ce era trimis in faliment, el devenea un
proscris, fiind exclus din breasla. De altfel, falitul era considerat automat infractor, fiind
condamnat la inchisoare (fallitus ergo fraudator).
Germenii procedurii falimentului se pot regasi in dreptul roman. Executarea silita, asa
cum o stim in prezent, dar si procedura insolventei, isi au sorgintea in procedura de venditio
bonorum (devenita, ulterior, distractio bonorum). In faza initiala de alicare a Lex duo decim
tabularae, debitorul care nu isi achita datoria era pedepsit sever, putind fi vindut ca sclav de catre
creditor, inchis la inchisoarea datornicilor sau chiar omorit11. Ulterior, s-a observat ca aceste
pedepse nu isi ating scopul, ca sunt practic, inutile, daca nu sunt insotite de masuri reparatorii,
intrucit ceea ce interesa creditorul era sa-si incaseze creanta, si numai in subsidiar sa il
pedepseasca pe debitor, pentru a da un exemplu si celorlalti, care sa-si achite datoriile pentru a
evita sa ajunga in aceeasi situatie. Prin legea Poetelia Papiria s-a inlaturat posibilitatea omorarii
debitorului pentru neplata datoriilor. In loc de a impune exclusiv pedepse debitorului, creditorii,
in colectiv, intrau in posesia bunurilor debitorului, pe care le vindeau in bloc, prin intermediul
unui mandatar, aceluia care oferea pretul cel mai mare, pret din care creditorii, intr-o ordine de
preferinta asemanatoare cu cea reglementata in prezent, isi insuseau partea care li se cuvenea.
Dupa finalizarea procedurii de venditio bonorum, debitorul era exclus din viata profesionala si
chiar cea sociala, fiind decazut din drepturile civile. Raspunderea civila si-a pierdut astfel
caracterul exclusiv sanctionator (aflictiv), fiind orientata catre repararea prejudiciului. Din
procedura de venditio bonorum s-au dezvoltat, ulterior, atit institutia executarii silite, cit si cea a
falimentului.
Prabusirea Imperiului Roman a dus, insa, la faramitarea puterii politice romane. Vechile
institutii ale dreptului roman, desi revitalizate, pentru o vreme, de Justinain, au cazut in uitare
timp de peste 1.300 de ani, pina la redescoperirea sa in perioada marilor coduri ale secolului
XIX. Vechiul drept roman a fost, practic, inlocuit cu un drept cutumiar, creat pentru uzul
comerciantilor. Pe teritoriul Italiei, fenomenul dezintegrarii imperiului roman a dus la formarea
statelor-cetati italiene (Venetia, Genova, Florenta, Pissa, Milano). In locul dreptului roman
uniform, statele-cetati adopta reguli proprii de drept, indeosebi cutumiare. Comerciantii, pentru
a-si apara drepturile, se organizeaza in corporatii si bresle care, cu timpul, vor dobandi
autonomie administrativa, judecatoreasca si chiar legislativa. Corporatia ii cuprindea pe
comerciantii si meseriasii din aceeasi ramura de activitate si era condus de un consul ales din
randurile lor, asistat de consilieri. Urmand exemplul autoritatilor civile, consulul emitea norme
interne bazate pe obiceiuri care serveau la rezolvarea litigiilor ivite intre membrii corporatiei. Cu

10
Y. Guyon, Droit des affaires, tome 2, 9e edition, Economica, Paris, 2003, p.7; St. D. Carpenaru, op.cit, 2007,
p.610. In franceza, termenul care traduce cuvintul din limba latina “fallo, fallere” este faillir (a nu reusi, a rata); in
engleza, termenul echivalent este to fail.
11
A. Negoianu, Insolvabilitatea in vechile legiuiri romane, Institutul de Arte Grafice “Vremea”, Bucuresti, 1931.
timpul, normele interne emise de consuli au fost adunate in culegeri numite statute. Sunt
cunoscute statutele din Pissa (1305), Verona (1318), Bergamo (1475), Bologna (1509) etc. In
formularea unor reguli proprii activitatii comerciale, un rol important l-au avut targurile
medievale italiene, franceze, germane, spaniole etc. Incepind cu sec. XII, in plina epoca a
cruciadelor, apare un drept al targurilor cu reguli aplicabile tuturor comerciantilor participanti la
aceste tirguri, indiferent de originea lor, precum si o procedura speciala de solutionare a litigiilor
dintre comercianti. Datorita legaturilor comerciale cu negustorii din Franta si cei din tarile
nordice, in special prin participarea la targuri, regulile comerciale italiene patrund si in aceste
tari, mai cu seama in domeniul maritim. Decaderea comertului italian, va duce insa la diminuarea
rolului dreptului statuar in reglementarea activitatii comerciale12.
In perioada moderna, post-renascentista, dezvoltarea comertului a impus inlocuirea
dreptului statuar si consuetudinar cu un drept scris. Prima tara in care s-a trecut de la dreptul
cutumiar la legi scrise, aplicabile pe intreg teritoriul tarii, a fost Franta. Un prim act care
prefigura marile monumente legislative ale Frantei il constituie edictul lui Carol al IX-lea din
1563, prin care au fost create jurisdictiile consulare, aplicabile numai comerciantilor (prototipul
tribunalelor de comert franceze, existente si in prezent). Au urmat cele doua ordonante ale lui
Colbert emise de Ludovic al XIV-lea. Prima ordonanta, cea din 1673, avea ca obiect comertul
terestru si cuprindea reguli aplicabile tuturor celor care faceau comert, indiferent de calitatea lor.
Cea de-a doua ordonanta, cea din 1681, privea comertul pe mare si consacra reguli specifice
acestui gen de comert.
Dreptul comercial, ca ramura de drept, a luat nastere, propriu-zis, odata cu adoptarea
Codului comercial francez, din 180713. Desprinse din dreptul civil, reglementarile reunite sub
formula Codului comercial, au fost concepute pe baza sau in jurul notiunii de fapt de comert.
Faptul de comert, savirsit cu titlu de profesiune, confera autorului calitatea de comerciant. Dupa
dobindirea acestei calitati, orice obligatie ce ar rezulta din exercitiul comertului va avea caracter
comercial, cu exceptia actelor de natura strict civila (adoptie, casatorie, acceptarea unei
mosteniri). Redactorii Codului comercial francez au construit aceasta reglementare in ideea de a
o face corespunzatoare cerintelor productiei, schimbului si circulatiei.
Sub influenta ideilor revolutiei franceze din 1789, dar si fortate de cuceririle lui
Napoleon, care a facut din Republica Franceza un imperiu (?!), multe tari cu traditie in comert au
preluat Codului comercial francez, unele adoptindu-l ca lege comerciala proprie (Italia, Belgia,
Olanda, Spania, Egipt). In Italia, la aproape 80 de ani de la nostrificarea Codului comercial
francez, dupa realizarea unitatii politice, a fost adoptat Codul comercial italian (1882), mult mai
elaborat si mult mai evoluat decit Codul comercial francez, care, in treacat fie spus, nu se ridica
la nivelul Codului civil din 1804. Codul comercial italian este modelul Codului comercial roman
din 1887, in vigoare si in prezent. Interesant este ca, in 1942, Italia lui Mussolini a adoptat un
nou cod civil, care a integrat codul comercial sub o reglementare unitara a dreptului privat.
Sistemul dreptului comercial din Germania are la baza codul comercial adoptat in 1897, intrat in
vigoare in 1900. Sistemul german neaga solutia Codului comercial francez a construirii dreptului
comercial in jurul faptului de comert (sistemul obiectiv), preferind sistemul vechiului drept
cutumiar al statutelor, care organiza dreptul comercial in jurul calitatii de comerciant, a
breslasului (sistemul subiectiv). Reglementare comerciala germana este aplicabila numai
persoanelor care au calitatea de comerciant. Sistemul de common-law, aplicabil in tarile de
sorginte anglo-saxona (Anglia, SUA, Australia, partea anglo-saxona a Canadei), sistem care are

12
Yves Guyon, Droit des affaires, tome II, Droit des enterprises en dificulte, Economica, Paris, 1999, p.5 si urm.
13
Stanciu D. Carpenaru, Drept comercial roman, Editia a VI-a, Universul Juridic, 2007, p.11.
la baza precedentul judiciar si cutuma juridica, este aplicabil atat comerciantilor, cat si
necomerciantilor. Sub influenta dreptului comunitar european si a globalizarii, vechle precepte
ale sistemului de common-law incep sa fie abandonate in favoarea unor legi speciale, menite a
reglementa unele institutii fundamentale ale dreptului afacerilor (companii, piata de capital,
insolventa etc.). Spre exemplu, in SUA exista o reglementare cu caracter federal, Codul
comercial uniform al Statelor Unite (US Commercial Code).
Conceptiile privind tratamentul comerciantilor in dificultate a urmat o interesanta
evolutie.
In perioada statutelor oraselor italiene Genova, Florenta si Venetia, procedura avea un
caracter sanctionator, chiar penal si, in acelasi timp, corporatist, aplicindu-se numai
comerciantilor. Falimentul discredita total si iremediabil comerciantul. Actul final al excluderii
profesionale si sociale a falitului era distrugerea simbolica, in prezenta tuturor negustorilor, a
bancii, adica a mesei pe care erau expuse marfurile comerciantului falit. Aceasta operatiune de
distrugere a bancii (banca rotta) se afla la originea denumirii de bancruta, care desemneaza
generic faptele grave savarsite de falit si sanctionate penal14.
O prima reglementare care a pus bazele institutiei falimentului o reprezinta Ordonanta din
1673 emisa de Ludovic XIV. Aceasta Ordonanta, inspirata de reglementarile italiene, privea
comertul terestru, insa cuprindea si dispozitii referitoare la “Falimente si bancrute”.
Prima reglementare completa si sistematica a falimentului s-a realizat insa prin Codul
Comercial francez din 180715. Regimul falimentului consacrat de Codul comercial francez era
foarte dur, in comparatie cu ceea ce inseamna in prezent procedura insolventei. Falimentul, in
sistemul acestui cod comercial, era instituit urmarind 3 finalitati : (i) asigurarea platii creantelor
creditoriilor ; (ii) pedepsirea falitului ; (iii) asanarea mediului de afaceri prin extragerea
comerciantului falit din acest mediu. Codul Comercial francez reglementa o procedura de
lichidare a bunurilor falitului si de distribuire a sumelor rezultate intre creditorii falitului. In acest
scop, toate bunurile falitului erau puse sub sechestru ; falitul era complet desesizat de
patrimoniul sau comercial si, in acelasi timp, era inchis la inchisoarea datornicilor sau arestat la
domiciliul pe durata procedurii. Falitul era decazut din drepturile profesionale si civile si, de
obicei, era trimis la inchisoarea datornicilor sau chiar sanctionat penal pentru infractiunea de
bancruta16. Conceptia referitoare la faliment a Codului comercial francez a fost preluata si de
Codul comercial italian din 1882 si, prin intermediul sau, si de Codul comercial roman din 1887.
In perioada clasica a dreptului comercial, falimentul era, deci, conceput ca o procedura de
executare silita colectiva contra comerciantului care si-a inselat creditorii prin neplata la scadenta
a datoriilor. In aceasta conceptie, comerciantul este vazut ca o piesa in angrenajul unor raporturi
juridice cvasiinfinite ca numar, care poate provoca, prin neplata la scadenta a datoriilor sale,
reactii in lant care sa-i afecteze si pe creditori, comercianti si ei si debitori, la rindul lor, in cadrul
acelorasi raporturi juridice cvasiinfinite ca numar. Comerciantul falit, pentru ca nu isi va fi platit
14
Termenul de “banca rotta” explica si cuvintul din limba engleza pentru faliment, adica “bankruptcy”.
15
St. D. Carpenaru, op.cit., 2007, p.610.
16
Prototipul comerciantului ajuns in faliment este domnul Biroteau, personajul central al cartii lui Balzac, Gloria si
decadenta lui Cesar Biroteau. O figura aparte in galeria personajelor nefericite ajunse in inchisoarea datornicilor
datorita falimentului este domnul William Dorrit, tatal de familie din Mica Dorrit, de Charles Dickens. Dupa o
indelungata sedere in inchisoarea datornicilor Marshalsea, unde si-a crescut chiar nenumaratii copii, printre care si
Mica Dorrit (Amy Dorrit), domnul Dorrit a fost « salvat » de o mostenire neasteptata si a fost eliberat din inchisoare.
Ulterior, a plecat, cu toata familia, in - pe atunci - recent descoperita Australie (actiunea se petrece la mijlocul sec.
XIX), unde face avere. Figura falitului nefericit este, de altfel, o prezenta familiara in romanele lui Dickens.
Personajul domnului Mickawber din David Copperfield, si el un “client” de lunga durata al inchisorii datornicilor l-a
avut ca model, dupa unii critici, chiar pe tatal lui Charles Dickens.
la scadenta datoriile, isi va fi pierdut astfel credibilitatea. Intr-o astfel de stare, el nu mai poate
beneficia de credit sau incredere de la ceilalti comercianti si, deci, trebuie eliminat din centrul
acestor raporturi juridice, pentru a nu-i afecta si pe ceilalti. In aceasta conceptie clasica,
comerciantul, luat individual, nu conta. Conta colectivitatea celorlalti comercianti, sanatatea si
celeritatea circuitului juridic si economic colectiv, creditul.
In legislatia moderna, falimentul nu mai este decit o modalitate a procedurii insolventei17,
iar cel supus procedurii insolventei nu mai este denumit falit, ci debitor. Din ce in de mai mult
debitorul devine centrul atentiei legiuitorului, inclusiv al celui comunitar european, colectivitatea
creditorilor avind un rol din ce in ce mai estompat. Ma grabesc sa adaug ca Legea nr.85/2006
privind procedura insolventei este un fericit exemplu de exceptie de la aceasta tendinta.
In secolul trecut, conceptia clasica referitoare la faliment a fost treptat abandonata.
Concurenta si globalizarea au determinat aparitia crizelor financiare neimputabile
intreprinzatorului. Insolventa a devenit, in astfel de cazuri, tratabila. Debitorul, in conditiile in
care tribunalul declara scuzabila aparitia starii sale de insolventa, poate continua sa-si
administreze afacerea, printr-o reproganizare judiciara sau, dupa lichidare, poate fi lasat sa
inceapa o noua afacere (asa numitul « fresh new start »). Reorganizarea, daca este posibila, nu
este o masura exclusiv in favoarea debitorului, ci si in favoarea creditorilor, care pot avea mai
multe sanse sa-si recupereze creantele in urma unei reorganizari. Intr-adevar, cota falimentara ar
putea fi mult mai mica sau chiar inexistenta decit partea ce i s-ar cuveni din reorganizare, sa
spunem, fiscului sau furnizorilor de utilitati, avind in vedere ca la distributie primii in ordinea de
prioritate sunt creditorii privilegiati. In plus, disparitia unui partener de afaceri, a unui
contribuabil, a unui angajator etc. nu este intotdeauna benefica statului, comunitatii locale,
salariatilor, bancilor, furnizorilor de utilitati etc. Daca in trecut falimentul era un accident
individual al comerciantului sau o consecinta a unei gestiuni gresite ori frauduloase, in prezent
falimentele ating sectoare economice intregi. Falimentele sunt provocate uneori de evenimente
nationale/internationale, de conjuncturi politice sau economice nefavorabile. Intreprinderea
debitorului poate sa dispara daca nu exista nici o persoana interesata sa achizitioneze
intreprinderea acestuia si sa-i asigure, printr-o mai buna gestiune, redresarea. Din punctul de
vedere al salariatilor concediati ca urmare a falimentului, acestia isi vor gasi locuri de munca noi
doar daca vor fi capabili sa-si reconverteasca pregatirea profesionala, mutatie dificila de cele mai
multe ori (mai ales pentru persoane care au trecut de virsta unor noi inceputuri ori care sunt
mono – calificati) si insotita intotdeauna de sacrificii (decalari profesionale, schimbari de
domiciliu etc.). De aici a rezultat ideea procedurii de redresare sau reorganizare judiciara, care sa
asigure supravietuirea comerciantului care merita sa fie salvat. Prima lege care, la nivel mondial,
a introdus o astfel de procedura, este US “Bankruptcy reform act” din 1978, lege care, in prezent,
este integrata in US Commercial Code (formind obiectul capitolului XI din acest cod). Aceasta
reglementare a constituit modelul legilor de reorganizare judiciara, inclusiv a celei franceze. Intr-
adevar, prin Legea din 1985, Franta a introdus pentru prima data procedura “redresarii judiciare”,
alaturi de lichidarea judiciara (care a inlocuit clasicul faliment). Se intelege ca pentru cazul cand
procedura reorganizarii sau a redresarii judiciare nu este posibila sau nu da rezultate, urmeaza sa
se aplice procedura falimentului (care este o lichidare judiciara), cu consecinta disparitiei
comerciantului care a esuat in afacerea sa.

17
De altfel, in legislatia franceza notiunea de faliment are o semnificatie si mai restrinsa, in sens de sanctiune
aplicata persoanelor care au determinat incetarea de plati a debitorului persoana juridica. Echivalentul francez al
falimentului din legea noastra este “lichidarea judiciara”. In Franta nu exista o legislatie a insolventei, ci o legislatie
a “intreprinderilor in dificultate”.
In noua conceptie, procedura insolventei apare ca o procedura care permite
intreprinzatorului aflat in dificultate sa esueze in mod organizat.
Incercarile de protectie a afacerii debitorului aflat in in dificultate au mers, poate, prea
departe. Dreptul francez a construit, incepind cu 1984, o reglementare de ordin general menita a
preveni sau reglementa amiabil dificultatile financiare ale intreprinderii, rezultatele acestei
reglementari fiind notabile. Ca si in medicina, este, intr-adevar, mai bine si mai ieftin sa previi
decit sa tratezi. Insa, in 2006, in Franta, a fost emisa o lege privind procedura salvgardarii
intreprinderii, lege care nu mai are in centrul sau protectia creditorului, ci salvarea debitorului,
chiar cu pretul sacrificarii drepturilor unor creditori18. La capatul acestei evolutii, legislatia
insolventei a devenit, din pacate, din ce in ce mai complexa, fara sa ajunga vreodata la rezultate
satisfacatoare, si din ce in ce mai indulgenta cu debitorul 19, ajungand sa pericliteze ideea de
credit, ca incredere in comercianti (iar principiul fundamental al dreptului comercial este
protectia creditului), ba chiar sa aduca atingere uneori fundamentelor dreptului. Georges Ripert
spunea inca din 1936 ca aceasta tendinta a dus la instaurarea unui “drept de a nu-si plati
datoriile” (?!! – n.n.) in favoarea debitorului falit20.
Importanta deosebita a procedurilor de insolventa a fortat Comisia Europeana sa emita
propriile reglementari in materie de insolventa, pina in prezent fiind in vigoare un Regulament si
patru Directive, menite in special sa rezolve probleme relative la insolventa transfrontaliera si la
protectia salariatilor din intreprinderile insolvente.

6. Trasaturile generale ale dreptului procedurilor de insolventa pot fi sintetizate dupa


cum urmeaza :
a) Elementul esential al procedurii insolventei il reprezinta starea de insolventa. Iminenta
sau aparitia starii de insolventa marcheaza inceputul perioadei de restrictie a drepturilor
debitorului, restrictie specifica procedurii insolventei. Cu exceptia cazurilor in care este
aplicabila procedura simplificata de faliment, dupa o asa-numita faza de observatie, care permite
constientizarea gravitatii dificultatilor cu care se confrunta intreprinderea debitorului, tribunalul
va decide fie redresarea, fie cesiunea, fie lichidarea intreprinderii debitorului. Acestor masuri li
se alatura diferitele restrictii impuse debitorului (care nu mai are dreptul de a-si administra liber
intreprinderea) si o disciplina colectiva aplicabila tuturor creditorilor (care nu mai pot continua
urmaririle silite individuale pornite contra debitorului). Dar starea de insolventa poate influenta
atit soarta actelor juridice ale debitorului incheiate in perioada anterioara deschiderii procedurii
(asa-numita perioada suspecta), in sensul ca unele dintre acestea sunt invalidate, cit si soarta
debitorului sau a conducatorilor sai in perioada ulteriora inchiderii procedurii, in sensul ca
debitorul sau conducatorii sai sunt afectati de unele decaderi din drepturi sau interdictii
profesionale.
b) Procedura insolventei este o procedura colectiva, avind caracter concursual.
Colectivitatea creditorilor este organizata, acestia constituindu-se in asa-numita « masa credala »,
care se manifesta prin adunarea si comitetul creditorilor. Cu foarte stricte exceptii, actiunile

18
Asa-numitul “drept al intreprinderilor in dificultate”, formula pe care o utilizeaza fara exceptie doctrina franceza,
isi propune patru finalitati, in aceasta ”ordine de preferinta” : prevenirea dificultatilor intreprinderii, redresarea
intreprinderilor aflate in situatii compromise, lichidarea intreprinderilor ale caror dificultati financiare sunt
iremediabile si sanctionarea conducatorilor culpabili. A se observa ca protectia creditorilor nu mai apare pe lista de
prioritati a dreptului francez al intreprinderilor in dificultate.
19
Yves Guyon, op.cit., p.5
20
Georges Ripert, Le droit de ne pas payer ses dettes, 1936, cit. de Y. Guyon, op.cit., p.5
judiciare sau extrajudiciare, precum si urmaririle silite pentru recuperarea creantelor contra
debitorului sunt oprite odata cu deschiderea procedurii insolventei.
c) Procedura insolventei este esentialmente judiciara, ea desfasurindu-se sub controlul
judiciar al judecatorului-sindic.
d) Procedura insolventei este transparenta, creditorii, priviti individual, cit si
colectivitatea lor organizata (adunarea creditorilor, comitetul creditorilor) avind dreptul la
informatie asupra tuturor aspectelor procedurii.
e) Procedura insolventei este o procedura a compromisului si a sacrificiului. Debitorul si
creditorii sunt nevoiti sa suporte limitari ale drepturilor lor, unele chiar foarte drastice. Spre
exemplu, furnizorii de utilitati sunt obligati sa continue sa furnizeze utilitati debitorului, daca
acesta este un consumator captiv al acelor utilitati, cu toate ca datoriile de dinainte de
deschiderea procedurii nu vor putea fi platite decit la distributiile viitoare, daca din aceste
distributii va mai ramine ceva dupa plata creditorilor privilegiati.
f) Procedura insolventei este general aplicabila, orice debitor care desfasoara activitati
economice sub forma de intreprindere fiind o tinta potentiala a acestei proceduri daca se afla in
stare de insolventa. De la acest principiu, legea excepteaza, mai mult sau mai putin legitim, o
serie de debitori, in special intreprinderi de stat sau societati comerciale privatizate.
Procedura insolventei este o procedura concursuala si colectiva pe care legea o instituie
pentru acoperirea datoriilor debitorului aflat în insolvenţă, procedura la care toti creditorii sunt
chemati sa participe pentru a-si putea acoperi creantele contra debitorului. În momentul
deschiderii procedurii, debitorul « intră sub protecţia Tribunalului », fiind astfel protejat de
actiunile creditorilor pentru recuperarea creantelor, inclusiv de eventualele şicane sau presiuni pe
care creditorii le-ar putea exercita asupra debitorului prin executări individuale. Caracterul
colectiv, concursual, al procedurii insolventei impune consecinta opririi urmaririlor silite
individuale ale creditorilor contra debitorului.
Procedura insolventei este, insa, o procedura de sacrificiu, care limiteaza capacitatea
juridica a debitorului si restrange drepturile creditorilor. Din aceasta cauza, ea nu se poate
deschide decat daca sunt indeplinite unele conditii de fond si de forma stricte, referitoare la
persoanele carora le este aplicabila procedura colectiva, caracteristicile creantei neplatite la
scadenta care pot duce la aplicarea procedurii, starea de insolventa a debitorului, hotararea
judecatoreasca de deschidere a procedurii etc.
Debitorul este, din momentul deschiderii procedurii, desesizat de afacerea sa. Libertatea
sa de decizie asupra propriei afaceri este drastic limitata. Pe planul dreptului civil, debitorul
persoana fizica sufera o adevarata capitis deminutio, intrucit el nu mai poate incheia acte juridice
de sine-statator ci, ca si in cazul persoanei fizice lipsite de capacitate de exercitiu, legea ii
substituie debitorului in actele sale juridice un reprezentant legal, mai precis, administratorul
judiciar sau lichidatorul. Persoana juridica, desi are organe proprii care sa ii exercite drepturile,
dupa deschiderea procedurii isi vede substituite aceste organe proprii fie cu administratorul
judiciar/lichidatorul fie, in cazul in care si-a declarat intentia de reorganizare si dreptul de a-si
administra afacerea nu i s-a ridicat, cu administratorul special. Administratorul special, atunci
cind debitorul si-a pastrat dreptul de a-si administra afacerea, isi desfasoara activitatea sub
supravegherea administratorului judiciar. Iar administratorul judiciar este, din punct de vedere
judiciar, sub controlul judecatorului-sindic si, din punct de vedere managerial si comercial, sub
controlul creditorilor, exercitat prin comitetul creditorilor. Asadar, creditorii preiau de la debitor
sau, dupa caz, de la asociatii/actionarii debitorului persoana juridica practic intreg controlul
activităţii acestuia. Intr-un sens larg, instituirea procedurii insolventei este, in sine, o preluare
ostila a societatii in cauza, din moment ce controlul se transfera de la actionari la creditori. Intr-
adevar, rolul asociatilor/actionarilor societatii aflata in insolventa este redus pina la estompare.
Practic, de la data deschiderii procedurii insolventei, adunarea generala a asociatilor/actionarilor
(AGA) isi vede suspendate atribuţiile principale. AGA se mai poate implica doar in desemnarea
administratorului special ori in procedurile de majorare a capitalului, fuziune sau divizare
necesare pentru implementarea unui plan de reorganizare. In cadrul procedurii, eventualele
drepturi ale asociatilor/actionarilor sunt exercitate de catre administratorul special, consacrat de
Legea insolventei drept mandatar al acestora. Pentru esecul afacerii, insolventa reprezintă o
formă extremă de control al comportamentului managerial. Atâta timp cât debitorul îşi achită
obligaţiile la scadenta, controlul asupra afacerii rămâne în mâinile acţionarilor şi ale
administraţiei debitorului. Dacă insă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile la scadenta, atunci
controlul este transferat de la acţionari la creditori, prin intermediul managerilor procedurilor de
insolventa.
Actele juridice, platile si operatiunile debitorului incheiate dupa data deschiderii
procedurii, cu exceptia celor curente, sunt nule daca nu sunt autorizate de judecatorul-sindic in
prealabil. Sunt supuse unei potentiale actiuni in anulare si unele acte juridice ale debitorului
incheiate inainte de deschiderea procedurii, in cursul « perioadei suspecte » (perioada imediat
anterioara hotararii de deschidere a procedurii).
Procedura insolventei poate antama si raspunderea, patrimoniala sau penala, a
managerilor societatii debitoare, daca acesteia se fac vinovati de aducerea societatii in stare de
insolventa. “Amenintarea” cu o astfel de perspectiva poate impune, sub raport psihologic, un
control al activitatii manageriale, o prudenta de bonus pater familias in gestiunea afacerilor
debitoarei. Legislatia romana a insolventei este insa rareori aplicata marilor companii, datorita,
spre exemplu, multiplelor exceptari legale aplicabile societatilor de stat privatizabile.
La rindul lor, creditorii sufera serioase limitari sau restrictii ale drepturilor atasate, in mod
obisnuit, creantei lor. In primul rind, toti creditorii, inclusiv cei care beneficiaza de garantii reale,
sunt tinuti de efectul suspensiv de executare pe care il implica deschiderea procedurii, ei
nemaiavind dreptul sa incerce isi recupereze in mod individual si separat creantele, ci numai
dreptul la distributiile de sume efectuate in cadrul procedurii insolventei ; la fel, toti creditorii (cu
unele exceptii nesemnificative in cazul creditorilor beneficiari de garantii reale) sunt tinuti de
efectul de « inghetare » a valorii creanteli lor la valoarea nominala a acesteia din data deschiderii
procedurii, ei nemaiavind dreptul sa adauge creantei dobinzi, penalitati sau alte costuri. In al
doilea rind, acei creditori care nu si-au declarat in termen legal creanta contra debitorului, nu
beneficiaza de niciunul dintre drepturile acelor creditori care au fost inscrisi pe tabelul creantelor
(“creditorii indreptatiti sa participe la procedura”, asa cum ii defineste Legea nr.85/2006 privind
procedura insolventei21). Legea insolventei creează numai condiţiile participării creditorilor la
procedura insolventei, fiind obligatorie notificarea creditorilor, cunoscuti sau necunoscuti,
referitoare la deschiderea procedurii, dar creditorii care, pina la expirarea perioadei de
inregistrare a declaratiilor de creanta, nu s-au inscris la masa credala, sunt straini de procedura.
Creditorii ale caror creante sunt contestate sunt, practic, exclusi de la procedura, pe perioada
solutionarii contestatiei acesti creditori contestati neavind plenitudinea drepturilor creditorilor
indreptatiti sa participe la procedura. In al treilea rind, ordinea de preferinta normala aplicabila
intre creditorii unui debitor aflat in cursul activitatii sale normale, este serios amendata in cadrul
procedurii insolventei deschisa fata de acel debitor. Spre exemplu, creantele privilegiate, chiar

21
Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei, publicata in M.Of. nr. 359/21.04.2006. In continuare, in text,
Legea insolventei.
beneficiare de garantii reale, sunt preferite de “super-privilegiul” cheltuielilor de procedura.
Creanta privilegiata a statului este preferita de “super-pivilegiul” creantelor salariale. Pe de alta
parte, exista anumite creante care „scapa” procedurii, cum ar fi creantele creditorilor beneficiari
de garantii reale, care pot solicita judecatorului-sindic sa-i autorizeze sa continue sau sa incepa o
executare silita individuala a bunurilor asupra carora poarta garantia lor. Creantele ulterioare
deschiderii procedurii, inclusiv cele rezultate din operatiuni curente, se inscriu la masa credala pe
masura exigibilitatii lor, fiind trecute in tabelurile suplimentare de creante. Daca rezulta din
activitatile curente ale debitorului, aceste creante pot fi achitate chiar in cursul procedurii, cu titlu
de « plati curente », indiferent de ordinea de preferinta instituita pentru eventualitatea lichidarii.
Avind in vedere aceste restrictii ale drepturilor creditorilor, restrictii care nu opereaza
unitar sau egalitar, unul dintre obiectivele majore ale procedurii insolventei este acela de a media
sau arbitra intre creditorii cu interese divergente. Organele procedurii au aceasta sarcina, de a
media sau, dupa caz, arbitra, intre creditori.
Finalitatea procedurii insolventei este stabilita de art. 2 din Legea insolventei, conform
caruia scopul Legii insolventei este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea
pasivului debitorului aflat in insolventa. Asadar, procedura insolventei, este o procedura
colectiva instituita pentru a asigura mijloacele adecvate pentru acoperirea pasivului debitorului,
mijloace considerate de lege ca fiind reorganizarea judiciara si falimentul. Cele doua modalitati
ale procedurii insolventei, reorganizarea judiciara si falimentul, sunt subsumate acestui scop.
Pentru atingerea scopului procedurii, atit creditorii, cit si debitorul sunt tinuti sa suporte aceleasi
sacrificii ale drepturilor lor obisnuite.
Procedura insolvenţei începe cu o hotarire a judecatorului-sindic de deschidere a
procedurii care initiaza, de principiu, o perioadă de observaţie. In aceasta perioda, in decursul
careia nimic ireversibil nu se intimpla cu averea debitorului, este realizat inventarul bunurilor
debitorului şi se intocmeste tabelul de creanţe. Inventarul este necesar pentru a sti care este
dimensiunea „averii” debitorului, adica asa-numita masa activa. Tabelul creantelor se intocmeste
pentru a se afla care este „masa pasivă” a debitorului. In cadrul procedurii simplificate de
faliment, perioada de observatie fie lipseste (procedura insolventei se deschide direct ca
procedura de faliment stricto sensu), fie se intinde pe o perioada scurta de timp, de maxim 60 de
zile.
Procedura reorganizării judiciare are ca finalitate redresarea activităţii debitorului
reconstructia patrimoniului sau şi asigurarea mijloacelor băneşti necesare acoperirii datoriilor
către creditori in vederea iesirii sale din situatia de insolventa. Procedura reorganizarii judiciare
presupune modificari ale unor creante asupra debitorului, restructurarea financiara, functionala si
actionariala a acestuia sau restringerea activitatii acestuia prin vinzarea de bunuri sau active.
Lichidarea pe baza de plan este reglementata, in forma actuala a legii, ca o modalitate a
reorganizarii judiciare si nu ca o modalitate in sine a procedurii insolventei. Reorganizarea
judiciara, este, in principiu, straina ideii de executare silita22.

22
In doctrina (Ion Turcu, Tratat de insolventa, CH Beck, 2006, p.548, apud Ion Bacanu, Cap.XV, Procedura
reorganizarii judiciare si falimentului, in S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silita, Lumina Lex,
2001, p.556) s-a aratat ca reorganizarea judiciara ar fi o forma de executare silita „estompata”, care se aseamana, sub
anumite aspecte, cu executarea voluntara si cu contractul judiciar. Pentru distinctia intre procedura insolventei,
vazuta la modul generic, si executarea silita, a se vedea I. Turcu, op.cit., p.548. Putin mai sus, la p.367, autorul
constata, insa, un paradox : „contrar aparentelor si mentalitatii generate de spiritul Codului comercial din secolul al
XIX-lea, legislatia actuala a insolventei se caracterizeaza, in primul rand, prin protectia impotriva urmaririi silite
private, in detrimentul unei politici economice sanatoase si a ocrotirii locurilor de munca, dar si al combaterii
fraudelor, a transferurilor ilicite si a economiei subterane”.
Procedura falimentului, care se desfasoara, in marea majoritate a cazurilor, dupa regulile
procedurii simplificate, are ca scop lichidarea averii debitorului în vederea realizării aceluiaşi
deziderat, şi anume acoperirea pasivului debitorului. Procedura falimentului este o forma foarte
speciala de executare silită colectiva împotriva debitorului, instituita în vederea lichidării averii
acestuia si pentru plata datoriilor sale. In timp ce executarea silita obisnuita presupune existenta
unui titlu executoriu, deschiderea procedurii colective fata de debitor poate fi si rezultatul unei
cereri formulata de un creditor care nu are titlu executoriu iar in tabelul creditorilor care vor
participa la impartirea sumelor rezultate din averea debitorului pot fi inscrisi si creditori ce nu
beneficiaza de un titlu executoriu. Pe de alta parte, lichidarea se poate realiza si prin intermediul
vinzarii prin negociere directa, al tranzactiilor incheiate de lichidator cu avizul prealabil al
judecatorului-sindic, al incasarii creantelor debitorului etc., ceea ce nu reprezinta forme tipice de
executare silita. In plus, procedura falimentului beneficiază de regula conform căreia toate
bunurile instrainate in cadrul procedurii insolventei trec la dobinditor libere de orice sarcina. De
remarcat ca regula este deopotriva valabila pentru vinzarile efectuate in perioada de observatie
sau in perioada de reorganizare judiciara. Spre deosebire de instrainarile aferente procedurilor de
insolventa, cele aferente executarii silite de drept comun beneficiaza numai de efectul stergerii
garantiilor reale, nu si de efectul stergerii altor sarcini, cum ar fi o servitute sau o locatiune de
imobil.
Procedura colectiva, dupa cum se observa, are un caracter de remediu sau, după caz, de
executare silită. Atit falimentul, cit si reorganizarea judiciara, urmaresc insa acelasi scop final,
adica acoperirea pasivului debitorului prin plata sau alte modalitati de stingere a datoriilor,
inclusiv prin disparitia personalitatii juridice a debitorului. Deschiderea procedurii colective nu
duce direct la plata pasivului ci mediat, prin intermediul modalitatilor acesteia, respectiv, al
reorganizarii juridicare si/sau al falimentului. In plus, in cadrul procedurii colective nu se ajunge
decit rareori la plata intregului pasiv al debitorului supus acestei proceduri.

7. Procedura insolventei este o masura de asanare a intreprinderii de dificultatile


financiare cu care se confrunta, de redresare a sa, iar in caz de imposibilitate de redresare, de
lichidare a activelor si de eliminare de pe piata a intreprinderii in cauza.
Orice dificultate financiara durabila si grava a unei intreprinderi reuneste interese care, la
prima vedere, par ireconciliabile :
-interesul debitorului aflat in dificultate este de a obtine reesalonari ale platilor ori
remiteri de datorie care sa-i permita redresarea cat mai rapid posibil; cum insa disparitia unei
intreprinderi este tot atat de naturala ca si decesul unei persoane fizice, cand o astfel de
intreprindere nu mai are nici o sansa de redresare, lichidarea va deveni necesara;
-pentru creditori, esential este de a fi platiti cat mai complet posibil ; creditorii, insa,
datorita calitatii creantei acestora (privilegiata, garantata cu garantii reale, chirografara,
subordonata), nu sunt pe pozitii de egalitate, care se mentine doar in cadrul fiecarei clase de
creditori, si nu au aceleasi interese ; creditorii profesionisti (bancile), fiind si cei ce isi
preconstituie garantii, sunt relativ avantajati, in timp ce creditorii chirografari raman cu putine
sanse de a-si vedea creantele platite ;
-pentru stat si pentru colectivitatea locala disparitia intreprinderii inseamna marirea
numarului de someri, fapt ce impune instituirea unui mecanism de solidaritate sociala care sa
acopere sau sa reduca riscurile sociale.
In conditiile economiei de piata, in sistemul careia concurenta normala, libera si loiala
reprezinta axul central, riscul afacerii este egal pentru toti, fiecare intreprinzator avind, in
proportia data de valoarea investitiei sale si de piata relevanta, aceleasi sanse de cistig si
pierdere. Presupunind ca investitorii, ca profesionisti, au capacitatea de a evalua riscul
investitional si resursele necesare pentru a-si asuma acest risc, statul trebuie sa garanteze
functionalitatea economiei de piata si, in mod fundamental, libera concurenta pe aceasta piata.
O economie de piata functionala si libera concurenta presupun un mecanism unic si
universal aplicabil de organizare a esecului in afaceri. Ca si fiscalitatea, procedura insolventei
trebuie sa aiba caracter general aplicabil si egal pentru toti cei ce participa la relatiile de afaceri si
la jocul concurentei.
Legislatia romaneasca aplicabila procedurilor de insolventa, incepind cu 1995, a dat
prioritate, initial, masurilor de redresare a debitorului, in dauna scopurilor normale ale
procedurilor de insolventa. In paralel, legislatia speciala a reglementat numeroase modalitati de
evitare a falimentului sau a consecintelor normale ale acestuia, in favoarea societatilor de stat
(foste intreprinderi socialiste, supuse procesului de privatizare), a regiilor autonome, a
institutiilor publice, a fiscului etc. Este vorba de reglementarile in domeniul privatizarii, al
procedurii de recuperare a creantelor AVAS, precum si de reglementarile aplicabile in cazul unor
societati de stat aflate in dificultate financiara. Aceste masuri de evitare a falimentului se traduc
prin proceduri speciale de restructurare sau lichidare, similare falimentului, dar fara
transparenta si garantiile procesuale ale acestuia, fiind insotite de stergeri de datorii, esalonari,
obligarea furnizorilor de utilitati de a continua contractul cu societatea in cauza etc. Evolutia
ulterioara a legislatiei romanesti a insolventei s-a caracterizat prin trei tendinte: (i) orientarea
scopului instituirii procedurilor de insolventa catre acoperirea datoriilor fata de creditori ; (ii)
generalizarea procedurilor de insolventa; (iii) simplificarea si accelerarea modalitatilor de
eliminare de pe piata a debitorilor ce detin intreprinderi neviabile. Legea nr.149/2004 de
modificare a fostei Legi nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciara si falimentul a marcat cele
mai importante reconfigurari ale procedurii romanesti de insolventa, foarte multe dintre solutiile
acestei legi fiind pastrate in actuala Lege a insolventei. In sensul celor trei tendinte enuntate mai
sus, Legea nr.149/2004 si-a propus, pe linga simplificarea si eficientizarea procedurii colective,
si eliminarea dispozitiilor legale de exceptare de la aplicarea procedurilor de insolventa. Statutul
de economie functionala de piata acordat Romaniei reclama generalitatea aplicarii procedurilor
de insolventa si corelarea acestora cu legislatia concurentei, in special cu cea referitoare la
ajutorul de stat. Legea nr.149/2004 isi propunea, de altfel, sa implementeze acquis-ul comunitar
in domeniul procedurilor de insolventa.
Exceptarile de la aplicarea procedurii insolventei si ajutoarele de stat mascate sub forma
subventiilor, privatizarile, amnistiile fiscale aferente acestora etc. nu au fost, insa, eliminate in
totalitate. Procedurile de privatizare, preferate si in prezent de legiuitorul roman si insotite
permanent de masuri de favoare fiscala, nu s-au incheiat inca. Pe de alta parte, legiuitorul roman
prefera si acum lichidarile speciale ale societatilor de stat care au esuat in privatizare, in locul
procedurilor de faliment. In locul unor proceduri transparente de colectare si de cheltuire a
banului public, si ma refer la procedurile de lichidare prin faliment a activelor contribuabililor ce
nu-si achita datoriile scadente catre fisc si a institutiei ajutorului de stat, legiuitorul si fiscul
prefera proceduri individuale de executare, netransparente, controale fiscale organizate in asa fel
incit contribuabilul sa fie din start suspectat de evaziune fiscala si esalonari de datorii catre fisc,
amnisitii fiscale si subventii directe sau mascate in favoarea eternelor intreprinderi socialiste de
stat si a unei anumite clienteli politico-economice.
Sectiunea a II-a
Scopul procedurii insolventei
8. Din analiza art.2 din Legea insolventei rezulta ca scopul acestei legi il reprezinta
acoperirea pasivului debitorului. Intr-adevar, Legea insolventei instituie „o procedura colectiva
pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă”.
Din moment ce legea considera ca oricare dintre modalitatile procedurii colective este un
mijloc adecvat atingerii acestui scop, este limpede ca nu se poate accepta ideea ca reorganizarea
judiciara ar fi prioritara falimentului23, intrucit scopul legii ar fi pervertit, un mijloc
(reorganizarea judiciara) fiind transformat in scop. Jurisprudenta noastra de pina la aparitia Legii
insolventei ne-a demonstrat ca reorganizarea judiciara a fost intotdeauna o arma foarte puternica
in mina debitorului neonest, care a putut amina la nesfirsit momentul final al adevarului, inclusiv
prin intervertirea reorganizarii judiciare din mijloc in scop. La adapostul procedurii insolventei,
cu intreg cortegiul acesteia de restrictii ale drepturilor creditorilor, inclusiv al dreptului de a
incepe sau continua executari silite contra debitorului, acesta din urma si-a putut desfasura
nestingerit afacerile, in sacrificiul drepturilor creditorilor, si acelea restrinse de efectele
procedurii insolventei. Aceasta in conditiile in care, oricum, legiuitorul roman pune la dispozitia
debitorului, o larga paleta de mijloace de evitare a procedurilor de insolventa. Atita vreme cit, in
Romania, salvarea intreprinderii debitorului cu orice pret va fi considerata drept scopul
procedurii insolventei, drepturile creditorilor vor continua sa fie subordonate intereselor
debitorului, doua dintre Principiile Bancii Mondiale privind procedurile de insolventa (echilibrul
intre reorganizare si lichidarea falimentara; tratamentul corect si echitabil al creditorilor) fiind
negate. Introducerea procedurii simplificate de faliment, aplicabila intreprinderilor mici si
mijlocii, procedura care exclude de plano reorganizarea judiciara, denota insasi faptul ca
legiuitorul nu se preocupa in mod serios de salvarea intreprinderii. Din punct de vedere statistic,
mai mult de 90% din intreprinderile romanesti sunt intreprinderi mici si mijlocii, insolventa
acestora insemnind automat falimentul. Iar debitorul care, teoretic, ar avea dreptul la
reorganizarea judiciara, dar se opune la deschiderea procedurii insolventei, pierde dreptul de a
cere reorganizarea judiciara, cu titlu de sanctiune. Asadar, cel putin din punct de vedere
cantitativ, reorganizarea judiciara este o modalitate exceptionala a procedurii, care poate fi
instituita intr-un numar foarte redus de cazuri.
O comparaţie între diferitele sisteme de drept din Statele Membre ale UE indică faptul că
scopul comun al procedurilor este, în general, acela de a acoperi, intr-o masura cit mai mare,
creantele contra debitorului fata de care s-a deschis procedura insolventei. Unele legislatii
europene (ex. : Germania, Austria, Franţa, Belgia, Marea Britanie), precum şi cea din SUA, pun
insa un serios accent pe reorganizarea juridicara, în scopul continuării afacerilor, pastrarii
locurilor de munca si al maximizării procentelor de recuperare a creanţelor creditorilor şi a
investitiei acţionarilor24. Cu toate acestea, in niciuna dintre aceste legislatii reorganizarea nu este
un scop in sine si nici nu este primordiala falimentului, ea fiind un simplu mijloc pentru
acoperirea creantelor si mentinerea in viata a intreprinderii, in interesul creditorilor, al angajatilor
si, in final, si al actionarilor debitorului.
Asa cum constata Cartea alba a guvernarii corporatiste in Romania pe anul 2004,
elaborata sub egida Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare in Europa (OECD), procedura
23
In sens contrar s-a pronuntat prof. Ion Turcu (Tratat de insolventa, CH Beck 2006, p.297), precum si Ioan Adam,
Codrut Nicolae Savu, Legea procedurii insolventei. Comentarii si explicatii, editura CH Beck, 2006, p. VI (Cuvant
inainte), precum si p.79).
24
Pentru citeva elemente de drept comparat, a se vedea : Gh. Piperea, Insolventa : legea, regulile, realitatea, editura
Wolters Kluwer, 2008, p. 38.
insolventei este in Romania o provocare, mai ales in cazul marilor firme insolvabile care
reprezinta o sursa de locuri de munca si o puternica infrastructura sociala in zonele respective.
Dar protectia drepturilor creditorilor este mecanismul de baza care da posibilitatea intaririi
constrangerilor bugetare in vederea obtinerii unui comportament managerial responsabil.
Creditorii trebuie sa aiba siguranta ca-si pot recupera creantele pentru a putea pune la dispozitia
societatilor comerciale capitalul de imprumut respectiv. In ciuda unei cresteri a capacitatii de
imprumut a bancilor si a credibilitatii sectorului privat al economiei, finantarea sub forma
imprumuturilor va ramane la nivel scazut in cazul in care nu va exista o protectie suficienta a
drepturilor creditorilor. Atunci cind situatia debitorului devine alarmanta, diagnosticul si
potentialul tratament al crizelor financiare trebuie sa fie rapide si sa se intemeieze pe baze
contractuale, cu evitarea tribunalului. Managerii debitorului viabil, dar cu dificultati financiare,
trebuie sa negocieze o restructurare rapida cu creditorii. In Romania, procedurile de evitare a
falimentului, in cooperare cu creditorii, sunt doar in stadiul de proiect (la parlament exista un
proiect de lege a concordatului preventiv, din legislatura anterioara). In caz de insolventa insa,
atunci cind planurile si contractele extrajudiciare de restructurare esueaza, deschiderea rapida a
procedurii insolventei devine o conditie a reusitei unei reorganizari judiciare (care, oricum, are
un caracter cu totul exceptional in Legea insolventei, cea mai mica intirziere in deschiderea
procedurii punind-o in pericol). In lipsa oricarei sanse de restructurare, trecerea rapida la
faliment trebuie sa fie solutia care sa permita creditorilor sa-si recupereze creantele, macar
partial, dar intr-un mod ordonat, care sa nu permita tratamente discriminatorii. Mecanismele
falimentului trebuie sa fie serios intarite astfel incit sa permita anticiparea lor si sa constituie o
amenintare credibila. In acest scop, instantele specializate trebuie sa primeasca resurse
suplimentare pentru a putea aborda falimentele intr-un mod rapid, dar corect. Pregatirea
profesionala a magistratilor in acest domeniu trebuie de asemenea sa constituie o prioritate.

9. Ratiunea insasi a legislatiei insolventei se gaseste in necesitatea protectiei creditului.


Intr-adevar, scopul procedurilor de insolventa este acela de a asigura modalitati de acoperire a
pasivului debitorului aflat in insolventa, fie prin reorganizarea debitorului, acolo unde este
posibil, fie prin faliment, acolo unde ideea de reorganizare este inutila. Intreprinzatorul, in
exercitiul afacerii sale, se afla in mijlocul unei retele quasi-infinite de relatii de afaceri, fiind
angrenat intr-un intreg lant de contracte, operatiuni si interese, fata de care trebuie sa furnizeze
continuu incredere (credibilitate). Daca un intreprinzator nu isi plateste sau nu isi reglementeaza
la timp obligatiile, el poate fi eliminat din relatiile de afaceri, pentru ca nu mai beneficiaza de
increderea fostilor sai parteneri de afaceri si pentru ca ii poate afecta in lant pe acestia. Ca
mecanism al economiei de piata, procedurile de insolventa trebuie sa asigure o rapida eliminare
de pe piata a debitorilor aflati in situatie iremediabil compromisa, pentru a nu permite ca starea
lor de insolventa sa contamineze mediul de afaceri si sa duca la alte falimente. Eliminarea de pe
piata ii are in vedere fie pe debitorul - persoana fizica, fie pe managerii debitorului - persoana
juridica, manageri care s-au dovedit incapabili sa faca fata concurentei sau care s-au facut
vinovati de fraude in dauna creditorilor. Acestia vor putea fi sanctionati pecuniar, penal sau
profesional, drept consecinta a aducerii intreprinderii lor in stare de insolventa. Eliminarea de pe
piata nu se refera, neaparat, la intreprinderea debitorului. O intreprindere viabila sau redresabila
poate continua sa functioneze daca va fi separata de managerii sai incompetenti sau fraudulosi si
incredintata unor noi manageri, care sa fie capabili sa faca fata rigorilor competitiei economice.
Intr-un mediu de viata economico-sociala caracterizat prin interconectare si
interdependenta, intreprinderea nu este un simplu vehicul concurential, ci si un centru vital in
jurul carui graviteaza o multitudine de interese, altele decit cele ale intreprinzatorului. Intr-
adevar, intreprinderea este un loc de munca, un contribuabil la bugetele publice sau locale, un
client pentru banci si pentru furnizorii de utilitati, un potential finantator sau furnizor de
programe sociale, o sursa de profit pentru actionari etc., toate aceste persoane sau entitati
(stakeholders) fiind interesate in supraveituirea intreprinderii. Un « tratament optim » al
dificultatilor financiare ale intreprinderii trebuie sa tina seama si de aceste interese, ceea ce
presupune implementarea diferitelor metode si proceduri de preventie a insolventei, precum si, in
cazul nereusitei acestora, a procedurilor de redresare sub controlul judiciar al tribunalului25.
In Romania nu exista, de lege lata, decit rudimente de reglementari relative la preventia
insolventei, precum si unele incercari timide de solutionare a crizelor intreprinderilor prin
mijloace contractuale. Exista, desigur, o abundenta legislatie a privatizarii si a ajutorului de stat,
conceputa nu pentru a crea mijloace de preventie a insolventei societatilor de stat sau a celor
privatizate, ci pentru a face din privatizare si ajutorul de stat scopuri in sine. De asemenea,
legislatia romaneasca prevede masive reglementari concepute pentru a feri bancile si institutiile
de credit de riscurile insolventei sau ale supraindatorarii clientilor lor, precum si proceduri pentru
evitarea falimentului institutiilor de credit (supravegherea speciala si administrarea speciala,
masuri aplicabile si societatilor de asigurari si entitatilor reglementate ale pietei de capital). Dar
reglementari si practici generale de evitare a insolventei, puse la indemina debitorului, nu exista.
Cu toate acestea, o serie intreaga de mecanisme de avertizare timpurie sunt reglementate
sau concepute pentru a permite recunoaşterea din vreme a dificultăţilor financiare şi pentru a
oferi o şansă de evitare a insolventei sau, dupa caz, de reuşita a reorganizării şi/sau măsurilor de
redresare26. Informatiile si cunostintele referitoare la riscuri si la evitarea crizelor financiare
trebuie să fie uşor accesibile, pentru a permite “ieşirea din criză”. Orice masura de redresare este,
insa, inutila, daca nu are la baza informatii contabile corecte. Sistemul contabil romanesc inca se
mai bazeaza pe principiile contabilitatii anticipationale, adica a veniturilor de incasat si a
cheltuielilor de efectuat, doar o mica parte din intreprinderile romanesti aplicind sistemul
contabilitatii reale, adica al veniturilor incasate si al cheltuielilor efectuate. Este limpede ca, atita
vreme cit taxele si impozitele sunt calculate si virate in functie de facturile de incasat, si atita
vreme cit cheltuielile sunt angajate fara a fi identificate sursele de finantare, rezultatul va fi
blocajul financiar, rezultat care face, practic, inutil orice efort de evitare a insolventei.
Sistemul de drept poate asigura supravieţuirea unei afaceri, fara a face din aceasta un
scop in sine. Intr-adevar, a preveni este mai mai usor si mai eficient decât a incerca sa vindeci.
Salvarea intreprinderii este, în multe cazuri, preferabilă lichidării, intrucit nu toate creantele se
achita in urma lichidarii si nu toata lumea cistiga de pe urma lichidarii. In fapt, marea majoritate
a persoanelor care depind de supravietuirea intreprinderii (stakeholders) pierd din lichidarea
acesteia : salariatii isi pierd locul de munca, creditorii, mai ales cei care furnizeaza utilitati, pierd
un client, statul pierde un contribuabil, comunitatea locala pierde un angajator. Intervenţia
managerilor de criză, în condiţii de confidenţialiate, precum si a diferitelor alte mijloace si
proceduri de evitare a insolventei pot să susţină supravieţuirea intreprinderilor aflate în
dificultate. Măsurile de asistenţă trebuie să se axeze pe avertizarea timpurie, intervenţia în timp
util, consultanţa de specialitate şi obţinerea de surse noi de finanţare. Debitorii care ştiu, insa, că
25
Proiectul optim privind restructurarea, falimentul si un nou inceput, elaborat, sub egida Comisiei Europene,
Directoratul General pentru Intreprinderi, de un grup de experti din 14 tari membre UE, Norvegia si 7 tari in curs de
aderare (inclusiv Romania), proiect publicat pe site-ul Ministerului roman al Justitiei si preluat de pe site-ul
http://europa.eu.int/comm/entreprise/entrepreneurship/support_measures/index.htm. Documentul este datat
Septembrie 2003. In continuare, in text, documentul va fi citat Proiectul optim 2003.
26
Pentru amanunte, a se vedea Gh. Piperea, op.cit., p. 91-242.
nu-şi mai pot achita debitele, trebuie încurajaţi să iniţieze proceduri de insolvenţă. În procedurile
de reorganizare, informaţiile furnizate de debitor trebuie sa fie complete si sa poata fi controlate
de creditori prin intermediul unor terţe părţi neutre (practicianul in insolventa). Distincţia între
creditorii cu creanţe garantate şi cei cu creanţe negarantate, normala si logica în cursul
procedurilor de lichidare, poate deveni o frina in procesul de redresare, intrucit in astfel de
conditii nu pot fi luate în considerare interesele tuturor creditorilor. In schimb, firmele neviabile
trebuie lichidate cât mai repede posibil, într-un mod organizat, luând în considerare interesele
tuturor creditorilor. Dacă afacerea nu are viitor, activele trebuie lichidate în mod rapid şi eficient,
pentru a nu permite agravarea situatiei creditorilor si a nu contamina cu insolventa mediul de
afaceri din care provine debitorul.
Un obiectiv secundar, dar deosebit de important, al procedurii insolventei il reprezinta
reintroducerea in circuitul economic a activelor debitorului insolvent. In primul rind, activele
productive ale debitorului insolvent, sunt separate prin vinzare catre terti de patrimoniul
debitorului insolvent, care s-a dovedit incapabil sa le utilizeze la justa lor valoare si sunt
reintroduse in circuitul economic. Tertul cumparator isi asuma, astfel, riscul de a reintroduce in
competitia economica acele active. O intreprindere care lincezea sau agoniza intrucit debitorul
nu reusea sa faca fata competitiei economice poate fi repornita de tertul cumparator, cu toate
avantajele care rezulta de aici pentru toti stakeholder-i (salariati, care vor fi reangajati sau isi vor
sporit numarul; comunitatea locala, care va putea spera sa scape de spectrul somajului si, in
acelasi timp, sa reinceapa sa incaseze taxe; bugetul statului; bancile; furnizorii de utilitati).
Incepind cu anul 2004 exista si in Romania astfel de exemple. Mai mult, utilajele invechite sau
uzate, terenul pe care sunt amplasate cladirile fabricii debitorului insolvent, marcile si denumirle
de origine etc., pot fi revalorificate de cumparator prin schimbarea destinatiei economice initiale
a acestora. Fabrici si uzine din perioada comunista, plasate in centrul marilor orase, poluante si
fara viitor, dupa ce au fost inchise, s-au transformat in proiecte rezidentiale, profiturile obtinute
fiind, uneori, colosale.
Unul alt obiectiv secundar al procedurilor de insolventa este sanctionarea debitorilor sau
managerilor vinovati de aducerea intreprinderilor lor in stare de insolventa. Cei sanctionati sunt
purtatori ai unui adevarat stigmat, care ii impiedica sa revina in afaceri pe perioada insolventei,
precum si pe o perioada de 5-7 ani ulterior inchiderii procedurii. In practica, distinctia in raport
de culpa este fie greu de facut, fie neobservata de catre tribunalul care aplica santiunea. Se
intimpla deseori ca efectele de natura personala ale falimentului sa loveasca deopotriva debitorii
fraudulosi si debitorii onesti, victime ale conjuncturii nefavorabile. Extinderea “stigmatului
esecului” asupra debitorului onest este una dintre problemele mari si quasi-insolubile ale
legislatiei clasice a falimentului. In mod rezonabil, atunci când un tribunal a constatat că
falimentul debitorului a fost “scuzabil”, trebuie sa i se ofere debitorului beneficiul unui nou
inceput (a fresh new start), adica al reinsertiei sale in mediul de afaceri, dupa modelul reabilitarii
din dreptul penal. Trebuie promovat un nou început pentru întreprinzătorii care au eşuat fără vina
lor27. Desi in jurisprudenta si in legislatia noastra nu exista falimentul scuzabil, totusi, persoana
vizata nu este lovita de decaderile si interdictiile de a mai face afaceri, sanctiuni tipice
falimentului vinovat, decit in cazul in care ar fi condamnata penal pentru bancruta frauduloasa
sau alte infractiuni din Legea insolventei.
Pentru ca un astfel de « tratament optim » sa fie posibil, este necesar un cadru legal
predictibil si transparent, precum si o jurisprudenta responsabila. Spre exemplu, legile in
domeniu trebuie sa aiba la baza principii durabile in timp, care sa poata fundamenta o
27
Proiect optim 2003.
jurisprudenta predictibila. Pentru eficienta masurilor de redresare, precum si a celorlalte
proceduri de insolventa, in general, magistratii implicati trebuie sa fie specializati în insolvenţă.
Toate aspectele legate de insolvenţă trebuie atribuite unor secţii specializate în materie de
insolvenţă ale unui număr restrâns de instanţe (sau curţi de apel). Din pacate, Legea insolventei
stabileste tuturor tribunalelor (41) şi curţilor de apel (15) competenta functionala de a judeca
pricini legate de insolventa, in fond sau recurs, dupa caz. In plus, foarte putine instante
functioneaza cu judecatori-sindici specializati pe o asemenea calificare sau judecatori de curti de
apeli specializati in insolventa.

10. Obiectul procedurii poate fi identificat, de principiu, ca fiind “averea” debitorului.


Desi, in limbaj comun averea se confunda cu patrimoniul debitorului, in realitate, numai
procedura de insolventa generic conceputa are in vedere patrimoniul debitorului, ca suma de
bunuri, drepturi si obligatii. De altfel, legea opereaza o separatie logica intre activul si pasivul
patrimoniului debitorului atunci cind vorbeste de facerea inventarului si intocmirea tabelelor de
creante. Intr-adevar, in perioada de observatie (iar in cazul procedurii simplificate fara faza de
observatie, in debutul procedurii), asa-numitele “prime masuri” sunt menite a stabili activul
patrimonial al debitorului, prin intermediul inventarului si, respectiv, pasivul patrimonial al
acestuia, prin intermediul notificarilor, declaratiilor de inregistrare a creantelor si al intocmirii
diverselor tabele de creanta. In schimb, procedurile de vinzare in cazul falimentului nu au in
vedere patrimoniul debitorului, ci numai activul patrimonial al acestuia, singurul care poate fi
supus vinzarii. Datoriile se “lichideaza” in sensul ca sunt stinse printr-una dintre modalitatile de
stingere a datoriilor.
Pe de alta parte, pentru atingerea scopului procedurii (acoperirea pasivului debitorului),
obiectul procedurii nu-l reprezintă numai patrimoniul debitorului, ci şi patrimoniul asociatilor cu
răspundere nelimitată si, uneori, daca sunt indeplinite conditiile legale, patrimoniul persoanelor
din conducerea debitorului - persoana juridica vinovate de aducerea acesteia in stare de
insolventa.
Legea nr. 637/2002, care reglementează insolvenţa transfrontalieră, permite ca în
România să fie executate bunurile unui debitor, chiar dacă în străinătate nu s-a deschis o
procedură de insolventa principală (insolventa trebuie deschisa fata de debitor la centrul
principalelor interese comerciale ale acestuia). Această lege vorbeşte de o procedură principală şi
de una secundară. Prin urmare, un creditor din România poate cere deschiderea procedurii
insolvenţei faţă de o sucursală din România chiar dacă societatea mamă din străinătate nu a intrat
într-o astfel de procedură. Obiectul procedurii îl reprezintă, in acest caz, doar activele
patrimoniale ale societăţii de pe teritoriul României.

Sectiunea a III-a
Subiectii procedurii insolventei

11. Legea insolventei stabileste, la art. 1 alin.1, sfera persoanelor carora li se aplica
procedura “generala” de insolventa intr-o maniera descriptiva, enumerind trei categorii concrete
de comercianti (societati comerciale, societati sau organizatii cooperatiste, grupuri de interese
economice), o categorie de necomercianti (societatile agricole) si o categorie generic de subiecte,
desemnata sub denumirea de “orice alta persoana juridica de drept privat care desfasoara si
activitati economice”. Conform art. 1 alin.2, procedura “simplificata” se aplica, pe linga cele
patru categorii enumerate la alin.1, care s-ar afla in situatiile descries de alin.2, si comerciantilor
persoane fizice, actionind in mod individual sau in asociatii familiale. Procedura “simplificata”
este si ea o procedura de insolventa, astfel ca, in ciuda formularii neindeminatice a textului, se
poate concluziona ca Legea insolventei se aplica : (i) comerciantilor, cu exceptia regiilor
autonome; (ii) grupurilor de interes economic, inclusiv celor care nu au calitatea de comercianti;
(iii) societatilor agricole; (iv) oricaror alte persoane juridice de drept privat care desfasoara si
activitate economica.
Se poate afirma, utilizind o formula sintetica similara celei din legea franceza, preferabila
enumerarii imprecise din art. 1 din Legea insolventei, ca procedura insolventei se aplica
oricarei persoane fizice sau juridice ce desfăşoară activităţi economice sub forma de
intreprindere.
Legiuitorul roman a abandonat inca din 2004, cind a fost modificata fosta Lege
nr.64/1995 prin Legea nr.149/2004, conceptia traditionala dupa care procedura insolventei se
aplica numai comerciantilor. Este evident ca in prezent procedura insolventei nu mai are ca tinta
exclusiva comerciantii, aplicabilitatea sa extinzindu-se si la persoane juridice care, fie in mod
traditional, fie printr-o dispozitie expresa a legii, sunt necomercianti. In prezent, procedura
insolventei este, prin dispozitie expresa a Legii insolventei, aplicabila si societatilor agricole,
precum si asociatiilor si fundatiilor, persoane juridice considerate in mod traditional drept
necomercianti. De asemenea, procedura insolventei este aplicabila si grupurilor de interes
economic care nu au ca obiect de activitate savirsirea de acte de comert, fiind, astfel, indirect
calificati de lege drept necomercianti.
In alta ordine de idei, trebuie observat ca Legea insolventei nu se aplica decit cu titlu de
drept comun in cazul insolventei societatilor de asigurare, a institutiilor de credit (inclusiv a
cooperativelor de credit) si a entitatilor reglementate ale pietei de capital, care sunt reglementate
prin legi speciale28.
Regiile autonome sunt exceptate de la dispozitiile Legii insolventei, procedura aplicabila
insolventei acestor comercianti urmind a fi reglementata, conform art. 151 din Legea insolventei,
prin lege speciala. Dispozitia citata nu face decit sa repete dispozitia art. 139 din fosta Lege
nr.64/1995 care, si ea, trimitea problema insolventei regiilor autonome pe seama unei ipotetici
legi speciale viitoare, lege care, nici pina in prezent, la mai mult de 18 ani de la aparitia regiilor
autonome, in baza Legii nr.15/1990, …nu a aparut.
Anumite elemente ale regimului juridic al procedurii de insolventa sunt aplicabile si
institutiilor publice, asa cum se va arata mai jos. In plus, in ultimii ani au fost emise nenumarate
reglementari menite a preveni riscul de supraindatorare a simplilor particulari, in conditiile in
care asistam, incepind cu 2003-2004, la o adevarata explozie a creditelor de consum (retail).
Deocamandata, nu exista o reglementare a insolventei simplilor particulari, asa cum exista in
Statele Unite sau Franta, dar este usor de prevazut ca, in scurt timp, o astfel de reglementare va
deveni necesara, intrucit piata creditelor de consum se dezvolta intr-un ritm periculos, putind
pune in pericol stabilitatea economiei.

§1. Comerciantii
28
Este vorba de Legea nr.503/2004 si OG nr.10/2004. Pentru detalii, a se vedea infra, cap.XVIII.
12. Art. 1 alin.1, Legea nr.26/1990 privind registrul comertului dispune : « comerciantii,
inainte de inceperea comertului, precum si alte persoane fizice prevazute in mod expres de lege,
inainte de inceperea activitatii acestora (subl.n.), au obligatia sa ceara inmatricularea […] sau
[…] inscrierea […] mentiunilor ». Conform art. 1 alin.2 din aceeasi Lege nr.26/1990, sunt
comercianti : (i) persoanele fizice si asociatiile familiale care efectueaza in mod obisnuit acte de
comert ; (ii) societatile comerciale, companiile nationale si societatile nationale29 ; (iii) regiile
autonome ; (iv) grupurile de interes economic cu caracter comercial si grupurile europene de
interes economic cu caracter comercial ; (v) organizatiile cooperatiste (sintagma inlocuita, in
prezent, in baza Legii nr1/2005, cu cea de « societati cooperative »).
Vechiul art. 7 C.com., inca in vigoare, dispune ca au calitatea de comercianti persoanele
fizice care exercita acte de comert cu titlu de profesiune si societatile comerciale.
Comparind reglementarile enumerate cu textul art. 1 din Legea insolventei, se pot
observa, prima facie, o serie de direfente care pot da nastere la interpretari. Astfel :
- grupurile de interes economic (GIE) sunt supuse procedurii insolventei chiar daca au
caracter civil ;
-textul art. 1 din Legea insolventei introduce o anumita inadvertenta in ce priveste
societatile cooperative si organizatiile cooperatiste, criticata, pe buna dreptate, in doctrina30 ;
-precizarea din art. 1 alin.1 din Legea nr.26/1990 privind registrul comertului, conform
careia sunt supusi obligatiei de inregistrare in registrul comertului si persoanele fizice sau
juridice, altele decit comerciantii, in conditiile speciale ale legii, inainte de inceperea activitatii
lor, este generatoare de confuzie. Este posibil ca intentia legiuitorului, la momentul insertiei
acestui text in art. 1 alin.1 din Legea nr.26/1990, a fost aceea de a realiza o sistematizare cu
dispozitia art. 1 alin.1 pct.6 din Legea insolventei, conform careia procedura insolventei se aplica
si altor persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice. Asadar, daca
exista persoane care, fara a avea calitatea de comerciant, desfasoara si activitati comerciale si/sau
economice, acestea sunt obligate sa se inregistreze in registrul comertului si pot fi subiecti ai
procedurii insolventei. Concluzia este ca, practic, aceste persoane sunt asimilate comerciantului
din punctul de vedere al obligatiilor profesionale31.

13. Persoana fizica devine comerciant in conditiile art. 7 C.com., respectiv, prin : (i)
savirsirea de acte de comert obiective (faptele de comert subiective si actele de comert
unilaterale sau mixte se definesc prin calitatea de comerciant si, deci, singure, nu pot duce la
dobindirea calitatii de comerciant); (ii) exercitiul sistematic si efectiv, cu titlu de profesiune, al
faptelor de comert (animus negotii); (iii) exercitiul comertului in nume propriu si pe risc
economic propriu ; comerciantul este un intreprinzator.
In doctrina32 se adauga si caracterul licit al faptelor de comert exercitate. Consider ca,
dimpotriva, tocmai in cazul in care comertul este exercitat in conditii ilicite, este mai necesar ca
29
Enumerarea celor trei tipuri de societati comerciale este lipsita de un fundament logic si real, intrucit toate cele trei
tipuri de entitati sunt comercianti, sunt forme associative de intreprindere si au calitate de persoana juridica distinct
de actionari (chiar daca, in cazul societatilor nationale sau al companiilor nationale, statul roman este actionar unic
sau majoritar sau calitatea de actionar unic o are o alta societate la care statul este actiona unic sau majoritar).
30
Pentru aceasta critica, a se vedea : Brindusa Stefanescu, Consideratii de ansamblu referitoare la Legea
nr.85/2006 privind procedura insolventei, Dreptul nr.10/2006, p.11.
31
Prof. Carpenaru (op.cit., p.75) considera ca, in baza art. 1alin.2 din Legea nr.300/2004, si meseriasii sunt supusi
obligatiei de inregistrare in registrul comertului. Conform autorului, “aceasta modificare legislativa nu indreptateste
insa concluzia ca legea ar recunoaste calitatea de comerciant meseriasilor”.
32
St. D. Carpenaru, op.cit., p.71.
oricind sa se aplice procedura falimentului, care se finalizeaza cu eliminarea din cimpul relatiilor
de afaceri a acelor persoane care, prin insasi ilegalitatea comertului lor, au scurcircuitat aceste
relatii, afectindu-le in mod grav. De fapt, aplicarea procedurii falimentului fata de comerciantul
care a dobindit aceasta calitate in mod ilegal este unul dintre motivele pentru care stabilirea
calitatii de comerciant inca mai prezinta interes practic. Intr-adevar, comerciantii – persoane
fizice adevarati, in sensul clasic al notiunii, sunt putini pe piata si insignifianti ca cifra de
afaceri. Ma refer la cei care lucreaza in asociatii familiale, la buchinisti, la micii comercianti din
pietele agroalimentare, la agentii de valori mobiliare sau la brokerii de asigurari care lucreaza in
mod independent etc. Stabilirea calitatii de comerciant prezinta importanta practica deosebita in
cazuri speciale de genul : (i) savirsirii de fapte de comert in conditii ilicite, cu fraudarea
drepturilor creditorilor, prin folosirea paravanului unei societatii comerciale cu raspundere
limitata (administratorii, asociatul unic, asociatul care controleaza societatea, toti pot transforma
afacerile societatii in afaceri proprii, beneficiind insa de limitarea raspunderii pentru datoriile
societatii ; in aceste cazuri se poate aplica, cel putin cu titlu de sanctiune, procedura falimentului,
daca se va putea dovedi ca cei in cauza si-au introvertit calitatea scriptica de administrator,
asociat sau asociat unic in comerciant ilicit); (ii) incalcarii unor incompatibilitati legale, stabilite
fata de magistrati, functionari publici, notari, avocati etc. (fapte care pot atrage raspunderea
profesionala sau disciplinara, dar si un faliment personal, pentru introveritarea demintatii
exercitate de cel in cauza intr-un comert ilicit).
Momentul in care incepe si cel in care inceteaza calitatea de comerciant nu depind de
inregistrarea in registrul comertului si nici de existenta sau inexistenta autorizatiei de exerctiu al
comertului. O persoana poate foarte bine sa aiba calitatea de comerciant fara a se fi inregistrat in
registrul comertului (caz in care el este un comerciant ilicit) si invers, sa fie inregistrat in
registrul comertului cu o firma sau denumire anume, dar fara sa exercite vreun comert (caz in
care el este un comerciant inactiv sau retras). Ceea ce conteaza este intrunirea celor trei conditii
de existenta a calitatii de comerciant, expuse mai sus, dintre care revelatorie este ultima,
respectiv, riscul economic pe care si-l asuma comerciantul. Intr-adevar, comerciantul este un
intreprinzator, el isi asuma riscul de a cistiga sau a pierde din competitia cu ceilalti comercianti.
In caz de faliment, el nu numai ca raspunde cu intregul sau patrimoniu, inclusiv dupa deces, cind
datoriile sale se transmit la mostenitori, ci poate fi si exclus din viata profesionala pentru o
perioada de 5 ani ulterioara inchiderii falimentului. Asadar, momentul in care s-a nascut acest
risc asumat inseamna inceputul calitatii de comerciant si, deci, aparitia posibilitatii declararii
acestuia in faliment. Momentul in care dispare acest risc asumat inseamna si disparitia calitatii de
comerciant. Comerciantul inactiv sau retras nu poate fi declarat in faliment33.
Asa cum rezulta din art. 1 alin.2 din Legea insolventei, comerciantul persoana fizica
poate fi supus procedurii falimentului atit in cazul in care desfasoara activitatea comerciala in
mod individual, cit si in cazul in care desfasoara aceasta activitate in cadrul unei asociatii
familiale. Aceasta este o entitate fara personalitate juridica si, deci, fara responsabilitate juridica
proprie, motiv pentru care este greu de explicat de ce legea face aplicabila procedura
falimentului asociatiei familiale insasi. Este adevarat ca, in baza art. 41 C.proc.civ., ca orice
entitate colectiva fara personalitate juridica, asociatia familiala poate sta in judecata in nume
propriu, daca are organe de conducere (art. 42 C.proc.civ. permite judecatorului sa desemneze un
curator special care sa stea in judecata in numele entitatii colective, in cazul in care nu exista
organe desemnate ale acesteia). Aparent, din moment ce actele juridice si faptele de comert

33
Vechea reglementare a falimentului din Codul comercial se putea aplica si comerciantului retras, precum si celui
decedat (art.707 C.com., actualmente abrogat). Ideea a fost abandonata inca din 1995.
savirsite in cadrul asociatiei familiale nu sunt actele sau faptele proprii ale asociatiei, care nu are
personalitate juridica, ci acte sau fapte personale ale asociatilor, inseamna ca actul, faptele sau
complexul de operatiuni ale unuia sau mai multor asociati care au cauzat falimentul se pot
rasfringe asupra celorlalti asociati, care devin responsabili solidar pentru falimentul asociatilor
lor si sunt si ei supusi falimentului. O astfel de consecinta este, insa, inadmisibila, fiind nu numai
ilegala, in lipsa unei reglementari care sa permita o astfel de raspundere solidara (asa cum este
cazul, spre exemplu, cu asociatii intr-o societate in nume colectiv), ci si de-a dreptul ilegitima.
De aceea, consider ca intelesul exact al textului art. 1 alin.2 pct.1-2 din Legea insolventei este
acela ca procedura falimentului se aplica debitorului persoana fizica ce exercita comertul
individual sau in cadrul unei asociatii familiale34.
Conditiile in care persoanele fizice, cetateni romani sau straini din statele Uniunii
Europene, pot savarsi fapte de comert cu titlu profesional sunt reglementate de Legea nr.
300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice si a asociatiilor familiale care desfasoara
activitati economice in mod independent35. Conform art. 1 alin. (1) din aceasta lege, persoanele
fizice si asociatiile familial pot fi autorizate sa desfasoare activitati economice in toate domeniile,
meseriile si ocupatiile, cu exceptia celor reglementate prin legi speciale. O serie de profesii si
ocupatii nu pot fi exercitate decit de catre persoanele care sunt autorizate de un organism
profesional sa exercite o astfel de ocupatie sau profesie. Este vorba de profesiile reglementate
sau liberale, rezervate prin lege persanelor autorizate (notari, avocati, medici, experti contabili,
auditori, practicieni in insolventa etc.).

14. Societatile comerciale sunt comercianti odata cu inmatricularea in registrul


comertului, cind dobindesc si personalitate juridica. Spre deosebire de comerciantii - persoane
fizice, societatile comerciale au calitatea de comercianti chiar daca nu exercita in fapt comertul
pe care si l-au propus sau daca nu exercita nici un fel de comert sau activitate (cum sunt
societatile fantoma) ori daca desfasoara activitati civile sau preponderent civile. Calitatea de
comerciant a societatii inceteaza la momentul radierii din registrul comertului. Intre cele doua
moment, de inceput si, respectiv, sfirsit al personalitatii juridice, societatea comerciala poate fi
supusa procedurii insolventei.
Chestiuni practice mai deosebite ridica o serie de situatii in care se poate afla societatea
comerciala, fie in cursul procedurii de constituire legala a sa, fie in cursul existentei societatii, fie
in anumite situatii patologice in care se poate afla la un moment dat o societate. Ma refer la
societatea in curs de constituire, la societatea neregulat constituita, la societatea dizolvata, la
societatea declarata nula si la societatea fictiva.
a) Societatea in curs de constituire are o personalitate juridica limitata la scopurile
constituirii sale (art.33 alin3 din Decr. nr.31/1954). Pina la momentul inmatricularii in registrul
comertului, societatea in curs de constituire nu are personalitate juridica si nici calitate de
34
Pentru o alta opinie, a se vedea : St. D. Carpenaru, Vasile Nemes, M.A. Hotca, Noua lege a insolventei – Legea
nr.85/2006, Comentariu pe articole, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006, p.19. Se considera ca, intrucit asociatia
familiala nu are personalitate juridica, iar membrii asociatiei familiale exercita toti comertul asociatiei, fiecare
membru angajindu-se in acest comert cu patrimniul sau, fiecare dintre membri poate fi supus procedurii insolventei
pentru starea de insolventa a asociatiei. In baza fostei Legi nr.64/1995, o opinie similara a fost exprimtata de Gh.
Stancu, G. Ungureanu, Persoanele carora li se aplica procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, RDC
nr.11/2004.
35
Publicata in M. Of. Nr.576 din 29 iunie 2004. Legea nr.300/2004 a abrogat expres Legea nr. 507/2002 privind
organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoane fizice (M. Of. Nr.582 din 6 august 2002).
Totodata, a fost abrogata si Hotararea Guvernului nr.58/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 507/2002 (M. Of. Nr. 108 din 20 februarie 2003).
comerciant, astfel ca este greu de admis ca o astfel de entitate colectiva ar putea fi subiect al unei
proceduri de insolventa.
b) Societatea neregulat constituita poate fi subiect al procedurii insolventei, intrucit
beneficiaza de personalitate juridica36. Intr-adevar, conform art. 47 din Legea nr.31/1990 privind
societatile comerciale, daca exista neregularitati in procesul de constituire a societatii,
descoperite inainte de inmatriculare, judecatorul-delegat la registrul comertului restituie cererea
de inmatriculare petentului, pentru a corecta neregularitatea, in caz contrar respingind cererea de
inmatriculare. Conform art. 48, daca neregularitatile se descopera dupa inmatriculare (asadar,
dupa ce societatea va fi dobindit personalitate juridica), atunci aceste neregularitati pot fi
corectate prin intermediul actiunii in regularizare, actiune care se afla, in principal, la indemina
organelor societatii si, in subsidiar, la indemina asociatilor. Daca actiunea in regularizare a fost
respinsa ori s-a prescris sau daca neregularitatea este grava, atunci societatea este in pericol de
nulitate.
c) Societatea dizolvata poate fi subiect al procedurii insolventei. Din art. 1 alin.2 lit.e)
din Legea insolventei rezulta chiar ca societatea comerciala dizolvata anterior cererii introductive
este supusa procedurii simplificate, fiind declarata direct in faliment, fara faza de observatie,
daca, desigur, societatea dizolvata se afla in stare de insolventa. Intr-adevar, societatea dizolvata
isi pastreaza personalitatea juridica pentru nevoile lichidarii (art.233 din Legea nr.31/1990
privind societatile comerciale). In cazul in care o societate dizolvata este in stare de insolventa,
lichidatorul este obligat sa ceara deschiderea procedurii insolventei (art.2701 din Legea
nr.31/1990 privind societatile comerciale).
d) Societatea declarata nula este supusa dizolvarii. Nulitatea nu are caracter retroactiv,
asadar, societatea are personalitate juridica pina la pronuntarea nulitatii si si-o pastreaza – este
adevarat, cu caracter limitat – pentru necesitatile dizolvarii. De altfel, fiind o societate dizolvata,
societatea declarata nula are acelasi regim juridic ca si orice alta societate dizolvata. In
consecinta, o societate declarata nula poate fi supusa procedurii falimentului 37, asa cum poate fi
supusa falimentului orice societate dizolvata.
Daca o societate declarata nula continua sa existe in fapt, adica sa exercite un comert
identic cu cel anterior declararii nulitatii sau un altul, suntem in prezenta unei societati de fapt. O
astfel de entitate, suprapusa peste o societate declarata nula care, asa cum s-a vazut, isi pastreaza
personalitatea juridica pentru necesitatile dizolvarii si poate fi supusa procedurii falimentului,

36
In doctrina interbelica (C.com.adn., p.593 ; M. Pascanu, op.cit.pag.614) s-a admis ca falimentul se poate aplica si
societatilor neregulate, intrucit « aceste societati au o fiinta, chiar daca sunt neregulate ».
37
Sub imperiul vechii reglementari a falimentului din Codul comercial, solutia declararii in faliment a societatii nule
a fost controversata. A se vedea C.com.adn., p.593. la nota nr. 4 din aceasta lucrare se arata ca, pentru societatile
nule, ca avand un obiect ilicit, Inalta Curte s-a pronuntat, ca aceste societati, au numai un patrimoniu de lichidat,
asupra caruia asociatii sunt in indiviziune. O societate, cu tot obiectul ei ilicit si cu toata nulitatea de care este lovita,
exista in fapt, formand o comunitate de interese, care nu pot fi negate si care justifica lichidarea lor atat fata de terti,
cat si fata de asociati. Ceea ce se lichideaza in acest caz nu este o societate, ci o comunitate de fapt, rezultata din
punerea in comun a aporturilor, si in care girantul sau administratorul a reprezentat pe comunisti (?!? – n.n.) in toate
actele ilegale savarsite. Nu se poate dar spune ca o societate nula de drept sau ilicita se transforma intr-o societate de
fapt, ci ea trebuie considerata ca o indiviziune fara personalitate juridica si fara patrimoniu propriu, in care
raporturile comunistilor ( ?!? – n.n.) intre ei trebuie aranjate ca si cand ar fi in indiviziune, iar ale tertilor, ca si cand
ar fi tratat cu o comunitate. (Cas.III dec.170 din 30 Oct.1940, P.R. 1943, I, 46, cit. In C.com.adn., p.593). Asemenea
societati trebuie deci considerate ca nu au personalitate juridica. Cu toate acestea, s-a considerat ca si aceste societati
sunt supuse falimentului, « daca se adopta parerea ca nu trebuie facuta nici o deosebire intre societatile nule si cele
neregulate ».
este o forma de simulatie, urmind a fi tratata ca atare 38. La nevoie, simulatia va putea fi
indepartata, printr-o actiune in constatarea simulatiei, si aparenta de societate va fi inlaturata,
revenindu-se la matca societatii nule. Dar tertul va putea sa invoce in favoarea sa si actul public,
adica societatea de fapt, care nu are personalitate juridica, urmind a-l executa silit pe oricare
dintre asociatii societatii de fapt, care va putea fi tinut solidar si nelimitat pentru datoriile
generate de societatea de fapt sau va putea provoca, la nevoie, lichidarea patrimoniului entitatii
aparente (care nu se confunda cu falimentul). Asadar, societatea de fapt nu este supusa procedurii
insolventei.
Societatea de fapt, care este o forma de simulatie, nu trebuie sa fie confundata cu
societatea creata de fapt, care este o entitate colectiva creata ca atare si voluntar de asociati, fara
personalitate juridica. Dar, in ambele situatii, procedura insolventei este inaplicabila, intrucit cele
doua tipuri de entitati colective nu sunt subiecte de drept de sine-statatoare.
In alta ordine de idei, atit in cazul societatii de fapt ca urmare a declararii nulitatii
societatii, cit si in cazul societatii create de fapt, asociatii pot fi supusi ei insisi procedurii
insolventei sau, dupa caz, a falimentului strict sensu, daca se va putea dovedi ca ei sunt
comercianti si ca se afla in stare de insolventa.
e) Societatea fictiva este o societate aparenta, o falsa persoana juridica. Societatea fictiva
poate fi o forma de simulatie sau o forma de confuzie de patrimonii intre asociati si societate. In
ambele cazuri, insa, aparenta de personalitate juridica trebuie constatata judiciar. Odata revelata
lipsa de personalitate juridica, datoriile falsei persoane juridice devin datoriile asociatului sau ale
asociatilor care au abuzat de personalitea juridica a acestei entitati. Pentru terti, in special pentru
creditori, societatea fictiva are personalitate juridica pina la momentul declararii fictivitatii. Asa
fiind, societatea fictiva poate fi supusa procedurii insolventei. Daca lipsa personalitatii juridice se
stabileste dupa deschiderea procedurii insolventei fata de societatea fictiva, consecintele
aparentei de personalitate juridica (raspunderea nelimitata a “asociatilor” pentru datoriile
“societatii”, falimentul personal al “asociatilor”) pot fi antrenate in baza hotaririi judecatorului-
sindic, care va putea continua procedura insolventei fata de persoanele responsabile de crearea
aparentei de personalitate juridica, daca, evident, sunt intrunite conditiile deschiderii procedurii
insolventei fata de aceste persoane responsabile, sau va putea inchide procedura insolventei,
dispunind urmarirea silita a persoanelor responsabile, daca nu sunt intrunite conditiile deschiderii
procedurii insolventei fata de aceste personae. Daca lipsa personalitatii juridice se stabileste
inainte de pronuntarea vreunei hotariri de deschidere a procedurii insolventei fata de societatea
fictiva, procedura insolventei nu se mai poate deschide, intrucit nu mai exista personalitate
juridica. In cazul in care societatea fictiva s-ar afla in lichidare voluntara, art. 2371 din Legea
societatilor comerciale permite lichidatorului angajarea raspunderii nelimitate a asociatului sau a
asociatilor care au abuzat de personalitatea juridica pentru toate datoriile societatii.
Sucursala sau un alt sediu secundar al societatii comerciale nu pot fi subiect al
procedurii insolventei, intrucit nu beneficiaza de personalitate juridica. Totusi, in cazurile de
insolventa transfrontaliera, o procedura secundara de insolventa se poate deschide fata de un
sediu secundar al debitorului situat pe teritoriul Romaniei, chiar daca o procedura principala a

38
Iata ce constata, in 1936, Curtea de Casatie italiana : « fata de terti, care contracteaza pe temeiul aparentelor, adica
asupra declaratiunilor tacite, din care apoi se deduce vinculul social, societatile de fapt exista in virtutea activitatii
revelatorii. Nu e necesar, deci, pentru existenta societatii de fapt, proba asupra vointei specifice a asociatilor,
indreptata in scopul crearii entitatii. Nimic nu se opune ca asupra unui contract asociativ originar, diferit de
societatea comerciala, sa se poata planta o societate neregulata in nume colectiv ». Cas. It. I, 18 martie 1936, in
Pandectele Romane pe anul 1937, III, p.68, cit. in C.com.adn.
fost deschisa contra debitorului in tara unde se afla centrul principalelor sale interese
comerciale39.

15. Societatile cooperative sunt comercianti – persoane juridice supusi in mod expres
procedurii insolventei, prin dispozitiile art. 1 alin.1 pct.2-3 din Legea insolventei.
De asemenea, sunt supuse procedurii insolventei si societatile agricole, entitati
reglementate de Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole si alte forme de asociere in
agricultura. Legea nr.31/1991 reglementeaza, alaturi de societatile agricole, si societatile
comerciale agricole, supuse si acestea procedurii insolventei reglementate de Legea insolventei
prin simplul fapt ca sunt societati comerciale. Asa cum s-a putut vedea mai sus, si Legea
nr.1/2005 a cooperatiei reglementeaza o societate agricola, mai precis, o societate cooperativa
agricola, aceasta din urma fiind supusa procedurii insolventei alaturi de orice alta societate
coperativa. Societate agricola nu este un comerciant, atit pentru ca, in mod traditional, obiectul
sau de activitate – agricultura – este considerat a fi de natura esentialmente civila, cit si datorita
faptului ca legea o clasifica expres in categoria necomerciantilor. Astfel, conform art. 5 din
Legea nr. 36/1991, societatea agricola este o societate de tip privat, cu capital variabil si un
numar nelimitat si variabil de asociati (minim 10, conform art. 8 din Legea nr. 36/1991), avand
ca obiect exploatarea agricola a pamantului, a uneltelor, a animalelor si a altor mijloace aduse in
societate, precum si realizarea de investitii de interes agricol, ea neavind caracter commercial.
Societatea agricola dobandeste personalitatea juridica prin inscrierea intr-un registru special
infiintat, conform prevederilor art. 15-18 din Legea nr. 36/1991, la judecatoria in circumscritia
careia se afla sediul social. Asadar, societate Agricola, nefiind comerciant, nu este supusa nici
obligatiei de inregistrare in registrul comertului. Cu toate acestea, societatea agricola este supusa
si ea procedurii insolventei, putnd chiar sa beneficieze, in conditiile legii, de reorganizare
judiciara.
Grupurile de interes economic sunt supuse procedurii insolventei indiferent daca au
sau nu calitatea de comerciant.

§2. Alte persoane juridice care desfasoara si activitati economice

16. In afara de cele patru tipuri de subiecte de drept mai-sus enumerate, Legea insolventei
se aplica si oricarei alte persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice,
daca indeplineste urmatoarele trei conditii :
(i) este o persoana juridica; sunt excluse din aceasta sfera de aplicabilitate a legii
persoanele fizice, chiar si cele care desfasoara o activitate economica sub forma de intreprindere
care nu au dobindit, totusi, calitatea de comerciant; de precizat ca legea romana stabileste o serie
de masuri si sanctiuni pentru evitarea riscului de supraindatorare a persoanelor fizice, simpli
particulari, adica masuri de preventie a insolventei acestora, fara a reglementa, cel putin pentru
moment, o procedura de insolventa a simplilor particulari;
(ii) este o persoana juridica de drept privat; sunt excluse din aceasta sfera de aplicabilitate
a legii persoanele juridice de drept public; germeni ai unei proceduri de insolventa aplicabila
institutiilor publice exista, totusi, in Legea finantelor publice locale;
(iio) persoana juridica de drept privat in cauza exercita si activitati economice; o persoana
juridica de drept privat care se limiteaza la exercitiul activitatii prevazute ca scop statutar al
activitatii sale, fara a exercita si activitati economice, nu este supsa procedurii insolventei; este,
39
Pentru amanunte, a se vedea infra, cap.XVII , Insolventa transfrontaliera.
totusi, supusa procedurii insolventei, acea persoana juridica de drept privat care, cu incalcarea
principiului specialitatii capacitatii de folosinta, exercita numai activitati economice,
dezinteresindu-se, spre exemplu, de scopurile filantropice propuse ca scop statutar de activitate.
In aceasta categorie de subiecti ai procedurii insolventei intra, in primul rind, asociatiile
si fundatiile constituite in baza OG nr.26/2000, precum si orice alte organizatii non-
guvernamentale (ONG) care desfăşora in Romania si activităţi economice sub formă de
întreprindere. Intr-adevar, asociatiile si fundatiile pot, in baza art. 48 din OG nr.26/2000, sa
exercite “activitati economice directe”, cu conditia ca aceste activitati sa aiba caracter accesoriu
si profiturile sa fie orientate spre scopurile non-profit ale organizaţiei si nu spre membrii
acesteia. Nu exista nici un argument logic sau legal care sa inlature aplicabilitatea procedurii
insolventei in cazul in care activitatea economica a acestor ONG-uri nu are caracter accesoriu
fata de obiectul de activitate non-profit al organizatiei sau daca profiturile sunt incasate de
membri sai. Ar fi absurd ca tocmai aceste organizatii, care se interpun in mod ilegal si ilegitim in
relatiile de afaceri, sa fie excluse de la aplicabilitatea procedurii insolventei, procedura instituita,
printre altele, si pentru asanarea mediului de afaceri.
Desi din lege nu rezulta o excludere expresa de la procedura “generala” de insolventa a
ONG-urilor, totusi, din ratiuni practice, nu este posibila o reorganizare judiciara. Pe de alta parte,
trebuie tinut cont, in procedura insolventei asociatiilor sau fundatiilor, ca OG nr.26/2000
interzice distribuirea fondurilor sau activelor ramase in urma lichidarii catre membrii fundatiei
sau asociatiei. Fiind o procedura orientata catre interesul creditorilor de a-si acoperi creantele
contra debitorului, procedura insolventei impune distribuirea sumelor rezultate din lichidare catre
creditori, in ordinea de preferinta prevazuta de lege. Numai in cazul in care, in urma distribuirilor
facute catre creditori, ar mai ramine un surplus de fonduri sau active, acest surplus ar urma sa fie
distribuit unei fundaţii sau asociaţii cu scop asemănător.
O alta categorie de persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati
economice, prezente din ce in ce mai mult in mediul de afaceri, sunt asociatiile si cluburile
sportive. Acestea incaseaza drepturi de televizare, sume provenite din sponsorizari, premii
competitionale, sume provenite din transferurile de jucatori, din materiale promotionale etc.,
incasari care ajung uneori la valori exorbitante. In fotbal, spre exemplu, industria respectiva a
devenit atit de profitabila, incit unele cluburi de fotbal au devenit societati cotate la bursa,
capitalizarile lor bursiere ajungind sa depaseasca pragul de 1 mld. Euro. In afara de valorile in
sine vehiculate in industria fotbalului, capitalul de imagine este urias, unii ajungind foarte bogati
datorita fotbalului, altii implicindu-se in politica direct din pozitia de presedinti sau “proprietari”
de club (un fost prim-ministru al Italiei este si presedinte de club de fotbal), iar altii
descoperindu-si din mers veleitati politice (un “proprietar” de club este presedinte de partid in
Romania). Este evident ca suntem in prezenta unei adevarate industrii, activitatea sportiva
devenind doar pretextul pe care s-au pus temeliile acestei industrii. Este clar, deci, de ce consider
ca procedura insolventei trebuie sa li se aplice si asociatiilor si cluburilor sportive.
In fine, trecind intr-un alt registru, comertul si afacerile nu mai sunt atit de repudiate de
biserici si institutii de cult sau religioase. Daca, in evul mediu, au trebuit inventate societatile in
comandita, pentru ca clericii sa evite interdictiile dreptului canonic de a se implica in activitati
comerciale, in prezent, chiar eparhiile sau alte institutii de cult sunt implicate in afaceri. Si nu
este vorba de necesarul comert cu obiecte de cult sau straie bisericesti, ci de afaceri in toata
regula. Patriarhia romana detine mai multe hoteluri si locuri de odihna si tratament, o retea
nationala de radio, mai multe televiziuni, mari suprafete de paduri si terenuri agricole sau viticole
etc. Patriarhia romana, insa, nu este singulara in aceste afaceri. Pentru necesitatile
misionarismului, mai toate cultele fac afaceri. Si nici nu este vorba de o inventie romaneasca.
Biserica catolica, in special cea din Franta, s-a ales cu marile sale catedrale pentru ca a stiut sa
tranzactioneze bine indulgente, atit de bine incit a facut posibila schisma protestanta a lui Marin
Luther. Asadar, nu cred ca ar fi surprinzator daca, pe viitor, am vedea o eparhie sau un cult
religios in faliment.

§3. Entitati colective fara personalitate juridica

17. Asociatia in participatie, nefiind o persoana juridica, nu poate fi supusa procedurii


insolventei. Regimul juridic al asociatiei in participatie este construit pe baza dispozitiilor art.
251-256 C.com., dispozitii care se completeaza cu dreptul comun al societatii civile (art.1490 si
urm., C.civ.). Din art. 253 C.com. rezulta ca asociatia in participatie nu constituie, “in privinta
celor de al treilea, o fiinta juridica distinct de persoana interesatilor. Cei de ai treilea nu au nici
un drept si nu se oblige decti catre acela cu care a contractat”. Asadar, contractantul “celui de al
treilea” poate fi supus procedurii insolventei, si nu asociatia insasi.
In dreptul francez, societatea in participatie este o societate, civila sau comerciala, lipsita
de personalitate juridica. Lipsa personalitatii juridice este nu numai de natura, ci si de esenta
societatii in participatie, asociatii intr-o astfel de societate neputind sa-si propuna dobindirea
personalitatii juridice (cf. art. 1871 al. 1 C.civ.fr.)40, ceea ce o deosebeste de societatea in curs de
constituire, lipsita, de asemenea, de persoanlitate juridica, dar presupusa a dobindi o astfel de
calificare dupa indeplinirea formalitatilor legale (cf. art. 1842 al. 2 si 1843 C.civ.fr., precum si
art. 5 din Legea franceza a societatilor comerciale). Societatea in participatie este, in genere, o
societate oculta, dar poate fi si ostensibila. Societatea in participatie este pur consensuala, fiind
un simplu contract incheiat intuitu personae41. Societatea in participatie, nefiind persoana
juridica, nu are un patrimoniu propriu. Societatea in participatie este un contract, si nu o
institutie, motiv pentru care ea nu poate fi supusa, ca entitate, procedurii colective. Asociatii unei
astfel de societati sunt de doua feluri : reprezentantul, adica asociatul care intra in raporturi
juridice cu tertii, fata de care se obliga personal si nelimitat, si asociatii sau participantii, care
ramin, de obicei, oculti, fiind ignorati de terti. Asa fiind, gerantul este singurul care poate fi
supus procedurii colective pentru insolventa rezultata din operatiunile societatii in participatie.
Grupul de societati este format din doua sau mai multe societati teoretic autonome, dar
supuse, in fapt, unei singure directii economice si financiare. Ceea ce da unei colectivitati de
societati caracteristica de grup este controlul, care poate fi unic sau comun. Controlul se poate
exercita prin aceasi administratie (control directorial) sau prin aceiasi actionari majoritari. Grupul
de societati, in sine, nu are personalitate juridica si, deci, nu poate fi supus procedurii insolventei.
Cu toate acestea, insolventa unei sau mai multor societati din cadrul grupului poate afecta intr-o
maniera dramatica celelalte societati din grup, fie pentru ca socul insolventei este insuportabil,
fie pentru ca se instituie raspunderea societatii-mama sau a societatii-filiala pentru implicarea
contractuala sau faptica in managementul societatii declarate in insolventa. Intr-adevar,
jurisprudential, se poate ajunge la situatia ca o societate-mama sau, invers, subsidiara sa, sa fie
condamanta la acoperirea pasivului societatii debitoare, in calitate de administrator de fapt care a
provocat insolventa societatii debitoare. Problema clasica a grupului de societati este, intr-
adevar, concilierea intre interesele grupului de societati, pe ansamblu, si interesele proprii ale

40
A se vedea si Michel de Juglart, Benjamin Ippolito, Les societes commerciales. Cours de droit commercial,
entierment refondue par Jacques Dupichot, Edition Monchrestien, Paris, 1999, p.27.
41
Ibidem.
filialei (care trebuie protejate, mai ales daca filiala are actionari minoritari). Administratorii
filialei trebuie sa apere filiala contra oricarui abuz de majoritate sau contract lezionar incheiat in
favoarea societatii dominante42.
Legislatia germana a definit expres si reglementat detaliat, inca din 1965, grupul de
societati (societatile legate). In cadrul grupului, societatea dominanta (konzern) determina
politica economica a grupului. Legislatia franceza (ca si cea romaneasca) a neglijat problematica
grupului de societati, marginindu-se la reglementarea participatiilor, a fuziunilor si divizarilor.
Un raspuns original la aceasta problematica, dar fara succesul scontat43, l-a constituit
reglementarea Grupurilor de Interese Economice (incepind din 1967), nostrificat si de legiuitorul
roman in 2003. Pe planul dreptului comunitar, pe modelul francez al GIE a fost reglementat
Grupul European de Interese Economice (GEIE).
Nici societatea civila, care in dreptul nostru nu beneficiaza de personalitate juridica, nu
poate fi supusa procedurii insolventei, chiar daca ar desfasura o activitate economica sub forma
de intreprindere. Avind in vedere ca in Romania exista intreprinderi organizate in forma
societatilor civile, unele cu cifre de afaceri uriase, cum ar fi fondurile de investitii, fondurile de
pensii, marile societati de avocati etc., fiind prezente foarte greu de ignorant in dreptul afacerilor,
solutia lipsirii acestor entitati de personalitate juridica, cu corolarul excluderii de la procedurile
de insolventa, este anacronica. Legislatia fondurilor de pensie, spre exemplu, exclude expres de
la aplicabilitatea procedurii insolventei fondurile de pensii (art.8 din Legea nr.411/2004 privind
fondurile de pensii administrate privat), desi o astfel de regula este redundanta, intrucit fondurile
de pensii sunt organizate exclusive sub forma unor societati civile, aderentii acestor fonduri fiind
co-indivizari asupra activelor fondului si, oricum, nu ar putea fi supuse procedurii insolventei, in
lipsa personalitatii juridice.
In cazul societatilor profesionale de avocati, practicieni in insolventa sau medici, care
sunt dotate prin lege cu personalitate juridica, se poate sustine ca procedura insolventei este
aplicabila in masura in care aceste entitati desfasoara si activitate economica. Chestiunea
complicata in aceste situatii este nu aceea de a separa activitatile economice de activitatile
normale ale avocatilor, medicilor sau practicienilor in insolventa, ci aceea de a stabili daca si in
ce masura activitatea liberala sau reglementata de avocat, medic sau practician in insolvena este
o activitate economica. Nu exclud interpretarea ca, de indata ce aceste activitati ce tin de
exercitiul profesiei liberale sau reglementate capata forma unei intreprinderi, adica a unei
activitati sistematice organizata de intreprinzator pe risc economic propriu in vederea obtinerii de
profit, atunci ele capata si caracter economic, cu consecinta ca si procedura insolventei devine
aplicabila societatii profesionale cu personalitate juridica.

§4. Institutiile publice si simplii particulari

18. Institutiile publice sunt excluse, in mod traditional, de la aplicabilitatea procedurii


insolventei. Intr-adevar, art. 8 C.com., inca in vigoare, dispune ca statul si celelalte institutii
publice nu pot fi asimilati comerciantilor. Cum pina de curind legislatia romaneasca a insolventei
avea ca destinatar exclusiv comerciantul, este lesne de inteles ca instutiile publice nu intrau in

42
M. de Juglart, B. Ippolito, op.cit., p.33.
43
M. de Juglart, B. Ippolito, op.cit., p. 33. Autorii arata ca, pina in 1999, se constituisera in Franta mai putin de
10.000 de GIE.
sfera de aplicabilitate a acestei legi. Trebuie observat, insa, ca tendinta actuala a legislatiilor
privind insolventa este aceea de a abandona conceptia traditionala conform caruia procedura
insolventei se aplica exclusiv comerciantilor. Asadar, faptul ca o lege ar interzice asimilarea
statului sau a institutiilor publice cu comerciantii nu mai are relevanta sub aspectul aplicabilitatii
procedurii insolventei fata de institutiile publice. Pe de alta parte, prin dispozitii exprese ale legii
sau, in cazul statelor, prin conventii internationale, se creeaza anumite regimuri juridice similare
procedurii insolventei aplicabile statului sau institutiilor publice pentru cazul in care acestea s-ar
afla in incetare de plati sau in insolventa. Spre exemplu, Bulgaria a fost in cursul anilor 1997-
1998 in incetare de plati, motiv pentru care a fost administrata de un consiliu monetar, impus de
creditori, in principal Banca Mondiala si Fondul Monetar International. In aceasta perioada,
moneda nationala bulgara si-a pierdut valoarea circulatorie, fiind inlocuita cu marca germana, ca
moneda de plata pe teritoriul Bulgariei. O serie de alte restrictii bugetare au fost impuse
Bulgariei in aceasta perioada. In prezent, datorita criei economice mondiale, mai multe state sunt
déjà in incapacitate de plata (cazurile Islandei si, respectiv, ale Letoniei si Lituaniei fiind notorii).
Desigur ca nu este de conceput disparitia unui stat prin faliment, dar unele atribute ale
suveranitatii sunt limitate, lucru insotit de multe alte restrictii ale drepturilor statului in cauza,
pentru a permite redresarea acestuia si revenirea la normal. Este, de fapt, ceea ce inseamna, in
linii mari, procedura insolventei fata de un intreprinzator obisnuit. Este evident, insa, ca
procedura incetarii platilor de catre un stat tine de dreptul international public mai degraba decit
de dreptul privat.
In doctrina recenta44 s-a observat ca legiuitorul din 2006 a creat, prin Legea nr. 273/2006
privind finantele publice locale, o prima bresa serioasa in conceptia traditionala conform careia
institutiile publice nu pot fi supuse procedurii insolventei. Intr-adevar, art.75 din Legea
nr.273/2006 se refera la starea de insolventa a unitatii administrativ-teritoriale (persoana juridica
de drept public sub forma caruia se organizeaza comunitatile locale, orasul, judetul etc.). Dupa
ce, la art. 74, legea vorbeste de starea de « criza financiara » ce poate fi depasita printr-un plan de
redresare, la art. 75 din Legea nr. 273/2006 reglementeaza o procedura de insolventa sui generis
a unitatii administrativ-teritoriale. Legea are, insa, multe inadvertente care vor face aplicarea sa
dificila.
Poate ca, de lege ferenda, o eventuala lege a insolventei institutiilor publice ar fi
necesara45. Aceasta intrucit este evident ca o suma impresionanta de comunitati locale sunt intr-o
perpetua stare de insolventa, ceea ce le bareaza din start calea catre finantarea pe piata creditului
sau pe piata de capital, fiind nevoite sa se multumeasca cu alocatiile bugetare, intotdeauna
insuficiente si intotdeauna impartite pe criterii politice, cu ignorarea criteriilor economice si
sociale.

19. Legislatia romaneasca se dezintereseaza de tratamentul judiciar al situatiei de


supraindatorare a simplilor particulari. De lege lata, singura reglementare referitoare la situatia
de insolvabilitate notorie datorita supraindatorarii simplilor particulari se regaseste in Codul
civil, care contine o serie de dispozitii vetuste si desuete referitoare la starea de deconfitura.
Deconfitura, pe care uneori legiuitorul o numeste insolvabilitate 46, este starea constanta de
insolvabilitate a unui simplu particular, adica exact ceea ce este falimentul pentru un

44
Br. Stefanescu, loc.cit., Dreptul nr.10/2006, p.9; I. Turcu, op.cit., p.274.
45
US Commercial Code consacra intregul cap.IX reorganizarii autoritatilor locale.
46
A se vedea, in acest sens, art. 1133, art.1323, art.1673 pct.2,art.1523 pct.4, art.1552 pct.3 C.civ. si art. 128 si
art.263 C.proc.civ.
comerciant47. Procedura deconfiturii trebuie constatata judiciar48, ceea ce presupune un timp
indelungat care ii poate permite debitorului sa-si ascunda averea sau creditorilor sa profite de
starea sa patrimoniala precara. Procedura deconfiturii nu organizeaza o colectivitate concursuala
de creditori, ci doar constata o stare a patrimoniului debitorului care poate atrage o serie de
consecinte patrimoniale fata de debitor (pierderea beneficiului termenului, rezolutiunea de drept
a unor contracte, interdictia termenului de gratie etc.). Starea de deconfitura nu atrage, in schimb,
nici o consecinta de natura nepatrimoniala fata de debitor. Debitorul, spre exemplu, isi pastreaza
dreptul de a-si administra averea (in timp ce principalul efect al deschiderii procedurii
insolventei este desesizarea debitorului), lasindu-i acestuia in continuare « dreptul » de a-si ruina
averea si creditorii. Pe de alta parte, creditorii, in mod individual, il pot executa silit pe debitor,
imediat, fara trecerea de vreun termen. Pentru acest motiv, cel ce observa la timp starea de
insolvabilitate a debitorului, poate profita de informatie si poate sa-l execute rapid pe debitor,
eventual in dauna altor creditori, mai ales a celor privilegiati, care nu vor fi obtinut la timp
informatia. Din acest motive, procedura deconfiturii nu a avut o aplicabilitate practica deosebita,
fiind cazuta de mult in desuetudine. Este evident ca, in conditiile actuale, in care celeritatea si
transparenta procedurii insolventei sunt esentiale pentru succesul unei astfel de proceduri,
procedura deconfiturii nu poate fi aplicata pentru situatia supraindatorarii simplilor particulari.
Legislatia anglo-saxona, in special cea americana si, dupa modelul acesteia, legislatia
majoritatii covirsitoare a statelor membre ale Uniunii Europene, printre care si Marea Britanie,
Franta, Germania si Spania, se preocupa in mod constant si serios de insolventa simplilor
particulari, vazuti in special in calitatea acestora de consumatori de bunuri si credite.
Asa cum s-a aratat in doctrina romaneasca recenta49, legislatia americana permite si
consumatorului sa se declare bankruptcy, punandu-si averea sub controlul unei curti federale cu
scopul de a scapa de datorii. Procedura de bankruptcy aplicabila persoanelor fizice este
reglementata de cap. VII din US Commercial Code. Pe perioada de bankruptcy, debitorul nu mai
are acces la credite, cumparari in rate, contracte de leasing sau orice alte operatiuni care
presupun creditarea. Daca starea de bankruptcy este declarata scuzabila, debitorului i se acorda
asa-numitul « nou inceput » (a fresh new start), adica datoriile ramase neachitate i se sterg, el
putind avea din nou acces la credite si recistigindu-si statutul personal anterior. In schimb, daca
starea de bankruptcy este considerata ne-scuzabila, debitorul este decazut din aproape toate
drepturile civile (cu exceptia celor personal-nepatrimoniale), pe termen de cel putin 5 ani de la
data inchiderii procedurii. Interdictia accesului la credite echivaleaza cu o adevarata « moarte
civila » pentru debitor, intrucit cel in cauza nu mai poate folosi instrumente electronice de plata,
nu mai are acces la utilitati, nu mai poate beneficia de esalonarile la creditele ipotecare, creditele
de consum, ratele de leasing etc. Mai mult chiar, pe perioada procedurii de bankruptcy si ulterior,
pe cei 5 ani ulteriori inchiderii procedurii, sunt considerate infractiuni obtinerea de credite fara a
dezvalui starea de faliment, contimuarea de afaceri sub alt nume, fara dezvaluirea faptului ca
47
Pentru detalii, a se vedea : Constantin Toneanu, Falimentele, Tratat systematic dupa jurisprudenta si doctrina
asupra fiecarui articol in parte, comparative cu articolele corespunzatoare legislatiilor straine, partea I, Tipografia
Buciumului roman, Galati, 1899.
48
Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura All (Restitutio), Bucuresti, 1998, p.501.
49
I. Turcu, Tratat de insolventa, CH Beck, 2007, p.9, nota 2 subs. Autorul citeaza o statistica interesanta publicata in
L.P.Arbertman, E.T.McMahon, E.L. O’Brien, Street Law, Fifth Edition, West Publishing Company, 1994, p.311 ca
in SUA, in anii 1991-1992, peste 70 % din procesele civile judecate de curtile federale au fost de personal
bankruptcy. Si in Marea Britanie procedurile de insolventa aplicabile persoanelor fizice sunt foarte numeroase. La
sfirsitul anului 2005 erau inregistrate 20.461 de astfel de cazuri, dintre care 6960 de cazuri erau proceduri de
preventie a insolventei (din categoria procedurilor de Individual Voluntary Arrangements). In Germania, in anul
2006, numarul cazurilor de insolventa a simplilor particulari era de 93.242. Sursa : www.europeanpayment.com.
debitorul este sau a fost in faliment, implicarea in constituirea, administrarea sau conducerea
unei societati, fara acordul tribunalului. De asemenea, debitorului i se poate interzice sa ocupe
unele functii publice.
Exista serioase argumente pentru extinderea si la noi a legislatiei insolventei fata de
simplii particulari, pentru situatiile de supraindatorare a acestora. Practic, asa cum s-a vazut,
insolventa simplilor particulari face parte din acquis-ul comunitar, fiind o indicatie pentru
legiuitorul roman pentru rapida reglementare a unui regim similar in Romania.
In urma cu peste un secol, un autor50 propunea extinderea procedurii falimentului si la
necomercianti, aducind o serie de argumente foarte pertinente la vremea respectiva. Autorul arata
ca, in afara de faptul ca distincita intre creantele comerciale si cele civile este arbitrara, se
intimpla ca un necomerciant sa aiba si datorii comerciale si invers, un comerciant sa aiba datorii
civile. De altfel, la procedura falimentului, dupa deschiderea acesteia, participa nu numai creante
comerciale, ci si creante civile, fiscale sau salariale. Dar cel mai important argument al includerii
necomerciantilor in sfera de aplicabilitate a procedurii falimetlui este acela ca creditorul,
indiferent daca debitorul este comerciant sau nu, trebuie sa beneficieze de aceeasi protectie. Spre
exemplu, nu se justifica in nici un fel pastrarea dreptului debitorului de a-si administra averea in
caz de deconfitura, numai pentru ca debitorul nu are calitatea de comerciant. « Deconfitul trebuie
sanctionat ca si falitul51 », printre altele si prin decaderea din dreptul de a-si administra averea.
In alta ordine de idei, in conditiile unei economii de piata, orientata catre consum,
investiile personale si consumul se bazeaza (poate in exces) pe credit, care se contracteaza la
banci, societati de leasing, societati de credite ipotecare, societati de credite de consum ori prin
cumparari in rate sau pe credit. Multiplicarea si amplificarea creditelor poate duce, ca si in cazul
comerciantilor, la crize financiare de supraindatorare. Realitatea inceputului de an 2009 ne arata
ca, intr-adevar, aceste crize au devenit sufocante pentru simplii particulari. Tendinta de
indatorare prin credite de consum este cu atit mai mare, cu cit rata de crestere a economiei este
mai mare. Cind cresterea economica, mai ales cea bazata pe consum si pe datorie, incetineste sau
chiar derapeaza in recesiune, ceea ce s-a consumat pe credit se intoarce ca un bumerang atit
contra debitorului, cit si contra creditorului, caci apare inevitabil imposibilitatea rambursarii.
Urmeaza, in mod perfect previzibil, o severa corectie, ceea ce va provoca mari probleme
bancilor, care isi vor fi vazut clientela pentru creditele de retail injumatatita. Piata creditelor
ipotecare, o piata puternic polarizata inspre o minoritate de clienti care au reusit sa le acceseze nu
din nevoia de a obtine o locuinta, ci pentru a efectua plasamente in imobile pe care au sperat sa le
poata vinde cu profit sau sa le inchirieze, adica pentru a specula, va fi prima care va cadea
victima acestui efect de bumerang, intrucit specula a creat o adevarata “bula” imobiliara cu nimic
mai prejos decit cea de pe piata americana (cunoscuta sub denumiri exotice, de genul “sub-
prime” sau NINJA – no income, no job). In SUA, la inceputul lunii august 2007, piata ipotecara
a fost cutremurata de un adevarat crah, economia cea mai puternica din lume fiind in prezent in
plina criza economica si in plin sezon al falimentelor. Cauzele acestei crize sunt exact aceleasi
care au stat si la baza crah-ului bursier american din 2002, adica « exuberanta » investitionala si
speculatia52, ceea ce inseamna ca nici amercianii nu prea au invatat din propriile experiente.
Efectele acestei crize reverbereaza acum in Romania, dar acestora li se adauga exagerarile
bancilor si ale speculatorilor imobiliari autohtoni, care au determinat cresteri exponentiale de
preturi la imobile, fara nici o legatura cu evolutia economica reala a tarii. Ca si familiile
50
M. A. Dumitrescu, Codul de comerciu adnotat, vol. II, Editura Librariei Leon Alcalay, Bucuresti, 1905, p.25.
51
Ibidem.
52
Pentru o scurta analiza a crah-ului bursier din SUA din anul 2002, a se vedea Gh. Piperea, Societati comerciale,
piata de capital, acquis comunitar, editura CH Beck, Bucuresti, 2005, p.517-521.
americane, familiile europene, inclusiv concetatenii nostrii, nu isi mai pot refinanta creditele si,
in final, nu isi vor mai putea achita debitele la banci. Dar, spre deosebire de americani si de
europeni, care se pot pune sub protectia tribunalului pentru a scapa de efectele cele mai rele ale
crizei, romanii nu o pot face in aceleasi conditii, din lipsa unei legi similare care sa permita
falimentul simplilor particulari.
Corectia subsecventa spargerii bulei speculative a dus la reducerea valorii imobilelor,
ipotecile asupra acestora nemaiputind acoperi valoarea creditului ipotecar. Creditarea, in prezent,
este pur si simplu “inghetata” in Romania. Ca o consecinta a reducerii volumului creditarii,
valorile mobiliare prin care sunt securitizate creditele ipotecare (obligatiuni sau titluri ipotecare)
isi pierd din lichiditate, de unde rezulta pierderi pentru piata secundara a creditelor ipotecare
(fonduri de investitii sau fonduri ipotecare). De altfel, si sectorul constructiilor si al materialelor
de constructii are de suferit si, pe ansamblu, “criza” se extinde la intreaga economie. In plus,
bancile vor avea cu siguranta mari probleme financiare, intrucit orice credit care nu mai poate fi
rambursat – si este evident ca in caz de supraindatorare, clientul bancii nu va mai putea sa-si
achite ratele – trebuie inscris ca si credit neperformant in evidentele bancii si trecut in
« extrabilantier », operatiune care este insotita, obligatoriu, de constituirea de provizioane de
risc, in suma egala cu cuantumul creditului ne-performant. Daca, in cazul clientilor persoane
juridice, odata trecut de faza de deschidere a procedurii insolventei, banca poate dispune de
sumele constituite cu titlu de provizioane (suma care, de la momentul trecerii creditului
neperformant in « extrabilantier » si pina la trecerea la procedura de insolventa, fusese
indisponibilizata sub forma de provizion), acest lucru nu este posibil fata de debitorii
neperformanti persoane fizice, intrucit acestia nu pot fi subiecti ai procedurii insolventei pentru
cazul supraindatorarii. Extinderea procedurii insolventei la simplii particulari pentru
supraindatorare ar fi, asadar, un avantaj major pentru banci, care nu ar mai fi nevoite sa mentina
provizioanele pina la momentul finalizarii executarii silite asupra datornicului, ci numai pina la
momentul deschiderii procedurii insolventei asupra acestuia. In alta ordine de idei, o procedura
de insolventa aplicabila persoanelor fizice pentru supraindatorare este necesara si pentru a
proteja mediul bancar, in special, si mediul de afaceri, in general, de debitorii « profesionisti »
(cei care fac un obicei din contractarea de credite, cumpararea de bunuri in rate, contractarea de
leasing-uri, consumul de utilitati pe « credit », fara a se precupa si de rambursare), dar si pentru a
da o a doua sansa debitorului scuzabil, care a ajuns in situatie de supraindatorare din motive
independente de vointa sa. In conditiile reglementarilor actuale, biroul de credit asigura un
anumit « filtru » contra debitorilor neonesti sau insolvabili, dar nu lasa nici o sansa reintegrarii
debitorului inscris pe lista rau-platnicilor in rindul consumatorilor onesti.
Daca, de lege lata, nu exista o reglementare a insolventei simplilor particulari, in schimb,
legislatia romaneasca abunda de reglementari care isi propun sa previna starea de supraindatorare
a persoanelor fizice, simpli particulari53. Perspectiva din care este privita aceasta problema este,
insa, unilaterala, reglementarile referitoare la preventia sau acoperirea riscului de supraindatorare
fiind orientate catre creditori (banci, institutii financiare non-bancare, furnizori de utilitati),
acestia fiind cei care trebuie sa ia masurile de preventie respective.
Cei care, cu sau fara rea-credinta, nu vor mai putea sa isi achite ratele la creditele de retail
sau chiar la creditele ipotecare vor fi automat trecuti in bazele de date ale Biroului de credit, cu
consecinta ca nici o banca nu ii va mai credita, nu le va mai emite carduri, nu le va mai admite ca
garantii sau plati cecuri si bilete la ordin etc. si nici un IFN sau societate de leasing nu va mai

53
Pentru detalii, a se vedea Gh. Piperea, Insolventa : legea, regulile, realitatea, Wolters Kluwer, 2008, Cap. II
(Procedurile de preventie a insolventei).
incheia cu ei vreun contract pe termen de minim 5 ani. Practic, aceste persoane vor fi “moarte”
din punct de vedere civil timp de 5 ani. In al doilea rind, bancile ii vor trece, practic automat, in
portofoliul de credite neperformante, constituind imediat provizioane asupra acestora. Urmeaza
executarea silita declansata de banca si, inexorabil, evacuarea din casa cumparata pe credit
ipotecar ori vinzarea bunului cumparat pe credit (foreclosure). De aici o acuta problema sociala,
mult mai grava decit in SUA si in UE.
Ca solutie temporara ar putea fi imaginata suspendarea trecerii in baza de date a Biroului
de credit pe o perioada de un an, pentru a putea traversa criza, idée care se poate lovi de
realitatea ca, in contractele de credit (care sunt contracte de adeziune, totusi) se insereaza de
regula o clauza-tip care stabileste ca clientul bancii este de acord ca, in caz de “default”, sa fie
trecut in baza de date a Biroului de credit sau a Centralei Incidentelor de Plati (CIP).
Suspendarea prin lege a inscrierii in Biroul de credit ar putea insemna o nepermisa interventie a
legiuitorului in contractul partilor. Asa ca solutia preferabila este tot instanta de judecata. E
adevarat ca orice proces costa, dar nu toate procesele sunt costisitoare. Spre exemplu, daca s-ar
cere “protectia tribunalului”, taxa de timbre ar fi de doar 39 de lei. Desigur ca cel mai bine ar fi
sa avem o lege a falimentului particularilor pentru supraindatorare, dar pot fi imaginate unele
mecanisme prin care si de lege lata s-ar putea obtine in instanta falimentul unui particular sau
efecte similare acestuia.
In cele ce urmeaza sunt prezentate citeva modalitati procedural prin care se pot obtine
efecte similar procedurii insolventei.
a) Legea insolventei dispune ca un comerciant – persoana fizica poate cere protectia
tribunalului, daca este in stare de insolventa. Odata deschisa procedura, persoana in cauza (care,
este adevarat, va suferi multe sacrificii, ca de exemplu, sacrificiul limitarii capacitatii sale
juridice, trecuta in mare parte la lichidator), va dodindi citeva beneficii esentiale care l-ar putea
ajuta sa treaca mai usor peste perioada de criza, cum ar fi suspendarea urmaririlor silite ale
creditorilor si inghetarea valorii datoriilor sale la valoarea nominala de la data deschiderii
procedurii. Daca o persoana fizica particulara ajunge intr-o situatie de supraindatorare (care este,
practic, identica cu insolventa), el este trecut in toate bazele de date posibile, pe toate listele
negre posibile si, in consecinta, el nu mai are acces la credite, putind fi, in plus, imediat executat
silit, fara a putea sa obtina protectia tribunalului, asa cum o poate face persoana fizica
comerciant. Nu este asta o discriminare contrara Constitutiei? Mai mult, sa ne gindim la PFA si
la persoanele care exercita profesii liberale, care nu sunt comercianti, dar care pot si ei sa fie in
situatie de supraindatorare. Nu este oare vorba de o discriminare fata de acestia, caci si
comerciantul si PFA organizeaza o afacere/intreprindere, adica isi asuma un risc? Ba da, cu
siguranta. O persoana fizica in stare de supraindatorare poate sa ceara deschiderea procedurii
insolventei fata de el; i se va ridica, poate chiar din oficiu, exceptia legitimarii procesuale active,
spunindu-se ca legea insolventei nu i se adreseaza particularului, ci doar comerciantului. Ca
raspuns, cel in cauza va putea sa ridice o exceptie de neconstitutionalitate, aratind ca legea, care
il omite de la aplicarea insolventei, este neconstitutionala, caci contine o discriminare. Daca
instanta constitutionala declara ca, intr-adevar, art. 1 din Legea insolventei este discriminatoriu,
atunci legiuitorul este obligat sa emita o lege de complinire a omsiunii/inlaturare a discriminarii.
In orice caz, la speta, nu se va aplica art. 1 care limiteaza aplicabilitatea insolventei la
comercianti.
b) Dreptul la protectia tribunalului face parte din acquis-ul comunitar si, in virtutea art.
148 alin. 2 din Constitutie, textul legii romane care limiteza dreptul simplilor particulari de a cere
protectia tribunalului nu este aplicabil, fiind aplicabil direct dreptul comunitar (ca la taxa auto).
Un Regulament al UE din 2000 privind insolventa transfrontaliera face ca, in cazul in care o
persoana fizica, simplu particular, nerezident in Romania, ar fi declarat in insolventa in tara sa
(toate statele UE, cu exceptia Romaniei si a Bulgariei, au reglementate astfel de proceduri),
efectele acestei proceduri sa se extinda automat in Romania sau sa dea nastere la o posibila
procedura secundara in Romania. Daca un non-rezident a luat credite din Romania sau are bunuri
cu care a garantat in Romania creante, el va beneficia de efectul suspensiv (protectia tribunalului
din tara sa), cu sau fara procedura secundara in Romania. Iata inca o noua discriminare, intre
rezidentul unei tari care a organizat un faliment al particularilor (acesta poate chiar sa fie
cetatean roman, rezident in state ale UE) si rezidentul in Romania. Atrag atentia ca Regulamentul
din 2000 este direct aplicabil in dreptul roman, incepind cu 1 ianuarie 2007.
c) Teoria impreviziunii, din ce in ce mai des aplicata de instantele din Romania, in baza
art. 970 alin.2 C.civ. (care ne spune ca un contract nu obliga numai la ceea ce este expres “intr-
insul”, ci si la ceea ce obiceiul sau echitatea dau contractului dupa “urmarile” sale), permite
tribunalelor sa dea decizii de re-echilibrare a contractului, dupa echitate. Debitorul, persoana
fizica, daca din cauza conjuncturilor economice defavorabile, a ajuns sa nu mai poata face fata
contractului, care s-a dezechilibrat in favoarea bancii, incit el nu mai consacra o situatie de “win-
win”, ci provoaca pierderi nejustificate debitorului, atunci acel debitor poate cere bancii
renegocierea contractului sau, in caz de refuz, poate cere instantei re-echilibrarea acestuia. Adica,
instanta va acorda debitorului noi termene de executare, pina cind acesta isi va fi recapatat locul
de munca sau pina cind ii vor fi revenit la nivelul necesar platii creditului sursele de finantare, va
dispune inghetarea dobinzilor si a penalitatilor, va dispune reasezarea dobinzii etc. Dar tribunalul
poate sa decida si administrarea controlata a averii debitorului sau numirea unui curator care sa il
reprezinte pe debitor in administrarea averii sale, toate acestea fiind, de fapt, efecte similare
falimentului.
Actuala situatie legislativa si existenta Biroului de credit in formula actuala vor atrage, in
primul rind, o grava problema sociala – bancile vor executa din ce in ce mai multi debitori si ii
vor scoate in strada, caci la creditele ipotecare singura garantie a fost casa. Dar problema sociala
va fi insotita si de o imensa problema financiara. In acest moment, practic nimeni nu mai
cumpara imobile sau, daca o face, pretul este la nivelului anului 2003. Bancile nu isi vor putea
recupera in totalitate creantele, caci valoarea evaluata a bunului afectat garantiei la momentul
acordarii creditului este déjà mult mai mare decit valoarea actual de piata. Costurile economice
ale creditelor neperformante (privizioane in cuantumul creditului neperformant, adica 100% din
valoarea creditului acordat, plus dobinzi) si cele administrative (costurile recuperarii creantelor,
inclusiv prin executari silite) vor deveni de nesuportat. Pe de alta parte, reamintesc ca toti cei
executati silit sunt, in prealabil si in mod automat, trecuti in baza de date a Biroului de credit,
indiferent daca sunt sau nu rau-platnici (insolventa inseamna, totusi, ca nu mai poti sa platesti o
datorie, caci nu mai ai cash, si nu ca nu mai vrei sa platesti), cu consecinta ca, pe o perioada de
minim 5 ani, ei nu mai au acces la nici un credit pe teritoriul Romaniei si, deci, ei nu mai sunt
client ai bancilor.
Sectiunea a IV-a
Starea de insolventa

§1. Notiunea insolventei


20. Starea de insolventa este elementul esential care impune sau, dupa caz, permite
declansarea procedurii de insolventa. Domeniul procedurii reglementate de legea insolventei se
delimiteaza pe baza notiunii de insolventa.
In mod traditional, insolventa a fost definita ca o incetare de plati, adica situatia in care
debitorul « nu mai poate face fata pasivului exigibil cu activul disponibil ». Aceasta este definitia
data si in prezent de legea franceza incetarii de plati, criteriul pe baza caruia se poate deschide
procedura colectiva franceza.
Legea romana a insolventei s-a indepartat in mod nejustificat de la aceasta definitie
traditionala, mult mai clara decit sintagma confuza din art.3 pct. 1 (« acea stare a patrimoniului
debitorului caracterizata prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor
exigibile »), careia ii lipseste orice referire la elementul intentional, respectiv, imposibilitatea
efectuarii platii, ceea ce poate provoca mari dificultatii in practica. Debitorul este in insolventa
nu pentru ca este insolvabil si nici pentru ca refuza sa plateasca una sau mai multe datorii, ci
pentru ca nu poate acoperi, cu lichiditatile disponibile, datoriile exigibile. Debitorul este in
insolventa pentru ca este lipsit de cash-ul necesar plati datoriilor in maxim 30 de zile de la
scadenta. Debitorul insolvabil sau cel care nu vrea sa plateasca una sau mai multe datorii nu este,
neaparat, in insolventa.
Legiuitorul, in domeniul comercial, este preocupat de protectia creditului/increderii intre
comercianti si a sigurantei mediului afacerilor. In dreptul civil, legiuitorul este preocupat sa
mentina egalitatea de tratament juridic al partilor raportului juridic ori sa-l favorizeze intrucatva
pe debitor, considerat in civil ca fiind partea mai “slaba” in contract. Din ideea de protectie a
creditului, decurge importanta deosebita a executarii de catre debitor a obligatiilor sale la
scadenta, fapt posibil numai daca debitorul dispune de lichiditatile necesare la momentul
respectiv, adica de posibilitati de plata imediata. Daca in dreptul civil, creditul (solvabilitatea)
debitorului se masoara dupa valoarea elementelor patrimoniale active de care dispune debitorul,
raportata la cuantumul datoriilor sale (A>P = debitor solvabil ; A<P = debitor insolvabil sau
« deconfit ») si, deci, creditul civil are un caracter real, in comercial creditul are un caracter
personal54, constand in credibilitate. Diferenta se explica pentru motivul simplu ca un comerciant
incheie zilnic operatiuni ce pot atinge sau chiar intrece ca valoare patrimoniul sau comercial
(fond de comert). Cei ce contracteaza cu acesta ii apreciaza credibilitatea (creditul) nu dupa masa
elementelor active ale patrimoniului sau, ci dupa exactitatea de care da dovada in executarea
obligatiilor sale si dupa aptitudinile sale de afaceri (fler). De aceea, este posibil ca un comerciant
insolvabil din punct de vedere civil (A<P), sa nu fie si in incetare de plati, pentru ca, de exemplu,
avand credibilitate, poate obtine rapid un credit de la banca pentru a-si plati obligatiile scadente,
poate trage cambii asupra debitorilor sai, poate obtine marfuri de la angrosist, urmand sa faca
plata dupa ce vinde marfurile etc. Invers, comerciantul poate fi solvabil din punct de vedere civil
(A>P), dar sa fie in incetare de plati, pentru ca nu mai beneficiaza de credibilitate: activele sale
disponibile (adica vandabile transformabile in bani) pot fi uzate fizic sau moral,
ultradimensionate, subproductive etc., deci, nevandabile ori vandabile la preturi infime. In
aceasta situatie, chiar debitorul are interes sa se obtina o hotarire de deschidere a procedurii
colective. Cat timp debitorul se bucura de credibilitate si nu ii tulbura pe creditori,
insolvabilitatea sa nu intereseaza din punctul de vedere al dreptului afacerilor. In schimb, cand se
manifesta lipsa de credit, lipsa de mijloace pentru plata datoriilor, adica atunci cind insolventa

54
D. D. Gerota, Teoria generala a obligatiilor comerciale in raport cu tehnica obligatiilor civile, Imprimeria
Nationala, Bucuresti, 1932, p.27.
devine perceptibila sau vizibila, interventia tribunalului devine necesara55. Vom observa ca
insolvabilitatea civila (denumita si « deconfitura ») nu se releva decat in cazurile in care
debitorul isi vinde bunuri indisponibile, situatii rare si greu de dovedit pentru creditor. In plus,
insolvabilitatea inseamna deja imposibilitatea debitorului de a-si plati la scadenta si integral
datoriile, pentru ca activul este covarsit de pasiv, deci interventia tribunalului pentru redresarea
debitorului ar fi tardiva. Doar creditorii titulari de garantii reale ar putea fi partial platiti,
creditorii chirografari ramanand neplatiti, fapt contrar scopului procedurii colective, care este
instituita pentru acestia din urma56.
Mai intai creditorul care intentioneaza declararea in insolventa a debitorului si apoi
tribunalul care decide declararea in insolventa a debitorului sunt in fata unei decizii dificil de
luat, primul pentru ca este pasibil de responsabilitate civila delictuala fata de debitor daca nu
dovedeste ca acesta este in incetare de plati, secundul pentru ca poate compromite sansele de
redresare a debitorului. Daca interventia tribunalului este tardiva, intreprinderea nu mai are sanse
de redresare, iar creditorii nu mai au sanse de a-si incasa creantele. Daca decizia tribunalului
intervine prea devreme, falimentul, fiind o procedura greoaie, care presupune costuri ridicate,
poate fi traumatizant pentru creditor si-i poate ruina creditul debitorului care ar fi putut fi repus
pe picioare printr-un tratament extrajudiciar. Rezulta ca decizia tribunalului trebuie sa se bazeze
pe un criteriu sigur, adica revelator al unei situatii grave a debitorului, neremediabila decat prin
interventia tribunalului, si in acelasi timp, usor de aplicat, adica un criteriu care sa permita sa se
stie, fara anchete prea minutioase sau indelungate, daca este cazul sau nu ca tribunalul sa
intervina, caci daca procedura colectiva este necesara, ea trebuie instituita cat mai devreme,
nelasand timp pentru degradarea si mai grava a situatiei intreprinderii. In acest scop, pot fi avute
in vedere doua solutii: (i) daca intreprinderea (debitorul) este in incetare de plati, situatie relativ
usor de dovedit, creditorii vor putea sa ceara tribunalului deschiderea procedurii; debitorul aflat
in stare de incetare de plati va fi obligat sa ceara deschiderea procedurii; (ii) daca intreprinderea
(debitorul) este intr-o situatie care ameninta sa compromita continuarea exploatarii, adica starea
de incetare de plati este iminenta, debitorul va putea cere ajutorul justitiei in redresarea
intreprinderii prin deschiderea procedurii, fara a se lua debitorului libertatea de decizie cu privire
la gestiunea intreprinderii. Legea franceza instituie drept criteriu al deschiderii procedurii
colective prima ipoteza, pentru tratamentul extrajudiciar al dificultatilor intreprinderii fiind
instituit al doilea criteriu, ceea ce inseamna ca debitorul, daca intelege sa faca apel la tribunal in
vederea redresarii situatiei sale financiare, trebuie fie sa adopte una sau mai multe modalitati de
preventie a dificultatilor, fie sa astepte sa ajunga in incetare de plati pentru a cere declansarea
procedurii colective. In schimb, Legea romana a insolventei permite debitorului sa ceara
deschiderea procedurii si daca insolventa sa este iminenta, permisiune care va putea fi folosita de
catre debitorul onest care intentioneaza sa isi reorganizeze activitatea in baza unui plan de
55
A se vedea si I. Turcu, op.cit., p.4, care citeaza, la nota 2 subsol, o solutie din jurisprudenta interbelica : “Aceasta
solutiune este adoptata generalmente in dreptul falimentar pentru consideratiunea de ordine economica, ca numai
neplata la timp a unei creante este prejuciabila si poate aduce perturbari comertului, aceasta cu atat mai mult cu cat
judecatorul nu este in masura sa cunoasca prin mijloace sigure insolvabilitatea, ci numai faptul material si constant
al incetarii platilor” (Trib, Ilfov, 13 iunie 1930, in Dreptul, 1930, p. 178). Idem, p.5, nota 3 subs. : « Pentru ca un
comerciant sa fie declarat in stare de faliment, nu este indestulator a se dovedi incetarea virtuala a platilor sale,
adica o stare de insolvabilitate, ci este necesar a se stabili incetarea efectiva a platilor, adica o stare de insolventa, a
comerciantului, care nu mai poate face fata obligatiunilor sale comerciale ajunse la scadenta, aceasta independent de
starea de solvabilitate sau insolvabilitate (Cas. III, decizia nr. 173 din 19 mai 1914, in B.D. 1914, vol. LIII2, p.
1455).
56
Pentru o opinie partial diferita, a se vedea I.Bacanu, in S.Zilberstein, V.M.Cioban, I.Bacanu, Drept procesual
civil. Executarea silita, vol.II, Lumina Lex, 1997, p.325-326, nota 40.
reorganizare. Desigur ca criteriul principal pe baza caruia se poate deschide procedura ramine
insolventa actuala a debitorului, pentru aparitia careia, de altfel, legea il obliga pe debitor sa
ceara deschiderea procedurii.

21. Vom defini starea de insolventa utilizind coordonatele traditionale ale incetarii de
57
plati , pentru a putea sti, in cazul cererii creditorilor, care este modalitatea de a rasturna
prezumtia de insolventa, iar in cazul cererii debitorului, care este criteriul sigur dupa care
judecatorul sindic poate aprecia daca insolventa este sau nu actuala, daca cererea debitorului – o
marturisire, in sensul dreptului procesual civil – este abuziva sau nu, adica daca o opozitie poate
fi admisa sau nu, cu consecinta revocarii sau mentinerii deschise a procedurii insolventei.
Incetarea de plati este manifestarea exterioara a neputintei debitorului de a mai face
fata datoriilor sale. Dupa legea si jurisprudenta franceze, incetarea de plati are urmatoarele trei
elemente: (i) debitorul nu mai poate face fata (ii) cu activul disponibil (iii) pasivului exigibil.
Pasivul exigibil reprezinta totalitatea datoriilor banesti ale debitorului ajunse la scadenta.
Obligatiile de a da un bun individual determinat sau obligatiile de a face ori de a nu face nu sunt
lichide si, de aceea, nu au relevanta la momentul analizei admisibilitatii cererii de deschidere a
procedurii. Este adevarat ca, daca debitorul nu opteaza pentru executarea silita in natura, aceste
obligatii se transforma in despagubiri, in caz de neexcutare, deci tot in datorii banesti, dar pina la
momentul stabilirii prin titlu (hotarire judecatoreasca sau conventie a partilor), ele nu sunt
lichide58. Asadar, nu se poate cere deschiderea procedurii insolventei pentru neexecutarea unor
obligatii de a da un bun individual determinat, de a face sau a nu face. In alta ordine de idei,
intrucit, pentru ca cererea creditorului sa poata fi primita, creanta sa contra debitorului trebuie sa
fie certa, lichida si exigibila, cererea de deschidere a procedurii in baza unei creante care nu are
caracter cert trebuie respinsa ca inadmisibila. Nu este certa o creanta rezultand din raspunderea
civila delictuala ori din despagubiri ca urmare a nulitatii, rezilierii etc., cata vreme instanta nu s-a
pronuntat cu putere de lucru judecat asupra acestei creante. Nu este certa nici creanta sub
conditie suspensiva, pana la indeplinirea conditiei.
In aprecierea existentei starii de incetare de plati (echivalentul starii de insolventa), nu se
tine seama de intregul pasiv exigibil, adica ajuns la scadenta, ci doar de pasivul efectiv pretins de
catre creditori (seul le passif effectivement exige)59.
Aceste conditii referitoare la pasivul exigibil se pun numai in ce priveste cererea
creditorului de deschidere a procedurii insolventei. In urma deschiderii procedurii, orice creanta,
indiferent de natura sau de starea sa, va participa la procedura, cu conditia ca creditorul sa
formuleze in termen declaratie de inregistrare a creantei sale si aceasta sa fie admisa pentru a fi
inregistrata in tabelul creantelor.
Conditiile speciale referitoare la creanta nu se cer in cazul in care debitorul este cel ce
face cererea de deschidere a procedurii, acesta fiind tinut doar sa dovedeasca faptul ca este in
stare de insolventa (recunoasterea onesta a starii de insolventa fiind o proba suficienta a
acesteia).

57
I. Turcu, op.cit., p.369, considera ca expresia “incetarea platilor” sugereaza o stare ireversibila, incompatibila cu
redresarea, motiv pentru care ea ar trebuie sa fie inlocuita cu “suspendarea platilor”, care are intelesul comun al
unei stari de fapt temporare, de natura sa permita reluarea platilor, prin aplicarea procedurii colective.
58
I. Turcu, op.cit., p.6 : « Printre exceptiile considerate conforme cerintelor art. 696 C.com. a fost si aceea ca
creanta pretinsa nu este certa si lichida, deoarece cuantumul ei nu a fost determinat nici in conventia partilor, nici
pe cale judiciara (C.A.Bucuresti IV, 23 septembrie 1924, Buletinul Curtii de Apel, 1924, p.412).
59
I. Turcu, op.cit., p.364, apud Y. Guyon.
Activul disponibil reprezinta sumele de care intreprinderea poate sa dispuna imediat, fie
pentru ca sunt lichide, fie pentru ca preschimbarea (conversiunea) in lichiditati este posibila in
orice moment. Daca activele disponibile nu sunt suficiente pentru a acoperi pasivul exigibil al
debitorului, acesta este in incetare de plati, chiar daca exista active mobiliare sau imobiliare
nedisponibile imediat ori daca debitorul are de incasat creante de la terti.
Comparind definitia incetarii de plati din legislatia franceza a intreprinderii in dificultate
cu definitia insolventei din legea noastra, se poate observa si o alta diferenta importanta, in
defavoarea legii noastre : in timp ce Legea insolventei se refera la « insuficienta fondurilor
banesti disponibile », in Legea franceza din 1985 termenul echivalent este cel de “activ
disponibil”, sintagma care include, pe langa sumele de bani disponibile (numerarul din casierie,
soldurile creditoare ale conturilor bancare, sumele de care debitorul poate dispune imediat cu
titlul de deschidere de credit bancar, scrisoarea de garantie bancara, avalul pe efectele de comert
etc), toate activele imediat realizabile, adica cele care pot fi valorificate in cateva zile, cum sunt
valorile mobiliare cotate si efectele de comert cu termen foarte scurt sau cu posibilitati de
scontare imediata. Nu sunt incluse in activul disponibil imobilizarile corporale, creantele, fondul
de comert si nici bunurile grevate de garantii reale.
Insuficienta activului disponibil este mai simplu sau mai dificil de revelat, dupa caz. Spre
exemplu, incetarea materiala a platilor rezulta din proteste ale unor cambii emise sau acceptate
de debitor, inchiderea intreprinderii, concedierile colective, retragerea autorizatiei sau licentei de
functionare etc. In schimb, incetarea deghizata sau ascunsa a platilor poate ridica mari probleme
de apreciere a probelor. Spre exemplu, debitorul isi procura lichiditati cu mijloace ruinatoare,
este sustinut artificial sau abuziv de o societate din cadrul grupului, de o banca sau de un
administrator, de stat sau comunitatea locala, prin ajutoare de stat directe sau mascate etc.
Chestiuni procedurale delicate le ridica situatia in care creditorul indeplineste toate conditiile de
admisbilitate prevazute de lege, dar debitorul nu raspunde in termen la notificarea privind cererea
de deschidere a procedurii si, deci, nu isi poate formula apararea in cadrul careia sa demonstreze
ca nu este in stare de insolventa. Asupra acestei situatii urmeaza sa insist in capitolul referitor la
deschiderea procedurii, sectiunea referitoare la deschiderea procedurii la cererea creditorilor.
Imposibilitatea de a face fata nu se confunda cu refuzul de plata. Procedura insolventei
are scopul de a institui o procedura colectiva menita a acoperi creantele contra debitorului aflat
in insolventa. Ea nu este o masura menita a intimida un debitor care refuza cu buna sau rea-
credinta sa plateasca. Legea romana, pe considerentul ca creditorul nu poate cunoaste motivul
pentru care debitorul nu-si plateste datoria, a considerat ca este preferabil sa se prezume ca
debitorul nu poate plati, ramanand ca debitorul sa rastoarne prezumtia (acesta urmeaza a proba,
printre altele, ca refuzul de plata nu se datoreaza imposibilitatii de a plati, ci unor alte motive,
cum ar fi neregularitatea crantei, stingerea acesteia, in total sau in parte, prescriptia etc.). O alta
solutie ar fi lasat creditorul la latitudinea debitorului, creand teama de a nu cere declararea in
faliment. Nu este neaparat necesar ca debitorul sa fie intr-o situatie iremediabil compromisa, ci
numai in starea de imposibilitate actuala de a face fata datoriilor exigibile cu activele disponibile.
Pe de alta parte, stare de imposibilitate de a face fata trebuie sa fie una serioasa, durabila, si nu o
simpla jena momentana, care poate fi depasita in termeni rezonabili de debitor.
In fine, de remarcat ca, in dreptul francez, hotararea de deschidere a procedurii trebuie sa
cuprinda, obligatoriu, data incetarii platilor. In cazul in care hotarirea de deschidere a procedurii
omite sa stabileasca data incetarii platilor, aceasta coincide cu data hotararii. In perioada suspecta
isi face aparitia starea de insolventa, fata de care legea declanseaza anumite obligatii ale
debitorului, cum ar fi cea de a cere deschiderea procedurii insolventei in maxim 30 de zile de la
aparitia starii de insolventa, sub sanctiunea platii de daune, precum si sub sanctiunea pentru
bancruta simpla, in cazul in care intirzierea formularii cererii este mai mare de 6 luni. Intrucit
deschiderea procedurii poate intirzia foarte mult fata de momentul aparitiei starii de insolventa,
perioada suspecta nu are o durata precisa in timp, ceea ce poate genera mari incertiduni care sa
greveze circuitului juridic, motiv pentru care, de lege ferenda, calculul perioadei suspecte ar
trebui sa se raporteze la data aparitiei starii de insolventa, iar aceasta data ar trebui stabilita cu
precizie in hotarirea de deschidere a procedurii, asa cum impunea fostul art. 695 C.com. In
functie de aceasta data stabilita cu precizie ar putea fi mult mai usoare stabilirea exsitentei si
determinarea intinderii raspunderii pentru nedeclararea in termen sau pentru declararea
prematura a insolventei de catre debitor. Consider ca, indiferent de existenta sau inexistenta unei
prevederi similare in legea romana a unei astfel de cerinte, este legal ca, in hotarirea de
deschidere a procedurii, sa se insereze si data incetarii platilor, intrucit de aceasta data depind
foarte multe consecinte ale deschiderii procedurii, incepind cu fixarea in timp a perioadei
suspecte si terminind cu responsabilitatea pentru depunerea prematura sau tardiva a cererii de
deschidere a procedurii. O astfel de solutie jurisprudentiala nu ar adauga la lege, ci ar face unele
dispozitii legale mai usor de aplicat60.
Unele proceduri colective se deschid pe baza altor criterii decit starea de insolventa a
debitorului. Spre exemplu, in cazul insolventei transfrontaliere, hotarirea de deschidere a
procedurii insolventei pronuntata fata de debitor in unul dintre statele membre ale Uniunii
Europene are efecte si in Romania fata de bunurile, creditorii sau eventualele sedii secundare ale
debitorului stabilite in Romania. De asemenea, o astfel de procedura deschisa intr-o tara membra
este suficienta pentru ca o instanta romana sa pronunte deschiderea unei proceduri secundare, in
cazul in care debitorul isi are stabilit pe teritoriul Romaniei un sediu secundar. Este adevarat,
insa, ca o procedura secundara se poate deschide si in lipsa unei proceduri principale, caz in care
trebuie sa se analizeze toate conditiile deschiderii procedurii prevazute de legea romana, in
special starea de insolventa a debitorului. In cazul in care centrul principal al intereselor
debitorului (COMI) este stabilit intr-un stat nemembru, efectele unei hotariri de deschidere a
procedurii insolventei fata de debitor pronuntata in statul unde este stabilit COMI se extind si in
Romania, cu conditia recunoasterii procedurii straine in Romania. In baza recunoasterii, unul sau
mai multi creditori pot cere deschiderea unei proceduri secundare in Romania, daca debitorul are
aici un sediu secundar. Intr- astfel de cerere nu este necesara dovada starii de insolventa,
recunoasterea hotariri straine fiind suficienta. In cazul bancilor, al societatilor de asigurare si al
societatilor financiare, procedura insolventei se deschide, in principal, la cererea autoritatii de
supraveghere, care va trebui sa probeze ca indicele de solvabilitate a institutiei financiare in
cauza a scazut sub minimul legal. In acest caz, nu se cere ca institutia financiara in cauza sa se
afle in stare de insolventa. Si debitorului ii este permis sa ceara deschiderea procedurii, caz in
60
Recent, un autor (Csaba Bela Nasz, Consideratii in legatura cu insolventa debitorului supus procedurii
reglementate de Legea nr.85/2006, in Pandectele romane nr.3/2009, p.52) s-a pronuntat impotriva acestei idei, pe
motiv ca data intervenirii incetarii platilor nu poate fi precis determinata la data deschiderii procedurii ci doar
ulterior si, in plu, pentru ca, odata stabilita prin hotarirea de deschidere a procedurii, data aparitiei insolventei ar
ramine defintiv stabilita, intrind in puterea de lucru judecat, ceea ce “ar aduce mari prejudicii”. Argumentele nu sunt,
insa, convingatoare, mai ales ca exista, asa cum recunoaste si autorul citat, cele doua modele (actuala legislatie
franceza si fosta reglementare romaneasca a falimentului) care impun/impuneau stabilirea datei insolventei. Pentru
proba acestei date – proba, intr-adevar, dificila, dar nu imposibila – se pot folosi diverse mijloace, inclusive
prezumtiile. De exemplu, o prezumtie simpla ar putea fi recunoasterea debitorului care, in cererea sa ar putea declara
si data aparitiei starii de insolventa. Ulterior, pe baza unor probe contrare reiesite, spre exemplu, din primul raport al
administratorului judiciar/lichidatorului, aceasta data ar putea fi revizuita, solutie aplicabila si in legislatia franceza,
in present, dar si in vechea reglementare romaneasca a falimentului.
care recunoasterea starii de insolventa este o proba suficienta pentru a se putea deschide
procedura. In mod exceptional, si creditorilor li se permite sa ceara deschiderea procedurii, caz in
care trebuie probata insolventa.
Codul de procedură fiscală se referă la stingerea creanţei bugetare prin plată, remiterea de
datorie, ştergerea datoriei si instituirea procedurii insolvabilităţii. Insolvabilitatea la care se refera
Codul de procedura fiscala nu are sensul pe care il da acestui termen Codul civil (A<P), ci un
sens vecin notiunii de incetare de plati, intrucit debitorul “insolvabil” este debitorul care nu poate
nici sa efectueze plata datoriei bugetare, nici sa fie executat silit, intrucit nu are bunuri in
patrimoniu. Daca s-a instituit procedura insolvabilitatii, creanţa va fi trecută într-un cont
extracontabil, urmind a fi reactivata doar in cazul in care debitorul va dobindi, totusi, bunuri sau
fonduri. De remarcat ca, potrivit Codului de procedură fiscală, instituirea acestei proceduri
echivalează cu o stingere a creanţei. În cazul în care persoana juridică este declarată insolvabilă,
conform Codului de procedură fiscală, fiscul poate trece la executarea silită a persoanelor care se
fac responsabile de această stare, ceea ce este un efect asemenator raspunderii organelor de
conducere a debitoarei persoana juridica aflata in procedura insolventei.

§2. Tipurile de insolvente

22. Art. 3 pct. 1 din Legea insolventei defineste insolvenţa ca fiind “acea stare a
patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile
pentru plata datoriilor exigibile”. Textul face, ulterior, o distinctie intre insolventa “prezumata ca
fiind vadita” si insolventa iminenta.
Insolventa prezumată ca fiind vădită exista “atunci când debitorul, după 30 de zile de
la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori”.
Insolvenţa iminentă exista “atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la
scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei”.
Insolventa iminenta este o stare viitoare a patrimoniului debitorului, previzibila intr-un viitor
imediat, care permite debitorului sa ceara deschiderea procedurii, fie pentru a incerca redresarea,
fie pentru a se pune la adapost de sicanele creditorilor.
Daca cererea unui creditor de deschidere a procedurii insolventei fata de debitor este
admisibila doar in masura in care creanta sa contra debitorului este certa, lichida si exigibila de
mai mult de 30 de zile si are un cuantum egal sau mai mare decit valoarea-prag, insolventa este
prezumata ca fiind vadita atunci cind debitorul nu plateste datoria sa fata de unul sau mai multi
creditori dupa 30 de zile de la scadenta. Este o distinctie pe care fosta Lege nr.64/1995 nu o
facea. In sistemul acestei legi insolventa era “prezumata ca fiind vadita” chiar in cazul in care
creditorul facea dovada existentei unei creante certe, lichide si exigibile de mai mult de 30 de
zile. In sistemul actual, al Legii insolventei, creanta neplatita nu este neaparat una certa si lichida
si nici neaparat egala sau mai mare cu valoarea-prag61. Diferenta este, insa, practic inexistenta,
intrucit cererea de deschidere a procedurii provine fie de la un creditor indreptatit sa ceara
deschiderea procedurii (care trebuie sa dovedeasca toate cele 6 conditii speciale referitoare la
caracterul creantei sale), fie de la debitor (care, prin cererea de deschidere a procedurii,
recunoaste existenta starii de insolventa, ceea ce face inutila prezumtia insolventei vadite). De
aceea, diferenta dintre cele doua texte in concurs [art. 3 pct.1, lit.a), care defineste insolventa

61
Cf. I. Turcu, op.cit., p.357, noul text al art. 31 permite inregistrarea cererii pentru o creanta, indiferent de natura
acesteia.
prezumata ca fiind vadita, si art. 3 pct.6, care defineste creditorul indreptatit sa ceara deschiderea
procedurii], este o simpla greseala de redactare a legii.
Singurul care ar putea invoca insolventa iminenta este debitorul insusi62.
Din pacate, Legea insolventei lasa nereglementata situatia insolventei actuale, dar care nu
intruneste conditiile pentru a putea fi calificata drept “insolventa prezumata ca fiind vadita”. Un
debitor se poate afla in situatie de insolventa, chiar daca aceasta nu este “vadita”, adica palpabila
sau vizibila oricui, intrucit, pe de o parte, debitorul este singurul care detine informatia exacta
relativa la riscurile afacerii sale, creditorii aflind de existenta acesteia de obicei post-factum63 si,
pe de alta parte, debitorul poate uza de multiple modalitati prin care sa ascunda starea sa de
insolventa sub masca unei false lichiditati, uneori inclusiv cu ajutorul bancilor sau al institutiilor
publice care il ajuta in acest demers, cu sau fara intentie. Daca este conceptual posibila o stare
viitoare de insolventa, atunci, logic, trebuie sa existe si o insolventa actuala. Pe de alta parte,
asupra existentei starii de insolventa se pronunta judecatorul sindic, pe baza probelor
administrate in cauza. Adevarul judiciar, inclusiv faptul existentei sau inexistentei starii de
insolventa, se stabileste prin probe. El este un adevar relativ, subiectiv si incomplet din punct de
vedere gnoseologic, fiind echivalent cu convingerea intima a judecatorului64. Care este, atunci,
diferenta intre un adevar judiciar evident si unul abscons? Daca tot judecatorul sindic este cel ce
spune dreptul (jurisdictio) conform convingerii sale intime, care este diferenta intre insolventa
“vadita” (aparenta, vizibila, superficiala) si cea mai putin evidenta, dar demonstrabila? In plus,
asa cum rezulta din art. 27 alin.1 din Legea insolventei, debitorul este obligat sa ceara
deschiderea procedurii insolventei atunci cind se afla in stare de insolventa, adica atunci cind
insolventa sa este actuala. Textul nu face nici o distinctie intre insolventa vadita (vizibila) si cea
ne-vadita sau camuflata (absconsa), ci doar stabileste obligatia debitorului de a cere in termen
deschiderea procedurii. Obligatia de a cere deschiderea procedurii este sanctionata atit cu
raspunderea patrimoniala a debitorului pentru depunerea prematura sau tardiva a cererii cit si,
mult mai important, cu raspunderea penala (depunerea cererii de deschidere a procedurii cu
intirziere de mai mult de 6 luni de la aparitia starii de insolventa este considerata infractiune de
bancruta simpla).
Asadar, insolventa actuala nu este definita, desi este evident ca ea exista nu numai sub
forma unei aparente (o stare vizibila imediat, la o simpla privire superficiala), ci si sub forma
unei realitati demonstrabile. De altfel, este logic ca aparenta este doar o parte a realitatii, mai
precis, partea vizibila a acesteia, “virful aisbergului”, ponderea fiind data de situatiile “normale”
de insolventa, ne-vadite, dar demonstrabile.
Legea insolventei nu stabileste nici momentul in care insolventa devine actuala.
Insolventa este revelata numai in cadrul procesual al cererii de deschidere a procedurii, fie prin
intermediul unei prezumtii, cind cererea este formulata de creditori, fie prin intermediul unei
marturisiri, cind cererea este formulata de debitor. Nici intr-un caz, nici in altul, nu se poate sti
momentul in care a aparut insolventa, ci numai momentul in care aceasta a fost revelata.
Consecintele drastice pentru debitor ale starii sale de insolventa ar fi impus o definitie a
insolventei in general sau, cel putin, a momentului in care aceasta devine actuala.
62
In acelasi sens, Br. Stefanescu, loc.cit., Dreptul nr.10/2006, p.14.
63
In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p. 363. Autorul arata ca « incetarea platilor a fost indelung si temeinic definita de
jurisprudenta noastra generata de aplicarea Codului comercial (art. 695) ca o stare de fapt. In mod firesc, perceptia
debitorului este diferita de aceea a creditorului. In timp ce debitorul stie ca este in “incapacitate vadita” de a-si plati
datoriile exigibile cu sumele de bani disponibile, creditorul este constrans sa constate o aparenta faptica, aceea ca
debitorul a incetat sa-si plateasca datoria fata de el ».
64
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, Editura National, Bucuresti, 1997, vol II, p.146.
§3. Dovada starii de insolventa

23. Când debitorul cere deschiderea procedurii, avem de-a face cu o recunoaştere a stării
de insolvenţă şi, practic, nu mai e nimic de dovedit. Daca, totusi, recunoasterea starii de
insolventa este neonesta, ascuzind sicane la adresa creditorilor sau intentia de a scoate societatea
debitoare, cel putin temporar, de sub controlul actionarilor sai, atunci cererea de deschidere a
procedurii poate fi considerata un abuz si contestata de catre cei interesati, fie prin mecanismul
interventiei in interes propriu (admisibila atit actionarilor debitoarei, cit si creditorilor), fie prin
mecanismul opozitiei (admisibila doar creditorilor), fie chiar prin intermediul recursului (orice
persoana interesata poate ataca cu recurs o incheiere data intr-o procedura necontencioasa, asa
cum este cea declansata la cererea debitorului de deschidere a procedurii). Prin interventie,
opozitie sau recurs, creditorii sau persoanele interesate pot demonstra că debitorul nu se află în
stare de insolvenţă.
In cazul in care creditorii sunt cei care cer deschiderea procedurii, daca acestia vor face
dovada ca sunt titulari ai unei creante certe, lichide si exigibile neplatita de mai mult de 30 de
zile, care are o valoare egala cu valoarea-prag sau mai mare si daca vor face dovada ca au
solicitat plata si debitorul a omis sa o efectueze in termenul legal, atunci sunt intrunite conditiile
prezumtiei de insolventa vadita, nici o alta proba nemaifiind necesara creditorului. Desigur ca
debitorul poate contesta ca s-ar afla in stare de insolventa, dar in acest caz sarcina probei se
inverseaza. Debitorul contestator va trebui sa dovedeasca inversul insolventei, adica suficienta
fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor, plata la timp si integral a datoriilor catre
salariati, fisc, furnizori de utilitati sau de materii prime, banci, societati de leasing etc. Legea
insolventei utilizeaza termenul de insuficienta si nu pe acela de lipsa a fondurilor banesti
disponibile, de unde concluzia ca procedura insolventei se va putea deschide chiar daca debitorul
dispune de unele sume de bani si face unele plati, insa acestea nu sunt suficiente pentru achitarea
tuturor datoriilor scadente. Daca, spre exemplu, debitorul plateste partial salariile, facturile la
utilitati, ratele de credit sau de leasing, facturile furnizorilor de materii prime etc., oricit de mari
sau importante ar fi aceste plati, faptul in sine al platii partiale nu poate rasturna prezumtia de
insolventa. Prin intermediul inadmisibilitatilor sau, dupa caz, al exceptiei calitatii procesuale
active, debitorul poate contesta si legitimitatea procesuala activa a creditorului, demonstrind ca
creanta acestuia nu indeplineste conditiile pentru a-l face pe creditor sa fie indreptatit sa ceara
deschiderea procedurii (creanta nu este certa, nu a fost solicitata la plata, nu este regulata
nascuta, este stinsa, prescrisa etc.).
In cazul insolventei iminente, cel care trebuie sa faca dovada insolventei este debitorul.
Nefiind vorba de o insolventa actuala, ci de una iminenta, simpla recunoastere a debitorului nu
mai are deplina valoare probatorie a starii de insolventa, ci ea trebuie completata cu alte probe.
Scrupulozitatea legii fata de insolventa iminenta este justificata, avind in vedere asimetria
informationala in care se afla creditorii fata de debitor, acesta, in calitate de depozitar al
informatiei economice si juridice referitoare la starea patrimoniului sau putind abuza de
« beneficiul » pe care i-l lasa Legea insolventei, de a se pune sub protectia tribunalului, in contra
eventualelor urmariri silite individuale aflate la indemina creditorilor.

§4. Testul insolventei


24. Orice intreprinzator, ca sa îşi poata desfăşura activitatea, are nevoie de finantare, pe
care si-o poate asigura din surse proprii sau din surse externe. Dacă operaţiunile sale se deruleaza
in proportie prea mare pe baza finantarilor externe, criza financiară este previzibila. Cauzele
intrării într-o astfel de criză pot fi incompetenţa sau reaua-voinţa a administratorilor, dar si unor
conjuncturi externe care îl pot face pe debitor sa intre într-o stare de supraîndatorare fără voia sa.
Spre exemplu, consumatorii captivi, care depind de furnizarea de utilităţi de la companii care
monopolizeaza piata respectiva, pot intimpina mari probleme daca furnizorul are, la rindul sau,
probleme de lichiditate. Intreprinderea aflata in dificultate, in cautare disperata de fonduri, este o
intreprindere vulnerabila, o intreprindere dependenta, comportamentul sau fiind dictat de catre
bancile refinantatoare, de catre ceilalti creditori, de catre personalul salariat (prin sindicat) etc.,
toti acesti parteneri avand politici proprii, ce nu corespund decat rareori celui care ar conveni cel
mai bine intreprinderii65. Când gradul de îndatorare atinge pragul critic, managerul debitorului va
şti sau ar trebui sa ştie că în momentul deschiderii procedurilor de insolvenţă controlul va trece la
administratorul judiciar sau la lichidator, care nu mai este un reprezentant al debitorului, ci un
mandatar al justitiei si un reprezentant al creditorilor. Si atunci devine importanta depunerea la
timp a cererii de deschidere a procedurii insolventei.
Debitorul se poate confrunta pe termen scurt cu dificultăţi în desfăşurarea activităţii
specifice, legate în special de criza de lichiditate. Dacă însă aceste dificultăţi persistă, situaţia
întreprinderii sale se agravează, putând conduce la insolvenţă.
Insolventa vadita presupune ca debitorul se află într-o evidentă si acuta criză de
lichiditate. Resursele de care acesta dispune sau va dispune în perioada imediat următoare
(credite neutilizate, încasari de la clienţi restanţi, factoring, avalul pe efecte de comert etc.) sunt
insuficiente pentru a efectua platile la scadenta, integral. Persistenta dificultatilor financiare este
vizibila oricui, mai ales ca apar semne ale incetarii platilor, cum sunt neplata al timp si integral a
salariilor, a datoriilor catre fisc sau catre furnizorii de utilitati ; salariatii intra in greva, furnizorii
de utilitati ameninta cu stoparea alimentarii cu utilitati, creditorii ameninta cu executarile silite
etc. Pe scurt, este o stare maladiva care se poate observa « din avion ». aceasta stare nu necesita,
in mod clar, nici un test al insolventei. Mai important, in acest caz, este de a sti cind dificultatile
financiare pasagere si rezolvabile se transforma in probleme cronice, intrucit de la aparitia starii
de insolventa debitorul are la dispozitie 30 de zile pentru a cere deschiderea procedurii, sub
sanctiuni patrimoniale sau chiar penale. In plus, depistarea pericolului de insolventa poate fi un
bun prilej de a declansa masurile de preventie care ii stau la dispozitie debitorului.
Insolventa iminenta necesita o analiza mai complexă, intrucit, in primul rind, este
necesara o previzionare a momentului apariţiei stării de insolvenţă, proces in care trebuie tinut
cont si de aspectele subiective si psihologice alaturate persoanei debitorului (nu oricine poate
recunoaste ca este falit sau ca este pe cale de a deveni falit). Pe de alta parte, debitorul trebuie sa
fie sigur de iminenta insolventei, adica de probabilitatea aparitiei insolventei in citeva luni,
intrucit declansarea prematura a procedurii ar putea antama responsabilitatea sa ori ar putea
compromite sansele reorganizarii. O stare previzionată de criză de lichiditate (aparent o stare de
insolvenţă iminentă) poate fi depăşită prin măsuri ce pot fi planificate în momentul constatării
existenţei riscului de insolventa. Avind in vedere aceste complicatii care pot aparea, debitorul
trebuie sa aiba la indemina criterii si proceduri proprii sau standarde de masurare a riscului de
insolventa, in aces scop debitorul putind să realizeze o previziune a situaţiilor sale financiare, în

65
Doctrina franceza abunda de exemple in care tribunalele franceze au antrenat raspunderea bancii pentru oprirea
intempestiva a unui credit si pentru acordarea sau mentinerea unui credit atunci cand nu era cazul, creind aparenta
unei solvabilitati care se dovedeste ulterior ca fiind falsa. A se vedea Y. Guyon, op.cit., p.84-88.
special a fluxurilor de numerar si sa inventarieze măsurile pe care le are la dispoziţie în perioada
premergătoare crizei de lichidităţi previzionate, astfel încât să fie în măsură să estimeze riscul
apariţiei stării de insolvenţă. Semnale clare ale crizei de lichiditati sunt date de asa-numita
degradare economica si de cea financiara :
a) degradarea economică reprezinta situatia in care debitorul are mai multe cheltuieli
decât venituri, ceea ce reprezinta o lipsa a prifitabilitatii ; ultimul stadiu al degradării economice
îl reprezintă înregistrarea unei valori adăugate negative ;
b) degradarea financiară reprezinta situatia in care debitorul nu poate acoperi din activele
lichide datoriile exigibile ; pasivul pe termen scurt este superior activului pe termen scurt.
Această situaţie generează imposibilitatea efectuării plăţilor scadente şi o situaţie tensionată cu
partenerii de afaceri, în special cu creditorii şi furnizorii. Pentru a urmări degradarea stării
financiare se poate apela la analiza structurală a activelor şi pasivelor pe termen scurt, pentru a
evidenţia ponderea disponibilităţilor băneşti şi a datoriilor pe termen scurt, analiza lichidităţii şi a
solvabilităţii societăţii, pentru a evidenţia dacă elementele de activ sunt suficiente pentru a
acoperi datoriile societăţii, analiza vitezei de rotaţie a creanţelor şi datoriilor pe termen scurt,
pentru a urmări ce relaţie există între durata de încasare a creanţelor şi durata de plată a
datoriilor, analiza echilibrului financiar, pentru a urmări dacă regulile echilibrului financiar sunt
respectate (mijloacele economice permanente să fie acoperite din resurse permanente, iar
mijloacele economice temporare să fie acoperite din resurse temporare).
O situaţie previzională exactă a profiturilor poate fi stabilită pe baza balanţelor lunare de
verificare, cu condiţia ca informaţia contabilă cuprinsă în aceste balante să reflecte realitatea
economică (şi nu cea juridică) a societăţii.
Daca o astfel de analiza previzionala indica o criză de lichidităţi pentru care nu sunt
identificate modalităţi de evitare sau de rezolvare, atunci debitorul trebuie să introducă cererea de
deschidere a procedurii. Previzionarea unei crize de lichidităţi pentru care exista sau se identifica
măsurile de contracarare, adica identificarea unei crize temporare si rezolvabile nu trebuie sa
duca la depunerea cererii de deschidere a procedurii.
Dacă se instaleaza starea de încetare a plăţilor, criza este avansată, relaţiile întreprinderii
cu partenerii săi au devenit conflictuale şi în majoritatea cazurilor salvarea activităţii este
aproape imposibilă. În aceste situaţii, se impune declanşarea stării de insolvenţă.

Sectiunea a V-a
Participantii la procedura insolventei

§1. Conceptul de participant la procedura insolventei


25. Notiunea de “participant la procedura insolventei” desemneaza, pe de o parte,
persoanele carora le este destinata si, pe de alta parte, organele procedurii, care sunt abilitate prin
lege sa o aplice.
Destinatarii procedurii insolventei sunt acei participanti la procedura care trebuie fie sa
suporte consecintele deschiderii procedurii, fie sa beneficieze de aceste consecinte. In aceasta
categorie sunt inclusi in mod direct debitorul si creditorii. In mod indirect, consecintele
procedurii se resfring si asupra actionarilor debitorului persoana juridica.
Debitorul, chiar desesizat, este un participant practic omniprezent la procedura.
Drepturile si obligatiile debitorului, inclusiv cele judiciare, se exercita sau, dupa caz, se
indeplinesc, de regula, prin intermediul administratorului judiciar sau al lichidatorului. Situatia in
care debitorul nu este desisezat, adica isi pastreaza administrarea averii proprii este exceptionala
si rara. In aceasta situatie, debitorul isi exercita drepturile fie prin administratorul special, fie in
nume propriu, uneori chiar in contra administratorului judiciar sau a lichidatorului.
Un creditor este considerat participant deplin la procedura in masura in care creanta sa
intruneste conditiile pentru a putea fi calificat drept “creditor indreptatit sa participe la
procedura”. Acest creditor participa la procedura intr-o dubla calitate, aceea de membru al
colectivitatii creditorilor, care are interese comune cu ceilalti creditori asupra sau in contra
debitorului, precum si aceea de titular de drepturi si obligatii individuale relative la debitor si la
ceilalti creditori. Creditorii isi exercita drepturile in mod colectiv prin intermediul adunarii
creditorilor si al comitetului creditorilor. Exercitiul colectiv al drepturilor creditorilor este una
dintre fatetele procedurii insolventei, privita ca o procedura colectiva. Pe de alta parte, creditorii
isi exercita unele drepturi sau, dupa caz, sunt tinuti de unele obligatii in mod individual. In
aceasta privinta, creditorii sunt in concurs intre ei, concurs care se exercita pe baze egalitare in
cadrul aceleiasi clase de creditori. Acest individualism al drepturilor si obligatiilor creditorilor
reprezinta fateta concursuala si egalitara a procedurii insolventei.
Nu toti creditorii sunt, insa, indreptatiti sa participe la procedura insolventei. Creditorii
care nu si-au inregistrat in termen creanta sunt considerati straini de procedura. Creditorii ale
caror creante sunt contestate pot fi considerati straini de procedura, daca judecatorul-sindic nu
decide ca creanta lor sa fie inregistrata provizoriu. Chiar si in acest caz, creditorii in cauza nu au
deplinatatea drepturilor conferite de calitatea de participanti la procedura, drepturile lor rezultate
din inregistrarea provizorie fiind precare si conditionate de admiterea sau respingerea
contestatiei. Pretinsii creditori, carora nu li s-a admis cererea de inregistrare a creantei, nu au nici
unul dintre drepturile participantului la procedura, dar au toate drepturile procesuale derivate din
calitatea de parte in litigiul constind in contestatia la creanta lor. In fine, unii creditori “scapa”
procedurii, in sensul ca ei pot incepe sau continua o executare silita individuala asupra bunurilor
din patrimoniul debitorului, daca creanta lor este garantata cu bunurile respective si daca
judecatorul-sindic admite o astfel de urmarire individuala. Creditorii cu creante ulterioare
deschiderii procedurii sunt platiti pe masura scadentei, daca creanta lor rezulta din asa-numitele
“operatiuni curente”, si nu ca urmare a unor distribuiri efectuate in executarea unui plan sau ca
urmare a unei lichidari, asa cum se intimpla cu creditorii obisnuiti, participanti la procedura.
Desi o serie de consecinte ale procedurii insolventei se rasfring direct asupra lor (spre
exemplu, controlul debitorului persoana juridica trece de la actionari la administratorul
judiciar/lichidator si la creditori, odata cu deschiderea procedurii), actionarii debitorului persoana
juridica nu participa in mod direct la procedura, ci numai printr-un reprezentant obligatoriu,
respectiv, administratorul special. Actionarii debitorului au, totusi, posibilitatea sa participe la
procedura prin intermediul unei interventii in interes propriu, formulata fie in cadrul unuia sau
mai multora dintre procesele aferente procedurii, fie in cadrul procedurii insasi. De remarcat
relativul dezinteres al Legii insolventei fata de actionarii debitorului, care nu ii mai include pe
acestia nici in rindul creditorilor, nici in rindul participantilor la procedura. Este adevarat, insa,
ca Legea insolventei face unele referiri timide si neclare la distribuirea rezultatului lihidarii si la
partajul intre actionari a acestui rezultat. In fine, Legea societatilor comerciale, care completeaza
Legea insolventei cu titlu de drept comun, ii trateaza pe actionari ca fiind creditori reziduali
(subordonati) pentru surplusul ramas in urma lichidarii, ceea ce inseamna ca, indirect, actionarii
sunt totusi calificati drept creditori.
Avind in vedere ca procedura insolventei are un pronuntat caracter judiciar si ca aceasta
procedura presupune un numar indefinit de procese civile, este posibil ca in persoana
participantului la procedura sa se intruneasca si calitatea de parte in unul sau mai multe dintre
procesele aferente sau derivate din procedura. Legea insolventei stabileste, in mod expres sau
indirect, o serie de drepturi si obligatii ale participantilor la procedura care se disting de
drepturile si obligatiile procesuale ale partilor in proces, dar care se pot cumula in persoana
participantului la proces. In principiu, participantii la procedura nu sunt citati in proces decit in
cazul in care au calitatea de parti in proces cu interese contradictorii. In rest, participantii la
procedura insolventei sunt notificati, convocati sau informati, operatiuni care se efectueaza, de
regula, prin Buletinul procedurilor de insolventa. Este adevarat ca, in cazuri exceptionale, expres
prevazute de lege, unele acte sau operatiuni ale procedurii sunt efectuate prin proceduri directe si
individuale cu participantii la procedura (de exemplu, creditorul contestat este notificat in mod
individual si direct, pentru a putea sa-si faca apararea) iar unii participanti la procedura sunt
citati, in conditiile Codului de procedura civila (de exemplu, la solutionarea cererii de admitere
in principiu a planului sau a cererii de schimbare a administratorului judiciar/lichidatorului, se
citeaza petentul, administratorul judiciar/lichidatorul, administratorul special si comitetul
creditorilor; creditorii cu sediul sau domiciliul in straintate sunt citati cu formalitatile prevazute
de Codul de procedura civila). Pe de alta parte, daca utilizarea Buletinului procedurilor de
insolventa se justifica in cazul participantilor la procedura, nu acelasi lucru se poate spune in
privinta partilor la nenumaratele procese aferente sau derivate din procedura insolventei, parti
care nu cumuleaza si calitatea de participant la procedura. Pentru a se putea respecta principiul
dreptului la aparare, aceste parti in proces care nu cumuleaza si calitatea de participant la
procedura trebuie citate, “citarea” lor prin Buletinul procedurilor de insolventa fiind fundamental
gresita.

§2. Organele procedurii

26. Legea insolventei stabileste, in art.5, ca organele care aplica procedura insolventei
sunt instantele judecatoresti, judecatorul-sindic, administratorul judiciar si lichidatorul. Asadar,
nu sunt organe ale procedurii adunarea creditorilor si comitetul creditorilor, care reprezinta cele
doua forme de colectivitate organizata a creditorilor, si nici administratorul special, care este,
dupa caz, reprezentantul legal al debitorului persoana juridica, in cazul in care aceasta isi
pastreaza dreptul de administrare, sau mandatarul obligatoriu al asociatilor sau al actionarilor
debitorului persoana juridica.
Organele procedurii au obligatia sa asigure derularea cu celeruitate a proceduriii, precum
si realizarea drepturilor si obligatiilor celorlalti particpanti la procedura (art.5 alin.2). Fara sa fie
insotita de vreo sanctiune expresa, aceasta obligatie este primordiala. Este o obligatie dificil de
probat si executat intrucit, pe de o parte, procedura insolventei este complexa iar, pe de alta
parte, in caz de litigiu purtind asupra raspunderii pentru incalcarea acestei obligatii, obiectul
probatiunii il reprezinta nu fapte ale organului in cauza, ci omisiuni, adica trebuie demonstrat
ceea ce nu a facut organul procedurii in cauza pentru a indeplini obligatia de asigurare a
celeritatii si a realizarii drepturilor si obligatiilor celorlalti particpanti la procedura. Cu toate
acestea, proba nu este imposibila, intrucit este vorba de o obligatie constanta, prezenta in
intreaga activitatea a organelor procedurii, ceea ce inseamna ca deraparea de la aceasta obligatie
poate fi sanctionata. De altfel, Legea insolventei prevede diferite modalitati de sanctionare a
organelor procedurii, mai precis, a administratorului judiciar sau a lichidatorului. Spre exemplu,
acestia pot fi schimbati, pentru motive temeinice, un motiv temeinic fiind si incalcarea constanta
sau substantiala a obligatiei de asigurare a celeritatii si a realizarii drepturilor si obligatiilor
participantilor la procedura. De asemenea, administratorul judiciar sau lichidatorul pot fi obligati
de catre judecatorul sindic, fie la plata de amenzi, fie la plata despagubiri, pentru incalcarea sau
pentru indeplinirea cu intirziere a obligatiilor prevazute de Legea insolventei – inclusiv a
obligatiei de asigurare a celeritati si a realizarii drepturilor si obligatiilor participantilor la
procedura – daca exista culpa sau rea-credinta din partea administratorului judiciar/lichidatorului
(art.22 alin.3-4). In plus, pentru incalcarea obligatiei de respectare a legii, practicianul in
insolventa poate fi sanctionat disciplinar, de organele care fac parte din corpul profesional al
acestora.
Calitatea de organ al procedurii incepe din momentul deschiderii procedurii si se sfirseste
odata cu inchiderea procedurii. Art. 136 dispune ca, atit organele procedurii, cit si persoanele
care le-au asistat, sunt “descarcati de indatoriti si responsabilitati” fata de ceilalti participanti la
procedura, adica sunt desistati de procedura. Trebuie precizat ca judecatorul-sindic este numit
inainte de deschiderea procedurii, el fiind competent sa judece si procesul initial de deschidere a
procedurii, precum si toate celelalte proceduri sau incidente procedurale aferente. Pina la
deschiderea procedurii, judecatorul-sindic nu este, insa, un organ al procedurii, ci un simplu
judecator al pricinii relative la cererea de deschidere a procedurii, pentru bunul motiv ca nu
exista inca o procedura a insolventei. Pe de alta parte, inchiderea procedurii se pronunta prin
hotarire executorie, ceea ce inseamna ca si efectul de desistare este automat. Asadar, imediat ce
s-a pronuntat hotarirea de inchidere a a procedurii, calitatea de organ al procedurii inceteaza. Cu
toate acestea, administratorul judiciar sau lichidatorul sunt obligati sa continue sa il reprezinte pe
debitor si intr-un eventual recurs contra hotaririi de inchidere a procedurii, iar in cazul in care un
recurs contra hotaririi de inchidere a procedurii a fost admis, procedura se redeschide, cu
consecinta re-investirii organelor procedurii (cu exceptia judecatorlui-sindic care, in cazul casarii
cu trimitere, devine incompatibil).

26. Instantele judecatoresti. Judecatorul sindic. Conform art.6 din Legea insolventei,
procedurile prevazute de aceasta lege, “cu exceptia recursului prevazut la art. 8”, sunt de
competenta tribunalului in raza teritoriala a caruia se afla sediul sau domiciliul debitorului si sunt
exercitate de un judecator sindic. Dincolo de formula usor neindeminatica a textului legal,
retinem : (i) pricinile ce tin de procedura insolventei, inclusiv pricina relativa la cererea de
deschidere a procedurii, sunt de competenta de prima instanta a tribunalului; (ii) tribunalul isi
exercita aceste competente prin judecatorul-sindic, care are o competenta functionala
(specializata) pentru aceste pricini; (iii) din punct de vedere teritorial, este exclusiv competent
tribunalul de la sediul sau domiciliul debitorului; (iv) recursul contra hotaririlor judecatorului-
sindic se judeca de Curtea de Apel, care judeca in “completuri” specializate (art.8 alin.3, teza
intii).
Asadar, instantele judecatoresti pe care art. 5 le include in categoria orgenelor
procedurii sunt tribunalul si curtea de apel. Obligatia de celeritate si obligatia de asigurare a
realizarii drepturilor si obligatiilor participantilor la procedura incumba numai acestor instante.
Asadar, nici o alta instanta judecatoreasca nu poate avea calitatea de organ al procedurii, de unde
concluzia ca referirea generala la instantele judecatoresti nu este decit partial corecta. Unele
incidente procedurale, cum ar fi exceptia de neconstitutionalitate, stramutarea sau regulatorul de
competenta, se solutioneaza fie de Curtea Constitutionala, fie de alte instante judecatoresti decit
tribunalul sau curtea de apel (spre exemplu, Inalta Curte de Casatie si Justitie este competenta sa
dea regulator de competenta , in cazul in care se iveste un conflict de competenta intre doua curti
de apel). Aceste instante nu sunt, in mod evident, organe ale procedurii.
Pricinile relative la procedura insolventei nu pot fi solutionate prin arbitraj; mai precis,
atributiile jurisdictionale ale judecatorului sindic, precizate de art. 11, sunt exclusive. Este, insa,
gresit sa se extinda aceasta interdictie la litigiile prin care debitorul ar avea de recuperat creante
de la debitorii sai. Intr-adevar, numai actiunile contra debitorului pentru recuperarea creantelor
sunt suspendate, in vederea asigurarii scopului procedurii insolventei.
In pricinile relative la procedura insolventei nu exista apel, ci numai recurs. Cu extrem de
rare exceptii66, ciclul judiciar se incheie la curtea de apel.
Judecatorul sindic este desemnat prin repartizare aleatorie in sistem informatizat, in
aceleasi conditii in care este repartizat orice judecator in orice pricina, adica in conditiile art. 53
din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara. A se observa ca textul se refera numai la
judecatorii sindici, omitind sa se refere si la judecatorii de curte de apel, care trebuie sa judece
recursuri contra hotaririlor judecatorilor sindici in “completuri” specializate. Pentru identitate de
ratiune, este logic sa admitem ca si in cazul curtilor de apel, repartizarea aleatorie se va face
dintre judecatorii specializati in proceduri de insolventa. Principiul repartizarii aleatorii este,
desigur, important, dar practic este dificila sau chiar imposibila aplicarea sa eficienta, avind in
vedere numarul mic de instante sau sectii specializate in proceduri de insolventa si numarul inca
mic de judecatori sindici sau specalizati in proceduri de insolventa. In practica, se poate ridica
exceptia lipsei repartizarii aleatorii, mai ales in cazul tribunalelor sau curtilor de apel cu 2-3
judecatori sindici sau specializati in proceduri de insolventa, ceea ce poate duce la mari
neajunsuri practice.
Judecatorul sindic are doua categorii de atributii : (i) atributii jurisdictionale; (ii) atributii
de control judiciar asupra activitatii administratorului judicia si a lichidatorului. Intr-adevar, art.
10 alin.2 limiteaza la aceste doua categorii de atributii competenta judecatorului-sindic,
readucindu-l pe acesta in pozitia sa normala, de magistrat care nu trebuie sa se implice in
administratia debitorului sau in gestiunea procedurilor de evaluare, contabilitate, plati, lichidari
etc. Evolutia competentelor judecatorului-sindic a fost una sinuoasa. In vechea reglementare a
falimentului din Codul comercial, judecatorul-sindic cumula atit atributii jurisdictionale (spre
exemplu, putea solutiona in prima instanta unele contestatii la tabelul creantelor), cit si atributii
administrative si de gestiune (aproape tate atributiile pe care, in prezent, sunt date in competenta
administratorului judiciar sau a lichidatorului). Fosta Lege nr.64/1995, in forma sa initiala, nu era
foarte departe de aceasta conceptie. Succesivle modificari ale acestei legi au dus ca, treptat,
judecatorul-sindic sa fie degravat de atributiile administrative, care au trecut in totalitate la
administratorul judiciar sau la lichidator. Judecatorul sindic a devenit un magistrat specializat,

66
Se poate imagina un recurs impotriva unei incheieri pronuntate de curtea de apel, incheiere care sa poata fi atacat
separat cu recurs. Spre exemplu, o incheiere prin care curtea de apel dispune suspendarea judecarii recursului este
atacabila separat cu recurs. Un astfel de recurs se judeca de Inalta Curte de Casatie si Justitie.
care are competente exclusive de jurisdictie a procedurii insolventei si de control judiciar al
activitatii administratorilor judiciari sau a lichidatorilor 67. Acestia din urma fie au conducerea in
tot a activitatii debitorului, fie controleaza si supravegheaza activitatea debitorului, fiind la rindul
lor sub controlul creditorilor (art. 10 alin.2 teza finala dispune ca deciziile manageriale - fie ca
sunt ale administratorului judiciar/lichidatorului, fie ca sunt ale debitorului - pot fi controlate sub
aspectul oportunitatii de creditori, prin organele acestora).
Atributiile jurisdictionale ale judecatorului-sindic pot fi rezumate la procedurile
jurisdicţionale de acoperire a pasivului debitorului aflat în insolvenţă, respectiv : (i) deschiderea
sau închiderea procedurii; (ii) contestaţiile la tabelul creanţelor sau la alte măsuri ale
administratorului judiciar/lichidatorului; (iii) trecerea la reorganizarea judiciara sau la faliment,
după caz ; (iv) anularea actelor frauduloase, a transferurilor sau a constituirilor de drepturi
patrimoniale, încheiate de debitor în perioada suspectă; (v) acţiunea în raspundere contra
asociaţilor sau contra persoanelor care au contribuit la ajungerea în stare de insolvenţă a
debitorului persoană juridică ; (vi) alte pricini prevazute in mod expres de Legea insolventei
(ex. : inlocuirea administratorului judiciar/lichidatorului ; anularea unei hotariri a adunarii
creditorilor etc.). Toate aceste atribuţii sunt, de altfel, expres reglementate de art. 11 din Legea
insolventei, fără ca printre aceste atribuţii să figureze şi recuperarea creanţelor debitorului de la
debitorii sai. Fiind vorba de o competenţă exclusivă, ea nu se poate extinde prin analogie la alte
situaţii decât cele vizate de text, în mod expres. In cazul actiunilor pentru recuperarea creantelor
debitorului, este vorba nu de creanţe contra debitorului (acestea sunt, într-adevăr, de competenţa
exclusivă a judecătorului-sindic), ci de creanţe ale debitorului contra debitorilor săi. De altfel, nu
orice pricina în care ar fi implicat debitorul trebuie judecată de către judecatorul-sindic.
Competenţa de a urmări încasarea creanţelor din averea debitorului aparţine administratorului
judiciar sau lichidatorului, aşa cum rezulta din dispozitiile art. 20 alin.1 lit. l) si ale art. 25 lit.g)
din Legea insolventei. Administratorul judiciar sau lichidatorul, pentru a-şi îndeplini această
atribuţie, poate negocia cu debitorii debitorului, poate încheia tranzacţii, cu acordul
judecătorului-sindic, şi poate declanşa fie procedurile judiciare de recuperare a acestor creanţe pe
calea dreptului comun sau cea a procedurii insolventei, fie procedurile arbitrale. Recuperarea
creanţelor debitorului prin procedurile prevăzute de Legea insolventei, adica prin procese de
competenta judecatorului-sindic, este obligatorie numai acolo unde legea impune o astfel de
procedură. Este cazul anulării actelor sau transferurilor frauduloase încheiate de debitor în
perioada suspectă, clauza de arbitraj fiind, într-adevăr, inoperantă în acest caz.
Competenta materiala in procedurile de insolventa apartine tribunalului. Din punct de
vedere teritorial, legea stabileste competenta exclusiva a trinunalului de la domiciliul sau sediul
debitorului. Din punct de vedere functional, toate procedurile aferente procedurii de insolventa
sunt dae in competenta functionala a judecatorului sindic, care este fie un judecator specializat in
astfel de proceduri, fie un judecator membru al unei sectii specializate in proceduri de insolventa,
sectie organizata la unele tribunale cu circumscriptii teritoriale mari (Bucuresti, Cluj, Timisoara,
Pitesti etc.). Actiunile care nu sunt date in competenta exclusiva a judecatorului sindic, precum si
cele care nu au legatura cu falimentul, au natura civila sau sunt date de legi speciale in
competenta altor instante nu se judeca de judecatorul sindic. Spre exemplu, nu se judeca de
judecatorul sindic cererile debitorului in pretentii contra propriilor debitori, cererile in
revendicare, contestatiile fiscale. De asemenea, in cazul in care debitorul este parte a unui
contract care a stabilit o competenta a unei instante straine sau, dupa caz, care a stabilit

67
Pentru aceasta evolutie, a se vedea : I. Turcu, op.cit., p.12 si urm.
competenta arbitrajului, judecatorul sindic nu este competent sa judece litigiile derivate dina
ceste contracte (cu exceptia cazului in care ar fi vorba de actiuni in pretentii contra debitorului).
Hotaririle judecatorului sindic sunt definitive si executorii. Ele pot fi atacate cu recurs,
dreptul la calea de atac a apelului fiind suprimat. Instanta de control judiciar este Curtea de Apel,
care se pronunta prin hotarire irevocabila. Faptul ca in tara exista 15 curti de apel, fiecare avind
propria jurisprudenta, nu este de natura a asigura unitatea si predictibilitatea solutiilor
jurisprudentiale in materie. De lege ferenda, si aceste recursuri ar trebui orientate catre Curtea de
Casatie, pentru a putea vorbi de jurisprudenta unitara.
Atributiile judecatorului-sindic sunt limitate la jurisdictia procedurii insolventei si la
controlul judiciar al activitatii administratorului judiciar/lichidatorului. Deciziile manageriale
relative la debitor sunt luate de managerul de criza sau sunt supravegheate de acesta, dupa cum
debitorului i s-a ridicat sau nu dreptul de a-si administra afacerea.

27. Administratorul judiciar si lichidatorul sunt desemnati dintre practicienii in


insolventa, persoane care exercita o profesie reglementata si care sunt organizati in Uniunea
Nationala a Practicienilor in Insolventa (UNPIR), conform OUG nr.86/2006, aprobata si
modificata prin Legea nr.259/2007.
Practicienii in insolventa sunt manageri de criza. Organizati ca profesie liberala, intr-un
ordin profesional care are autoritate disciplinara asupra acestora, practicienii in insolventa nu
sunt nici pe departe un rau necesar pentru economie, ci instrumentele indispensabile ale
procedurilor de insolventa, care reprezinta unul dintre cele mai importante mecanisme ale
economiei de piata. Prin procedurile de insolventa, in care trebuie inclus si tratamentul
extrajudiciar al crizei financiare a intreprinderii (diversele proceduri de preventie a crizelor sau
de redresare), economia de piata isi poate impune rigorile selective asupra jucatorilor pe piata
concurentiala : intreprinderilor viabile, care se pot redresa, li se ofera o modalitate concurentiala
si transparenta de salvgardare, evitind solutiile anticoncurentiale si ineficiente ale subventiilor
sau ajutoarelor de stat (experimentate din plin de Romania in anii tranzitiei), intreprinderile
neviabile fiind eliminate de pe piata, cu reintroducerea in circuitul economic a activelor acestora.
Practicienii in insolventa, au rolul esential de a pune in practica aceste proceduri, pregatind
intreprinderea sau activele reutilizabile ale acesteia pentru a fi preluate de manageri care sa poata
sa faca fata concurentei comerciale. Managerii de criza sunt cei care pregatesc terenul pentru un
nou tip de economie romaneasca, una concurentiala, si nu doar una nefunctionala, asa cum ne
eticheta raportul de tara al Comisiei Europene pe anul 2004. Adevarul este ca aceste proceduri,
ca si profesia de practician in insolventa, sunt privite cu reticenta sau cu teama, din ratiuni de
lipsa de informatie. Lipsa de informatie a determinat legiuitorul roman sa prefere procedurile de
privatizare celor de insolventa, desi privatizarea in Romania a fost un esec aproape total, si tot
lipsa de informatie a dus la fraudarea statului sau a creditorilor prin reorganizari fortate de ratiuni
politice sau socialisto-sindicale. Atit timp cit procedurile de insolventa sunt apanajul unor initiati,
cazuri de acest gen se vor putea perpetua.
In procedura reglementata de Legea insolventei, practicianul in insolventa exercita un
serviciu de interes public, fiind mandatarul judecatorului-sindic in relatiile cu participantii la
procedura. Practicianul in insolventa este interfata judecatorului-sindic cu ceilalti participanti la
procedura colectiva. Din acest motiv, exercitiul atributiilor practicianului in insolventa presupune
o relatie permanenta de colaborare si coordonare cu judecatorul sindic, bazata pe incredere.
Asa cum rezulta din Legea insolventei, administratorul judiciar poate fi desemnat din
oficiu de catre judecatorul-sindic sau poate fi numit de adunarea creditorilor sau de catre
creditorul care detine cel putin 50% din totalul creantelor ca valoare. Desemnarea din oficiu a
administratorului judiciar este provizorie, doar numirea sau confirmarea acestuia de catre
adunarea creditorilor sau de catre creditorul majoritar putind fi considerata definitiva68.
Lichidatorul este, invariabil, numit de catre judecatorul-sindic. Administratorul judiciar desemnat
provizoriu de catre judecatorul-sindic poate fi numit definitiv sau confirmat de catre adunarea
creditorilor. Administratorul judiciar in functie la data trecerii la faliment poate fi desemnat
lichidator.
Atributiile administratorului judiciar sunt foarte diverse, ele putind fi rezumate la
controlul si supravegherea debitorului (daca nu s-a dispus desesizarea, caz in care
administratorul judiciar devine conducatorul intreprinderii debitorului), reprezentarea judiciara a
acestuia, elaborarea raportului cu privire la cauzele insolventei, elaborarea inventarului activelor
debitorului si, respectiv, elaborarea listei creditorilor participanti la procedura (denumita
« tabelul creantelor »). In cazuri exceptionale, administratorul judiciar este indrituit de lege sa
elaborareze si sa implementeze un plan de rerorganizare a afacerii debitorului. Activitatea
administratorului judiciar se subsumeaza perioadei de observatie sau celei de reorganizare
judiciara. In caz de trecere la faliment (caz in care debitorul, inclusiv persoana juridica, este
orientat de lege si de procedura catre lichidarea afacerii sale), administratorul judiciar este
inlocuit cu lichidatorul. Acesta din urma are atributii similare cu cele ale administratorului
judiciar, diferind doar atributiile specifice fazei falimentului in care se afla debitorul. De precizat
ca administrtorul judiciar poate fi desemnat lichidator al aceluiasi debitor, daca s-a trecut la
faliment.

§3. Debitorul si administratorul special

28. Debitorul este, din momentul deschiderii procedurii, desesizat de afacerea sa.
Libertatea sa de decizie asupra propriei afaceri este drastic limitata. Debitorul persoana fizica,
intrucit este in faliment odata cu deschiderea procedurii insolventei, fiindu-i aplicabila procedura
simplificata, nu mai poate incheia acte juridice de sine-statator, ci numai prin reprezentantul sau
legal, lichidatorul. Persoana juridica este reprezentata de administratorul judiciar sau de
lichidator, cu exceptia cazului in care si-a declarat intentia de reorganizare, iar dreptul de a-si
administra afacerea nu i s-a ridicat. In acest din urma caz, debitorul este reprezentat de
administratorul special, care isi desfasoara activitatea sub controlul si supravegherea
administratorului judiciar aflat, la rindul sau, sub controlul judiciar al judecatorului-sindic si sub
controlul ”de oportunitate” al creditorilor, exercitat prin adunarea creditorilor sau prin comitetul
creditorilor.
Conducerea activitatii debitorului trece la administratorul judiciar sau la lichidator inca
de la deschiderea procedurii. Mandatul organelor debitorului persoana juridica inceteaza pe data
deschiderii procedurii, daca debitorul nu si-a declarat in termen intentia de reorganizare. Chiar si
in acest din urma caz, organele debitoarei persoana juridica isi pierd functia, in favoarea
administratorului special, pe data desemnarii acestuia.
Din punct de vedere judiciar, debitorul nu mai poate sta singur în proces, ci numai prin
reprezentantul sau legal, administratorul judiciar, lichidatorul sau administratorul special, dupa
caz. Chiar si in cazul in care debitorul persoana juridica isi pastreaza dreptul de administrare,

68
Afirmatia nu exclude o eventuala schimbare a administratorului judiciar, pentru motive temeinice, de catre
judecatorul sindic. Si in acest caz, adunarea creditorilor este cea care numeste noul administrator judiciar, adunarea
urmind a fi convocata in acest scop imediat dupa hotarirea de inlocuire a celui initial.
fiind reprezentat de administratorul special, debitorul este citat tot prin administratorul judiciar
ori prin lichidator, asa cum rezulta din art. 87 pct.5 si art. 243 pct.3 C.proc.civ. Dacă debitorul a
deschis un proces înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, după deschiderea acesteia,
administratorul judiciar sau, dupa caz, lichidatorul, trebuie introdus in proces, atit in tara, cit si in
procedurile ce se deruleaza in strainatate, pina la introducerea acestora in proces cauza fiind
suspendata de drept69.
Legea insolventei instituie, totusi, in beneficiul debitorului, unele drepturi procesuale cu
caracter exorbitant, care se exercita fara reprezentarea judiciara a administratorului
judiciar/lichidatorului si, uneori, in contradictoriu cu acesta. Spre exemplu, debitorul poate
formula contestatii, atit contra masurilor administratorului judiciar/lichidatorului, cit si contra
tabelelor creantelor.
Pe de alta parte, debitorul este un participant la procedura care beneficiaza de unele
drepturi si caruia ii incumba unele obligatii exceptionale, rezultate din insasi faptul deschiderii
procedurii insolventei, drepturi si obligatii care, in conditii normale, nu exista. Prin exercitiul
acestor drepturi si, respectiv, prin respectarea sau incalcarea acestor obligatii, debitorul poate
influenta in mod decisiv soarta procedurii si, ca o consecinta, si soarta drepturilor si obligatiilor
celorlalti participanti la procedura, in special, ale creditorilor. Astfel, debitorul poate contesta ca
ar fi in stare de insolventa, caz in care, daca i se respinge contestatia, el nu mai are dreptul la
reorganizare judiciara sau poate cere sa i se aplice direct procedura falimentului, odata cu
deschiderea procedurii ori poate formula recurs la hotarirea de deschidere a procedurii ; debitorul
poate, de asemenea, sa formuleze un plan de reorganizare, sa conteste masurile administratorului
judiciar/lichidatorului sau tabelele creantelor si sa atace cu recurs oricare dintre hotaririle
judecatorului sindic. Pe de alta parte, debitorul este tinut sa depuna in termen la dosar actele
prevazute de lege, sub sanctiunea trecerii la faliment si, dupa caz, a raspunderii sale civile sau
chiar penale. Debitorul participa ca invitat la adunarea creditorilor, primeste raportul final al
lichidatorului si bilantul de lichidare si participa la sedinta convocata de judecatorul-sindic
pentru solutionarea obiectiunilor si aprobarea raportului, primeste notificarea inchiderii
procedurii, putind formula obiectiuni sau recurs etc.

29. Avind in vedere ca debitorul este, de regula, desesizat dar, in acelasi timp, el este un
participant practic omniprezent la procedura, chestiunea cea mai preocupanta este aceea a
persoanei prin care se exercita aceste drepturi si se executa aceste obligatii, in cazul in care
debitorul este o persoana juridica.
Legea insolventei a introdus in acest scop, al instituirii unui organ al debitorului persoana
juridica imputernicit sa exercite drepturile si sa execute obligatiile debitorului, un participant
atipic la procedura insolventei, respectiv, administratorul special.
Din analiza art. 3 pct.26 (care defineste administratorul special) si a art. 18 (care
stabileste atributiile administratorului special) din Legea insolventei rezulta ca administratorul
special are trei tipuri de atributii :
a) in cazul in care debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea,
administratorul special are calitatea de reprezentant legal al debitorului; administratorul special
inlocuieste, practic, administratorii in functie la data deschiderii procedurii (denumiti si
69
Chestiuni delicate se ridica in privinta mandatului avocatului angajat de debitor înainte de deschiderea procedurii
insolvenţei. Fara a intra acum in detalii (pentru care trimit la Cap. VIII - Perioada de observatie), se poate considera
ca mandatul avocatului inceteaza, in baza art. 1552 pct. 3 C. civ. care prevede că mandatul se stinge, printre altele,
prin insolvabilitatea şi falimentul mandantului sau a mandatarului. Mandatul poate, totusi, sa supravietuieasca, in
cazul in care el este ratificat de administratorul judiciar/lichidator.
administratori “statutari”), ceea ce contravine in mod evident ideii ca debitorul isi pastreaza
dreptul de a-si administra averea;
b) dupa ce “debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare”, adica, in cazul trecerii la
faliment sau in cazul in care dreptul de administrare s-a ridicat la cerere (in conditiile art. 47
alin.3), administratorul special reprezinta interesele asociatilor sau ale actionarilor; intr-adevar,
conform art. 18 alin.1, teza finala, “dupa ridicarea dreptului de administrare, debitorul este
reprezentat de administratorul judiciar sau de lichidator, care ii conduce si activitatea comerciala,
iar mandatul administratorului special va fi redus [subl.n.] la a reprezenta interesele asociatilor
sau ale actionarilor”; un administrator special numit de adunarea generala in perioada cind
debitorului nu i se ridicase dreptul de administrare poate deveni dupa ridicarea acestui drept
reprezentantul intereselor actionarilor;
c) indiferent de momentul in care se pozitioneaza in timp numirea administratorului
special, acesta exercita unele drepturi ale debitorului (ex. : formuleaza contestatii) sau particpa,
in numele debitorului, la unele acte de procedura (ex. : la judecarea actiunilor in anularea actelor
incheiate in perioada suspecta, la facerea inventarului dupa intrarea in faliment) ori primeste in
numele debitorului anumite acte ale procedurii (raportul final, “bilantul de inchidere”, notificarea
inchiererii procedurii etc.); aceste atributii rezulta din art. 18 alin.2 din Legea insolventei si sunt
in contradictie evidenta cu dispozitia mai sus citata a art. 18 alin.1 teza finala, dupa care
mandatul administratorului special se restringe la a reprezenta interesele actionarilor sau ale
asociatilor.
Exista o contradictie inexplicabila intre ideea “pastrarii dreptului de administrare” al
debitorului si institutia administratorului special care ii “administreaza activitatea”, ii exercita
drepturile si ii executa obligatiile, pe perioada cit debitorul isi pastreaza dreptul de administrare.
Ori debitorul isi pastreaza dreptul de administrare si nu mai este nevoie de un mandatar
obligatoriu care sai ii exercite drepturile, ori debitorul este desesizat, si atunci este necesar un
mandatar, fie el si ad-hoc, care sa ii exercite drepturile pe care nu le poate exercita personal.
Legea insolventei prevede, insa, pentru situatia in care debitorul este desesizat, ca
administratorul special ii reprezinta exclusiv pe actionari (??!), pentru debitor el avind doar
menirea de a participa la judecarea actiunilor in anulare, la facerea inventarului si de a primi
raportul final, bilantul de inchidere si notificarea inchiderii procedurii. Dar debitorul ramine fara
reprezentare in situatiile aratate mai sus. As putea spune ca Legea insolventei a reglementat
institutia administratorului special tocmai invers decit trebuie, adica, nu pentru cazul in care
debitorul ar fi fost desesizat si ar fi avut nevoie de un mandatar care sa ii exercite drepturile, ci
pentru situatia in care nu este desesizat si nu ar fi avut, in mod normal, nevoie sa fie reprezentat
de un alt mandatar decit administratorii sai initiali. Cele doua texte referitoare la administratorul
special, mai sus citate sunt in contradictie cu dispozitiile art. 11 alin.2, teza a doua, conform
carora atributiile manageriale apartin administratorului judiciar sau lichidatorului ori, in mod
exceptional, debitorului, daca acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-si administra averea. Dupa cite
se poate observa, legea nu face, in cuprinsul acestui text, nici o referire la administratorul special,
acesta avind, in conceptia initiala a proiectului Legii insolventei un rol complet diferit de cel care
i-a fost acordat prin Legea propriu-zisa a insolventei. Administratorul special era conceput initial
ca un mandatar al debitorului pentru perioada in care acesta ar fi fost desesizat, adica i s-ar fi
ridicat, la cererea creditorilor sau automat, pentru trecerea la faliment, dreptul de a-si administra
averea. O anumita contradictie exista si fata de art. 11 alin.2 teza a treia, conform careia deciziile
manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunitatii de catre creditori, prin organele acestora.
Se observa ca nu se face distinctie intre deciziile manageriale ale administratorului
juridiciar/lichidatorului si cele ale debitorului. Si acestea din urma decizii manageriale sunt sub
controlul de oportunitate al creditorilor, care se substituie sau se adauga, in acest fel, actionarilor
sau organelor de control si supraveghere ale societatii comerciale debitoare, din moment ce, prin
definitie, debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea70.

§4. Creditorii

30. Creditorii indreptatiti sa participe la procedura au calitatea de participanti procedura,


calitate care se poate manifesta fie ca membrii ai unei colectivitati organizate, in adunarea
creditorilor sau in comitetul creditorilor, fie in mod individual, in conditii concursuale si
egalitare. Trebuie precizat insa ca nu toti creditorii unui debitor fata de care s-a deschis
procedura insolventei sunt si participanti la procedura. Este cazul creditorilor care nu si-au depus
in termen declaratie de inregistrare a creantei si a pretinsului creditor. Pe de alta parte, unii
creditor “scapa” procedurii, in timp ce unii creditori sunt participanti precari la procedura,
drepturile lor fata de debitor si fata de ceilalti creditori fiind incomplete sau conditionate.

31. Adunarea creditorilor. Procedura insolventei este o procedura colectiva intrucit


instituie o colectivitate organizata a creditorilor71. Intr-adevar, principalele drepturi ale
70
O serie de alte chestiuni relative la institutia administratorului special au ramas neclarificate in Legea insolventei.
Pentru amanunte, a se cedea Gh. Piperea, op.cit., p. 310-313.
71
Cu toate acestea, o procedura poate fi deschisa la cererea unui singur creditor sau poate sa se deruleze cu un singur
creditor inscris in tabelul creantelor. Pentru explicatia acestui paradox, a se vedea I. Turcu, op.cit., p.330 si urm.
Legislatia franceza a renuntat inca din 1985 la adunarea creditorilor. Actiunea colectiva a creditorilor se asigura
printr-un reprezentant al creditorilor, mandatar al justitiei desemnat de tribunal, avind puterea de actiona in numele
si in interesul creditorilor. In doctrina (I. Turcu, op.cit., p.331) s-a aratat ca acest reprezentant este singurul abilitat sa
actioneze atat in interesul colectiv al creditorilor, cat si in interesul individual al fiecaruia dintre acestia (?!). Situatia
din legislatia franceza nu este singulara. Legea italiana, care dateaza inca din anul 1942, nu reglementeaza nici ea
adunarea creditorilor ca organ al procedurii. In schimb, este reglementat un comitetul al creditorilor, numit prin
hotararea judecatorului delegat, care este compus din trei sau cinci membri si are un rol consultativ, opinia sa find
ceruta atunci cand tribunalul sau judecatorul delegat o considera oportuna. US Bankruptcy code reglementeaza
atributia administratorului (trustee) de a numi unul sau mai multe comitete ale creditorilor chirografari sau ale altor
categorii de creditori. De regula, un asemenea comitet este alcatuit din titularii celor mai importante sapte creante.
Comitetul este mandatarul masei creditorilor si in aceasta calitate are atributii de investigatie si de asistare a
debitorului in administrarea averii si in elaborarea planului. Comitetul ii informeaza pe creditori despre activitatea
debitorului si negozieaza cu debitorul masurile de protectie a intereselor creditorilor in cadrul planului. Personal sunt
pentru renuntarea la adunarea creditorilor, in favoarea mentinerii comitetului creditorilor ca unic organ colectiv de
decizie si reprezentare. Principalele trei motivatii sunt urmatoarele : (i) deciziile se iau in functie de valoarea
creantei, si nu de numarul creditorilor, ceea ce inseamna ca voturile decisive apartin creditorilor mari, care sunt, in
acelasi timp, si creditori privilegiati, fata de creditorii chirografari ei fiind dublu favorizati, prin rangul creantei si
prin forta voturilor, care le permite orientarea discretionara a deciziilor adunarii in faovarea lor, inclusiv in privinta
desemnarii administratorului judiciar sau a lichidatorului ; in ultima vreme, dupa ce competenta numirii
administratorului judiciar si a lichidatorului a fost deplasata dinspre judecatorul sindic catre adunarea creditorilor,
mari creditori de stat (ANAF si AVAS) au ajuns sa contoleze practic intreaga procedura si, in special, procedura de
numire si remuneratia administratorilor judiciari sau a lichidatorilor, ceea ce poate ascunde mari fraude si coruptie ;
(ii) procedura insolventei este o procedura complexa, care necesita atentie, interes ridicat si permanent fata de
publicatiile Buletinului procedurilor de insolventa si, in genere, cunostinte aprofundate de specialitate pentru a fi
utilizata la adevarata sa valoare ; or, creditorii, in marea lor majoritate, se complac sau sunt prada unei sfinte
ignorante, ceea face inutila adunarea creditorilor ; (iii) adunarea creditorilor se convoaca si se tine greu, formalitatile
aferente convocarii si derularii acestora punind serios in discutie principiul celeritatii procedurii. Renuntarea la
adunarea creditorilor ar pune in centrul procesului decizional comitetul creditorilor, un organism constituit de un
numar mic de reprezentanti ai creditorilor, acestia fiind persoane avizate, care sa stie sa negocieze cu administratorul
judiciar sau lichidatorul, sa stie sa controleze eficient decizia manageriala sub aspectul oportunitatii si care sa poata
creditorilor – controlul de oportunitate al deciziilor manageriale, numirea administratorului
judiciar, votul asupra planului de reorganizare – se exercita cu titlu colectiv si organizat, in
adunare creditorilor sau, dupa caz, in comitetul creditorilor.
Adunarea creditorilor reprezinta totalitatea creditorilor indreptatiti sa participe la
procedura, adica acei creditor care au formulat si li s-a admis, in tot sau in parte, o cerere de
inregistrare a creantei in tabelul creantelor, ceea ce rezulta din dispozitiile art. 72 alin. (3) teza a
doua din Legea insolventei. Momentul dupa care creditorii inscrisi in tabelul preliminar de
creante pot participa la adunarile creditorilor este cel al afisarii tabelului preliminar. Desigur ca,
dreptul de a participa la adunarile creditorilor dupa afisarea tabelului preliminar este supus
conditiei definitivarii tabelului creantelor, ceea ce inseamna ca, daca in urma admiterii unei
contestatii la tabelul de creante, o creanta este respinsa, dreptul de a participa la adunarea
creditorilor al creditorului care, odata cu admiterea contestatiei, devine un pretins creditor, este
desfiintat retroactiv, cu consecinta nulitatii votului sau, dat anterior in adunarea creditorilor.
Nu pot fi convocati si nu pot participa la adunarea creditorilor acei creditori ale caror
creante nu au fost admise si, deci, nu au fost inregistrate in tabelul preliminar.
Adunarea creditorilor este convocata si prezidata de administratorul judiciar sau de
lichidator, daca legea sau judecatorul sindic nu dispun altfel. Adunarea creditorilor poate fi
convocata si de comitetul creditorilor, precum si de creditorii care reprezinta cel putin 30% din
totalul valoric al creantelor contra debitorului. Convocarea trebuie sa cuprinda in mod explicit
ordinea de zi. Cu exceptia cazului in care la sedinta ar particpa toti creditorii, nici o deliberarea
asupra unei chestiuni care nu figureaza pe ordinea de zi nu este valabila. Creditorii pot fi
reprezentati in adunarea creditorilor. In plus, este permis votul prin corespondenta, in
modalitatea prevazuta de art. 14 alin.4 (textul incepe cu sintagma “daca legea nu interzice
expres”, continuind cu afirmarea votului prin corespondenta; tehnica reglementarii nu este
tocmai fericita). La sedinta adunarii creditorilor pot participa 2 delegati ai salariatilor, care vor
vota pentru creantele salariatilor. De regula, la sedinta este prezent si debitorul, dar el nu are
dreptul de a participa la deliberari. Secretariatul sedintei este asigurat de administratorul judiciar
sau de lichidator, dupa caz. Persoanele care asigura secretariatul vor redacta un proces verbal al
sedintei, care va fi semnat de presedintele sedintei, de membrii comitetului creditorilor, de
administratorul judiciar/lichidator (daca nu acesta este presedintele de sedinta), si va fi depus la
grefa instantei.
In adunarea creditorilor, decizia se ia prin vot majoritar, in calculul majoritatii luindu-se
drept criteriu valoarea creantei, si nu numarul de voturi per persona. In anumite situatii special
prevazute de lege, majoritatile se formeaza dupa alte criterii sau, pentru ca votul sa fie valabil,
sunt necesare unele formalitati prealabile. Spre exemplu, in cazul votului asupra planului de
reorganizare, majoritatile se formeaza, mai intii, in cadrul aceleiasi clase de creditori, dupa care
se ia in calcul numarul de clase de creditori. In cazul in care se propune numirea sau inlocuirea
unui administrator judiciar sau a unui lichidator, votul majoritar este valabil cu conditia ca, in
prealabil, sa se fi obtinut avizul comitetului creditorilor.
Legea insolventei stabileste un cvorum minim, de 30% din totalul valoric al creantelor
fata de debitor. In privinta cvorumului, Legea insolventei precizeaza ca la sedinta adunarii
creditorilor trebuie sa participe cel putin jumatate plus unul dintre membrii comitetului
creditorilor. Hotarirea se poate adopta cu votul creditorilor reprezintind majoritatea valorica a

sa reprezinte realmente colectivitatera creiditorilor, adica masa creditorilor chirografari, acei creditori care, oricum,
suporta cele mai multe dintre restrictiile de drepturi rezultate din aplicarea procedurii insolventei fata de debitorul
lor. Este, cu siguranta, un subiect de reflectie pentru o viitoare modificare a Legii insolventei.
creantelor reprezentate in adunare. La formarea majoritatii nu se va tine cont de voturile date in
conflict de interese. Spre exemplu, un creditor care intentioneaza sa implementeze un plan de
reorganizare a debitorului, nu va avea drept de vot asupra planului. Un creditor care
intentioneaza sa ofere ca pret sau ca o parte din pret pentru dobindirea unui bun al debitorului in
procedurile de vinzare, nu va avea drept de vot in adunarea creditorilor unde se propune
aprobarea acestei “vinzari” (in fapt, este vorba de o dare in plata, care poate schimba ordinea de
preferinta, motiv pentru care operatiunea trebuie aprobata in prealabil de adunarea creditorilor,
cu exceptia cazului in care creditorul ofertant este chiar creditorul care beneficiaza de o garantie
reala asupra bunului ce urmeaza a fi vindut). Legea interzice dreptul de vot unor creditori si in
anumite situatii speciale, cum ar fi adunarea creditorilor in care se voteaza planul, in cadrul
careia afiliatii debitorului nu pot vota planul. In toate aceste cauri, este vorba de a proteja buna-
credinta a creditorilor in contra intentiilor de falsificare a voturilor sau a vointei colective.
Creditorii care au votat contra hotaririi adunarii creditorilor sau cei care au lipsit motivat
de la adunarea respectiva pot ataca cu actiune in nulitate hotarirea adunarii creditorilor, cerind
judecatorului sindic desfiintarea acesteia, dar numai pentru motive de legalitate, nu si pentru
motive de oportunitate.

32. Comitetul creditorilor trebuie desemnat de judecatorul-sindic in cel mai scurt timp
de la intocmirea si afisarea tabelului preliminar.
Intr-o prima faza, judecatorul sindic desemneaza un comitet al creditorilor provizoriu,
format de 3-7 creditori, dintre creditorii cu creante garantate, bugetare si chirigrafare cele mai
mari. Pentru necesitatile procedurii, judecatorul sindic va desemna si un presedinte al
comotetului creditorilor, in persoana caruia va fi citat comitetul creditorilor si care va sta in
justitie in numele comitetului creditorilor. Ulterior desemnarii provizorii a comitetului
creditorilor, in prima adunare a creditorilor (care nu se poate intruni mai devreme de afisarea
tabelului preliminar, intrucit nu se poate sti care dintre creditorii petenti in cererile de inregistrare
a creantelor sunt acceptati sau nu pe tabelul preliminar, deci sunt sau nu participanti la
procedura) se va mentine comitetul creditorilor desemnat provizoriu de judecatorul sindic, sau se
va numi un alt comitet sau o alta componenta a comitetului.
Practic, pina la desemnarea unui comitet al creditorilor trec aproximativ 5 luni, necesare
afisarii tabelului preliminar. Intrucit nici adunarea creditorilor nu se poate intruni mai devreme
de afisarea tabelului creantelor, inseamna ca, timp de aproximativ 5 luni, administratorul judiciar
sau lichidatorul nu prea are cui sa dea socoteala, din punct de vedere al oportunitatii deciziilor
sale manageriale, ceea ce contravine principiului controlului managerial. In plus, un act de
procedura esential, negocierea onorariului, nu se poate efectua in nici un fel pe toata aceasta
indelungata perioada, ceea ce poate crea o anumita incertidunie referitoare la statul practicianului
in cadrul procedurii.
Atributiile comitetului creditorilor sunt enumerate de art. 17, dar unele dintre aceste
atributii sunt prevazute si de texte speciale, dispersate in intreaga Lege a insolventei. Dintre
acestea, cele mai importante sunt : (i) controlul de oportunitate al deciziilor manageriale ale
administratorului judiciar/lichidatorului ori ale debitorului; (ii) introducerea actiunii in anulare a
actelor debitorului din perioada suspecta sau a actiunii in raspunderea conducatorilor debitorului
persoana juridica, daca administratorul judiciar/lichidatorul omit sa introduca astfel de actiuni;
(iii) negocierea onorariului practicianului in insolventa si avizarea numirii sau a inlocuirii sale;
(iv) formularea cererii de ridicare a dreptului debitorului de a-si administra averea. Comitetul
creditorilor este citat pentru a participa la unele momente importante ale procedurii, cum ar fi
inlocuirea administratorului judiciar/lichidatorului sau aprobarea planului de reorganizare.
Membrii comitetului creditorilor sunt obligati sa participe la toate adunarile creditorilor, lipsa lor
putind duce la nulitatea hotaririlor adunarii generale.
Comitetul creditorilor se intruneste lunar sau, la cerea a cel putin doi dintre membrii sai
sau a administratorului judiiar/lichidatorului, ori de cite ori este necesar.
Deciziile comitetului creditorilor se iau cu majoritatea voturilor membrilor sai, cuantumul
sau calitatea creantei reprezentante de membrii comitetului creditorilor neavind relevanta. Este
interzis votul acelui membru al comitetului creditorilor care se afla, datorita interesului propriu,
in conflict cu interesul colectiv al creditorilor participanti la procedura. Deciziile comitetului
creditorilor pot fi contestate in adunarea creditorilor, care le poate anula sau modifica prin vot.

33. Drepturile si obligatiile individuale ale creditorilor. Procedura insolventei este o


procedura concursuala in cadrul careia creditorii indreptatiti sa participe la procedura isi pot
manifesta pe deplin drepturile individuale ale creditorilor. Procedura insolventei este și o
procedura egalitara, intrucit creditorii isi manifesta, in cadrul acelaiasi clase de creditori,
drepturi si obligatii egalitare.
Interesul comun al colectivitatii creditorilor nu exclude interesele individuale, eventual
conflictuale ale creditorilor. Creditorii se pot contesta intre ei. Fiecare creditor este in concurenta
cu ceilalti, urmarind sa-si maximizeze procentul de recuperare a creantei. Ceea ce primeste un
creditor diminueaza sansele celorlalti de a-si recupera creantele. De aceea poate parea paradoxal
sa se vorbeasca, in aceste conditii, despre interesul comun al creditorilor participanti la
procedura72. Cu toate acestea, art. 17 alin. (5) il obliga sa se abtina de la vot, in comitetul
creditorilor, pe acel creditor care, in problema supusa la vot, are un interes individual
inconciliabil cu interesul colectiv al masei credale.
In adunarile creditorilor, nu se poate neutraliza prin vot un drept individual al creditorilor
si nici nu se pot impune obligatii individuale acestora, altele decit cele asumate constient si
individual de creditori. Spre exemplu, nu se poate obliga un creditor prin votul celorlati creditori
sa renunte la o parte sau la totalitatea creantei sale, sa isi converteasca creantele in actiuni emise
de debitor, sa se refuze dreptul de a contesta hotarirea adunarii creditorilor etc.
Asa cum rezulta din art. 74 alin.2 si din art. 3 pct.8 din Legea insolventei, creditorii care
au calitatea de participanti la procedura au dreptul individual de a participa si a vota la adunarea
creditorilor, inclusiv prin corespondenta, de a fi desemnat membru in comitetul creditorilor, de a
participa la distributiile de fonduri rezultate din reorganizarea debitorului sau din lichidarea prin
faliment a averii debitorului, de a fi informat sau notificat cu privire la desfasurarea procedurii,
de a contesta masurile administratorului judiciar/lichidatorului, inclusiv tabelele de creanta, de a
contesta creanta unuia sau mai multor creditori sau numai rangul acestora etc. Trebuie precizat
ca, pina la afisarea tabelului preliminar al creantelor, nimic nu este cert in privinta calitatii
creditorilor de participanti la procedura. Intr-adevar, conform art. 72 alin.3 teza a doua, numai
creditorii care apar in tabelul prelimar al creantelor, astfel cum acesta a fost afisat, au dreptul de
a participa la prima adunare a creditorilor, drepturile prevazute de art. 74 alin.2 fiind dobindite
numai de creditorii care apar in tabelul definitiv al creantelor. Pe de alta parte, concluzia rezulta
si din definitia creditorului indreptatit sa participe la procedura, adica acel creditori care a
formulat si i-a fost admisa, in total sau in parte, o cerere de inregistrare a creantei pe tabelul
definitiv (art. 3 pct.8). Or, tabelul definitiv al creantelor nu poate fi afisat mai devreme de
expirarea termenului de notificare, de depunere a cererii de inregistrare a creantelor si de
72
I. Turcu, op.cit., p.329.
contestatii, la care trebuie adaugate termenul sau termenele de solutionare a contestatiilor (este
adevarat ca Legea insolventei permite judecatorului sindic sa curme aceasta perioada de
incertitudine, intrucit una sau mai multe creante contestate pot fi trecute in tabel cu titlu
priovizoriu, ceea ce permite disjungerea contestatiei de procedura de afisare, adica defintivarea
partiala a tabelului creantelor). Aceasta inseamna ca, pina la definitivarea tabelului creantelor,
creditorii care au facut cerere de inregistrare a creantei nu sunt indreptatiti sa participe la
procedura (?!!).
Nici un creditor care a formulat cerere de inregistrare a creantei nu are calitatea de
creditori indreptatit sa participe la procedura pina la definitivarea tabelului creantelor, chiar daca
creanta sa nu a fost contestata. Pare greu de crezut ca tocmai creditorii care au formulat cerere de
intregistrare a creantei, ba mai mult, nici nu au fost contestati in vreun fel, sa fie lipsiti de cel mai
elementar drept, acela de a participa la procedura. Dar aceasta este singura concluzie care rezulta
din art. 3 pct.8, art. 74 alin.2 si art. 72 aln.3 teza a doua din Legea insolventei. Singurele drepturi
pe care la au creditorii in aceasta perioada pina la definitivarea tabelului definitiv sunt : dreptul
de a formula cererea de inregistrare a creantei, dreptul de a contesta decizia administratorului
judiciar/lichidatorului de a refuza inregistrarea creantei ori de a o inregistra numai partial sau fara
garantii, dreptul de a contesta alte creante. In masura in care nu este vorba de chestiuni
contencioase, la care sa fie parte, creditorii nici macar nu trebuie sa fie citati. In plus, procedurile
se deruleaza prin Buletinul procedurilor de insolventa, adica aproape clandestin pentru acei
creditori care nu au cunostinta de existenta acestui instrument al procedurii insolventei. Este un
aspect paradoxal al Legii insolventei, care poate ridica probleme de constitutionalitate, pe motiv
ca bareaza liberul acces la justitie al creditorilor. Este o chestiune preocupanta de lege ferenda,
intrucit, prin deschidere procedurii insolventei, creditorii sufera serioase limitari sau restrictii ale
drepturilor atasate, in mod obisnuit, creantei lor si sunt tinuti de o serie de obligatii, cum ar fi
obligatia de a-si formula in termen cererea de inscriere a creantei sale, obligatia de a respecta
eventualele masuri de modificare a creantei lor prin planul de reorganizare, obligatia de a
respecta ordinea de preferinta la distributia fondurilor rezultate din lichidare etc.
Nu sunt creditori indreptatiti sa participe la procedura si, deci, nu beneficiaza de
drepturile aferente acestei calitati si nici nu le incumba obligatiile ce decurg din aceasta calitate :
a) creditorii care nu si-au declarat in termen legal creanta contra debitorului ; Legea
insolventei creează numai condiţiile participării creditorilor la procedura insolventei, fiind
obligatorie notificarea creditorilor, cunoscuti sau necunoscuti, referitoare la deschiderea
procedurii, dar creditorii care, pina la expirarea perioadei de inregistrare a declaratiilor de
creanta, nu s-au inscris la masa credala, sunt straini de procedura ; consecintele tardivitatii cererii
de inregistrare a creantei sunt drastice, intrucit, pina la inchiderea procedurii creanta nu poate fi
in nici un caz recuperata, dat fiind efectul suspensiv al deschiderii procedurii iar daca debitorul
este radiat dupa inchiderea procedurii, creanta se stinge definitiv ; tot ce poarte spera un creditor
cu creanta neinscrisa este ca debitorul sa nu fie radiat dupa inchiderea procedurii, ceea ce este
exceptional si, in plus, contine si riscul prescriptiei creantei ; de remarcat ca, in vechea forma a
fostei Legi nr.64/1995, de dinainte de modificarea acesteia din 2004, creanta neinscrisa in termen
nu era considerata straina de procedura, ci era inscrisa pe tabelul creantelor, cu titlu de « creanta
tardiva », care avea regimul creantei provizorii sau conditionate ; creditorul care nu a fost
notificat in conditiile art. 7 si, astfel, nu si-a depus declaratie de creanta in termenul stabilit de
judecatorul-sindic, poate formula declaratie de creanta ulterior expirarii acestui termen; nefiind
inca inscris pe tabelul preliminar, acest creditor are pozitia pretinsului creditor;
b) creditorii ale caror creante sunt contestate, nefiind trecute in tabelul creantelor ; acestia
sunt, practic, straini de procedura, cel putin pe perioada solutionarii contestatiei ei neavind
plenitudinea drepturilor creditorilor indreptatiti sa participe la procedura ; intr-adevar, „creditorul
indreptatit sa participe la procedura” este creditorul care a cerut si a obtinut, in tot sau in parte,
inscrierea la masa credala si care, in aceasta calitate, are toate drepturile aferente procedurii, in
timp ce „creditorul” este cel care a cerut inscrierea creantei sale la masa credala si care poate face
dovada creantei sale (art.3 pct.7); per a contrario, pretinsul creditor, a carei creanta a fost in
totalitate respinsa, nu este un creditor in sensul art.3 pct. 7, din moment ce, cel putin pe perioada
solutionarii contestatiei, el „nu poate face dovada creantei sale”, deci nu este un participant la
procedura; pretinsul creditor are dreptul de a contesta refuzul sau omisiunea trecerii sale pe tabel;
in aceasta contestatie, pretinsul creditor are calitatea de parte in proces, fara a avea si calitate de
participant la procedura; judecatorul-sindic poate decide ca acest pretins creditor sa fie trecut
provizoriu pe tabelul creantelor, caz in care el capata regimul juridic al creditorului caruia
creanta i-a fost inregistrata provizoriu.
In cazul in care un creditor a fost admis pe tabel si ulterior se formuleaza contestatie,
obisnuita sau pentru dol, fals sau eroare esentiala, la inscrierea sa pe tabel, acest creditor devine
un creditor contestat, dar nu si un pretins creditor. Cu exceptia cazului in care judecatorul-
sindic a decis sa inscrie aceasta creanta in tabel cu titlu de creanta provizorie, creditorul astfel
contestat ramina un participant propriu-zis la procedura, cu drepturi si obligatii depline, intrucit
cel putin pina la admiterea contestatiei, creditorul „a putut face dovada creantei sale”, in sensul
art. 3 pct. 7, motiv pentru care a si fost trecut pe tabelul creantelor in urma procedurii de
verificare a creantei derulata de catre administratorul judiciar. Asadar, nu orice creditor contestat
este un creditor strain de procedura.
Legea insolventei reglementeaza si o categorie de participanti precari la procedura, a
caror creanta este provizorie, fiind conditionata de admiterea sau respingerea contestatiei ce are
ca obiect creanta in cauza. Intr-adevar, judecatorului-sindic poate decide ca o creanta contestata
si netrecuta initial pe tabelul creantelor, sa fie trecuta totusi pe tabel, cu titlu de creanta inscrisa
provizoriu. Provizoratul poate privi fie creanta in totalitatea sa, fie rangul creantei. Creditorul in
cauza este un creditor provizoriu, un participant precar la procedura, care nu beneficiaza de
toate drepturile prevazute pentru creditorii indreptatiti sa participe la procedura.
Drepturile creditorului provizoriu nu sunt foarte clar precizate in Legea insolventei. Art.
74 alin. (2) dispune ca, după înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creanţelor
înregistrate în tabelul definitiv pot să participe la votul asupra planului de reorganizare sau la
orice repartiţii de sume în caz de faliment în procedura simplificată. Textul nu face nici o
referire, dar nici vreo distinctie in privinta creditorului provizoriu. Doar art. 127 dispune ca, in
cazul trecerii la faliment, cu ocazia distributiilor partiale, vor fi provizionate sume proportionale
datorate creditorilor cu creante admise provizoriu, in conditiile prevazute de lege pentru
creantele sub conditie, sumele provizionate fiind indisponibilizate pina la solutionarea
contestatiei ori, in extremis, pina la inchiderea procedurii. In rest, creditorul provizoriu nu are
niciunul dintre drepturile creditorului indreptatit sa participe la procedura; el nu este un
participant cu drepturi depline la procedura, avind dreptul doar la indisponibilizarea
(„provizionarea”) in vederea unei viitoare distributii a unor sume proprotionale cu creanta sa; el
nu are dreptul de a participa la adunarile creditorilor sau la comitetul creditorilor.

§5. Auxiliarii
34. Atit judecatorul sindic, cit si administratorul judiciar/lichidatorul au dreptul de a
desemna persoane de specialitate, pentru a-i sprijini in indeplinirea atributiilor lor.
Art. 10 permite judecatorului sindic sa-si desemneze persoane de specialitate, prin
incheiere, stabilindu-i si remuneratia, care se achita din fondul de lichidare 73. Fara a fi in prezenta
unei precizari expres, consider ca este vorba, in cazul prevazut de art. 10, exclusiv de practicinei
in insolventa, care sa-l asiste pe judecatorul-sindic in demersul de admitere in principiu a unui
plan de reorganizare. Nu poate fi vorba, in acest caz, nici de avocati, nici de experti, nici de
evaluatori, intrucit toate atributiile manageriale referitoare la procedura au fost date in comptenta
exclusiva a administratorului judiciar/lichidatorului, acesta fiind cel care, in conditiile art. 23, ar
putea angaja astfel de persoane de specialitate.
Spre deoesbire de art. 10, art.23 permite administratorului judiciar/lichidatorului sa
angajeze persoane de specialitate (experti, evaluatori, avocati, chiar alti practicieni in insolventa),
care sa-l asiste in indeplinirea sarcinilor sale sau care sa efectueze diferite demersuri ce tin de
lichidare (cum ar fi declansarea si/sau sustinerea unor litigii sau arbitraje pentru recuperarea
creantelor debitorului), dar numai cu aprobarea comitetului creditorilor. Remuneratia acestor
persoane de specialitate se suporta din averea debitorului, cu titlu de cheltuieli de procedura. Art.
23 permite angajarea persoanelor de specialitate, fara acordul comitetului creditorilor, daca se
stabileste ca remuneratia acestora se va achita din fondul de lichidare.

§6. Pozitia asociatilor, a actionarilor sau a membrilor persoanei juridice in cadrul


procedurii insolventei

35. Asociatii, actionarii sau membrii debitorului persoana juridica nu au dreptul sa


participe direct la procedura insolventei, drepturile lor, privite colectiv, fiind exercitate de
administratorul special.
Legea nu reglementeaza nici o sanctiune explicita pentru omisiunea desemnarii
administratorului special de catre adunarea generala a asociatilor/actionarilor, nici in privinta
debitorului, nici in privinta actionarilor. Din moment ce Legea insolventei dispune ca actionarii
sunt reprezentati in cadrul procedurii exclusiv prin administratorul special, inseamna ca
omisiunea desemnarii acestuia ii face pe actionari sa fie complet straini de procedura.
Asociatii/actionarii pot, totusi, sa formuleze, individual, cereri de interventie, fie
accesorii, fie principale, si sa formuleze individual recurs contra hotaririlor judecatorului-sindic
pronuntate in proceduri necontencioase. Legea insolventei a eliminat asociatii/actionarii din
rindurile participantilor directi la procedura, calitatea lor de creditori ai debitorului pentru creanta
reziduala rezultata din detinerea de parti sociale/actiuni devenind indiferenta pentru procedura
insolventei. Asociatii/actionarii debitorului nu mai au nici calitatea de persoane indreptatite sa
propuna un plan de reorganizare. Daca fosta Lege nr.64/1995 permitea asociatilor/actionarilor sa
se reuneasca in adunari generale, desemnate drept participanti la procedura si sa exercite anumite
drepturi cu caracter limitat referitoare la procedura colectiva, Legea insolventei a eliminat
aceasta adunare generala din rindul participantilor la procedura. Totusi, pe fundalul legislatiei
societatilor comerciale, drepturile obisnuite ale asociatilor/actionarilor se pastreaza, acestea
putind fi exercitate, in principal, in afara procedurii, desi Legea insolventei contine unele
73
Textul continua cu sintagma “in conformitate cu criteriile stabilite prin Hotarire de Guvern”. Aceasta este o
reminiscenta nejustificata a fostei Legi nr.64/1995, care vorbea de astfel de hotarire de guvern relativ la remuneratia
administratorului judiciar/lichidatorului, care in prezent este stabilita pe baza criteriilor stabilite in OUG nr.86/2006,
si nu prin hotarire de guvern. In orice caz, in prezent nu exista o astfel de hotarire de guvern, ceea ce ar putea face
textul legal inaplicabil in cazul in care textul ar fi aplicat ad litteram.
mecanisme care fac posibila chiar in cadrul procedurii insolventei distributia valorii reziduale si
partajul intre actionari74. Pe de alta parte, unele interferente ale asociatilor/actionarilor cu
procedura insolventei se pastreaza : spre exemplu, administratorul special este desemnat in
adunarea generala a asociatilor/actionarilor, iar unele masuri necesare implementarii unui plan de
reorganizare (majorari de capital, vinzari de active de valoare mare, fuziuni, divizari etc)
presupun hotariri ale adunarii generale a asociatilor/actionarilor.
Într-o societate comercială normala, management-ul societăţii este în principal controlat
de asociaţi/actionari prin intermediul adunarii generale, al cenzorilor ori, in sistemul dualist de
administrare, prin consiliul de supraveghere. Într-o societate comercială în insolvenţă sau în
pragul insolvenţei, controlul acţionarilor asupra management-ului se transferă la creditori. O
societate aflata in pragul insolventei isi orienteaza afacerea catre operatiunile impuse de creditori
(care, pentru a nu recurge la executari silite si pentru a continua sa finanteze societatea, impun
diferite conditii pentru reesalonari), comportamentul managerial fiind dictat mai mult de
interesele creditorilor si mai putin de interesele actionarilor. O societate in insolventa intra,
practic, total sub controlul creditorilor. Controlul management-ului debitorului revine
creditorilor, control exercitat prin adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor. Activitatea
desfăşurată în procedura insolvenţei este controlata doar din punct de vedere judiciar de
judecătorul sindic. Intr-un sens larg, instituirea procedurii insolventei este, in sine, o preluare
ostila a societatii in cauza, din moment ce controlul se transfera de la actionari la creditori. Intr-
adevar, rolul asociatilor/actionarilor societatii aflata in insolventa este redus pina la estompare.
Practic, de la data deschiderii procedurii insolventei, adunarea generala a asociatilor/actionarilor
(AGA) isi vede suspendate atribuţiile principale. AGA se mai poate implica doar in desemnarea
administratorului special ori in procedurile de majorare a capitalului, fuziune sau divizare
necesare pentru implementarea unui plan de reorganizare. In cadrul procedurii, eventualele
drepturi ale asociatilor/actionarilor sunt exercitate de catre administratorul special, consacrat de
Legea insolventei drept mandatar al acestora. Procedura insolvenţei permite o adevărată preluare
ostila75, fie de către terţi fie de către creditori. Aceştia din urma, prin diferite tehnici de inginerie
financiare, pot plăti acţiunile societăţii în insolvenţă prin creanţele deţinute.

Subcapitolul II
Deschiderea procedurii insolventei

Sectiunea 1
Periodizarea procedurii insolventei

74
Pentru detalii, a se vedea Gh. Piperea, op.cit., Cap. 12 (Inchiderea procedurii).
75
Preluarea reprezintă transferul controlui prin vot de la actualul acţionar majoritar la un alt actionar majoritar.
Preluarea este ostilă atunci cind nu este o preluare negociată, adica o preluare care presupune ca management-ul
debitorului a fost de acrod cu schimbarea controlului societatii.
36. Legea insolventei are în vedere (i) o procedura colectiva « generala » care se deschide
printr-o faza de observatie si se continua cu două modalitati distincte ale procedurii,
reorganizarea judiciara si/sau falimentul, care pot fi si succesive, precum si (ii) o procedura
« simplificata », care presupune fie trecerea directa la faliment, dupa o scurta perioada de
observatie, fara posibilitatea de reorganizare judiciara (ca, de exemplu, in cazul societatilor-
fantoma), fie deschiderea directa a procedurii de faliment (ca, de exemplu, in cazul societatilor
dizolvate deja). In primul caz faza de observatie, scurtata la maxim 60 de zile, este urmata direct
de faliment, fara posibilitatea reorganizarii judiciare.
Procedura colectiva obisnuita este scindata, ca si in dreptul francez, in 2 faze: o faza
(perioada) de observatie si o faza « definitiva », de tratament judiciar, cuprinzand fie redresarea
propriu-zisa (reorganizarea judiciara sau lichidarea pe baza de plan), fie falimentul.
Sentinta de deschidere a procedurii declanseaza faza de observatie (cu exceptia cazului in
care, in procedura simplificata, se deschide direct procedura falimentului). In faza de observatie
pot apare nenumarate litigii sau proceduri necontencioase, dintre litigii cele mai numeroase fiind
cele declansate de diversele contestatii (la tabelul creantelor sau la masurile administratorului
judiciar/lichidatorului). Faza de observatie se incheie cu hotarirea prin care se alege una dintre
cele doua proceduri, hotarire care declanseaza faza „definitiva”. Trecerea de la faza de observatie
la reorganizarea judiciara este marcata de hotarirea de confirmare a unui plan de reorganizare
judiciara. Trecerea de la faza de observatie direct la faliment, posibila daca, pentru un motiv sau
altul, nu poate fi admis un plan de reorganizare, este marcata de hotarirea prin care se dispune
inceperea procedurii de faliment. Trecerea de la reorganizarea judiciara la faliment, ca efect al
esecului planului, este marcata de hotarirea prin care se dispune falimentul cu titlu de sanctiune
pentru neexecutarea planului. Asadar, daca planul de reorganizare nu este executat de catre
debitor sau nu da rezultatele scontate, se trece la faliment, cu titlu de sanctiune ; daca, insa,
reorganizarea se termina cu succes, procedura se inchide, fara a se mai trece la faliment.
Procedura insolventei se finalizeaza prin sentinta de inchidere a procedurii.
Mai mult decit atit, deschiderea procedurii insolventei genereaza nu numai efecte
contemporane procedurii, ci si efecte asupra unei perioade de timp anterioara deschiderii
procedurii (denumita si « perioada suspecta »), precum si anumite efecte ce se perpetueaza in
timp dupa inchiderea procedurii (e vorba, in principiu, de decaderi profesionale si interdictii).
Toate aceste momente presupun pronuntarea unor hotariri ale judecatorului-sindic care modifica
in mod dramatic situatia juridica si chiar personala sau profesionala a debitorului, dar si situatia
creditorilor participanti la procedura sau chiar a partenerilor contractuali ai debitorului din
perioada anterioara deschiderii procedurii.
Este limpede astfel ca deschiderea procedurii insolventei prin hotarire judecatoreasca
genereaza un complex de procese, cu parti, obiect si cauze diferite, toate solutionate de
judecatorul-sindic. Procedura insolventei nu este un singur proces, ci o pluralitate practic
indeterminata de procese. « Dosarul de insolventa » nu este, deci, dosarul unui singur proces.
In functie de aceste momente diferite in timp fata de deschiderea sau inchiderea
procedurii, in cazul procedurii « generale » putem vorbi de :
a) perioada suspecta, adica o perioada de timp ce se intinde pe maxim 3 ani anteriori
deschiderii procedurii insolventei si fata de care legea leaga o prezumtie de frauda in dauna
creditorilor, aplicabila in cazul in care, in cadrul procedurii, se va fi formulat o actiune in
anulare; actele juridice, transferurile sau constituirile de drepturi din aceasta perioada pot fi
anulate la cererea, in principal, a administratorului judiciar/lichidatorului sau, in subsidiar, a
comitetului creditorilor ; perioada suspecta nu este inca o perioada de insolventa, iar in lipsa
hotaririi de deschidere a procedurii, aceasta perioada este indiferenta Legii insolventei, nici unul
din efectele procedurii insolventei neproducindu-se fata de debitor, creditor sau co-contractantii
debitorului ;
b) sentinta de deschidere a procedurii care, chiar supusa recursului, este definitiva si
executorie ; aceasta sentinta declanseaza toate efectele propriu-zise ale procedurii insolventei,
atit cele fata de debitor, cit si cele fata de creditori, precum si efectele asupra perioadei anterioare
deschiderii procedurii si, respectiv, asupra perioadei posterioare inchiderii procedurii ; procedura
insolventei genereaza un potential practic infinit de procese, de genul contestatiilor, actiunilor in
anulare, actiunilor in raspundere etc.; procesele aferente procedurii insolventei nu sunt posibile in
lipsa sentintei de deschidere a procedurii ; in cazul in care, in recurs sau intr-o alta cale de atac,
sentinta de deschidere a procedurii este desfiintata, toate celelalte procese declansate in baza ei
ramin fara obiect ;
c) perioada de observatie care presupune, in principal, inventarul bunurilor debitorului si
stabilirea masei credale, prin elaborarea si afisarea tabelului de creante ; in aceasta perioada
anumite contracte ale debitorului sunt mentinute, in timp ce altele inceteaza de drept sau prin
actul de vointa al administratorului judiciar ; toate actele debitorului care nu sunt incuviintate in
prealabil de judecatorul sindic, cu exceptia actelor de gestiune curenta, sunt nule ;
d) perioada definitiva, care presupune ca judecatorul-sindic a decis fie confirmarea unui
plan de reorganizare judiciara, fie trecerea la faliment ; in cazul in care reorganizarea judiciara,
desi confirmata de judecatorul-sindic, a esuat, judecatorul-sindic dispune trecerea la faliment ;
e) inchiderea procedurii care presupune dezinvestirea organelor procedurii si incetarea
tuturor efectelor procedurii, cu exceptia decaderilor si interdictiilor aplicabile debitorului
persoana fizica sau conducatorilor debitorului persoana juridica ; ca efect al inciderii procedurii,
cu putine exceptii, persoana juridica este radiata, iar datoriile acesteia se sterg ca urmare a
incetarii personalitatii juridice a debitorului ;
f) perioada decaderilor si interdictiilor, uleriora inchiderii procedurii ; in aceasta
perioada debitorului sau conducatorilor acestuia li se aplica, pe termen limitat de obicei la 5 ani,
sanctiuni profesionale si decaderi care sa-i tina pe acestia departe de mediul lor de afaceri, pe
care l-au contaminat cu insolventa.
Procedura simplificata de faliment se supune aceleiasi periodizari, cu exceptia faptului ca
perioada de observatie fie lipseste total, fie se intinde pe maxim 60 de zile de la deschiderea
procedurii, iar reorganizarea judiciara este exclusa.
In toata perioada de la deschiderea procedurii, pina la inchiderea acesteia, pot fi
declansate litigii specifice procedurii insolventei. Aceste procese sunt posibile numai datorita
existentei procedurii insolventei deschise fata de debitor si numai pe perioada de existenta a
acesteia. Dintre aceste litigii specifice procedurii insolventei se pot da citeva exemple, dupa cum
urmeaza : (i) contestatiile la masurile administratorului judiciar/lichidatorului sau la tabelul
creantelor ; (ii) anularea unor acte juridice incheiate de debitor in perioada suspecta; (iii)
angajarea raspunderii organelor de conducere ale debitorului persoana juridica ; (iv) angajarea
raspunderii asociatilor care raspund nelimitat si solidar pentru datoriile societatii comerciale; (v)
alte procese aferente procedurii, cum ar fi : procese referitoare la hotaririle organelor colective
ale creditorilor ; inlocuirea administratorului judiciar/lichidatorului ; incuviintarea unor masuri
sau acte ale administratorului judiciar, ca de exemplu vinzarile prin negociere directa sau
tranzactiile referitoare la creantele debitorului contra debitorului sau.
Debitorul poate, insa, sa fie parte (pirit, reclamant, intervenient) si in procese de drept
comun, cum sunt procesele debitorului contra debitorilor sai sau procesele debitorului in care se
revendica sau se contesta drepturi reale. Debitorul poate fi parte civila sau parte responsabila
civilmente in procese penale. In toate aceste procese, debitorul este reprezentat de
administratorul judiciar sau de lichidator. Chiar daca, prin controlul pe care il exercita creditorii
si judecatorul-sindic asupra administratorului judiciar, aceste procese sunt strins legate de
procedura insolventei, suntem in prezenta unor procese independente de regulile speciale de
procedura impuse de Legea insolventei, procese care se supun regulilor de procedura de drept
comun, inclusiv cele de competenta. Spre exemplu, un litigiu referitor la creanta unui debitor
aflat in insolventa asupra unui debitor al sau poate fi solutionat prin arbitraj, daca intre parti a
fost convenit un compromis arbitral. Celelalte litigii de acest gen sunt in competenta instantei de
drept comun, si nu a judecatorului-sindic.

Sectiunea a II-a
Titularii cererii de deschidere a procedurii

37. Legea insolventei recunoaste calitate procesuala activa pentru cererea de deschidere
a procedurii exclusiv debitorului si creditorului “indreptatit sa ceara deschiderea procedurii”.
Intr-adevar, (i) debitorul, este obligat sa ceara deschiderea procedurii in termen de 30 de zile de
la aparitia starii de insolventa; Legea insolventei recunoaste facultatea debitorului de a cere
deschiderea procedurii insolventei daca insolventa sa este iminenta; (ii) creditorul poate cere
deschiderea procedurii insolventei daca intruneste calitatile cerute de lege pentru a fi
“indreptatit” sa ceara deschiderea procedurii; notiunea de “creditor indreptatit sa ceara
deschiderea procedurii este definita nu foarte inspirat de art. 3 pct.8 din Legea insolventei.
Ca o precizare de ordin general, se poate observa ca Legea insolventei incurajeaza
debitorul sa ceara sau sa fie de acord cu deschiderea procedurii, in timp ce creditorul este
descurajat sa faca acelasi demers. Astfel, pe de o parte : (i) debitorul poate cere deschiderea
procedurii cind insolventa este iminenta; (ii) debitorul trebuie sa ceara in termen deschiderea
procedurii, daca vrea sa evite consecintele neplacute ale declararii tardive a insolventei; (iii) daca
sunt mai multe cereri concurente de deschidere a procedurii, iar una dintre ele este cererea
debitorului, atunci toate dosarele aferente acestor cereri se conexeaza la cererea debitorului, chiar
daca aceasta ar fi mai recenta; (iii) daca, in cazul judecarii cererii creditorului de deschidere a
procedurii, debitorul recunoaste starea de insolventa in care se afla, renuntind la a mai face sau a
mai sustine o contestatie la cererea creditorului, atunci debitorului i se permite sa ceara
reorganizarea judiciara, in caz contrar acest drept fiindu-i refuzat. Pe de alta parte : (i) creditorul
trebuie sa faca dovada existentei unei creante care sa indeplineasca cele 5 (sau chiar 6) conditii
pentru a putea fi considerat “creditor indreptatit sa ceara deschiderea procecdurii”; (ii) chiar si in
cazul in care creanta sa intruneste aceste conditii, creditorul poate fi obligat la o cautiune, care
poate reprezenta 20% din valoarea creantei pretinse, ceea ce poate fi prohibitiv pentru creditor;
(iii) daca cererea de deschidere a procedurii formulata de creditor se respinge, creditorul care a
formulat cererea poate fi obligat la despagubiri pentru faptul ilicit de a cere deschiderea
procedurii insolventei fata de un debitor care nu se afla in aceasta stare. Situatia nu este
particulara Romaniei, ea fiind prezenta si in alte legislatii europene, cum este cea franceza. Asa
cum se arata si in doctrina recenta76, in practica franceza se constata o retinere prudenta a
creditorilor de a cere deschiderea procedurii colective fata de debitor, datorita succesivelor
masuri legislative care au accentuat exigentele fata de creditori.

38. In cazul institutiilor financiar-bancare (banci, institutii de credit, institutii financiare


non-bancare, entitati reglementate ale pietei de capital, societati de asigurare), deschiderea
procedurii insolventei are loc, de regula, la cererea institutiilor de supraveghere si control, desi
nu este exclusa deschiderea procedurii si la cererea debitorului si, in mod exceptional, la cererea
creditorilor.
Tot in cazul societatilor din domeniul financiar-bancar, falimentul este o sanctiune pentru
cazurile in care masurile de preventie a insolventei au dat gres. In acest caz, falimentul se
deschide automat, fara cercetarea starii de insolventa.
In fine, in cazurile de insolventa transfrontaliera, o procedura de insolventa deschisa intr-
un stat membru al UE are efecte de plin drept in Romania, asupra bunurilor debitorului aflate pe
teritoriul Romaniei, in timp ce acest efect poate fi recunoscut in Romania de un tribunal, daca o
procedura de insolventa a fost deschisa intr-un stat non-membru UE. In acest din urma caz,
tribunalul din Romania nu cerceteaza nici starea de insolventa, nici titularitatea petentului, ci
76
I. Turcu, op.cit., p.378. Autorul citeaza o lucrare destul de recenta (F. Perrochon, R. Bonhomme, Enterprises en
difficulte. Instruments de credit et de paiement, 5e edition, L.G.D.J., Paris 2001, p. 119), conform careia, din
nefericire, instantele franceze sunt « feroce » fata de creditorii care au avut indrazneala de a insista sa fie platiti. De
altfel, dupa 1994, urmind o solutie a jurisprudentei, in dreptul francez s-a impus obligatia creditorului de a face
dovada ca a incercat in prealabil executarea silita a creantei. Asa se explica, conform autorilor citati, scaderea
ponderii procedurilor deschise la cererea creditorilor, de la 46% in 1992, la 32% in anul 2000.
numai daca exista o hotarire de deschidere a procedurii si petentul are o creanta de recuperat de
la debitor in Romania. In ambele cazuri, daca exista un sediu secundar al debitorului in Romania,
se poate deschide in Romania o procedura secundara, caz in care, de asemenea, nu se mai
cerceteaza conditiile obisnuite referitoare la petent, la creanta petentului sau la starea de
insolventa, ci numai daca exista o hotarire de deschidere a procedurii in strainatatre si daca exista
un sediu secundar in Romania.

39. In principiu, cererile de deschidere a procedurii insolventei se solutioneaza prin


proceduri necontencioase, care nu presupun contradictorialitate, si deci, nici citarea partilor. Cu
toate acestea, procedura poate deveni contencioasa, fie prin formularea unei opozitii a
creditorului contra cererii de deschidere a procedurii insolventei formulate de debitor (opozitie
care, de lege lata, in mod cu totul ilogic si bulversant, este ulterioara deschiderii procedurii), fie
prin introducerea de catre debitor a unei contestatii la cererea creditorului, fie prin interventia in
proces a unui creditor, actionar minoritar, administrator etc. Creditorii devin participanti la
procedura colectiva numai dupa ce aceasta a fost deschisa in forma ceruta de lege si au fost
admisi la masa credala. In cazul in care, prin cereri de interventie in interes propriu, creditorii
sunt admisi sa participe la judecarea cererii debitorului de deschidere a procedurii, atunci
procedura devine contencioasa, creditorii intervenienti devenind parti in procesul de deschidere a
procedurii colective. Pot deveni parti in proces, prin cereri de interventie (in interesul debitorului
sau in interes propriu), si asociatii/actionarii.
Procedura necontencioasa este reglementata in Codul de procedura civila, Cartea III, la
art. 331-339, si are ca obiect cererile pentru dezlegarea carora este nevoie de mijlocirea instantei,
fara insa sa se urmareasca stabilirea unui drept potrivnic fata de o alta persoana, precum sunt
cele privitoare la darea autorizatiilor judecatoresti sau la luarea unor masuri legale de
supraveghere, ocrotire ori asigurare. Caracteristica esentiala a procedurii necontencioase consta
in absenta unui litigiu si a unui adversar. In schimb, principala trasatura a procedurii
contencioase este aceea ca este bilaterala si presupune un conflict de interese77.

Sectiunea a III-a
Deschiderea procedurii la cererea debitorului

77
In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p.552.
40. Debitorul aflat in stare de insolventa 78 este obligat, conform art. 27 alin.1 din Legea
insolventei, sa formuleze o cerere de deschidere a procedurii insolventei, in termen de 30 de zile
de la aparitia starii de insolventa. Desi legea nu o dispune in mod expres, este evident ca, pentru
a exista obligatia debitorului de a cere deschiderea procedurii insolventei, starea de insolventa
trebuie sa fie déjà instalata, adica actuala. Daca insolventa este doar iminenta, debitorul are
facultatea, si nu obligatia, de a cere deschiderea procedurii insolventei (art. 27 alin.2 din Legea
insolventei).
Asadar, debitorul :
(i) este obligat sa ceara deschiderea procedurii insolventei, daca insolventa este
actuala, si
(ii) este indreptatit sa ceara deschiderea procedurii insolventei daca insolventa
este iminenta (este pe cale sa se instaleze).
Din punct de vedere formal, cererea de deschidere a procedurii insolventei trebuie sa
imbrace tiparul cererii de chemare in judecata, prevazute la art. 112 C.proc.civ., tinind cont de
specificul necontencios al cererii.
Legea insolventei impune ca cererea de deschidere a procedurii insolventei sa fie insotita
si de o lista de documente, informatii si declaratii, prevazuta de art.28, lista care poate fi
rezumata la : (i) documentele contabile anuale si curente ale debitorului, (ii) lista (inventarul)
bunurilor debitorului, (iii) lista creditorilor, (iv) lista platilor si a transferurilor patrimoniale din
ultimele 120 de zile, (v) lista operatiunilor curente pe care si le propune debitorul pentru perioada
de observatie, (vi) declaratii referitoare la intentiile debitorului in procedura de insolventa (daca
opteaza petru reorganizare sau pentru faliment) si la onorabilitatea conducatorilor debitorului. O
parte din aceste documente, informatii sau declaratii pot fi depuse si ulterior, in termen de 10 zile
de la depunerea cererii de deschidere a procedurii. Sanctiunea nedepunerii acestor acte sau
informatii nu este nulitatea cererii, asa cum s-ar putea intui, ci trecerea la faliment in procedura
simplificata, asa cum rezulta din art. 28 alin.2 din Legea insolventei79. Refuzul debitorului sau al
reprezentantilor sai legali de a depune aceste acte, declaratii sau informatii, dupa ce acest lucru le
va fi fost impus de judecatorul-sindic, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului,
constituie infractiune si se pedepseste cu pedeapsa prevazuta de art. 147 din Legea insolventei.
In plus, cererea de deschidere a procedurii formulata de debitorul persoana juridica
trebuie sa indeplineasca si alte conditii speciale de forma, impuse fie de Legea insolventei, fie de
Legea societatilor comerciale, fie de alte legi speciale. Spre exemplu, cererea de deschidere a
procedurii va fi semnata de persoanele care « potrivit actelor constitutive sau statutelor, au
calitatea de a le reprezenta » (art.27 alin.3). In cazul societatilor pe actiuni care sunt administrate
printr-un consiliu de administratie, decizia de a formula cererea de deschidere a procedurii
insolventei este o atributie exclusiva a consiliului de administratie, care nu poate fi delegata la
directori. Asadar, cererea de deschidere a procedurii trebuie insotita de decizia consiliului de
administratie care sa aprobe o astfel de cerere si ea va fi semnata de reprezentantul legal
78
Definitia data debitorului de art. 3 pct.6, care vorbeste de o persoana al carui patrimoniu este in stare de
insolventa, este destul de indepartata de sintagma “debitor aflat in stare de insolventa”, la care se refera art. 27
alin.1. De aici concluzia ca, cel putin la nivel teoretic, debitorul aflat in stare de insolventa nu este acelasi lucru cu
debitorul al carui patrimoniu este in stare de insolventa. Nu este, insa, vorba o distinctie reala, ci de o greseala de
redactare a textelor legale.
79
Textul legal dispune ca omisiunea depunerii actelor in termen va fi considerata o “recunoastere a starii de
insolventa a patrimoniului” debitorului (din nou sintagma gresita de la art. 3 pct.6), cu consecinta trecerii la
procedura simplificata. In realitate, insasi cererea de deschidere a procedurii este o recunoastere a starii de
insolventa, asa cum s-a vazut in cap. III si cap.V, iar procedura simplificata se deschide si ea, ca si procedura
generala, pe baza recunoasterii starii de insolventa.
(directorul general). In cazul bancilor sau al institutiilor financiare non-bancare, cererea trebuie
semnata de conducatorii acestora (cel putin doi).
Din punctul de vedere al conditiilor de fond, Legea insolventei nu pretinde decit ca
debitorul sa dovedeasca starea de insolventa actuala sau iminenta in care se afla. In privinta
insolventei actuale nici o proba nu este necesara din moment ce debitorul recunoaste ca se afla in
stare de insolventa. In schimb, pentru insolventa iminenta, debitorul trebuie sa faca proba ca
insolventa se va instala cu siguranta intr-un viitor apropiat. Spre exemplu, amenintarea cu
executari silite ce ar urma sa fie declansate de creditorii privilegiati sau de fisc, incetarea lucrului
de catre salariati, oprirea sau amenintarea cu oprirea furnizarii de utilitati etc. sunt probe
temeinice ale iminentei starii de insolventa. Nu sunt, insa, probe ale insolventei iminente in ele
insele simplele sicane sau neintelegeri cu creditorii, negocierile mai tensionate cu salariatii,
esecul in demersul de obtinere a unor facilitati sau esalonari etc.
Creditorii pot fi foarte simplu luati prin surprindere de astfel de cereri sau chiar
prejudiciati, ceea ce poate duce la imposibilitatea acestora de a se opune la sau de a contesta in
mod eficient cererea de deschiderea a procedurii formulata de debitor. Ceea ce se comunica, in
conformitate cu art.32 alin (2), este incheierea de deschidere a procedurii pronuntata la cererea
debitorului80. O astfel de reglementare il pune pe creditor in imposibilitatea de a contesta cererea
debitorului si in postura ingrata de a rasturna, in cadrul opozitiei, marturisirea debitorului si, in
acelasi timp, sa suporte consecintele procedurii insolventei (efectul suspensiv fiind, poate, cel
mai deranjant pentru creditor). Desigur ca creditorul interesat are la indemina calea de atac a
recursului, dar si acesta are inconvenientul ca intervine post factum cind, practic, nu se mai poate
face nimic.

41. Deschiderea procedurii la cererea debitorului poate sa nu fie o optiune acceptabila


pentru serie indefinita de persoane. Legea insolventei reglementeaza un singur caz in care o
anumita categorie de persoane interesate, creditorii, se pot opune la deschiderea procedurii in
urmarea cererii debitorului. Este vorba de opozitia reglementata de art. 32 alin.2 teza a doua din
Legea insolventei81.
Dar cererea de deschidere a procedurii formulata de debitor poate fi contestata, in afara
de creditori, si de alte persoane care ar putea dovedi un interes, iar mijloacele procedurale aflate
la indemina acestora nu se rezuma la opozitie. Intrucit cererea debitorului de deschidere a
procedurii este o cerere cu caracter necontencios, sunt aplicabile dispozitiile art. 335 C.proc.civ.
care permit formularea unei cereri de interventie in interes propriu de catre orice persoana
interesata (caz in care cererea capata caracter contencios), precum si dispozitiile art. 336 alin.3
C.proc.civ., care permit oricarei persoane interesate sa formuleze recurs contra incheierii prin
care a fost “dezlegata” o cerere cu caracter necontencios. Cererea de interventie nu este
reglementata de Legea insolventei, dar tiparul sau juridic, reglementat de art. 49-52 C.proc.civ.,
este aplicabil si in cazul procesului de deschidere a procedurii la cererea debitorului, intrucit
suntem intr-o procedura necontencioasa, care face admisibila o cerere de interventie, in conditiile
art. 335 C.proc.civ. Pe de alta parte, potrivit art. 336 alin.3 C.proc.civ., recursul contra incheierii
de solutionare a cerereii necontencioase poate fi formulat de “orice persoana interesata, chiar
daca nu a fost citata la dezlegarea cererii”. Specific procedurii insolventei este principiul
conform caruia sunt citate la procesele aferente procedurii numai partile cu interese contrare,

80
I. Turcu, op.cit., p.558.
81
Pentru detalii relative la opzitie si la controversele doctrinare relative la aceasta, a se vedea Gh. Piperea, op.cit., p.
387-390.
toate celelalte persoane potential participante la proces fiind tratate ca si tertii in procedurile
necontencioase. De aici concluzia ca, in cererea de deschidere a procedurii formulata de debitor,
care este o cerere necontencioasa, creditorii, actionarii, administratorii etc. nu sunt citati. Totul
este ca persoanele in cauza sa-si dovedeasca interesul in a se respinge cererea debitorului de
deschidere a procedurii si sa aiba la timp informatia relativa la depunerea de catre debitor a
cererii. O interventie tardiva face, practic, inutila orice contestare a cererii debiorului, intrucit
efectele deschiderii procedurii sunt in proportie mare ireversibile. Chiar daca debitorul sau
creditorul care au obtinut deschiderea procedurii ar renunta la cerere, opozitia la inchiderea
procedurii a oricaruia dintre creditorii care au facut deja cerere de inscriere la masa credala face
impizibila inchiderea procedurii.
Pentru coerenta, sa retinem ca pot formula opozitie, in conditiile art. 32 alin.2 teza a
doua, exclusiv creditorii, dar pot formula cerere de intereventie in interes propriu si recurs
creditorii, actionarii, asociatii sau membrii persoanei juridice precum si, in anumite conditii
speciale, administratorii persoanei juridice.
Creditorul, daca dovedeste un interes, poate formula :
-opozitie, incident procedural care se pozitioneaza in timp dupa deschiderea procedurii,
conform art.32 alin.2 teza a doua din Legea insolventei;
-cerere de interventie in interes propriu, incident procedural care intervine, in mod
obligatoriu, inainte de deschiderea procedurii (conform art. 50 C.proc.civ., interventia principala
poate fi formulata numai in fata primei instante, pina la inchiderea dezbaterilor);
-recurs la hotarirea de deschidere a procedurii; creditorul prejudiciat in actiunea sa
judiciara sau in executarea sa silita individuala poate face recurs, intrucit este o persoana
interesata sa nu se dechida procedura; cu exceptia cazului in care s-a decis deschiderea
procedurii simplificate, hotarirea de deschidere a procedurii nu poate fi suspendata de instanta de
recurs (art. 8 alin.4 si, respectiv, art. 8 alin.5 lit.b) din Legea insolventei).
Actionarul, asociatul sau membrul debitorului persoana juridica, daca dovedeste un
interes, poate contesta cererea de deschidere a procedurii, fie prin cerere de interventie in interes
propriu, fie prin recurs, cu exceptia cazului in care cererea de deschidere a procedurii insolventei
a fost precedata de o hotarire a adunarii generale in acest sens. Mijlocul procedural de contestare
la indemina acestora poate fi, deci, cererea de interventie in interes propriu, care trebuie
introdusa inainte de solutionarea in prima instanta a cererii debitorului, sau recursul contra
hotaririi de deschidere a procedurii insolventei care se introduce, evident, dupa ce procedura se
va fi deschis. In recursul actionarului, ca si in cazul recursului creditorului, hotarirea de
deschidere a procedurii nu poate fi suspendata decit in cazul in care se va fi decis deschiderea
procedurii simplificate.
In societatile pe actiuni care si-au instituit organe colegiale de conducere, decizia de a
cere deschiderea procedurii apartine consiliului de administratie sau directoratului, dupa caz. In
acest caz, ar putea un membru al CA sau al directoratului care s-a opus la luarea deciziei sa
conteste cererea de deschidere a procedurii sau sa atace cu recurs hotarirea de deschidere a
procedurii? Interesul ar exista, intrucit cel in cauza isi va fi pierdut functia in cazul deschiderii
procedurii. Dar poate fi infrinta vointa colectiva a consiliului de administratie/directoratului
printr-o cerere in justitie, in fata judecatorului sindic sau a instantei de recurs? Cu exceptia
cazului in care se pun in practica atributii delegate de AGA la CA (spre exemplu, modificari ale
capitalului social, schimbarea sediului sau a obiectului principal de activitate), deciziile CA nu
pot fi atacate in justitie pe calea unei actiuni in anulare, ci numai la AGA. Formalitatile
convocarii AGA sunt, insa, indelungate si, practic, cel ce ar vrea sa conteste este lipsit de
mijoacele de a emite sau de a obtine convocarea, intrucit dreptul de a emite sau de a cere
convocarea apartine tot CA ori directoratului, respectiv, actionarului ce detine cel putin 5% din
actiuni (in acest caz, actionarul nu convoaca el insusi adunarea generala, ci are dreptul de a cere
CA sau directoratului sa convoace, in caz de omisiune sau refuz avind dreptul sa ceara
convocarea tribunalului). Consider ca se poate cere totusi, pe cale incidentala, constatarea
nulitatii deciziei CA. In cererea interventie in interes propriu sau in recursul administratorului in
cauza se contesta legitimitatea sau legalitatea cererii de deschidere a procedurii pe temeiul unei
exceptii de nulitate a deciziei CA de a se introduce cererea de deschidere a procedurii.
Ar putea contesta si actionarul o astfel de decizie a CA? Consider ca da, daca el poate
dovedi un interes. Actionarul in cauza poate folosi aceleasi artificii procedurale ca si
administratorul din ipoteza de mai sus.
Art. 132 alin.1 din Legea societatilor comerciale dispune ca hotaririle adunarii generale a
actionarilor sunt obligatorii pentru toti actionarii, inclusiv pentru cei care au lipsit de la sedinta
sau au votat contra luarii hotaririi, cu conditia ca hotarirea respectiva sa fie conforma legii si
actului constitutiv. In caz de neconformitate cu legea sau actul constitutiv, actionarul care a lipsit
de la sedinta sau care a votat contra luarii hotaririi poate cere anularea acesteia. De asemenea,
orice persoana interesata poate ataca hotarirea adunarii generale cu actiune in nulitate absoluta.
Cita vreme hotarirea adunarii generale este valabila si executorie, cererea de deschidere a
procedurii aprobata prin hotarire a adunarii generale nu poate fi contestata de actionari. Numai
daca hotarirea adunarii generale este anulata, cererea de deschidere a procedurii poate fi
contestata de actionar prin cerere de interventie sau prin recurs contra hotaririi de deschidere a
procedurii insolventei. Daca, in prealabil anularii, hotarirea adunarii generale a fost suspendata,
aceasta este lipsita temporar de efecte, deci actionarul interesat poate contesta, respectiv, ataca
cererea de deschidere a procedurii.
Interesul actionarului consta in protejarea investitiei sale, intrucit actiunile la o societate
in insolventa sunt puternic devalorizate. Daca actiunile sunt emise de o societate cotata,
insolventa este un caz de suspendare de la tranzactionare, iar falimentul este un caz de retragere
de la tranzactionare (delistare), ceea ce reprezinta un prejudiciu dramatic pentru actionari.
Problema care se pune este, insa, a obiectului probatiunii : actionarul trebuie sa dovedeasca
faptul – negativ – ca nu exista insolventa. In plus, actionarul trebuie sa rastoarne recunoasterea
(marturisirea) debitorului. Proba nu este insa imposibila, ea fiind tot atit de lesnicioasa sau
dificila ca si cea pe care trebuie sa o faca creditorul in opozitie sau debitorul in contestatia sa la
cererea creditorului de deschidere a procedurii. Daca insolventa este reala si actuala, actionarul
poate demonstra un interes, probind ca debitorul are sanse de reorganizare. Legea insolventei
permite suspendarea hotaririi de deschidere a procedurii simplificate, pentru a permite fie proba
inexistentei insolventei, fie proba sanselor de reorganizare.

42. Este de presupus ca debitorul onest - atit cu creditorii sai cit si cu sine insusi - va cere
deschiderea procedurii insolventei cind insolventa este iminenta, daca exista sanse de
reorganizare judiciara, caz in care, practic, recunoaste criza in care se afla si isi avertizeaza
creditorii asupra iminentei catastrofei, cerindu-le sansa reorganizarii judiciare. Daca starea de
insolventa s-a instalat déjà, este de presupus ca si sansele unei reorganizari s-au diminuat catre
disparitie, iar debitorul onest va cere direct falimentul.
In comportamentul debitorului in situatie de criza financiara, extremele sau starile
patologice sunt : (i) fie acelea in care, in fata uneia sau mai multor cereri de deschidere a
procedurii formulate de creditori debitorul contesta ca ar fi in stare de insolventa, desi aceasta
este demult instalata, (ii) fie acelea in care debitorul, in mod temerar, spera ca va reusi sa
depaseasca criza, continuind afacerea cu mijloace ruinatoare sau deceptive, pina cind inevitabilul
– deschiderea procedurii insolventei - se produce, (iii) fie acelea in care debitorul se foloseste cu
rea-credinta de dispozitiile Legii insolventei referitoare la suspendarea urmaririlor silite si a
curgerii dobinzilor ori a continuarii contractelor de furnizare de utilitati, cerind prea devreme
deschiderea procedurii si producind, astfel, prejudicii creditorilor afectati de efectele deschiderii
procedurii. Primele doua situatii se rezuma la problematica tardivitatii cererii de deschiderea a
procedurii, in timp ce ultima situatie substantiaza regimul juridic al cererii premature de
deschidere a procedurii.
Interesele creditorilor sau ale actionarilor pot fi prejudiciate atat prin intarzierea depunerii
cererii de deschidere a procedurii, prin agravarea starii de insolventa, cat si de preamaturitate,
prin efectul suspensiv (al actiunilor pentru realizarea creantelor contra debitorului si al curgerii
dobinzilor si penalitatilor) antrenat de deschiderea procedurii82.
Ambele aspecte ale cererii neconforme de deschidere a procedurii – tardivitatea si
prematuritatea - sunt reglementate, nu foarte coerent, de Legea insolventei.
Art. 27 alin.4 din Legea insolventei dispune ca introducerea prematura, cu rea-credinta
a cererii de deschidere a procedurii atrage raspunderea patrimoniala a debitorului persoana fizica
sau juridica, pentru prejudiciile pricinuite.
Pentru a putea vorbi de raspunderea debitorului, nu este suficient ca cererea sa deschidere
a procedurii sa fie prematura, ea trebuie sa fie si introdusa cu rea-credinta. Suntem in prezenta
unei raspunderi civile delictuale a debitorului, pentru prejudiciile pricinuite prin introducerea
prematura si cu rea-credinta a cererii de deschidere a procedurii. In cazul debitorului persoana
juridica, suntem in prezenta unei raspunderi pentru fapta proprie si nu a unei raspunderi a
organelor de conducere. Reaua credinta trebuie dovedita de cel care se opune la deschiderea
procedurii sau care contesta cererea de deschidere a procedurii formulata de debitor.
Raspunderea debitorului pentru prematuritatea crerii de deschidere a pocedurii si pentru
reaua sa credinta este, in regula generala, o raspundere fata de un anume creditor sau fata de un
anume actionar, prejudiciat prin introducerea prea devreme a cererii. Nu suntem decit in cazuri
exceptionale in prezenta unui prejudiciu colectiv, al tuturor creditorilor sau actionarilor,
prejudiciu care trebuie acoperit in cadrul procedurii, prin trecerea creantei de despagubiri pe
tabelul creantelor. Instanta competenta sa se pronunte asupra actiunii in raspundere este, in mod
obisnuit, instanta de drept comun, doar in mod exceptional fiind competent sa se pronunte
judecatorul sindic (este vorba de cazurile in care se mentine deschisa procedura, chiar daca s-a
constatat prematuritatea si reaua credinta a cererii debitorului)83.
Tardivitatea cererii de deschidere a procedurii, adica omisiunea sau intirzierea
introducerii cererii de deschidere a procedurii de catre debitor, poate antama raspunderea civila
sau chiar raspunderea penala a debitorului. Astfel, art. 27 alin.1 din Legea insolventei dispune ca
debitorul este obligat « sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus prevederilor prezentei
legi, in termen de maximum 30 de zile de la aparitia starii de insolventa ». Dupa cum se poate
observa, textul nu prevede expres nici o sanctiune pe plan civil a incalcarii obligatiei de depunere
in termen a cererii si nici momentul la care se considera ca a aparut starea de insolventa. Pe de
alta parte, conform art. 143 alin.1 din Legea insolventei, neintroducerea sau introducerea tardiva
a cererii de deschidere a procedurii, daca au trecut mai mult de 6 luni de la expirarea termenului

82
In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p.351.
83
Pentr o alta opinie, a se vedea I. Turcu, op.cit., p. 354. Autorul considera ca raspunderea se stabileste de
judecatorul-sindic, in cadrul procedurii, fara nici o distinctie.
prevazut de art. 27 alin.1, constituie infractiunea de bancruta simpla, pentru care poate fi
sanctionat penal debitorul persoana fizica sau reprezentantul legal al debitorului persoana
juridica. Nici acest text nu prevede nimic in legatura cu raspunderea civila. In plus, marea
problema de legalitate a incriminarii este ca nu se poate sti cu exactitate care este momentul de la
care curg cele 30 zile + 6 luni. Textul se refera la aparitia starii de insolventa ca moment de
inceput al curgerii celor 30 de zile, dar data instalarii insolventei nu este stabilita legal. Din lipsa
de prevedere legala, judecatorii sindici nici ei nu stabilesc, in hotarirea de deschidere a
procedurii, data aparitiei starii de insolventa. Deci, nici macar hotarirea judecatoreasca nu ne
poate oferi un criteriu cert de stabilire a datei aparitiei starii de insolventa. Or, o infractiune
careia ii lipseste situatia - premisa (starea de insolventa, in cazul infractiunii de bancruta simpla)
nu exista, de unde inaplicabilitatea practica a textului incriminator. Probabil ca in practica
sarcina stabilirii datei aparitiei starii de insolventa va reveni procurorului (?!) sau judecatorului
din penal. Cum acestia nu sunt specializati in insolventa, chestiunea va fi, invariabil, trimisa spre
rezolvare « competenta » eternilor si inutililor experti judiciari.
Asadar, in cazul obligatiei debitorului de a depune in termen cerere de deschidere a
procedurii insolventei suntem in prezenta unei obligatii care nu isi regaseste in Legea insolventei
suportul sanctionator, nici in plan civil, nici in plan penal. Cel putin aparent, obligatia este
complet inutila. Totusi, sanctiunea normei civile nu este aplicabila doar in cazul in care este
expresa in lege, ci si in cazul in care este virtuala, iar o norma legala trebuie interpretata in sensul
in care sa se aplice, si nu in sensul in care sa nu se aplice. Daca exista un prejudiciu pentru
tarditivatea cererii, atunci el poate fi reparat in conditiile art. 998-1003 C.civ. si ale art. 35 din
Decr. nr.31/1954. Actionarii ar putea fi prejudiciati prin intirzierea introducerii cererii, intrucit
astfel li se reduc sau anihileaza sansele unei reorganizari. Creditorii chirografari ar putea fi
afectati prin majorarea cuantumului creantelor privilegiate prin dobinzi si penalitati, ceea ce le va
reduce sau anihila cota falimentara. La fel, pot fi afectati de tardivitate creditorii chirografari
care ar fi putut beneficia in urma unei reorganizari judiciare care sa le fi asigurat, spre exemplu,
un procent mai mare de recuperare a creantelor lor.
Cu precizarea ca problema tardivitatii nu poate fi exterioara procedurii insolventei, asa
cum este cazul prematuritatii (pentru prematuritate, cererea debitorului de deschidere a
procedurii poate fi respinsa ; in schimb, chestiunea tardivitatii apare doar dupa deschiderea
procedurii si nu poate duce la repunerea partilor in situatia anterioara), solutiile si nuantele
aratate relative la sanctiunea pentru prematuritate sunt valabile si in cazul tardivitatii. Asadar :
-raspunderea pentru tardivitatea cererii este o raspunderea civila delictuala ;
-actiunea in raspundere este de competenta judecatorului sindic, care o va solutiona in
modalitatea specifica procedurii insolventei, adica in cadrul unei declaratii de creanta pe care
trebuie sa o formuleze victima prejudiciului ;
-administratorul judiciar sau lichidatorul nu au competenta verificarii creantei si a trecerii
sale pe tabelul preliminar ;
-creanta de despagubiri este conditionata de o hotarire a judecatorului sindic de admitere
a sa pe tabelul definitiv al creantelor ; pina la acest moment, daca creanta de despagubiri este
contestata, judecatorul-sindic poate dispune, prin incheiere, trecerea sa pe tabelul creantelor cu
titlul de creanta admisa provizoriu ;
-creanta de despagubiri poate fi contestata atit de debitor, cit si de creditori ; daca, in
contestatie, creditorii contesta individualitatea prejudiciului, considerind ca ele este unul general,
tardivitatea afectind toata masa credala sau numai creditorii chirografari, atunci prejudiciul
rezultat din tardivitate devine unul colectiv si actiunea in raspundere trebuie continuata de
comitetul creditorilor, structura organizata a creditorilor care le poate exercita drepturile
colective.
In orice caz, daca intirzierea nu este din culpa debitorului, nu va putea fi antamata
raspunderea acestuia pentru tardivitate. Astfel, daca debitorul cere in termen deschiderea
procedurii, dar cererea ii este respinsa, fie din oficiu de judecator, fie in urma admiterii unei
cereri de interventie sau prin revocarea hotaririi in urmarea admiterii opozitiei ori in recurs si
daca ulterior se (re)deschide procedura, raspunderea debitorului, inclusiv cea penala, este
inlaturata. Cu o singura conditie : data aparitiei starii de insolventa sa fie anterioara sau
contemporana primei cereri de deschidere a procedurii, care a apartinut debitorului.

43. Cererea debitorului de deschidere a procedurii insolventei reprezinta o recunoastere


a starii de insolventa, fie ca aceasta este actuala sau iminenta. Sustin aceasta idee chiar daca
Legea insolventei vorbeste de o astfel de recunoastere numai in cazul in care debitorul nu va fi
depus toate actele la care il obliga art. 28 sa le depuna. Starea de insolventa este o conditie a
deschiderii procedurii iar debitorul, afirmand ca este in stare de insolventa, face sa se nasca un
summum de obligatii si restrictii in sarcina sa, asa cum se intimpla in cazul oricarei recunoasteri
(luata ca act juridic unilateral decalrativ sau constitutiv de drepturi si ca un mijloc de proba).
Pentru a intari cele afirmate, sa incercam o comparatie cu cazul in care cererea de deschidere a
procedurii apartine nu debitorului, ci creditorilor. In acest caz, debitorul are doar doua optiuni :
sa conteste care ar fi in stare de insolventa (ceea ce, pentru debitor este riscant, intrucit, daca i se
respinge contestatia, el nu va mai avea dreptul sa ceara reorganizarea, mergind direct in faliment)
sau sa recunoasca, expres au prin tacere, starea sa de insolventa. In fata unei astfel de
recunoasteri, procesul se termina cu deschiderea procedurii, fara a fi nevoie de nici o alta proba a
insolventei. In cazul exemplificat, recunoasterea este provocata de creditor, o recunoastere
similara cu cea provocata de un interogatoriu cerut de reclamant, in timp ce in cazul in care
debitorul este autorul cererii, recunoasterea este voluntara. Din punct de vedere juridic, intre
recunoasterea voluntara si cea provocata nu exista nici o diferenta. Desigur ca ambele feluri de
recunoastere pot fi rasturnate sau invalidate in varii modalitati, inclusiv prin sanctionarea unui
abuz de drept (ex. : recunoasterea voluntara a debitorului este facuta nu cu scopul de a declansa o
modalitate de acoperire a pasivului sau caruia nu ii mai poate face fata cu lichiditatile de care
dispune, ci pentru a paraliza una sau mai multe executari silite ; recunoasterea provocata de
cererea unui creditor de deschidere a procedurii poate fi una de coniventa, urmarind alte scopuri
decit cel prevazut de art. 2 din Legea insolventei), dar aceste elemente tin de regimul juridic al
probelor si de atitudinea partilor in proces, fara a inlatura calificarea cererii debitorului drept o
recunoastere a starii de insolventa.
Asa fiind, este, practic, imposibila respingerea cererii de deschidere a procedurii, pentru
ca ar insemna sa se contrazica aceasta recunoastere continuta intr-o cerere care, mai ales in cazul
in care insolventa este actuala, este obligatorie conform legii. Debitorul nu are de ales decit sa
ceara deschiderea procedurii, pentru a evita consecintele patrimoniale sau personale neplacute
ale omisiunii depunerii cererii in termenul legal. In fapt, judecatorul-sindic va putea respinge
cererea debitorului de deschidere a procedurii insolventei numai daca va putea decela in cererea
debitorului un abuz de drept, adica in cazul in care debitorul nu introduce cererea decit cu scop
sicanatoriu, pentru a paraliza eventuale urmariri silite ale unor creditori. Judecatorul-sindic se
poate, evident, sesiza din oficiu asupra abuzului de drept, dar poate stabili aceasta si in urma unei
cereri de interventie a unuia dintre creditori, de obicei acela a carei urmarire silita se incearca a fi
paralizata, ori in urma admiterii unei opozitii, dar in orice caz, cererea debitorului va putea fi
respinsa numai daca este temeinic motivata.
Daca s-a respins cererea debitorului de deschidere a procedurii, acesta are la indemina atit
calea de atac a recursului (in solutionarea acestuia, curtea de apel poate modifica incheierea de la
fond si poate admite cererea de deschidere a procedurii), cit si calea introducerii unei noi cereri
de deschidere a procedurii. Aceasta a doua optiune este dezavantajoasa pentru debitor, intrucit,
volens nolens, cererea sa de deschidere a procedurii va fi considerata tardiva (cererea nu va fi
considerata si de rea-credinta, daca debitorul dovedeste ca insolventa era actuala sau iminenta la
data primei cereri, respinsa contra vointei sale).

Sectiunea a IV-a
Deschiderea procedurii la cererea creditorilor

45. Plata sau acoperirea unei creante prin concursul justitiei in procedura de drept comun
parcurge, de regula, doua faze: faza judecatii si faza executarii silite. Titlurile executorii care nu
sunt contestate in justitie trec direct in faza executarii silite. In procedura insolventei, creantele se
pot realiza fara ca creditorul sa fie nevoit sa parcurga cele doua faze din dreptul comun.
Procedura insolventei este instituita de lege pentru acoperirea creantelor contra debitorului aflat
in stare de insolventa, iar organele procedurii au obligatia sa asigure realizarea drepturilor
participantilor la procedura. Creantele respective se pot realiza fara a fi nevoie de un titlu
executoriu contra debitorului, singura conditie pusa de Legea insolventei creditorului fiind aceea
de a formula o cerere de inscriere in tabelul creantelor, cerere la care trebuie sa se ataseze titlul
creantei sale. In urma procedurii de verificare, administratorul judiciar sau lichidatorul poate
trece in totalitate sau in parte creanta respectiva pe tabel sau o poate respinge, cel interesat avind,
totusi, dreptul de a contesta masura. Dupa definitivarea tabelului, creditorul trecut in acest tabel
este un “creditor indreptatit sa participe la procedura“, unul dintre drepturile acestui creditor fiind
si acela de a primi, in conditiile planului de reorganizare sau ale ordinii de preferinta din art. 121
si art. 123 din Legea insolventei, o parte sau integralitatea creantei sale. Procedura insolventei
este, deci, cel putin aparent, un avantaj pentru creditor, pentru ca procedura colectiva este (poate
fi) direct o procedura executionala, caracterizata prin celeritate, ceea ce nu se poate spune despre
procedura de drept comun84.). Pe de alta parte, taxa de timbru aplicabila atit cererii de deschidere
a procedurii, cit si cererii de inregistrare a creantei in tabelul creantelor contra debitorului aflat in
insolventa este fixa si, as spune, modica (39 de lei), in timp ce taxa de timbru in litigiile de drept
comun este procentuala si se aplica la valoarea creantei pretinse. In fine, in litigiile comerciale de
drept comun, este obligatorie asa-numita conciliere directa prealabila (procedura reglementata de
art. 7201 C.proc.civ.), procedura care amina, de obicei, startul procesului, cu cel putin 30 de zile,
in timp ce pentru cererea creditorului de deschidere a procedurii nu este necesara parcurgerea
procedurii concilierii prealabile directe.
Aceste avantaje sunt, insa, relative, deoarece actiunea (cererea) creditorului de deschidere
a procedurii fata de debitor are diverse limite si antameaza diverse pericole pentru creditori.
Astfel, in principiu, creditorii mici si mijlocii evita sa ceara deschiderea procedurii insolventei
fata de furnizorul ori clientul lor. Psihologic, retinerea se poate explica prin teama de a pierde un
partener de afaceri, pierdere care s-ar putea repercuta in lant si fata de alti parteneri de afaceri
care vor fi avertizati ca furnizorul sau clientul lor recurge la masuri agresive pentru a-si realiza
creantele. Aceasta actiune este dificila si datorita faptului ca relatiile de afaceri tind sa se
depersonalizeze, deseori creditorul cunoscandu-l putin sau deloc pe debitorul sau, ceea ce face
imposibil sau, in orice, ca, dificil de stiut daca neplata se datoreaza unei jene momentane a
debitorului sau insolventei acestuia. Dar actiunea creditorilor este si periculoasa, intrucit
insolventa (incetarea platilor) nu este intotdeauna evidenta, iar cerand prematur insolventa
debitorului, creditorul comite un delict civil generator de raspundere. Legea insolventei pune la
dispozitia debitorului un mijloc foarte dur de aparare contra abuzului sau incertitudini
creditorului petent, respectiv, obligarea la cautiunea de maxim 10% din valoarea creantei
pretinse85, suma care, daca se admite contestatia debitorului si, deci, se respinge cererea

84
A se observa ca Legea insolventei a incercat sa scurteze cat mai mult aceasta procedura si sa elimine sau sa reduca
la maxim posibilitatea reorganizarii judiciare, atunci cand nu este cazul, adica atunci cind situatia debitorului este
definitiv compromisa.
85
Art. 33 alin.3 vorbeste chiar de 10% din valoarea creantelor, ceea ce ar putea sugera ca este vorba de totalul
creantelor contra debitorului. In realitate, este vorba fie de valoarea creantei pretinse de un singur creditor sau de
mai multi creditori in co-participare procesuala, fie de valoarea creantelor pretinse te toti creditorii care au cerut
deschiderea procedurii, iar cererile lor au fost conexate. Este asa, intrucit pina la momentul definitivarii tabelului
creantelor, moment ulterior deschiderii procedurii, nu se poate sti care este totalul creantelor contra debitorului, ci
numai cuantumul creantei pretinse de creditorul petent.
creditorului, va putea fi atribuita debitorului contestator pentru acoperirea prejudicului cauzat
prin cererea prematura de deschidere a procedurii. Din alt punct de vedere, actiunea creditorilor
nu prezinta pentru acestia decat un interes redus, caci : (i) fie creditorii sunt profesionisti ai
creditului (ex.: banci) care isi asigura garantii reale, astfel ca, o urmarire silita a bunurilor
ipotecate/gajate poate fi mai utila decat insolventa debitorului; ar fi paradoxal sa se conteze pe
acesti creditori pentru declansarea procedurii, mai ales ca ei ar risca o reputatie de severitate
susceptibila sa-i indeparteze ceilalti clienti ; (ii) fie creditorul nu este un profesionist al creditului
(ex.: un client care a platit un avans ori un furnizor care nu a stipulat in favoarea sa o clauza de
rezerva a proprietatii) si, nebeneficiind de nici o garantie, nu are nici o sansa (sau sanse foarte
mici) de a fi platit, iar daca debitorul este un client important al creditorului, acesta din urma este
deseori obligat sa nu actioneze, in vederea mentinerii relatiilor de afaceri cu acel client ; de unde
reticenta evidenta de a cere deschiderea procedurii. In fine, in conduita retincenta a creditorului
fata de o eventuala cerere de deschidere a procedurii, trebuie sa tinem cont si de nenumaratele
restrictii ale drepturilor creditorilor, ca efecte ale deschiderii procedurii. Intr-adevar, asa cum am
aratat in preambulul Cap. V, procedura insolventei este o procedura de sacrificiu. Dar nu oricine
isi poate asuma acest sacrificiu.

46. Cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulata de creditori declanseaza un


adevarat proces care, in mod obsinuit, are caracter necontencios, intrucit debitorul, cunoscind
starea sa de insolventa vadita, achieseaza expres sau implicit la cererea creditorului. Daca insa
debitorul contesta cererea creditorului, atunci procesul capata carcater contencios, cu toate
rigorile impuse de contradictorialitate, disponibilitate, pozitie procesuala, probatoriu etc. Asadar,
ambele parti (creditorul si debitorul) urmeaza a fi citate pentru solutionarea contestatiei. In
doctrina86 s-a admis chiar ipoteza interventiei unei banci sau a unui garant in interesul
debitorului, atunci cand cererea de deschidere a procedurii apartine unui creditor si banca sprijina
contestatia debitorului, care neaga starea de insolventa.
Unul sau mai multi creditori, care au o creanta certa, lichida, exigibila si neachitata de
debitor timp de cel putin 30 de zile, pot introduce cerere de deschidere a procedurii insolventei
fata de debitor, acesta fiind prezumat, in atari conditii, a fi in stare de insolventa. Cererea i se
comunica debitorului, in termen de 10 zile de la comunicare acesta avind dreptul sa conteste ca
s-ar afla in insolventa. Comunicarea se efectueaza in conditiile Codului de procedura civila, si nu
prin publicarea in Buletinul procedurilor de insolventa, intrucit nu suntem inca in prezenta unei
proceduri de insolventa. In schimb, in recurs sau alte cai de atac la incheierea/sentinta de
deschidere a procedurii, intrucit suntem in prezenta unei proceduri deja deschise, toate citarile,
comunicarile si notificarile aferente se vor efectua prin Buletinul procedurilor de insolventa.
Daca exista mai multi creditori care cer deodata deschiderea procedurii insolventei, atunci
acestora li se aplica dispozitiile din Codul de procedura civila referitoare la co-participare
procesuala. Daca exista mai multe cereri concurente de deschidere a procedurii, atunci acestea se
conexeaza la dosarul cel mai vechi. Daca printre cererile concurente se afla si cererea
debitorului, atunci toate cererile se conexeaza la dosarul acestie ultime cereri. In fine, daca exista
o procedura déjà deschisa si una sau mai multe alte cereri de deschidere a procedurii, toate aceste
cereri vor fi conexate la dosarul de insolventa, putind fi considerate cereri de inscriere la masa
credala (cu conditia sa contina elementele si sa imbrace formele prevazute de Legea insolventei
pentru declaratia de creanta). Toate aceste masuri procesuale sunt necesare in vederea constituirii
unui dosar unic al procedurii, care sa permita solutii coerente si prompte.
86
I. Turcu, op.cit., p.554.
Inainte de a verifica temeinicia cererii creditorului, judecatorul-sindic va trebui sa
verifice admisibilitatea cererii acestuia, respectiv:
a) daca cererea de deschidere a procedurii indeplineste conditiile de forma generale
preconizate de art. 112 si art. 132 C.proc.civ., sub sanctiunea nulitatii cererii ;
b) daca cererea indeplineste conditiile de forma speciale prevazute in art. 31 alin.1 din
Legea insolventei, respectiv : (i) indicarea cuantumului si a temeiului creantei, si, daca este
cazul, a existentei vreunei garantii reale contra debitorului si a existentei vreunei masuri
asiguratorii asupra bunurilor debitorului, precum si (ii) indicarea intentiei de a participa la
reorganizarea judiciara a debitorului, caz in care creditorul va trebui sa isi declare aceasta
intentie prin cererea de deschidere a procedurii precizind, cel putin la nivel de principiu,
modalitatea in care intelege sa participe la reorganizare. Daca in cererea sa creditorul va indica
aceste elemente, el nu va mai fi obligat sa formuleze cerere de inscriere la masa credala, odata cu
ceilalti creditori indreptatiti sa participe la procedura, ci va fi trecut pe tabelul creantelor cu suma
si garantia verificate de judecatorul sindic. Asadar, creanta si garantia creditorului indreptatit sa
ceara deschiderea procedurii nu va mai trebui supusa verificarii administratorului
judiciar/lichidatorului. Neindicarea cuantumului si a temeiului creantei poate pune judecatorul-
sindic in imposibilitate de a verifica caracterul cert, lichid si exigibil timp de mai mult de 30 de
zile al creantei, ceea ce va duce fie la nulitatea, fie la respingerea cererii. Neindicarea existentei
garantiei poate fi sanctionata cu refuzul recunoasterii privilegiului conferit in mod normal de
garantie, ceea va putea duce la trecerea creditorului care a cerut deschiderea procedurii in rindul
creditorilor chirografari. Cerinta indicarii existentei unor masuri asiguratorii asupra bunurilor
debitorului este o simpla cerinta de informare a judecatorului-sindic, intrucit orice masura
asiguratorie devine inutila dupa data deschiderii procedurii, dat fiind efectul suspensiv al
procedurii fata de orice urmarire silita individuala pentru realizarea creantelor contra debitorului,
creante anterioare deschiderii procedurii. Omisiunea de a indica intentia creditorului de a
participa la reorganizarea judiciara a creditorului poate fi sanctionata cu ridicarea dreptului
creditorului respectiv de a participa la reorganizarea debitorului, cu toate ca art. 32 alin.4 permite
oricarui creditor – deci, si petentului in cererea de deschidere a procedurii - care detine cel putin
20% din valoarea masei credale si care si-a declarat intentia de a depune un plan prin cererea de
inscriere la masa credala;
c) daca creanta creditorului este certa, lichida si exigibila, nefiind achitata timp de minim
30 de zile87. Pentru a se putea verifica aceste caracteristici ale creantei, creditorul este obligat sa
anexeze cererii sale titlurile doveditoare ale creantei. Afirmarea existentei unei creante este
insuficienta, creditorul urmind a dovedi, cel putin ca aparenta a dreptului, existenta creantei si
caracterul sau cert, lichid si exigibil. Spre deosebire de creditorul indreptatit sa participe la
procedura, care se inscrie la masa credala chiar in lipsa unui titlu pentru creanta sa, creditorul
indreptatit sa ceara deschiderea procedurii trebuie sa dovedeasca creanta sa, si nu oricum, ci cu
inscrisuri. Intr-adevar, avind in vedere caracteristicile speciale ale creantei pretinse de petent
(creanta certa si lichida), caracteristici cerute pentru ca cererea sa sa fie admisibila, este evident
ca alte mijloace de proba decit inscrisurile sunt inadmisibile. Cita vreme, insa, debitorul nu a
formulat contestatie la cererea de deschidere a procedurii, dezinteresindu-se de chestiune,
judecatorul-sindic trebuie sa se limiteze la analiza titlului creantei si caracteristicile acesteia, fara
87
Jurisprudenta si doctrina franceze pretind, in mod justificat, si o a sasea conditie pe care trebuie sa o indeplineasca
cererea creditorului pentru a putea fi considerata admisibila, respectiv, creanta sa fi fost ceruta la plata, si nu numai
exigibila. Consider si eu ca, pentru a putea juca prezumtia de insolventa, creanta ar trebui sa fie nu numai certa,
lichida si exigibila de 30 de zile, ci si ceruta la plata, intrucit numai in acest fel se poate prezuma imposibilitatea de
plata.
a se putea lansa in probatorii complexe, de genul expertizei sau a actelor solicitate de la terti. O
astfel de maniera de lucru ar insemna incalcarea evidenta a principiului disponibilitatii ;
d) daca creanta are o valoare egala sau mai mare cu valoarea-prag.
Daca cererea creditorului indeplineste conditiile de admisibilitate analizate mai sus si
daca creanta intruneste caracteristicile enumerate, atunci sunt intrunite conditiile de aplicabilitate
ale prezumtiei de insolventa. In lipsa unei contestatii, judecatorul-sindic nu are nimic de facut
altceva decit sa aplice prezumtia de insolventa si sa deschida procedura.
Asadar, in functie de momentul procesual si de atitudinea debitorului, sarcina probatiunii
este impartita intre creditor si debitor. In privinta stabilirii existentei starii de insolventa, sarcina
probatiunii este rasturnata in favoarea creditorului, odata ce sunt indeplinite conditiile de
admisibilitate analizate mai sus. Prezumtia insolventei este declansata de proba intrunirii acestor
conditii, proba care este in sarcina creditorului. Odata facuta aceasta proba, creditorul
beneficiaza de prezumtia « insolventei vadite » a debitorului care, pentru a se apara contra
dechiderii procedurii, va trebui sa faca proba ca nu este in insolventa.

47. Daca formuleaza contestatie, debitorul poate contesta nu numai starea de insolventa,
ci si faptul ca creditorul ar fi indreptatit sa ceara deschiderea procedurii, adica faptul ca creditorul
ar avea o creanta certa, lichida si exigibila. Spre exemplu, debitorul poate pretinde ca refuzul sau
de plata nu este determinat de incapacitatea de plata, ci stingerea creantei, prescrierea acesteia,
caracterul conditionat sau nedeterminat al acesteia etc. Debitorul poate, de asemenea, sa probeze
ca, de fapt, creditorul practica un mic santaj prin formularea cerererii de deschidere a procedurii,
intentionind sa-l forteze pe debitor la plata. Fiind dovedit abuzul de drept al creditorului, cererea
poate fi respinsa. In plus, creditorul poate fi obligat la depunerea unei cautiuni, pentru evitarea
prejudicierii debitorului. Dar, odata dovedita existenta creantei, precum si a caracteristicilor
cerute acesteia pentru a face admisibila cererea de deschidere a procedurii, debitorul se afla in
fata prezumtiei de insolventa, pe care trebuie sa o rastoarne pentru a putea obtine respingerea
cererii debitorului. Intr-adevar, conform art.33 alin.2, in termen de 10 zile de la primirea copiei
de pe cererea creditorului de deschidere a procedurii, debitorul trebuie fie sa conteste, fie sa
recunoasca starea de insolventa.
Pentru a putea rasturna prezumtia de insolventa, debitorul trebuie sa formuleze in termen
constestatie si sa dovedeasca faptul ca efectueaza plati curente de salarii, impozite si taxe,
utilitati, eventual rate de credit, prin extrase de cont bancar. Nu este suficienta dovada faptului ca
debitorul a facut plati sporadice catre creditori, chiar daca ar fi vorba de un numar relativ mare de
plati de acest gen. Sincopele in efectuarea platilor sunt, in realitate, dovezi ale insolventei si nu
dovada contrarie prezumtiei de insolventa. Nu este utila o expertiza care sa-si propuna sa
dovedeasca, spre exemplu, ca debitorul ar putea avea capacitatea, in viitor, sa-si achite datoriile,
intrucit insolventa sau lipsa acesteia se analizeaza la momentul cererii de deschidere a procedurii,
si nu la momente ulterioare sau raportat la expectatii nerealiste ale debitorului.
Contestatia schimba pozitia procesuala a partilor. Creditorul, care a formulat o cerere
initial necontencioasa, devine un intimat in contestatia debitorului, contestatie care, de altfel, are
natura juridica a cererii de interventie in interes propriu, la care se refera art. 335 C.proc.
Creditorul este asimilabil, cel putin din perspectiva probatorie, cu piritul intr-o actiune de drept
comun, in timp ce debitorul este un intervenient in interes propriu, care are aceeasi pozitie
procesuala ca si reclamantul, asa cum rezulta din art. 49 si art. 52 C.proc.civ. In procesul initial,
de deschidere a procedurii, debitorul isi pastreaza administrarea patrimoniului sau, pina la
pronuntarea hotaririi de deschidere a procedurii care, fiind executorie de drept, provoaca de
regula desesizarea debitorului, care va fi reprezentat, in procedura si in alte procese, de
administratorul judiciar/lichidator sau de administratorul special. Debitorul poate formula, insa,
si recurs contra hotaririi de deschidere a procedurii, caz in care nu mai este doar in contradictoriu
cu creditorul-petent, ci si cu administratorul judiciar/lichidatorul. Legea insolventei permite
debitorului, chiar desesizat, să exercite o serie de acţiuni sau drepturi procesuale cu caracter
exorbitant, uneori chiar împotriva administratorului judiciar/lichidatorului (recurs, contestatie la
tabelul creantelor, contestatie la masurile practicianului in insolventa etc.). Debitorul nu va fi
reprezentat in acest recurs de administratorul jidiciar/lichidator, ci de cel care, in mod obisnuit, ii
exercita drepturile (in cazul in care acesta nu exista, se aplică prevederile art. 41 C. proc. civ.
alin. (1) conform carora „orice pers care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în
judecată” şi cele ale art. 44 C. proc.civ., care permit numirea unui curator special care să
reprezinte persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de folosinta limitata).
Debitorul poate sa recunoasca existenta starii de insolventa, caz in care i se permite sa
formuleze o cerere de reorganizare judiciara (daca, evident, sunt indeplinite si celelalte conditii
legale). Daca insa debitorul, caruia i s-a comunicat in mod legal cererea de deschidere a
procedurii, nu se manifesta in nici un fel fata de aceasta cerere, atunci judecatorul-sindic este
obligat sa deschida procedura. Tacerea debitorului nu mai permite judecatorului-sindic sa
verifice existenta starii de insolventa, intrucit, in caz contrar, prezumtia de insolventa vadita nu
ar mai avea sens. Intr-adevar, termenul de 10 zile de la comunicarea cererii crditorului de
deschidere a procedurii este un termen de decadere, care opreste debitorul de la a introduce
ulterior contestatie. In plus, judecatorul-sindic si-ar putea manifesta « rolul activ » si cere
expertize, extrase de cont si alte probe, ceea ce ar prelungi inutil procesul de deschidere a
procedurii, in contra principiului celeritatii statuat de art. 5.
Daca s-a admis contestatia, cererea creditorului va fi respinsa, acesta putind fi obligat la
acoperirea prejudiciului creat debitorului prin introducerea cererii. Ideea acoperirii acestui
potential prejudiciu sta la baza instituirii cautiunii, pe care judecatorul-sindic o poate stabili in
sarcina creditorului, la cererea debitorului.
In prezenta unei contestatii din partea debitorului, recursul va putea fi formulat numai de
partile in procesul de fond, intrucit in recurs nu se poate schimba calitatea partilor si nu se pot
depasi limitele procedurale ale hotaririi de fond. Creditorul va avea, desigur, dreptul de a formula
recurs, curtea de apel putind modifica sentinta de la fond in sensul respingerii contestatiei
debitorului si admiterii cererii creditorului.
Daca debitorul va putea demonstra ca cererea creditorului nu i s-a comunicat in formele
prevazute de art. 33 alin.2 din Legea insolventei, el va putea fie sa formuleze o contestatie,
cerind repunerea in termen, fie sa formuleze o contestatie in anulare, pentru nelegala citare
(contestatia in anulare este inadmisibila daca se mai poate exercita recurs sau daca debitorul ar fi
putut exercita un recurs, dar nu a facut-o). Debitorul poate invoca cu succes « comunicarea »
cererii de deschidere a procedurii prin Buletinul procedurilor de insolventa, intrucit art. 33 alin.2
din Legea insolventei este o exceptie de la principiul publicitatii prin Buletin, mai ales ca, la
momentul depunerii cererii sia al solutionarii ei, debitorul nu va fi fost – inca – in procedura
insolventei, asadar acesta cerere a creditorului trebuie sa i se comunice debitorului in modalitatile
prevazute de Codul de procedura civila. Trebuie retinut, insa, ca art. 122 alin. (3) C.proc.civ.
prevede ca neregularitatea actelor de procedura se acopera daca partea nu a invocat-o la prima zi
de la infatisare ce a urmat dupa aceasta neregularitate si inainte de a pune concluzii in fond. In
consecinta, neprimirea de catre debitor, conform dispozitiilor art. 33, a cererii creditorului de
deschidere a procedurii trebuie sa fie invocata, sub sanctiunea decaderii, la prima sedinta
convocata de judecatorul-sindic, daca debitorul participa la sedinta. Daca debitorul nu a
participat la sedinta pentru ca nu a primit notoficarea, neregularitatea fiind de ordine publica,
incalcarea dispozitiilor art. 33 ali.2 din Legea insolventei poate fi constatata si din oficiu in
recursul debitorului contra sentintei de deschidere a procedurii, conform dispozitiilor art. 306
alin. (2) C.proc.civ88.
Fiind vorba de o procedura necontencioasa, recursul contra sentintei de deschidere a
procedurii va putea fi formulat de orice persoana interesata, respectiv, de creditori, de
asociatii/actionarii sau membrii persoanei juridice debitoare, de administratorii statutari ai
persoanei juridice care s-au opus la introducerea cererii de deschidere a procedurii etc.
Daca o cerere anterioara de deschidere a procedurii a fost respinsa pentru orice motive
(cererea era inadmisibila, cererea era nefondata, intrucit debitorul nu era in stare de insolventa,
cererea a fost respinsa ca prematura) si ulterior procedura insolventei a fost deschisa a la cererea
aceluiasi creditor sau a altuia, intrucit insolventa de deveni, intre timp, actuala, prina hotarirea a
judecatorului sindic nu are autoritate de lucru judecat fata de cea de-a doua cerere care, de altfel,
poate sa apartina si debitorului89.
Daca in urma contestatiei debitorului, a cererii de interventie ori a persoanei interesate,
hotarirea de deschidere a procedurii este desfiintata, cererea de deschidere a procedurii va fi
considerata lipsita de efecte, chiar de la inregistrarea ei90. Este adevarat, insa, ca, in cazul in care
cererea se respinge ca urmare a contestatiei sau recursului debitorului, un efect al cererii de
deschidere a procedurii formulata de creditor se mentine, totusi, desi nu este vorba de un efect
specific procedurii insolventei : este vorba de raspunderea creditorului pentru daune cauzate de
introducerea prematura si cu rea credinta a cererii de deschidere a procedurii.
Daca, in final, recursul sau va fi fost respins, sentinta de deschidere a procedurii devenind
irevocabila, dreptul debitorului de a cere reorganizarea judiciara este suprimat, cu consecinta
intrarii directe in faliment a acestuia, intrucit legea a inteles sa il sanctioneze pe debitorul neonest
care, desi stia ca se afla in stare de insolventa, a ascuns aceasta stare creditorilor sai. Falimentul
poate fi evitat, in aceasta situatie, numai daca administratorul judiciar sau creditorii ce detin
minim 20% din total masei credale si-au exprimat, in termen legal si in formele prevazute de art.
59 alin.1 sau, respectiv, art. 60 alin.2, intentia de a propune un plan de reorganizare a activitatii
debitorului. ,

48. La cererea debitorului, formulata odata cu contestatia sau ulterior introducerii


acesteia, judecatorul-sindic ii poate obliga pe creditorii semnatari ai cererii introductive sa
consemneze o cautiune la o banca, in valoare de maxim 10% din cuantumul creantei pretinse.
Daca se impune cautiunea si ea nu este consemnata de catre creditor, cererea sa se respinge.
Daca s-a platit cautiunea si cererea creditorului de deschidere a procedurii a fost admisa,
debitorul fiind declarat in insolventa, atunci cautiunea se restituie deponentului. Dimpotriva,
daca se respinge cererea creditorului, in urma admiterii contestatiei, cautiunea va putea fi folosita
la acoperirea pagubelor suferite de debitor.
Cererea debitorului de obligare la consemnarea unei cautiuni presupune o contestatie,
formulata in termen si ea trebuie sa aiba o justificare conforma scopului cautiunii, adica aceea de
a impiedica abuzul de drept al creditorului care ar fi tentat sa introduca prematur si cu rea
credinta cereri de deschidere a procedurii insolventei fata de orice debitor, neselectiv. Decizia de
88
I. Turcu, op.cit., p.371.
89
A se vedea si I. Turcu, op.cit., p.376, care citeaza o jurisprudenta ca C.A.Ploiesti, sectia comerciala (decizia nr.601
din 18 septembrie 2001, in Culegere de practica judiciara pe anul 1999-2002, Ministerul Justitiei, p. 279).
90
I. Turcu, op.cit., p.375.
a impune o cautiune este una delicata91, judecatorul-sindic fiind pus intr-o pozitie aparent
contradictorie atunci cind stabileste obligatia de consemnare a cautiunii si, in acelasi timp,
trebuie sa se pronunte asupra insolventei vadite, adica aparente, care mai este si prezumata. Intr-
adevar, insolventa este prezumata ca fiind vadita, daca se dovedesc conditiile de admisibilitate
ale cererii creditorului. In schimb, obligarea la consemnarea cautiunii presupune unele dubii ale
judecatorului-sindic asupra seriozitatii demersului creditorului. In aceste conditii, nu este foarte
clar de ce a mai fost reglementata cautiunea, din moment ce insolventa este prezumata ca fiind
vadita, iar obligarea la cautiunea se justifica prin dubiile pe care le poate avea judecatorul asupra
seriozitatii cererii de deschidere a procedurii. De precizat ca, chiar daca judecatorul–sindic este
cel care stabileste cautiunea, el nu va avea competenta functionala de a se pronunta si asupra
cererii de despagubire formulata de debitor in cazul in care se respinge cererea creditorului. Intr-
adevar, daca cererea de deschidere a procedurii este respinsa, nici unul din efectele deschiderii
procedurii insolventei nu se poate naste, deci nici competenta functionala a judecatorului-sindic,
care se dezinvesteste de cauza cind respinge cererea creditorului. Debitorul trebuie sa formuleze
o cerere de despagubire la instanta de drept comun, cerere in care va trebui sa faca dovada
intrunirii elementelor raspunderii civile delictuale. Sarcina probei acestor elemente (fapta ilicita,
prejudiciului, legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu, culpa autorului prejudiciului) este
destul de facila, intrucit prin consemnarea cutiunii, prejudiciul a fost, practic, cuantificat, iar
respingerea cererii de deschidere a procedurii ca prematura face dovada faptei ilicite, raminind
practic ca debitorul sa faca doar dovada culpei, care este o culpa agravata, sub forma relei
credinte sau a abuzului de drept. Numai in cazul in care debitorul ar pretinde ca dauna este mai
mare decit cuatumul cautiunii, el va trebuie sa faca dovada acestui prejudiciu suplimentar.
Asadar, ca si in cazul prematuritatii cererii debitorului, si raspunderea creditorului este o
raspundere civila delictuala, care poate fi antrenata printr-o actiune a debitorului formulata la
instanta de drept comun. Singurele deosebiri importante sunt : (i) dupa ce cererea creditorului va
fi fost constata ca prematura, procedura insolventei nu se va putea deschide sau mentine deschisa
(ii) judecatorul sindic nu este competent sa se pronunte intr-o astfel de actiune; (iii) sarcina
probei este mai facila pentru debitor. Cererea debitorului de despagubire pentru prematuritatea
cererii creditorului de deschidere a procedurii nu mai poate fi primita dupa ce s-a pronuntat
sentinta de deschidere a procedurii, pentru ca ar fi lipsita de finalitate, intrucat nu mai exista
posibilitatea respingerii cererii creditorului92.
Subcapitolul III
Efectele deschiderii procedurii insolventei

Sectiunea I
Principiul celeritatii procedurii

49. Asigurarea continuitatii si celeritatii procedurii insolventei este o preocupare


constanta a legiuitorului si, in acelasi timp, o datorie primordiala a judecatorului-sindic si a
91
I. Turcu, op.cit., p.374, considera ca « judecatorul-sindic trebuie sa dea dovada de multa retinere in admiterea
cererii de obligare la consemnarea cautiunii si sa nu cedeze tentatiei de a uza de aceasta posibilitate pentru a se
debarasa de dosar. El este dator sa analizeze cu mult discernamant critic cerera debitorului si sa ii ceara acestuia sa
faca dovada sustinerilor. Totodata, trebuie sa evite dimensionarea exagerata a cautiunii, obligandu-l pe creditor sa
mai suporte si paguba care ar rezulta din blocarea acestor fonduri ».
92
I. Turcu, op.cit., p.372, care citeaza o solutie nepublicata a C.A.Cluj (sectia comerciala si de contencios
administrativ, decizia nr.47/R din 4 mai 2002.
administratorului judiciar/lichidatorului, asa cum rezulta expres din art. 5 alin.2 din Legea
insolventei.
Continuitatea si celeritatea pot fi asigurate prin impunerea dosarului unic, in care
procedura insolventei sa continue, chiar daca pe rol sunt una sau mai multe cai de atac, mai ales
ca toate hotaririle judecatorului-sindic sunt definitive si executorii. Legea reglementeaza un
dosar unic al procedurii care se deruleaza sub jurisidictia judecatorului-sindic, precum si,
indirect, dar indubitabil, un dosar unic al cailor de atac ce pot fi exercitate contra multitudinii de
hotariri judecatoresti ce pot fi pronuntate de judecatorul-sindic.
De asemenea, cele doua deziderate ale legii stau la baza procedurii specifice insolventei
de citare, comunicare a actelor de procedura si de notificare prin intermediul Buletinului
procedurilor de insolventa.
In faza anterioara deschiderii procedurii pot co-exista unul sau mai multe dosare de
deschidere a procedurii insolventei fata de un debitor, consecinte ale unor cereri formulate de
persoane diferite (debitor, creditori). Dupa deschiderea unei proceduri de insolventa fata de un
debitor, pot co-exista dosarului procedurii de insolventa deja deschisa si una sau mai multe cereri
de deschidere a procedurii fata de acelasi debitor. In fine, data fiind multitudinea de hotariri ce
pot fi pronuntate de judecatorul-sindic, exista un potential nelimitat de cai de atac ce pot co-
exista cu privire la una si aceeasi procedura de insolventa sau la unul si acelasi debitor. Pentru a
evita solutii contradictorii, toate aceste dosare trebuie reunite (conexate) intr-un dosar unic al
cauzei. Institutia dosarului unic al cauzei, ce trebuie format atit la fond, cit si in recurs, este
necesara pentru a disciplina practica si a conferi continuitate si celeritate procedurii insolventei si
nu pentru a crea impresia ca exista un singur proces referitor la insolventa unui debitor.
Multitudinea hotaririlor judecatorului-sindic, atacabile fiecare cu recurs, poate provoca
adevarate blocaje decizionale, mai ales in dosarele complexe, cu un numar mare de participanti
la procedura. Uneori pluralitatea recursurilor duce la situatia fragmentarii dosarului cauzei, parti
din dosar (“urme”, in jargonul arhivelor instantelor) fiind dispersate la tribunal, la curtea de apel,
la acelasi complet sau la complete diferite etc. De aceea Legea insolventei a instituit in mod
judicios regula solutionarii tuturor recursurilor intr-un singur dosar (art. 8 alin.6), in acelasi timp,
asa cum este reglementata si obligativitatea solutionarii intr-un singur dosar si deodata a tuturor
contestatiilor la tabelul creantelor. Dupa deschiderea procedurii, toate recursurile, inregistrate
simultan sau succesiv, trebuie, ca si la momentul intial, al deschiderii procedurii, sa fie conexate
intr-un dosar unic. Asadar, la fond, in fata judecatorului-sindic, vom avea un dosar unic al
procedurii insolventei, iar la Curtea de apel vom avea un dosar unic al cailor de atac contra
hotaririlor judecatorului-sindic. Mai mult, pentru operativitate, art. 8 alin.3 din Legea insolventei
dispune (preluind o solutie din Legea nr. 149/2004) ca, in vederea solutionarii recursului, se
trimit la curtea de apel in copie certificata, sub semnatura grefierului-sef al tribunalului, numai
actele ce intereseaza rezolvarea recursului, selectate de judecatorul-sindic.

In procedura de insolventa, citarea părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de


procedură, a convocărilor şi notificărilor se efectuează in mod obisnuit prin Buletinul
procedurilor de insolvenţă, asa cum dispune art. 7 alin.1 din Legea insolventei.
Buletinul procedurilor de insolventa este o publicatie editata de Oficiul National al
Registrului Comertului care are ca scop publicarea citatiilor, convocarilor, notificarilor si
comunicarilor actelor de procedura aferente procedurii insolventei, efectuate de instantele
judecatoresti, administratorul judiciar sau lichidator dupa deschiderea procedurii93.
Anumite acte ale practicianului nu sunt, totusi, supuse publicitatii in Bultetin, ci unei altfe
forme de publicitate. Este cazul tabelelor de creanta si al planurilor de distributie partiala sau
finala, care se afiseaza la tribunal. Rapoartele administratolului judiciar/lichidatorului se publica
in Buletin, dar ele trebuie sa fie prezentate si sustinute in instanta, pentru ca judecatorul-sindic
sa-si poate exercita controlul judiciar. Pe de alta parte, de la principiul publicitatii prin Buletinul
procedurilor de insolventa, legea stabileste mai multe categorii de exceptii.
a) Pentru depunerea declaratiei de creanta, creditorii sunt notificati in conditiile Codului
de procedura civila si prin publicarea in Buletin si intr-un ziar de larga circulatie a notificarii (art.
61 alin.3). Creditorii care au înregistrat cereri de admitere a creanţelor sunt prezumaţi că au în
cunoştinţă termenele pentru verificarea si definitivarea creantelor, termenul pentru inregistrarea,
verificarea si definitivarea creantelor ce vor fi trecute in tabelul definitiv consolidat, precum si
termenele pentru contestarea creantelor şi nu vor mai fi citaţi (art.7 alin.7). Teza a doua a art.7
alin.3 dispune ca, pentru creditorii care nu au putut fi identificaţi în lista prevăzută la art. 28 alin.
(1) lit. c) 94, procedura notificării prevăzute la art. 61 va fi considerată îndeplinită dacă a fost
efectuată prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. Textul este la limita constitutionalitatii,
intrucit introduce o discriminare nepermisa intre creditori si, in plus, le poate rapi acestora
dreptul de acces la justitie si dreptul la un proces echitabil. De aceea, si apelind la principiu
aplicabilitatii directe in dreptul intern a dreptului la un proces echitabil, consider ca creditorul
necunoscut poate formula declaratie de creanta chiar si peste termenele prevazute de art. 62, cu
conditia ca procedura sa mai fie inca deschisa.
b) Comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea
deschiderii procedurii nu se efectueaza prin intermediul Buletinului, ci in conditiile Codului de
procedura civila. Citarea la judecarea procesului initial, de deschidere a procedurii, se
efectueaza conform Codului de procedura civila, intrucit nu suntem inca in procedura
insolventei. De asemenea, sentinta de deschidere a procedurii nu se publica in Buletin, ci,
pentru a se putea exercita calea de atac, se comunica debitorului, creditorului petent si, dupa caz,
partilor, in functie fie de autorul cererii de deschidere a procedurii, fie de caracterul necontencios
sau contencios al procedurii de deschidere. Sentinta de deschidere a procedurii se notifica
practicianului in insolventa desemnat administrator judiciar (sau lichidatorului, daca procedura
se deschide direct ca procedura simplificata de faliment).

93
Formatul si continutul-cadru ale actelor care se publica in Buletinul procedurilor de insolventa si ale dovezii
privind indeplinirea procedurii de citare, convocare, notificare si comunicare sunt reglementate prin Ordinul
Ministrului Justitiei nr. 1692/C/2006 si sunt utilizate in mod obligatoriu de toti participantii la procedura, asa cum
prevede art. 7 alin. (5) din lege. Continutul Buletinului este structurat pe tipuri de acte : citatii, convocari, notificari,
comunicari ale hotararilor pronuntate de instantele judecatoresti care aplica procedura insolventei si alte categorii de
acte. Informatia este structurata pe judete, pe firme, pe organe care aplica procedura si pe categorii de acte.
Informatia cu privire la firma cuprinde denumirea, codul unic si numarul de ordine din registrul comertului, iar
informatia cu privire la organe mentioneaza instanta, judecatorul-sindic, administratorul judiciar sau lichidatorul.
Buletinul publica si documentele insotitoare ale actelor de procedura mentionate mai sus. Instantele judecatoresti
sunt obligate, la fel ca si judecatorii-sindici, administratorii si lichidatorii, sa transmita la Oficiul Registrului
Comertului unde este inregistrat debitorul un exemplar de pe actele de procedura si de pe hotarari, in vederea
publicarii acestora in Buletin.
94
Este vorba de lista pe care este obligat sa o depuna la dosar debitorul, fie odata cu cererea de deschidere a
procedurii, fie in termen de 10 zile de la deschiderea procedurii. Este o lista pe care debitorul nu o depune
intotdeauna sau pe care o depune incompleta.
c) Comunicarea citaţiilor, a convocărilor şi notificărilor faţă de participanţii la proces, al
căror sediu, domiciliu sau reşedinţă se află în străinătate, este supusă dispoziţiilor Codului de
procedură civilă.
d) În cazul în care debitorul este o societate tranzacţionată pe o piaţă reglementată,
judecătorul-sindic va comunica Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare hotărârea de
deschidere a procedurii.
e) In recurs, partile sunt citate prin formalitatile prevazute de Codul de procedura civila
(aceasta exceptie a fost introdusa la art. 8 alin.1 prin modificarea Legii insolventei, prin OUG
173/2008).
f) Publicarea in Buletin nu poate inlocui comunicarea hotaririi, fara a aduce
atingere principiului liberului acces la justitie.
Constitutionalitatea art.7 din Legea insolventei a fost de curind pusa in discutia Curtii
Constitiutionale95. Autorul exceptiei de neconstitutionalitate, precum si reprezentatul
Ministerului Public au sustinut ca dispozitiile art. 7 din Legea insolventei “nu asigura conditiile
unui proces echitabil fata de acele persoane care sunt introduse in procedura insolventei ulterior
deschiderii acesteia si care sunt citate direct prin Buletinul procedurilor de insolventa” si ca
„art.7 din Legea insolventei este contrar dreptului de acces liber la justitie si dreptului la un
proces echitabil, intrucit impun […] obligatia de a se abona la Buletinul procedurilor de
insolventa si de a urmari toate numerele acestui buletin pentru a vedea daca a fost actionat in
judecata de o terta persoana”. Autorul exceptiei de neconstitutionalitate mai sustine ca, „din
cauza prevederilor insuficient de clare ale textelor criticate, instantele de judecata nu mai
comunica nici un inscris depus de parti la dosar, decit prin intermediul acestui buletin, astfel ca
nu mai poate fi formulata o aparare corespunzatoare”. Curtea de apel Timisoara, in fata careia s-a
ridicat exceptia de neconstitutionalitate, a admis ca textul art. 7 este contrar dreptului de acces
liber la justitie, drept care presupune, in concordanta cu dreptul la aparare, incunostiintarea
oricarei persoane in mod cert despre existenta unui litigiu in care este implicat, intr-o modalitate
si intr-un termen rezonabile pentru a nu le fi prejudiciate drepturile. Avocatul poporului
considera, in plus, ca textul art. 7 din Legea insolventei este neconstitutional si pentru ca instituie
o discriminare pe criteriul averii, intrucit lipsa posibilitatilor materiale de a plati taxa de acces la
Buletinul procedurilor de insolventa creeaza premisele acestei discriminari, restringind, in acelasi
timp, accesul liber la justitie.
Curtea Constitutionala a decis, prin decizia nr. 1137/2007, ca art. 7 din Legea
insolventei este neconstitutional in masura in care este interpretat in sensul ca persoanele
impotriva carora se va deschide o actiune potrivit dispozitiilor acestei legi ulterior deschiderii
procedurii insolventei se vor cita direct prin Buletinul procedurilor de insolventa, fara a beneficia
de o prima comunicare [subl.n., Gh.P.] a actelor de procedura potrivit Codului de procedura
civila, asemanator solutiei consacrate pentru debitor si creditori.
Persoanele la care se refera decizia Curtii Constitutionale sunt exemplificate in
considerentele deciziei ca fiind persoanele la care se refera art. 138 din Legea insolventei
(membrii organelor de conducere a debitorului persoana juridica, in cazul in care sunt actionati
in raspundere), precum tertii dobinditori ai unor bunuri sau valori ale debitorului (in cazurile de
actiune in anulare a actelor incheiate de debitor in perioada suspecta sau a actelor incheiate de
debitor dupa data deschiderii procedurii, dar fara acordul judecatorului sindic sau al comitetului
creditorilor). Pe de alta parte, din decizia citata a Curtii Constitutionale ar rezulta ca textul art. 7
ar fi neconstitutional numai in cazul in care ar implica lipsa unui prime comunicari a actelor de
95
A se vedea Decizia CC nr.1137/4 decembrie 2007, publicata in M. Of. nr.31/15 ianuarie 2008.
procedura fata de persoanele vizate, ulterior acestea fiind incluse in categoria participantilor la
procedura insolventei fata de care este suficienta citarea si comunicarea prin Buletinul
procedurilor de insolventa.
Asadar, in momentul in care aceasta decizie devine obligatorie (in termen de 45 de zile de
la publicare, daca legea nu este modificata pentru a fi pusa de acord cu decizia), vom avea si o a
patra categorie expres prevazuta in lege de exceptii de la principiul citarii si comunicarii prin
Buletinul procedurilor de insolventa, respectiv, persoanele care, fara sa fie particpanti directi
la procedura, devin parti in diverse proceduri sau actiuni ce deriva din procedura insolventei,
cum sunt actiunea in raspundere contra conducatorilor debitorului sau actiunea in anularea
actelor juridice incheiate de debitor in perioada suspecta sau dupa deschiderea procedurii.
Consider ca decizia Curtii Constitutionale este corecta, in liniile sale esentiale, dar ea este
incompleta si are o motivare gresita.
In primul rind, asa cum s-a vazut, autorul exceptiei de neconstitutionalitate, Ministerul
Publica, Curtea de Apel Timisoara si Avocatul poporului au ridicat si alte obiectii de
neconstittionalitate ale art. 7 din Legea insolventei, toate acestea fiind, in opinia mea, intemeiate.
Intr-adevar, Constitutia este incalcata din moment ce : (i) orice persoana care ar putea avea in
viitor o problema legata de insolventa unui tert, cu care a avut sau nu legaturi comerciale sau de
alta natura, va trebui sa consulte permanent Buletinul procedurilor de insolventa, pentru a vedea
daca nu cumva este actionat in judecata; (ii) toate actele de procedura sunt comunicate
persoanelor terte de procedura insolventei prin Buletinul procedurilor de insolventa, facind
imposibil dreptul la aparare; (iii) accesul la Buletin este platit, si nu gratuit.
In al doilea rind, nu este solutionata problema creditorului necunoscut, care nu poate fi
„incunostiintat” de faptul deschiderii procedurii decit prin Buletinul procedurilor de insolventa,
ceea ce, indirect, ridica si in acest caz, aceeasi problema a impzobilitatii accesului la justitie a
acelui creditor. Pentru identitate de ratiune, macar pentru „prima comunicare a actelor de
procedura”, ca sa ne mintinem in tenta argumentatiei Curtii Constitutionale, si acestui creditor
necunoscut trebuie sa i se asigure o comunicarea corespunzatoare sau, dupa caz, dreptul de a
depune declaratie de creanta peste termenul obisnuit.
In fine, trebuie observat ca persoanele la care se refera Curtea Constitutionala nici nu sunt
participanti la procedura inspolventei, ci doar parti la diferitele litigii aferente procedurii
insolventei si care ii implica in calitate de piriti sau in alt fel, fara a-i transforma, insa, in
participanti la procedura. Or, citarea, comunicarea si notificarea prin Buletinul procedurilor de
insolventa se aplica (si, in parte, se justifica, din ratiuni de celeritate) numai in cazul
participantilor la procedura, partile la diferitele procese aferente procedurii insolventei fiind
citate, in conditiile Codului de procedura civila. Este ceea ce rezulta indirect, dar indubitabil, din
dispozitiile art. 7 alin.2 din Legea insolventei96.

Sectiunea a II-a
Consecintele deschiderii procedurii insolventei, in general

96
Art. 7 alin.2 teza intii dispune ca „in procedurile contencioase reglementate de prezenta lege vor fi citate [subl.n.,
Gh.P.] in calitate de parti numai persoanele ale caror drepturi sau interese sunt supuse spre solutionare judecatorului
sindic, in conditii de contradictorialitate”.
50. Hotarirea de deschidere a procedurii este cauza tuturor efectelor deschiderii
procedurii. Inexistenta acestei hotariri sau desfiintarea sa echivaleaza cu inexistenta oricaruia
dintre efectele deschiderii procedurii.
Asa cum este si firesc, majoritatea efectelor deschiderii procedurii se concentreaza in
perioada existentei procedurii si in jurul participantilor la procedura. Efectele procedurii se pot
insa extinde si dincolo de limitele temporale ale procedurii, precum si dincolo de cercul
participantilor propriu-zisi la procedura.
Astfel, spre exemplu, deschiderea procedurii produce unele efecte retroactive asupra
actelor incheiate de debitor intr-o perioada anterioara deschiderii procedurii, perioada care se
poate extinde pe maxim 3 ani anteriori deschiderii procedurii. Legea insolventei instituie o
prezumtie de frauda in privinta acestor acte si permite lipsirea lor de efecte, chiar daca, in mod
normal, adica in lipsa procedurii insolventei deschise fata de debitor, aceste acte ar putea fi
perfect valabile. Deschiderea procedurii insolventei infecteaza insa aceste acte cu o prezumtie de
frauda, prezumtie reglementata pentru a facilita reintregirea patrimoniului debitorului.
Pe de alta parte, exista unele efecte ale procedurii insolventei chiar ulterior inchiderii
acesteia. Este vorba despre decaderile si interdictiile profesionale consecutive inchiderii
procedurii, precum si despre efectele subsecvente radierii debitorului persoana juridica. Este
cazul, spre exemplu, al transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa
faliment in patrimoniul asociatilor societatii comerciale radiate sau al stingerii datoriilor prin
disparitia debitorului.
Unele efecte ale deschiderii procedurii se extind dincolo de cercul participantilor la
procedura insolventei. Spre exemplu, creditorii neinscrisi in tabelul creantelor contra debitorului
sunt tinuti, ca si creditorii inscrisi in tabel, de efectul suspensiv al urmaririlor individuale si al
curgerii dobonzilor. Piata reglementata pe care sunt tranzactionate valorile mobiliare emise de
debitor precum si investitorii in acele valori mobiliare sufera efectul de suspendare de la
tranzactionare a acelor valori mobiliare si, la momentul trecerii la faliment, chiar efectul de
delistare, ceea ce reduce drastic lichiditatea acelor valori mobiliare. Bancile la care debitorul
avea conturi deschise pierd un client in favoarea bancii la care s-a deschis contul unic al
procedurii de insolventa si asa mai departe.
Deschiderea procedurii insolventei atrage competenta functionala a judecatorului sindic
pentru toate procedurile judiciare prevazute de Legea insolventei, precum si pentru toate litigiile
sau pricinile aferente. De asemenea, prin deschiderea proceduri insolventei, judecatorul sindic
este indrituit sa exercite controlul judiciar al procedurii. Daca, insa, s-a respins cererea de
deschidere a procedurii, judecatorul-sindic se dezinvesteste de cauza si el nu mai are nici una
dintre competentele prevazute de Legea insolventei.
Numirea administratorului judiciar/lichidatorului este, si ea, o consecinta a deschiderii
procedurii insolventei.
Raspunderea pentru prejudicii aduse participantilor la procedura prin neindeplinirea, prin
indeplinirea intirziata sau deficitara fie a obligatiei de celeritate si de urmarire a realizarii
drepturilor participantilor, fie a atributiilor administratorului judiciar/lichidatorului se poate
antrena in cadrul procedurii, prin hotarire a judecatorului sindic, dar numai in cazul in care exista
o procedura de insolventa deschisa.
Raspunderea debitorului pentru cerere tardiva si raspunderea debitorului pentru cerere
prematura de deschidere a procedurii poate fi angajata numai in cazul in care se mentine
procedura deschisa. Raspunderea creditorilor pentru cerere prematura nu poate fi angajata in
procedura insolventei, pentru ca nu se va fi deschis procedura sau pentru ca se va fi desfiintat cu
efect retroactiv hotarirea de deschidere a procedurii.

51. Efectele patrimoniale ale deschiderii procedurii se pot rezuma la urmatoarele


categorii : (i) suspendarea actiunilor juridicare sau extrajudiciare pentru realizarea creantelor si a
urmaririlor individuale contra debitorului; (ii) suspendarea curgerii dobinzilor, a penalitatilor si a
celoralte costuri atasate capitalului ; (iii) intreruperea cursului prescriptiei ; (iv) inchiderea
conturilor bancare si deschiderea contului unic al procedurii de insolventa ; (v) nulitatea unor
acte ale debitorului, incheiate dupa deschiderea procedurii ; (vi) anularea unor acte incheiate de
debitor in perioada suspecta ; (vii) interdictia vinzarii actiunilor/partilor sociale detinute la
debitor de catre conducatorii acestuia ; (viii) iertarea de datorii a debitorului ; (ix) transferul
dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa lichidare la asociati sau actionari.
Desi fac parte din categoria efectelor patrimoniale ale deschiderii procedurii, actiunea in
raspundere contra asociatilor cu raspundere nelimitata si actiunea in raspundere contra organelor
de conducere a debitorului persoana juridica vor fi analizate in capitole separate. De asemenea,
procedura inscrierii la masa credala este si ea un efect patrimonial al deschiderii procedurii, dar
chestiunea va fi analizata in cap. VIII, referitor la perioada de observatie. Sa retinem pentru
moment ca dupa deschiderea procedurii se naste obligatia oricarui creditor de a formula in
termen cerere de inregistrare a creantei sale in tabelul creantelor, sub sanctiunea considerarii sale
ca fiind strain de procedura.
Efecte nepatrimoniale ale deschiderii procedurii pot fi, si ele rezumate la urmatoarele
categorii : (i) desesizarea debitorului si limitarea capacitatii sale de folosinta, in caz de trecere la
faliment ; (ii) dizolvarea persoanei juridice, in caz de trecere la faliment ; (iii) obligatia
publicizarii starii de insolventa ; (iv) predarea documentelor de catre debitor ; (v) suspendarea de
la tranzactionare sau retragerea de la cota bursei a valorilor mobiliare emise de debitorul aflat in
insolventa sau faliment stricto sensu; (vii) decaderile profesionale si interdictiile.

§1. Suspendarea actiunilor judiciare sau extrajudiciare de realizare a creantelor asupra


debitorului

52. Procedura insolventei este o procedura colectiva si concursuala. Creditorii sunt chemati
sa participe la procedura pentru a putea sa-si realizeze creanta lor contra debitorului in mod
colectiv si organizat. Pe perioada existentei procedurii, dreptul fiecarui creditor de a apela la
concursul fortei coercitive a statului pentru a-l sili in mod individual si pe cont propriu pe debitor
sa isi achite datoria este suspendat. Drepturile aferente calitatii de creditor indreptatit sa participe
la procedura insolventei, atit cele cu caracter colectiv, cit si cele cu caracter individual, se
execrita in cadrul procedurii. Creditorii straini de procedura sufera acelasi efect al suspendarii
urmaririlor individuale ca si creditorii indreptatiti sa participe la procedura, numai ca cei dintii
sufera si consecinta neinscrierii la masa credala, adica al refuzului dreptului de a participa la
procedura. Continuarea actiunilor individuale ale creditorilor dupa deschiderea procedurii
colective ar prezenta inconvenientul micsorarii activului patrimonial al debitorului in detrimentul
colectivitatii creditorilor, lasandu-i pe creditori, altii decit creditorul urmaritor, in afara protectiei
oferite de procedura colectiva, precum si pe acela ca ar micsora sansele reorganizarii debitorului.
In plus, ar aparea si o incertitudine la nivelul masei pasive, masa care nu ar putea fi stabilita cu
exactitate, in conditiile in care unele creante ar fi realizate individual, in afara procedurii.
Legea insolventei stabileste, in art. 36, principiul efectului suspensiv conform caruia, dupa
deschiderea procedurii insolventei, tuturor creditorilor debitorului le este interzis sa inceapa sau
sa continue o urmarire silita individuala asupra debitorului. Principiul efectului suspensiv de
urmarire individuala cunoaste un numar limitat de exceptii (care vor fi analizate mai jos).
Art. 36 din Legea insolventei dispune ca, “de la data deschiderii procedurii se suspenda de
drept toate actiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creantelor asupra debitorului
sau asupra bunurilor sale”. Cu toata formularea sa lapidara, textul nu este deloc clar si nici
complet. De aceea, sunt necesare citeva precizari prealabile. Astfel :
(i) desi textul se refera expres la “actiuni”, este evident ca aplicabilitatea sa se extinde si la
orice forma de urmarire silita individuala pornita contra debitorului, urmarirea silita facind si ea
parte din conceptul larg de actiune civila. De altfel, asa cum am mai spus si cu alta ocazie,
realizarea unui drept subiectiv (in cazul de fata, a unei creante) prin concursul fortei coercitive a
statului parcurge de regula doua faze, faza de judecata si faza de executare silita. Executarea
silita poate fi pornita si in baza unui alt titlu executoriu decit hotarirea judecatoreasca, ceea ce
face ca realizarea creantei, in acest caz, sa parcurga doar faza executarii silite. Dar o astfel de
executare silita nu e mai putin actiune civila decit cea clasica;
(ii) textul se refera la toate actiunile pentru realizarea creantelor contra debitorului, adica atit
la cele incepute inainte de deschiderea procedurii, cit si la cele incepute dupa deschiderea
procedurii; pentru actiunile pe care creditorii le-ar intentiona dupa deschiderea procedurii,
existenta procedurii este un impediment legal care opreste orice astfel de potentiale actiuni sau
urmariri silite; o actiune care s-a solutionat deja sau o executare care s-a finalizat deja, chiar daca
acestea s-au derulat dupa deschiderea procedurii insolventei, nu mai pot fi suspendate si nici
desfiintate;
(iii) textul se aplica atit in cazul in care cel supus procedurii insolventei este debitor principal,
cit si in cazul in care el este doar un tert garant care a constituit in garantie unul sau mai multe
bunuri ale sale; creditorii care au pornit o executare silita asupra bunurilor constituite in garantie
de catre debitor ca tert garant trebuie sa se inscrie si ei la masa credala, laolalta cu ceilalti
creditori ai debitorului;
(iv) textul nu se refera decit la actiunile pentru realizarea creantelor asupra debitorului, nu si
la altfel de actiuni contra debitorului sau la actiuni ale debitorului insusi; actiunile reale (actiunea
in revendicare, actiunea pentru predarea bunului vindut, actiunile posesorii, actiunile confesorii
etc.) sau actiunile in constatare nu se suspenda prin aplicarea art. 36 din Legea insolventei;
actiunile reale si actiunile in constatare in care debitorul este reclamant pot fi, totusi, suspendate
in conditiile art. 243 alin.1 pct.5 C.proc.civ.; actiunile reale sau actiunile in constatare in care
debitorul este pirit nu se suspenda, dar administratorul judiciar/lichidatorul va trebui sa fie
introdus in proces, in calitate de reprezentant legal sau judiciar al debitorului; actiunile in
pretentii in care debitorul este reclamant nu intra sub incidenta art. 36 din Legea insolventei, dar
ele pot fi suspendate in conditiile art. 243 alin.1 pct.5, mai jos analizate;
(v) suspendarea priveste toate acţiunile pentru realizarea creantelor contra debitorului, atit
cele judiciare propriu-zise si executările silite asupra bunurilor din averea debitorului (care
constituie o continuare a procesului civil, deci una din modalităţile de exercitare a acţiunii
civile), cit şi acţiunile extrajudiciare, cum ar fi executarea silită a creanţelor bugetare sau a celor
bancare, care nu se fundamentează pe titluri executorii de provenienţă judiciară. De asemenea,
sunt suspendate sau oprite si masurile de indisponibilizare, fie cele asiguratorii, fie cele
executorii97;
(vi) suspendarea operează prin efectul legii şi trebuie numai constatată, la sesizarea sau la
cererea persoanei interesate98; constatarea suspendarii se poate face chiar si intr-o contestatie la
executare.

53. La o prima vedere, s-ar putea spune ca efectul suspensiv de urmarire individuala se
extinde si asupra cailor de atac formulate contra hotaririlor pronuntate in actiunile in pretentii
contra debitorului. Intr-adevar, actiunea civila, lato sensu, se poate extinde si in caile de atac si,
ulterior, in faza executarii silite. Aplicarea tale quale a principiului efectului suspensiv si asupra
cailor de atac ar fi o eroare, intrucit ar rapi dreptul debitorului la aparare si, in plus, ar putea
insera la masa credala, in mod injust, un creditor contestabil, cu consecinta inaspririi conditiilor
concursului intre creditori.
Efectul suspensiv nu se extinde si asupra apararilor piritului contra actiunii
creditorului, aparari care ar putea fi facute cu ocazia introducerii cailor de atac aflate la indemina
debitorului (pirit in actiunea in pretentii introdusa de creditor).
Interpretind teleologic textul art. 36 din Legea insolventei, vom observa ca el este
reglementat prin Legea insolventei pentru a asigura caracterul colectiv si concursual al
procedurii, adica pentru a-i orienta pe creditori catre realizarea drepturilor lor contra debitorului
in cadrul colectiv si concursual al procedurii, si nu pentru a limita sau bara dreptul la aparare al
debitorului (drept care, de altfel, profita si creditorilor necontestati, intrucit succesul debitorului
in demersul sau de contestare a creantei stabilite prin hotarirea nedefinitiva elimina din concurs
acest creditor). Asadar, textul art. 36 din Legea insolventei are in vedere doar latura activa a
actiunii contra debitorului, adica demersul individual al creditorului de a-si realiza creanta cu
concursul fortei coercitive a statului, nu si apararea debitorului. Doar creditorii trebuie opriti din
demersurile lor individuale contra debitorului, demersuri care ar face practic imposibila
procedura insolventei si, de altfel, ar face inutila caracterizarea procedurii ca fiind colectiva si
concursuala. Odata deschisa procedura insolventei, debitorul se pune « sub protectia
tribunalului », fiind pozitionat in centrul unui adevarat « cerc de foc » in afara caruia creditorii
trebuie tinuti pentru a permite derularea procedurii. Dar deschiderea procedurii nu poate sa faca
din debitor un prizioner lipsit de aparare. Concluzionez spunind ca apelul sau recursul
debitorului (ca si orice cale de atac) nu se suspenda ca urmare a interventiei procedurii
insolventei fata de debitor, art. 36 din Legea insolventei neavind aplicabilitate in cazul apararilor
debitorului.

54. Exceptiile de la efectul suspensiv sunt prevazute fie in Legea insolventei, fie in legi
speciale.
Suspendarea nu are nici un efect asupra unui codebitor, tinut alaturi de debitorul insolvent, si
nici asupra unui fidejusor care a garantat o obligatie a debitorului insolvent. Asadar, codebitorul
si fideiusorul pot fi urmariti silit de creditor, fara ca acestuia sa i se poate opune efectul
suspensiv. Pentru acest motiv, co-debitorul si fideiusorul trebuie sa aiba minima diligenta si sa se
inscrie in tabelul crantelor anterior platii efective, pentru a nu risca sa ramina straini de

97
In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p. 383. Autorul arata ca “aceasta norma legala (art.36 din Legea insolventei, n.n.)
constituie temei al ridicarii sechestrului asigurator aplicat anterior. Atat art. 36, cat si art. 41, contin dispozitii legale
avand ca scop mentinerea averii debitorului in starea existenta la deschiderea procedurii”.
98
I. Turcu, op.cit., p. 242.
procedura, ceea ce ar putea duce chiar la stingerea creantei lor rezultind din regresul contra
debitorului principal. Creantele acestora vor fi inscrise in tabelul creantelor cu titlu de creante
conditionate. Daca creditorul comun a inceput deja urmarirea impotriva codebitorului sau a
fideiusorului, creanta rezultind din regres este certa si poate fi inscrisa ca atare in tabelul
creantelor.
Clauza de rezerva a dreptului de proprietate este un mecanism care permite
vanzatorului sa se asigure contra riscului de insolvabilitate a cumparatorului, in contractele in
care plata pretului nu se efectueaza integral la momentul incheierii contractului. Clauza de
rezerva a dreptului de proprietate duce la mentinerea in patrimoniul vanzatorului a dreptului de
proprietate asupra lucrului vandut, cumparatorul fiind un simplu posesor precar. In cazul in care
cumparatorul a devenit subiect al unei proceduri de insolventa, vanzatorul beneficiar al clauzei
nu este un simplu creditor al debitorului pentru plata pretului (caz in care va trebui sa se inscrie
in masa credala pentru a-si recupera creanta, urmand a suporta concursul celorlalti debitori), ci si
un proprietar deplin al bunului. In aceasta calitate, daca bunul a ajuns in posesia debitorului-
cumparator, el va avea, in principiu, dreptul sa i se restituie bunul vandut, fara a fi nevoit sa
suporte concursul creditorilor cumparatorului. Daca nu a predat inca bunul, el va putea sa-l
retina, nefiind obligat la predare, cel putin in cazul in care, in aplicarea art. 86 din Legea
insolventei, administratorul judiciar nu ia masura continuarii contractului si, corelativ, nu cere
predarea bunului99.
Leasingul este o modalitate de finantare a investitiilor care permite locatorului sa-si
procure bunurile necesare activitatii proprii fara sa fie nevoit sa achite integral pretul acestora sau
sa se imprumute la banci pentru aceasta. Prin faptul ca bunul nu devine proprietatea locatorului
decit la momentul exprimarii optiunii sale de cumparare la valoarea reziduala, finantatorul este
garantat, cel putin in parte, in plata creantei sale rezultind din ratele de leasing, intrucit poate
revendica bunul oricind de la locator, chiar si in cazul in care acesta ar fi intrat in insoventa.
In cazurile analizate mai sus, proprietatea nu se transmite la cumparator, respectiv, la
utilizator, decit la momentul la care se achita toate ratele de pret, respectiv, toate ratele de
leasing. Daca in cursul executarii contractelor respective, cumparatorul sau utilizatorul devine
debitor intr-o procedura de insolventa, vinzatorul sau finantatorul are latitudinea de a se inscrie la
masa credala cu creanta rezultata din pretul sau ratele de leasing neachitate (pentru aceasta
creanta creditorul beneficiind de privilegiul vinzatorului, respectiv, al imprumutatorului) sau de a
revendica bunul de la debitor.
Cu toate acestea, revendicarea nu este admisibila in orice conditii. Daca bunul sau
bunurile cumparate cu clauza de rezerva a dreptului de proprietate sau, dupa caz, luate in sistem
leasing sunt esentiale pentru reusita unui plan de reorganizare, revendicarea nu este admisibila.
Daca bunurile vindute cu pastrarea la vinzator a dreptului de proprietate sau daca bunurile care
fac obiectul contractului de leasing sunt bunuri necesare continuarii activitatii debitorului,
revendicarea este, de asemenea, inadmisibila. Revendicarea nu este admisibila nici in cazul in
care administratorul judiciar a decis, in baza art. 86 din Legea insolventei, continuarea
contractului in cauza. Pentru a se feri de o astfel de eventualitate, vinzatorul sau finantatorul sunt
datori sa uzeze de dreptul de a-l notifica pe administratorul judiciar in legatura cu intentia lor de
a inceta contractul si numai in cazul in care administratorul fie este de acord cu incetarea, fie nu
raspunde notificarii in termen de 30 de zile, sa revendice bunul, care le va fi predat fie de buna
99
Daca proprietatea s-a transferat la debitor sau, din contra, a ramas la vinzator, dar administratorul judiciar a decis
continuarea contractului si pastrarea bunului, vinzatorul este beneficiar al unui privilegiu asupra bunului vindut,
daca pretul acestuia nu i-a fost integral achitat, privilegiu care se mentine si in procedura insolventei deschisa fata de
cumparator, cu conditia ca acest privilegiu sa fie conservat in mod corespunzator.
voie de catre debitor, fie prin executare silita (in cazul leasingului, contractul este titlu executoriu
pentru obligatia de predare).
Regimul juridic al compensatiei legale si al operatiunilor de netting100 (operatiuni care
implica, de regula, tranzactii cu instrumente financiare derivate) poate fi privit ca o exceptie de
la principiului efectului suspensiv.
Astfel, conform art. 52 din Legea insolventei, deschiderea procedurii de insolvenţă nu
afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra
sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la
data deschiderii procedurii.
Compensaţia este un mod de stingere a obligaţiei care duce la realizarea creanţei
creditorului101 si care constă în stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai
mici dintre ele102.
Compensatia poate fi legala, judiciara sau conventionala. Conform art. 1144 C.civ.,
“compensaţia se operează de drept, în puterea legii, şi chiar când debitorii n-ar şti nimic despre
aceasta”, cu conditia ca creantele in discutie sa fie reciproce si sa fie certe, lichide si exigibile.
Cele două datorii se sting reciproc “în momentul când ele se găsesc existând deodată şi până la
concurenta cotitatilor lor respective”. Asadar, compensatia legala este, practic, automata, ea
operind chiar si in lipsa consimtamintului titularilor creantelor reciproce. Persoana interesata
poate chiar sa formuleze o actiune in constatarea compensatiei legale, pentru a o face opozabila
unei sau unor persoane, inclusiv creditorilor inscrisi la masa credala. Actiunea in constatare, asa
cum am aratat mai sus, nu este o actiune in realizare si, in consecinta, nu este supusa dispozitiilor
art. 36 din Legea insolventei. Din acest motiv, compensatia creantei creditorului contra
debitorului supus procedurii insolventei nu este oprita sau suspendata in baza art. 36, intrucit nu
suntem in prezenta unei actiuni a creditorului pentru realizarea creantei sale. O anumita retinere
fata de aplicabilitatea textului ar putea rezulta din temerea ca, prin compensatie, s-ar aduce
atingere ordinii de preferinta prevazuta de art. 123 din Legea insolventei, mai ales in cazul in
care creditorul care ar beneficia de compensatie ar fi un creditor chirografar. Temerea este,
totusi, nejustificata, intrucit compensatia opereaza automat si, in plus, compensatia nu este doar o
modalitate de stingere a creantelor reciproce, ci si o modalitate de garantare a platii creantei.
Creditorul beneficiar al compensatiei este chiar un creditor garantat, care ar putea fi incadrat, in
privinta creantei reciproce fata de debitor, in situatia de la art. 121 din Legea insolventei care, de
altfel, deroga de la ordinea de preferinta din art. 123. In fine, o creanta a debitorului contra
debitorilor sai este un activ patrimonial, supus concursului creditorilor inscrisi la masa credala,
insa este un activ foarte greu de realizat, intrucit debitorul debitorului trebuie actionat in judecata
in cazul in care refuza plata de buna voie, ceea ce presupune un timp indelungat alocat
“lichidarii” creantei, o reactie rapida a practicianului in insolventa pentru a se apara de
prescriptie, formalitati ulterioare de executare silita etc. Avind in vedere ca creanta contra
debitorului debitorului se realizeaza imediat, ca efect al compensatiei, si ca datoria recirpoca a
debitorului fata de debitorul sau se sterge, eliminind concursul cu creditorul in cauza, consider ca
dispozitia art. 52 din Legea insolventei este judicioasa.
Din cite se observa, art. 52 din Legea insolventei se refera doar la compensatia legala, nu
si la cea conventionala sau la cea judiciara. Restrictia isi are logica sa, intrucit atit compensatia
100
Pentru detalii relative la aceste operatiuni si regimul lor in procedurile de insolventa, a se vedea GH. Piperea,
op.cit., p. 512-525.
101
Pentru detalii, a se vedea şi Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria Generală a Obligaţiilor,
ediţia a VIII-a, Bucureşti, All Beck, 2002, p. 394.
102
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., p.395.
judiciara, cit si cea conventionala presupun ca cel putin una dintre creantele reciproce sunt
incerte, ele devenind certe doar ulterior hotaririi judecatoresti sau conventiei partilor. Daca
creanta contra debitorului este incerta, atunci este necesara o actiune judiciara sau extrajudiciara
pentru realizarea sa, compensatia judiciara fiind o actiune contra debitorului, iar conventia de
compensatie fiind o modalitate extrajudiciara de realizare a creantei contra debitorului care,
ambele, trebuie sa suporte efectul suspensiv. Includerea compensatiei judiciare si a celei
conventionale in ipoteza textului art. 52 ar fi dus, in mod indirect, la incalcarea ordinii de
preferinta din art. 123 din Legea insolventei. Desigur ca nimic nu se opune ca judecatorul-sindic,
dupa ascultarea creditorilor privilegiati, sa dispuna o compensatie judiciara. De asemenea, in
baza acordului creditorilor, dat fie in adunarea creditorilor, fie in comitetul creditorilor, se poate
semna cu creditorul vizat o conventie de compensatie care, ulterior, sa fie omologata de
judecatorul sindic. In astfel de cazuri se schimba ordinea de preferinta din art. 123, dar pentru
acest lucru exista acordul creditorilor privilegiati, singurii care ar putea fi prejudiciati de
schimbarea ordinii de preferinta.

55. Legea insolventei permite creditorilor beneficiari de garantii reale sa ceara


judecatorului sindic sa continue sau sa inceapa, in cadrul procedurii, o executare silita
individuala asupra bunului sau bunurilor asupra carora poarta garantia. Daca admite cererea
creditorului, judecatorul sindic va dispune ridicarea efectului suspensiv prevazut de art. 36 din
Legea insolventei si valorificarea imediata, in cadrul procedurii, a bunului supus garantiei.
Executarea nu se face in conditiile dreptului comun, ci in cadrul procedurii, prin intermediul
administratorului judiciar sau, dupa caz, al lichidatorului. Din pretul bunului supus ”valorificarii
imediate” se achita, cu prioritate, cheltuielile de procedura, conform art. 121 alin.1 pct.1, intre
care si onorariul administratorului judiciar/lichidatorului.
Astfel, conform art.39 din Legea insolvenţei, ridicarea efectului suspensiv se poate
dispune, la cererea creditorului interesat, in doua situatii :
a) valoarea obiectului garanţiei, determinată de un evaluator conform standardelor
internaţionale de evaluare, este pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor şi părţilor de
creanţe garantate cu acel obiect şi (i) obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă determinantă
pentru reuşita planului de reorganizare propus, iar (ii) obiectul garanţiei face parte dintr-un
ansamblu funcţional si prin desprinderea şi vânzarea lui separată, valoarea bunurilor rămase nu
se diminuează ;
b) nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul
garanţiei, din cauza diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca
aceasta să sufere o diminuare apreciabilă, a diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu
rang inferior, ca urmare a acumulării dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel la o
creanţă garantată cu rang superior sau a lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva
riscului pieirii sau deteriorării.
Cele doua variante sunt alternative, si nu cumulative. Asadar, creditorul petent poate
obtine ridicarea suspendarii fie probind situatia de la lit. a, fie afirmind situatia de la lit. b (in
acest caz joaca o prezumtie de admisibilitate a cererii de ridicare a suspendarii 103, debitorul si
103
Creditorul care pretinde ridicarea efectului suspensiv trebuie să facă dovada doar a faptului ca obiectul garantiei
nu prezinta o importanta determinanta pentru reusita unui plan de reorganizare propus, « rămânând
debitorului/administratorului sau altei părţi interesate sarcina producerii dovezii contrare şi, respectiv, a celorlalte
elemente », asa cum rezulta din art. 39 alin.3 din Legea insolventei. Interpretat per a contrario, textul art. 39 alin.3
ne duce la concluzia ca celelalte conditii de admisibilitate a cererii de ridicare a efectului suspensiv sunt prezumate,
din moment sarcina « producerii dovezii contrare » incumba debitorului, administratorului si celorlalte persoane
celalalte persoane interesate fiind tinute sa dovedeasca faptul contrar, asa cum rezulta din art. 39
alin.3). Numai persoanele care au propus déjà un plan (debitorul, administratorul judiciar sau
unii dintre creditori) pot fi incluse in categoria celor care ar avea interesul sa se opuna la
ridicarea efectului suspensiv, intrucit numai demersurile lor de reorganizare pot fi neutralizate de
acest gen de cereri. Pe de alta parte, in cazul prevazut la art. 39 alin.1 lit. A., ridicarea
suspendarii nu poate fi refuzata daca nu exista un plan de reorganizare propus. Daca debitorul nu
si-a declarat in termen intentia de reorganizare sau daca a expirat termenul de depunere a unui
plan de reorganizare, cererea de ridicare a suspendarii nu poate fi respinsa decit pentru motivul
de la art. 39 alin.1 lit. A lit. a), adica pentru situatia in care bunul afectat garantiei face parte
dintr-un ansamblu functional a carei valoare ar fi diminuata prin vinzarea separata a bunului
afectat garantiei.
Pentru admisibilitatea cererii de ridicare a efectului suspensiv in varianta de la art. 39
alin.1 lit. B este necesara afirmarea lipsei unei protectii corespunzatoare a creantei garantate in
raport cu obiectul garantiei, pe motiv de diminuare a valorii bunului, de majorare a cuantumului
obligatiei garantate prin adaugarea de dobinzi si penalitati sau de lipsa a unei asigurari contra
riscului pieirii sau deteriorarii bunului afectat garantiei. Debitorul, administratorul sau alte
persoane interesate trebuie sa faca dovada faptului contrar (adica, pastrarea sau chiar cresterea
valorii bunului, existenta asigurarii etc). Dar, daca exista o diminuare a valorii bunului sau un
risc de dimnuare, daca exista o acumulare excesiva de dobinzi si penalitati aferente unei creante
garantate (care poate primi in continuare dobinzi, si dupa deschiderea procedurii, pina la
valorificarea bunului supus garantiei) sau un risc de pierdere a bunului, aceste situatii sunt
prejudiciabile pentru toti creditorii si nu numai pentru cei garnatati sau pentru cei cu garantii in
rang inferior, ceea ce ridica probleme de legitimitate a textului legal.
In orice caz, este greu de decelat scopul in care a fost instituita prin art. 39 din Legea
insolventei aceasta derogare de la regula efectului suspensiv. In primul rind, trebuie observat ca
art. 39 vorbeste de un adevarat proces, in care creditorul petent in cererea de ridicare a
suspendarii trebuie sa faca dovezi complicate ale raportului valoare bun – cuantum creanta, ale
lipsei unei legaturi de cauzalitate intre pastrarea bunului in patrimoniul debitorului si reusita unui
plan de reorganizare etc., iar debitorul sau celelalte persoane interesate trebuie sa faca dovada
contrara prezumtiei de admisibilitate a cererii creditorului. O astfel de procedura, care implica si
expertize sau evaluari, cu toata cavalcada de aminari aferenta, poate dura luni sau chiar ani de
zile. In plus, administratorul judiciar sau, dupa caz, lichidatorul, trebuie să împace interesele în
prezenta si, in acelasi timp, sa-si atinga scopul principal al atributiilor sale de conservare si
administrare a bunurilor din averea debitorului, adica acela de a maximiza valoarea averii
debitorului. La o analiza atenta, se poate observa ca textul este foarte greu de aplicat si, in plus, ii
poate afecta atit pe creditorii garantaţi, cit şi pe cei chirografari, care ar putea fi prejudiciaţi prin
posibilitatea vânzării bunurilor garantate sub valoarea lor reala de piaţă. « Valorificarea
imediata » nu este nici mai rapida, nici mai eficienta decit vinzarea sau lichidarea efectuata in
cadrul procedurii.
Exceptia de la art. 36 din Legea insolventei reglementata de art. 39 pune in umbra principiul
concursualitatii, care este esential in procedurile colective. Conditiile in care judecatorul sindic
poate dispune ridicarea suspednarii sunt subiective, fiind dificil de stabilit valoarea reala a unui
bun constituit in garantie. Conditia ca bunul sa nu fie de o importanta vitala pentru reusita
reorganizarii unui plan de reorganizare este echivoca, iar textul legal nu acopera situatia in care
pretul obtinut din vinzarea bunului acopera integral valoarea creantei garantate si cheltuileilie de

interesate.
procedura sau este vindut la un pret superior. De asemenea, nu este acoperita situatia in care
exista mai multe creante garantate cu acelasi bun (fie garantiile sunt diferite, fie sunt mai multe
garantii de ranguri diferite). In fine, creditorii beneficiari ai unor garantii reale sunt, oricum,
protejati de Legea insolventei, care instituie in privilegiul lor regula ca, la vinzarea bunului
asupra caruia poarta garantia, mai intii se achita cheltuielile de procedura, restul fiind distribuit in
mod prioritar titularului garantiei. Numai daca si dupa acoperirea creantei garantate mai ramine
un rest, acesta va fi distribuit celorlalti creditori, in ordinea de preferinta prevazuta de art. 123
din Legea insolventei.
In consecinta, de lege ferenda, ar trebui sa se renunte la procedura ridicarii efectului
suspensiv.

56. Deschiderea procedurii insolventei suspenda de drept orice pricina in care ar fi reclamant
debitorul (art. 243 alin.1 pct.5 C.proc.civ.). Daca, totusi, deschiderea procedurii este ulterioara
momentului in care s-a trecut de faza dezbaterilor, suspendarea nu mai opereaza (art. 243 alin.2
Cproc.civ.). In comparatie cu dispozitiile art. 36 din Legea insolventei, care are in vedere numai
actiunile in realizarea creantelor contra debitorului, adica pricini in care debitorul este pirit sau
executari silite contra debitorului, regula suspendarii de drept este de generala aplicare, avind in
vedere toate actiunile in care debitorul este reclamant, adica atit actiunile comerciale, cit si cele
civile sau de alta natura, atit actiunile pentru realizarea creantelor, cit si actiunile in constatare
sau actiunile pentru realizarea unor drepturi reale. Suspendarea de drept se justifica prin efectul
de desesizare a debitorului, care face ca, in procedurile judiciare in care este parte debitorul,
reprezentarea judiciara a acestuia sa treaca la administratorul judiciar sau la lichidator, indata ce
s-a deschis procedura insolventei. Asadar, administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie sa fie
introdus in proces, pentru a putea asigura reprezentarea judiciara a debitorului si a putea asigura
opozabilitatea hotaririi ce se va pronunta fata de masa credala104. Intr-adevar, art. 87 pct.5
C.proc.civ. dispune ca debitorul aflat in procedura insolventei este citat prin administratorul
judiciar sau prin lichidator. De altfel, pricina a carei judecata s-a suspendat de drept prin
deschiderea procedurii se redeschide doar prin cererea de redeschidere formulata, in baza art.
245 pct.2, de administratorul judiciar sau de lichidator, dupa caz. Ma intreb daca nu cumva
suspendarea ar putea fi evitata prin introducerea in cauza a administratorului judiciar sau a
lichidatorului, fie din oficiu, fie la cererea partilor. Suspendarea este o masura care duce la
intreruperea cursului judecatii asupra unei pricini in care debitorul fie incearca recuperarea unei
creante, fie incearca recunoasterea unui drept real, adica incearca sa isi mareasca masa activelor
ce ar urma sa fie obiect al procedurii insolventei. Recuperarea creantelor debitorului sau a
activelor sale este in interesul tuturor participantilor la procedura, in special al creditorilor,
suspendarea unor proceduri in care se incearca recuperarea unor creante sau active fiind de
natura a stopa sau intirzia aceasta recuperare. Din perspectiva celeritatii procedurii si a
intereselor masei credale, masura suspendarii este neproductiva. Pe de alta parte, repunerea
cauzei pe rol poate sa insemne si plata a 50% din taxa de timbru anterior achitata (chiar daca
actiunea formulata de debitor prin administratorul judiciar sau prin lichidator este scutita de taxa
104
Conform doctrinei de drept procesual civil (a se vedea Gabriel Boroi, Codul de procedura civila comentat si
adnotat, AllBeck, 2001, vol.I, p.429), suspednarea judecarii cauzei in aceasta situatie are ca scop introducerea in
cauza, ca reprezentant al debitorului, a administrastorului judiciar sau a lichidatorului. Textul anterior modificarii
din mai 2001 al art.243 alin.1 pct.5 era diferit, dispunind ca pricina se suspenda daca una din parti intra in faliment,
caz in care suspendarea dura pina la introducerea in cauza ajudecatorului sindic. Asadar, nu era vorba doar de
procesele in care debitorul falit era reclamant si, in orice caz, nu se ridica problema existentei sau inexistentei
efectului de desesizare, aceasta fiind automata si fara exceptie in cazurile de faliment.
de timbru). In orice caz, daca actiunea debitorului a fost formulata inca de la inceput prin
administrator judiciar sau prin lichidator, suspendarea nu se mai justifica. Intr-adevar, textul
prezuma ca pricina a fost pornita de debitor inainte de deschiderea procedurii, efectul de
desesizare ce insoteste deschiderea procedurii survenind procesului deja declansat.
Regula suspendarii de drept are, insa, un inconvenient major. In procedura insolventei
reglementata de actuala Lege a insolventei, debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra
averea daca si-a declarat in termen intentia de reorganizare, precum si in cazul in care s-a
confirmat un plan de reorganizare si judecatorul-sindic nu a dispus ridicarea dreptului de
administrare. In aceste cazuri, cel putin teoretic, debitorul este reprezentat de administratorul
special. Daca este asa, inseamna norma generala nu este compatibila cu dispozitiile Legii
insolventei si, in conditiile art. 145 din Legea insolventei, regula suspendarii de drept va avea
aplicabilitate doar in cazul in care debitorul este desesizat.

§2. Suspendarea curgerii dobinzilor, a majorarilor si a penalitatilor

57. Deschiderea procedurii insolventei suspenda curgerea dobinzilor, a majorarilor si a


penalitatilor ori a cheltuielilor de orice fel aplicabile creantelor banesti anterioare deschiderii
procedurii, asa cum rezulta din art. 41 alin.1 din Legea insolventei. De asemenea, nu se vor putea
adauga astfel de accesorii nici creantelor nascute ulterior deschiderii procedurii, daca nici un plan
de reorganizare nu a fost confirmat, asa cum rezulta din art. 41 alin.4 din Legea insolventei.
Regula inghetarii creantelor banesti la data deschiderii procedurii se aplica tuturor
creditorilor creditori obisnuiti, inclusiv fiscul105 si salariatii, cu exceptia cazului in care s-a
prevazut altfel in programul de plati din cuprinsul unui plan de reorganizare confirmat. Efectul
de inghetare a valorii creantei banesti se extinde chiar si asupra creditorilor care nu au fost
admisi in tabelul creantelor.
Legea insolventei prevede, insa, o exceptare partiala de la aceasta regula, in favoarea
creditorilor garantati, in sensul ca acestora li se permite adaugarea de dobinzi si penalitati la
creanta anterioara deschiderii procedurii, daca valoarea bunului afectat garantiei la data
constituirii acesteia este “corespunzator mai mica” decit valoarea evaluate a bunului la momentul
vinzarii in cadrul procedurii (spre exemplu, intr-un contract de ipoteca, valoarea imobilului dat in
garantie era evaluat la momentul constituirii ipotecii la 100 de lei, iar la momentul vinzarii in
cadrul procedurii valoarea evaluate a acestuia este de 120 de lei; in acest caz, creditorul
beneficiar al garantiei reale poate adauga dobinzi si penalitati si dupa deschiderea procedurii,
acestea fiind trecute la cerere in tabelul creantelor si urmind a beneficia de distributii in rind cu
creanta principala). Daca nu exista aceasta diferenta “corespunzatoare” in plus, ci valoarea
bunului s-a pastrat sau, dupa caz, s-a redus (lucru foarte probabil in present, data fiind scaderea
accentuata a preturilor imobilelor, ca urmare a crizei economice pe care o traversam), creditorul
garnatat va suferi acelasi efect de inghetare a valorii creantei sale la valoarea nominal din data
deschiderii procedurii.
Fata de caracterul concursual si egalitar al procedurii, este echitabil un tratament egal al
tuturor creditorilor. S-ar putea spune ca creditorii garantati au fost mai diligenti in a-si proteja
creanta prin constituirea de garantii si ca, din acest motiv, efectul inghetarii creantei nu ar trebui
sa li se aplice acestora. Insa acest comportament diligent este rasplatit oricum de ordinea de

105
Art. 1221 C.proc.fiscala dispune ca “pentru creanţele fiscale născute anterior sau ulterior datei deschiderii
procedurii insolvenţei nu se datorează şi nu se calculează majorări de întârziere după data deschiderii procedurii
insolvenţei”.
preferinta la distribuirea fondurilor rezultate din lichidare, mai precis, a sumelor rezultate din
vinzarea bunului asupra caruia poarta garantia. O protectie excesiva a unor creditori in dauna
altora este contraproductiva, putind duce la retineri ale creditorilor in a cere deschiderea
procedurii. In masura in care procedura dureaza extrem de mult, creditori, altii decit cei garantati,
ajung sa piarda orice sansa de a-si recupera creanta la valoarea reala, din moment ce creantele
garantate s-ar majora cu mult fata de valoarea avuta la momentul la care debitorul a contractat
creanta garantata. Drepturile creditorilor garantati cu garantii reale sunt protejate prin sistemul de
distribuire a sumelor intre creditori, sistem guvernat de o ordine de prioritate intre creante. Chiar
si in aceste conditii, rareori creditorii garantati isi recupereaza principalul, calcularea in
continuare a dobinzilor sau a altor accesorii neaducind avantaje semnificative ci, mai degraba,
dezavantaje. Bancile, spre exemplu, trebuie sa isi constituie provizioane, adica sume
indisponibile, pentru intreaga suma aferenta creditului neperformant, adica si a principalului si a
dobinzilor, ceea ce inseamna ca, pe masura majorarii dobinzilor, se mareste costul ce trebuie
suportat de banca pentru un credit neperformant si scade sansa incasarii principalului si a
dobinzilor. Mai mult decit atit, calculul in continuare a dobinzilor si a celorlalte accesorii
complica procedura, deterioreaza sansele reorganizarii si reduce sansa creditorilor chirografari si
a creditorilor privilegiati, altii decit creditorii garantati (ma refer la salariati si la creditorii
bugetari) de a-si incasa macar in parte creantele.
De aceea, de lege ferenda nu ar trebui admise nici un fel de exceptii de la principiul
inghetarii valorii creantelor banesti.
Oricum, aplicarea acestei exceptari de la regula duce la mari probleme in practica. Spre
exemplu, continua evaluare a imobilului la diverse monente ale procedurii spre a se vedea daca
creditorul garantat are sau nu dreptul la dobinzi si penalitati in completare complica inutil
procedura. In plus, evaluarea este o buna modalitate de a incalca clauzele contractului
creditorului garantat cu debitorul.
De la regula inghetarii valorii creantelor banesti se poate deroga si in cazul in care a fost
confirmat un plan de reorganizare. Prin programul de plati se pot stipula dobinzi atit pentru
creantele anterioare (spre exemplu, in favoarea furnizorilor de utilitati, pentru a-i convinge sa
voteze planul sau in favoarea unora dintre furnizorii de materii prime sau de marfa, pentru a-i
convinge sa continue afacerea cu debitorul, in vederea punerii in aplicare a planului) cit si pentru
creantele ulterioare deschiderii procedurii. Prin programul de plati, de altfel, se pot opera si alte
modificari ale creantelor, inclusiv ale celor garantate, in sensul adaugarii de dobinzi sau al
reducerii ori chiar al stergerii acestora, numai ca astfel de masuri trebuie in prealabil negociate cu
creditorii, in asa fel incit sa fie eliminat riscul unui vot negativ asupra planului.
In fine, art. 41 alin.3 dispune ca se platesc dobinzi si penalitati asupra creantelor nascute
ulterior deschiderii procedurii, creante care sunt nascute din activitatea curenta a debitorului.
Plata dobinzilor si a penalitatilor aferente acestor creante se face ca si plata creantelor insele,
adica pe masura scadentei lor, care rezulta din actele juridice sau operatiunile curente ale
debitorului.

58. Efectul de inghetare a curgerii dobinzilor nu se intinde si la actualizarea valorii


creantei banesti in functie de devalorizarea monedei de plata, proces care poate avea loc datorita
duratei mari a procedurii.
Desi Legea insolventei stabileste ca creanta se incrie in tabel la valoarea nominala de la
data declaratiei de inscriere la masa credala, consider ca nimic nu se opune la actualizarea
valorii creantei banesti, pe motiv, spre exemplu, de inflatie sau deflatie (ambele fenomene
cunoscute in practica noastra). Daca, spre exemplu, la data deschiderii proceduri, o creanta
baneasca are un cuantum real de 100 Euro, la momentul distributiei, situat, spre exemplu, la 4 ani
de la data deschiderii procedurii, creanta baneasca poate sa mai valoreze doar 80 de Euro,
intrucit inflatia a fost, cel putin in ultimii patru ani, de 5% anual. Diferenta de 20 de Euro
reprezinta un prejudiciu considerabil al creditorului, rezultat din intirzierea platii. Creditorul
pierde, in acest caz, nu numai sporul de valoare al creantei banesti rezultat din dobinzile pe care
nu le mai poate calcula dupa data deschiderii procedurii, ci pierde chiar o parte din principal,
adica sufera o eroziune a capitalului, care este cu totul altceva decit daunele moratorii. In cazul
actualizarii valorii creantei banesti suntem, de fapt, in prezenta unor daune compensatorii,
admisibile si in cazul creantelor banesti, prin aplicabilitatea dispozitiilor art. 1084 C.civ106.
Asadar, desi conform art. 41 din Legea insolventei, pe perioada de la deschiderea
procedurii colective pina la inchiderea acesteia, se suspenda curgerea de dobinzi, penalitati si alte
costuri ale oricaror creante banesti contra debitorului aflat in aceasta procedura, totusi, trebuie
retinut ca :
(i) textul reglementeaza o interdictie, el fiind deci de stricta interpretare si aplicare ;
neavind in vedere actualizarea creantelor banesti, el nu poate fi extins prin analogie la aceasta
institutie ;
(ii) textul are in vedere numai daunele moratorii (prejudiciile suferite prin intirziereea in
plata unei sume de bani), sub forma de dobinzi, penalitati si alte costuri sau cheltuieli, nu si
daunele rezultind din devalorizarea monedei nationale, care sunt, de altfel, daune-compensatorii;
textul se refera exclusiv la daunele ce rezulta din intirzierea platii unei sume de bani, evaluate
dupa criteriul dobinzii legale (art.1088 C.civ.) sau prin clauza penala (art.1069 C.civ.), nu si la
eventualele pretentii de despagubiri care rezulta din re-evaluarea valorii creantelor banesti si care
isi au temeiul in art.1084 C.civ. (principiul repararii integrale); pentru a reliefa distinctia neta
intre daunele moratorii (evaluate legal sau conventional sub forma de dobinzi, respectiv,
penalitati) si reactualizarea valorii creantelor banesti, ca daune interese compensatorii, este
relevanta jurisprudenta fostei CSJ107;
(iii) textul reglementeaza suspendarea si nu intreruperea cursului dobinzilor sau al
penalitatilor ; nefiind vorba de o intrerupere a curgerii dobinzilor sau de o exonerare a
debitorului de la plata acestora, ci de o suspendare, inseamna ca la inchiderea procedurii
colective, se reia de unde a fost suspendat cursul dobinzilor, intocmai ca la suspendarea cursului
prescriptiei dreptului material la actiune, cu conditia ca debitorul sa fie o persoana juridica iar
inchiderea procedurii sa nu duca la disparitia personalitatii juridice a debitorului.

§3. Intreruperea cursului prescriptiei

59. Deschiderea procedurii suspenda cursul prescriptiei pentru actiunile in realizarea


creantelor contra debitorului. Precizez ca este vorba de o suspendare, si nu de o intrerupere a
cursului prescriptiei (intreruperea prescriptiei fiind efectul tiptic al cererii de chemare in
judecata). Aceasta inseamna ca, daca evenimentul care a facut posibila suspendare s-a epuizat,
cursul prescriptiei se reia, in calculul prescriptiei neintrind perioada de suspendare. Daca
106
Pentru amanunte, a se vedea Gh. Piperea, Nota la deciziile CSJ nr. 1897/2000 si nr.3208/2000, in Pandectele
romane nr.4/2001, p.103-115.
107
A se vedea : CSJ, s.com., dec. nr.1897/2000 si nr.3208/2000, in Pandectele ro,mane nr.4/2001, p.103-104; CSJ,
s.com., dec. nr. 479/1995 si dec.nr.661/1995, in Buletinul Jurisprudentei pe anul 1995, p.338 si, respectiv, p. 346;
ibidem, p. 340, CSJ, s.com., dec. nr. 508/1995.
procedura se inchide fie pentru ca hotarirea de deschidere a procedurii a fost desfiintata sau
invalidata in opozitie sau in recurs, fie pentru ca un plan de reorganizare a fost implementat cu
succes, fie pentru ca nu s-a inscris la masa credala nici un creditor, adica in toate cazurile de
inchiderea a procedurii care nu se soldeaza cu radierea debitorului persoana juridica, prescriptia
se reia imediat dupa inchiderea procedurii sau a dosarului procedurii. Daca insa este vorba de un
debitor persoana fizica, prescriptia nu se mai poate relua, intrucit acesta beneficiaza de efectul de
stergere a tuturor datoriilor anterioare deschiderii procedurii (cu exceptia cazurilor penale, de
genul bancrutei frauduloase). Daca este vorba de un debitor persoana juridica si inchiderea
procedurii se soldeaza cu radierea acesteia, adica cu disparitia personalitatii sale juridice, atunci
nu se mai pune problema reluarii prescriptiei, intrucit si in acest caz datoriile se sting, prin
disparitia juridica a debitorului.
De precizat ca deschiderea procedurii in sine, si nu cererea de deschidere a procedurii sau
cererea de inscriere la masa credala, are efect de intrerupere a prescriptiei. De asemenea, se poate
invoca existenta temporara a unei proceduri deschise fata de debitor ca motiv temeinic de
repunere in termenul de prescriptie.

§4. Inchiderea conturilor bancare si


deschiderea contului unic al procedurii de insolventa

60. Conform art. 4 alin.2 din Legea insolventei, platile debitorului, inclusiv cheltuielile
procedurii care se suporta din averea debitorului, se efectueaza printr-un cont deschis la o banca,
pe baza de dispozitii emise de debitor sau, dupa caz, de administratorul judiciar, iar in cursul
falimentului, de lichidator. Desigur ca platile vor putea fi dispuse de debitor numai in cazul in
care nu a intervenit desesizarea, iar platile se subsumeaza sferei operatiunilor curente. Daca
debitorul a fost desesizat, platile se vor face exclusiv de catre administratorul udiciar sau de
lichidator. Daca platile ar fi aferente unor operatiuni neuzuale sau neobisnuite, care ele insele
trebuie sa fie in prealabil autorizate de judecatorul sindic, atunci si aceste plati neuzuale trebuie
facute doar cu autorizarea prealabila a judecatorului sindic.
Disponibilitatile debitorului sunt pastrate intr-un cont special de depozit bancar, conform
art. 4 alin.3.
Din art. 48 rezulta ca, daca debitorul a fost desesizat, judecatorul sindic va da dispozitie
tuturor bancilor la care debitorul are disponibil in conturi sa nu efectueze nici o plata fara un
ordin in acest sens al administratorului judiciar sau al lichidatorului, sub sanctiunea platii de
daune si de amenzi. Practic, din momentul desesizarii debitorului, toate sumele aflate in conturi
bancare sunt blocate la dispozitia administratorului judiciar sau a lichidatorului. In calitate de
reprezentant legal al debitorului, practicianul in insolventa va deschide sau va pastra deschis un
cont bancar unic al procedurii de insolventa, prin care se vor face toate platile si incasarile
debitorului. Pentru a se putea aplica masura indisponibilizarii, precum si pentru a se putea
deschide contul unic al procedurii, debitorul este obligat sa furnizeze toate actele si informatiile
necesare, inclusiv lista bancilor si a conturilor deschise la aceste banci, sub sanctiunea pedespei
pentru infractiunea prevazuta de art. 147 din Legea insolventei. Dupa momentul desesizarii
debitorului, platile efectuate de acesta sunt inopozabile masei credale, astfel ca ele sunt supuse
repetitiunii. In plus, daca o banca efectueaza astfel de plati, in contra masurii indisponibilizarii,
ea poate fi obligata la despagubiri.
Masura indisponibilizarii sumelor aflate in cont si a deschiderii contului bancar unic este
necesara pentru coerenta si celeritatea procedurii, precum si pentru facilitarea controlului judiciar
si al controlului de gestiune la care este indrituit comitetul creditorilor. Masura ar trebuie luata in
toate procedurile de insolventa, imediata ce debitorul a fost desesizat. In caz contrar, controlul si
supravegherea activitatii debitorului devin imposibile.
Pe de alta parte, deseori se intimpla ca debitorul, desi desesizat, sa continue sa desfoare
afaceri, mai mult sau mai putin clandestin, ocolind conturile societatii debitoare, fie prin
efectuarea de plati cash, care nu trec prin conturi bancare si, deci, sunt dincolo de orice control al
creditorilor, fie prin efectuarea de plati si incasari prin afiliati sau persoane controlate de debitor.
Spre exemplu, o afiliata a debitorului se poate constitui intr-un vehicul al platilor si incasarilor
debitorului, erijindu-se atit in furnizor de materii prime si materiale ori de “consultanta” cit si in
client, cumparator al marfurilor sau serviciilor societatii insolvente, in acelasi timp. In calitate de
furnizor, societatea-vehicul este creditor al societatii aflate in insolventa (si, eventual,
desesizata), iar ca client este debitor al aceleiasi societatii insolvente. Cum creantele in prezenta
sunt reciproce, certe, lichide si exigibile, opereaza compensatia, adica stergerea creantelor
reciproce si, deci, regula indisponibilizarii devine inutila sau ineficienta. Contul unic al
procedurii de insolventa este, astfel, ocolit. In plus, uneori administratorii debitorului, fara stiinta
practicianului in insolventa, emit bilete la ordin sau cecuri in garantarea unor imprumuturi sau
avansuri care sunt, ulterior, utilizate pentru efectuarea unor plati care ocolesc si ele contul unic
de insolventa. Practicile respective, destul de frecvente in ultimul timp, sunt ilegale, dar tolerate
de instante, in masura in care scopurile urmarite sunt cit de cit legitime (activitatea societatii
poate supravietui un timp in acest fel si salariatii pot fi platiti pentru unele activitati urgente, cum
ar fi, spre exemplu, stringerea recoltei, finalizarea unei constructii, evitarea unei greve etc). Daca
scopul ocolirii contului unic al procedurii de insolventa este ilegitim, atunci astfel de practici
trebuie curmate si sanctionate, inclusiv penal, intrucit sunt in frauda directa a creditorilor, care isi
vad reduse sansele de recuperare a creantelor lor prin acumularea de datorii sau, dimpotriva, prin
plata unor datorii in contra ordinii legale de preferinta. Astfel de practici sunt, in mod evident, in
sfera de aplicabilitate a sanctiunii penale pentru bancruta frauduloasa, in varianta ascunderii unor
active importante.

§5. Regula bussines as usual si limitele sale

61. In procedura generala, pe intreaga perioada de observatie, activitatea debitorului


continua in limitele normale ale afacerii acestuia. Este ceea ce, in dreptul anglo-saxon se exprima
prin sintagma “business as usual”.
Regula business as usual este reglementata de art. 49 din Legea insolventei intr-o
formulare alambicata, care poate fi totusi explicitata dupa cum urmeaza :
a) activitatile curente, care se incadreaza in limitele normale, obisnuite ale afacerii
debitorului, vor putea fi continuate pe perioada de observatie; afacerea obsinuita a debitorului
este cea care rezulta din scopul sau statutar de activitate, orice depasire a limitelor acestuia fiind
o activitate neobisnuita care face inaplicabila regula business as usual; de altfel, depasirea
limitelor scopului statutar de activitate (ultra vires) este o incalcare a principiului specialitatii
capacitatii de folosinta a persoanei juridice, actele juridice incheiate in astfel de conditii fiind
nule; activitatile curente sunt definite de art. 3 pct.14 ca fiind fapte de comerţ şi operaţiuni
financiare propuse a fi efectuate de debitor în perioada de observaţie, în cursul normal al
comerţului său, cum ar fi continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate,
efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora si asigurarea finanţării capitalului de
lucru în limite curente;
b) activitatile si platile curente sunt efectuate de debitor, sub supravegherea
administratorului judiciar, daca debitorul nu a fost desesizat;
c) activitatile si platile curente sunt efectuate de administratorul judiciar, daca debitorul a
fost desesizat, fie din start, de la data deschiderii procedurii, fie ulterior, cind debitorul a fost
desesizat la cerere;
d) platile curente se pot efectua numai catre creditorii cunoscuti;
e) actele juridice, activitatile si platile neobisnuite vor putea fi autorizate de
administratorul judiciar, în exercitarea atribuţiilor sale de supraveghere, dar numai dupa
aprobarea prealabila a comitetului creditorilor, convocat in acest scop; cererea de autorizare se
semneaza de debitor, prin administratorul special (in cazul in care acesta nu exista, cererea se
semneaza de orice alt reprezentant al debitorului, statutar sau numit ad-hoc de judecatorul
sindic); autorizarea se poate da chiar si pentru vinzarea de imobile, cu conditia ca la vinzare sa se
tina seama de imperativul acordarii unei protecţii corespunzătoare creanţei garantate, in
conditiile expuse la art. 39 din legea insolventei;
f) anumite acte, operatiuni sau plati neobisnuite ale debitorului pot fi autorizate si de
judecatorul-sindic, asa cum rezulta in mod indirect, dar indubitabil, din art.46 alin1; fiind vorba
de situatii identice, consider ca legea face dubla reglementare, atribuind, in mod eronat,
competenta de autorizare atit administratorului judiciar, cit si judecatorului sindic, doua organe
ale procedurii care nu se situeaza pe acelasi plan din punctul de vedere al atributiilor in cadrul
procedurii; in orice caz, dubla reglementare nu este de natura a da coerenta textului legal ci,
dimpotriva, poate conduce la mari confuzii in practica, intrucit se poate spune ca o competenta o
poate exclude pe cealalta sau, si mai grav, ca se cumuleaza.
Regula business as usual nu se poate aplica in cazul procedurii simplificate, intrucit
debitorul este fie direct in faliment, de la deschiderea procedurii, fie va fi in faliment, dupa o
scurta perioada de observatie, care nu este prevazuta de lege decit pentru verificarea indeplinirii
conditiilor trecerii la faliment in procedura simplificata. Intrucit activitatea debitorului nu mai
poate continua in timpul falimentul stricto sensu, toata procedura fiind orientata catre lichidarea
bunurilor din averea debitorului, inseamna ca nu se mai poate vorbi de afaceri ale debitorului in
aceasta faza.
Debitorul poate fi desesizat inca din start, de la data deschiderii procedurii, intrucit nu si-
a declarat in termen intentia de reorganizare sau nu mai poate cere reorganizarea (a mai fost in
reorganizare in ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii ; s-a opus la deschiderea procedurii
si contestatia sa a fost respinsa). Debitorul poate fi, insa, desesizat oricind in cursul procedurii, si
la cererea creditorilor (individual), a comitetului creditorilor ori a administratorului judiciar, pe
motiv ca debitorul provoaca averii sale pierderi continue sau pe motiv de lipsa a probabilităţii de
realizare a unui plan raţional de activitate (art.47 alin.5). Daca debitorul este desesizat pe
parcursul procedurii, insasi mandatul administratorului special este suspendat, asa cum rezulta
din art. 3 pct. 30 din Legea insolventei. In aceste cazuri, afacerea obisnuita a debitorului este
preluata si continuata de administratorul judiciar, cu conditia ca reorganizarea activitatii
debitorului sa mai fie inca posibila. Este cazul unui plan de reorganizare propus de
administratorul judiciar sau de creditorii care detin un minim de 20% din valoarea creantelor
contra debitorului. Realizarea acestui plan, presupunind ca el va fi confirmat, nu ar fi posibila
daca activitatea debitorului ar fi oprita. In schimb, daca nu exista nici un plan de reorganizare sau
planul a fost respins ori a esuat, in mod evident nu mai putem vorbi de continuarea activitatii
debitorului, ci de trecerea la faliment.
Dispozitiile art. 49 din Legea insolventei, mai sus explicitate, reprezinta regula in cazul
continuarii afacerii debitorului dupa deschiderea procedurii. Exceptia cea mai importanta de la
aceasta regula este reglementata de art. 46 din Legea insolventei, care stabileste ca toate actele,
operatiunile si platile efectuate de debitor dupa deschiderea procedurii sunt nule. Fiind vorba de
o exceptie de la o regula, poate ca textul art. 46 si-ar fi gasit locul mai degraba dupa art. 49 si nu
inainte. In plus, formularea din art. 46 (toate actele, operatiunile si platile […] sunt nule) si
topica textelor ne-ar putea duce la concluzia gresita ca situatia reglementata de art. 46 ar fi regula
si cea din art. 49 ar fi exceptia. Dar nu este deloc asa, intrucit in procedura generala activitatea
debitorului continua, pina cind se va decide de catre judecatorul sindic ca nici un plan de
reorganizare nu este posibil si ca se impune trecerea la faliment. Pina la acest moment,
activitatea (afacerea) debitorului continua, altfel ideea care sta la baza instituirii perioadei de
observatie ar fi lipsita de sens. Dimpotriva, regula este, in aceasta perioada, cea statuata de art.
49 (business as usual), asa cum am aratat mai sus. In orice caz, alin.2 al aceluiasi art. 46 dispune
ca debitorul şi/sau, după caz, administratorul judiciar sunt obligaţi să întocmească şi să păstreze o
listă cuprinzând toate încasările, plăţile şi compensările efectuate după deschiderea procedurii, cu
precizarea naturii şi valorii acestora şi a datelor de identificare a cocontractanţilor, asadar, ideea
continuarii afacerii debitorului este prezenta chiar in corpusul art. 46.
Poate ca, de lege ferenda, ar fi necesara o reformulare a celor doua texte (regula si
exceptia).
In legatura cu art. 46 alin.1 se impun inca doua precizari :
a) textul stabileste ca actele si platile debitorului sunt nule, de unde o posibila concluzie
ca ne-am afla in prezenta unei nulitati de drept, automate. In realitate, nulitatea trebuie constatata
pentru a avea efecte, formula legii aratind, de fapt, ca ne aflam in prezenta unei nulitati absolute
si neconditionate, adica nulitatea poate fi invocata de orice persoana interesata (si nu numai de
creditori sau de administratorul judiciar sau de lichidator), oricind, inclusiv dupa deschiderea
procedurii, si neconditionat de existenta vreunei vatamari;
b) nulitatea prevazuta de art. 46 nu este o consecinta a desesizarii, intrucit ea intervine si
in cazul in care debitorul nu este desesizat; actele sau platile neobisnuite care nu sunt autorizate
de administratorul judiciar, dupa o prealabila consultare cu comitetul creditorilor, sau de
judecatorul sindic sunt nule, chiar si in cazul in care debitorul “si-a pastrat dreptul de
administrare”.

§6. Actiunea in anularea actelor incheiate de debitor in perioada suspecta

62. Pastrind proportiile necesare, insolventa este dezastrul in afaceri. Dincolo de


nefirescul in sine al dezastrului, probabil ca tentatia evitarii lui cu orice pret, chiar cu riscul
sacrificarii unor active importante si cu riscul inselarii partenerilor de afaceri, este naturala.
In fata amenintarii pierderii controlului afacerii sale, debitorul va incearca mai intii sa-si
salveze afacerea, facind eforturi pentru a-si crea o imagine - deseori falsa - de onorabilitate si
credibilitate, profitind de faptul ca informatia financiar contabila este in posesia sa, nefiind
disponibila creditorilor. Aceasta informatie poate sa fie traficata sau utilizata in mod neonest, in
dauna creditorilor, care au investit totusi incredere in debitor atunci cind au intrat in afaceri cu
acesta. Din ratiuni ce tin de psihologie sau de calcul rece, in perioada imediat anterioara
deschiderii procedurii insolventei, debitorul care stie ca se apropie momentul colapsului
financiar, va incerca sa-si externalizeze activele importante, pentru a le ascunde de urmarirea
creditorilor sau pentru a-si procura lichiditati in conditii ruinatoare, sa perfecteze garantii asupra
unor active in favoarea unor creditori care pun astfel de conditii pentru a continua sa finanteze
activitatea debitorului, sa-i plateasca pe unii creditori in defavoarea altora, iar administratorii sau
actionarii sai majoritari vor incerca sa-si preconstituie garantii pentru imprumuturi sau alte
creante proprii contra debitorului, in defavoarea altor creditori. Ulterior, debitorul poate chiar,
stiind exact cind a intervenit sau va interveni insolventa, sa-si « organizeze » insolventa, cerind
din proprie initiativa deschiderea procedurii, dar numai dupa ce va fi sigur ca creditorii nu vor
mai lua nimic din valoarea activelor sale.
Doctrina si jurisprudenta denumesc « perioda suspecta » intervalul de timp de dinainte de
deschiderea procedurii insolventei, cind insolventa este iminenta sau actuala, tocmai datorita
potentialului ridicat de frauda in dauna creditorilor. Legea insolventei ataseaza acestei perioade o
prezumtie de frauda, care se justifica prin imperativul protectiei creditorilor fata de
malverasatiunile debitorului, posibile datorita asimetriei informatiilor (creditorii nu cunosc decit
prea tirziu, post factum, starea de insolventa a debitorului). In lipsa prezumtiei, administratorul
judiciar/lichidatorul, in principal, si creditorii, in subsidiar, ar trebui sa dovedeasca frauda,
intocmai ca la actiunea revocatorie (pauliana), ceea ce este dezavantajos pentru procedura. De
altfel, insasi denumirea de „perioada suspecta” folosita in practica pentru a defini perioada
anterioara deschiderii procedurii, contine intrinsec ideea de prezumtie de frauda : este suspect
ceva ce lasa impresia ca ascunde o frauda.
Legea insolventei organizeaza o actiune in anulare a actelor juridice incheiate de debitor
in “perioada suspecta“, actiune menita a reintregi patrimoniul debitorului si a-i (re)pune pe
creditori in pozitie de concurs egal fata de masa bunurilor de impartit. Actiunea in anulare este la
indemina administratorului judiciar sau a lichidatorului, persoana terta de actul respectiv, care nu
a participat la incheiarea lui, dar care este indrituita prin lege sa se judece cu debitorul si cu co-
contractantul sau si sa reprezinte interesele tuturor creditorilor intr-o asemenea actiune in
anulare. Frauda nu trebuie dovedita, ci doar afirmata, debitorul sau co-contractantul sau urmind a
rasturna prezumtia, pentru a pastra intacta tranzactia facuta in perioada « suspecta ».
Este bine de stiut ca, in actiunile in anulare, judecatorii rareori dau solutii de respingere.
Legea insolventei permite, in principal, administratorului judiciar/lichidatorului sa
introduca actiuni pentru (i) anularea actelor frauduloase incheiate de debitor in dauna drepturilor
creditorilor in cei trei ani anteriori deschiderii procedurii precum si (ii) actiuni pentru anularea
constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale catre terti, realizate de debitor prin acte
sau operatiuni neobisnuite sau care depasesc limitele normale ale activitatii debitorului, acte si
operatiuni incheiate, dupa caz, in cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, in cele 120 de zile
anterioare deschiderii procedurii sau in anul anterior deschiderii procedurii. Administratorul
judiciar/lichidatorul poate introduce si (iii) actiuni pentru restituirea de catre terti a bunurilor
transmise, a contravalorii acestora, in cazul in care restituirea in natura nu mai este posibila,
precum si a valorii altor prestatii executate in baza actelor, constituirilor sau tranferurilor anulate.
Aceeasi indrituire o are si comitetul creditorilor, dar numai in subsidiar, pentru cazul in care
administratorul judiciar/lichidatorul ar refuza expres sau implicit, prin omisiune, sa formuleze
actiune in anulare.
Consecinta admiterii actiunii in anulare este reintregirea patrimoniului debitorului : platile
efectuate se anuleaza, activul transferat se intoarce in patrimoniul debitorului (in caz ca nu mai
este posibila restituirea in natura, se plateste contravaloarea acestuia), ipoteca este desfiintata,
iertarea de datorie este neutralizata etc. Mai mult, si sub-dobinditorul poate fi deposedat de bunul
achizitionat, astfel ca este posibila o actiune in garantie pentru evictiune. Mai precis, daca
partenerul de afaceri al debitorului a re-vindut bunul, si acest act ulterior se anuleaza, al doilea
cumparator are dreptul sa-i ceara socoteala primului cumparator, pentru evictiune. Co-
contractantul debitorului sau fostul beneficiar al operatiunii anulate restituie activul sau
contravaloarea acestuia la masa credala, fara a avea dreptul la restituirea contraprestatiei imediat.
El trece pe tabelul creantelor, in rindul creditorilor chirografari, adica al creditorilor subordonati
bancilor, salariatilor, statului si altor creditori privilegiati. Cel mai grav pentru co-contractant
este ca nici macar buna sa credinta la incheierea contractului sau operatiunii nu are o relevanta
foarte mare. Adica, un co-contractant de buna credinta nu se poate increde foarte mult in
aparenta de legalitate si normalitate a actului incheiat : chiar si peste 4 ani si jumatate de la
incheierea sa (trei ani perioada suspecta maxima plus 18 luni termenul – de decadere – de
exercitare a actiunii in anulare in cadrul procedurii insolventei) acest act poate fi anulat!
Informatia financiara si contabila referitoare la afacere se afla in posesia debitorului, care este
prezumat de incredere si, in plus, si-a creat probabil si o imagine falsa de onorabilitate, in timp ce
co-contractantul sau ar trebui sa prevada cu citiva ani inainte ca debitorul va intra in insolventa !
Care este explicatia unei astfel de situatii aparent anormale ? Este legea gresita sau
injusta ? Categoric nu. Inainte de orice explicatie, as remarca faptul ca in alte legislatii, cum ar fi
cea americana, actele juridice incheiate in perioada suspecta de catre debitor in cele 90 de zile
anterioare declararii sale in faliment (bankruptcy) nici nu mai sunt supuse unei proceduri
judecatoresti de anulare, ci sunt anulate automat, la deschiderea procedurii. Pe de alta parte, de
cele mai multe ori, aceste acte incheiate in perioada suspecta presupun sau devoaleaza concursul
fraudulos al co-contractantului si/sau al sub-dobinditorului. Or, frauda corupe (fraus omnia
corrumpit). Restabilirea egalitatii intre creditori, egalitate inselata prin actul juridic anulabil, este
primordiala si, deci, justetea regimului actiunii in anulare este indubitabila.
Ramine, insa, problema partenerilor de afaceri de buna credinta ai debitorului care, prin
incheiarea actului anulabil, sunt si ei, ca si ceilalti creditori, inselati in asteptarile lor referitoare
la siguranta circuitului juridic.
Primul lucru pe care un intreprinzator diligent trebuie sa-l faca, pentru a putea gestiona
eficient riscul unor astfel de afaceri ce ar putea fi anulate in viitor, este sa se informeze exact
despre continutul Legii insolventei si sa isi aproprie dispozitiile legale referitoare la aceste
actiuni in anulare. Se va putea observa, spre exemplu, ca Legea insolventei dispune totusi ca
anularea nu se va putea cere daca actul juridic respectiv se inscrie in circuitul normal al afacerii
debitorului, adica al activitatii curente a debitorului. De aceea, nu este indicat a se cumpara
active de valoare mare decit de la societati comerciale care se ocupa in mod obisnuit cu astfel de
afaceri. Actele juridice incheiate in perioada suspecta nu sunt nule in ele insele si nu sunt
invariabil lovite de ineficacitate, caci aceasta ar compromite securitatea relatiilor juridice, din
moment ce insolventa este o situatie de fapt cunoscuta doar de debitor.
In al doilea rind, se va putea observa ca legea se refera la afaceri incheiate sau realizate de
debitor, adica afaceri care presupun un act de vointa din partea debitorului, de unde concluzia ca
transferurile de drepturi patrimoniale efectuate printr-o forma oarecare de executare silita 108 nu

108
Legitimitatea excluderii de la aplicabilitatea actiunii in anulare a executarii silite este dubitabila. Doctrina si
jurisprudenta veche includeau actele de executare silita in sfera de aplicabilitate a actiunii in anulare. A se vedea, in
acest sens, C.com.adn., p.484 : « nu numai plata voluntara este supusa acestui tratament, ci si cea obtinuta prin
executare silita, cind creditorul cunostea starea de incetare de plati a debitorului ». Se poate argumenta ca, in acest
caz, ar exista un concurs fraudulos intre debitor si creditorul urmaritor, menit a scoate de sub urmarirea colectiva a
creditorului bunul sau suma de bani executata silit. Totusi, actuala forma a art. 79-80 din Legea insolventei are in
vedere acte facute de debitor, ceea ce reprezinta o indirecta trimitere la acte voluntare. Or, actele de executare silita
exclud vointa debitorului, desi ar putea totusi ascunde un concert fraudulos intre debitor si creditor sau ar putea
falsifica intentia creditorului urmaritor. In practica sunt destul de frecvente cazurile de executari silite aranjate,
sunt supuse actiunii in anulare reglementate in Legea insolventei. Daca societatea in cauza
executata silit, nu exista decit un risc minor de anulare a unui astfel de transfer de drepturi
patrimoniale.
In al treilea rind, la momentul pregatirii incheierii actului, trebuie verificata starea
financiara a societatii, fie prin informatii cerute chiar acesteia, fie printr-o cercetare cit de cit
atenta a situatiei financiare facuta publica pe site-ul MF sau al Registrului Comertului. Un grad
de indatorare foarte mare relativ la cifra de afaceri este un indiciu negativ asupra unei iminente
interventii a insolventei. Existenta unor restante de plata a contributiilor la bugetul de stat sau a
unor pierderi declarate prin situatiile financiare anulare, situatii care se publica pe site-ul
Ministerului Finantelor, este un indiciu ca actul nu trebuie incheiat in conditii normale.
In fine, decizia de vinzare trebuie sa fie aprobata in organele colegiale de conducere ale
societatii sau chiar in AGA ale debitorului, intrucit este vorba in marea majoritate a cazurilor de
actiuni in anulare de active de valori insemnate, al caror transfer poate usor atrage atentia
creditorilor participanti la procedura. Daca se cumpara active de la o societate care isi restringe
activitatea sau isi schimba locatia, obiectul de activitate, clientela etc., este indicat ca in contract
sa fie trecute motivele pentru care activul in cauza se vinde. Astfel se pot reduce riscurile de
anulare, pe argumentul ca in tranzactia respectiva achizitorul a fost diligent. Publicitatea facuta
vinzarii sau faptul ca vinzarea se face prin intermediar pot si acestea reduce riscul anularii, fara
a-l elimina insa.
Daca exista totusi interesul de a cumpara active de la o societate aflata in perioada
suspecta (pretul este bun, activul prezinta mare interes pentru cumparator, contravaloarea
activului este un mijloc pentru finantarea societatii de catre actionarul sau majoritar sau de catre
o afiliata a acesteia, cumparatorul vrea sa profite de situatia dezastruoasa a vinzatorului etc.),
atunci contractul trebuie sa fie conceput intr-o asemenea maniera incit sa reduca la minimum
impresia de operatiune neobisnuita, eventual prin constituirea de garantii personale de la
reprezentantii societatii vinzatoare.

63. Elementele caracteristice ale actiunii in anularea actelor incheiate de debitor in


perioada suspecta pot fi rezumate dupa cum urmeaza :

A. Legitimarea procesuala activa apartine, in principal, administratorului


judiciar/lichidatorului si, in subsidiar, comitetului creditorilor, pentru cazul omisiunii
administratorului judiciar/lichidatorului de a formula actiunea in termen.
Actiunea in anulare nu poate fi formulata de partile actului juridic, ale transferului sau ale
constituirii de drepturi patrimoniale, adica de debitor si de co-contractanul sau. Acestia nu pot
avea, in actiunea in anulare reglementata de Legea insolventei, decit calitate procesuala pasiva,
adica nu pot fi intr-o astfel de actiune decit piriti.
Actiunea in anulare formulata de catre comitetul creditorilor este admisibila daca se
probeaza riscul pierderii termenului si refuzul expres sau implicit al administratorului
judiciar/lichidatorului de a introduce actiunea. Daca, spre exemplu, comitetul creditorilor a pus
in discutie in sedintele acestui comitet, necesitatea sau utilitatea introducerii unei astfel de
actiuni, iar administratorul judiciar/lichidatorul a refuzat expres sau a omis sa introduca actiunea,
atunci actiunea in anulare devine admisibila. Daca actiunea comitetului creditorilor va fi
inclusiv cele facute de executori fiscali, in care pretul executarii silite este falsificat prin mecanismul pasilor de
reducere a pretului la licitatie pina la un nivel care sa poata fi suportat de interpusii debitorului, astfel ca bunul
ramine sub controlul acestuia, dar este ferit de urmarirea creditorilor ; acelasi lucru se face si cu creditorii falsi sau
cu creditorii afiliati debitorului.
considerata admisibila, administratorul judiciar/lichidatorul va putea fi schimbat pentru motive
temeinice.
Legea nu atribuie creditorilor, in mod individual, legitimare procesuala activa pentru
actiunea in anulare.

B. Indiferent de persoana care are legitimare procesuala activa, actiunea in anulare, in


cele trei forme ale sale, este de competenta judecatorului sindic.
Judecatorul-sindic nu se poate sesiza, insa, din oficiu cu o astfel de actiune.
Daca se introduce actiune in nulitate de drept comun, intrucit nu sunt intrunite conditiile
de admisibilitate ale actiunii in anulare, in special cele referitoare la termene, competenta
judecatorului sindic este inlaturata, in favoarea instantei de drept comun, intrucit nu mai exista
situatia premisa a procedurii insolventei deschisa fata de debitor si, deci, nici competenta
functionala a judecatorului sindic. Spre exemplu, din moment ce expirarea termenului de
decadere duce la pierderea dreptului de a formula actiune in anulare in baza Legii insolventei,
inseamna ca debitorul redevine un participant obsinuit la un litigiu de drept comun,
administratorul judiciar sau lichidatorul pierde legitimarea procesuala activa speciala pentru
actiunea in anulare reglementata de Legea insolventei, iar competenta functionala a judecatorului
sindic inceteaza. Daca in actiunea in anulare formulata peste termen in fata judecatorului sindic
se invoca motive de nulitate absoluta (care, asa cum se stie, pot fi invocate oricind si de catre
orice persoana interesata), atunci judecatorul sindic va putea sa isi decline competenta catre
instanta de drept comun, care va putea solutiona cauza in conditiile dreptului comun.
Aceeasi solutie referitoare la competenta este aplicabila si in cazul in care data actului
atacat este anterioara cu mai mult de 3 ani, 1 an sau 120 de zile, dupa caz, datei deschiderii
procedurii.

C. Actiunea in anulare trebuie introdusa de administratorul judiciar/lichidator in termen


de un an de la expirarea termenului de depunere a raportului “cauzal” prevazut de art.20 alin.1
lit.b) si de art. 59 din Legea insolventei (maxim 60 de zile de la desemnarea administratorului
judiciar/lichidatorului, adica de la deschiderea procedurii), dar nu mai tirziu de 18 luni de la
deschiderea procedurii. Suntem in prezenta unui termen de decadere, si nu a unui termen de
prescriptie, de unde concluzia ca acest termen nu este susceptibil de suspendare sau intrerupere.
Desi Legea insolventei omite sa stabileasca un termen pentru actiunea comitetului creditorilor,
consider ca si aceasta trebuie introdusa tot in termenul de 1 an, respectiv, de 1 an si jumatate,
aplicabil administratorului judiciar/lichidatorului. A decide altfel ar insemna ca termenul de
decadere fixat pentru administratorul judiciar/lichidator este lipsit de sens, din moment ce
comitetul creditorilor ar putea introduce actiunea si dupa expirarea termenului aplicabil
administratorului judiciar/lichidatorului, ceea ce ar oferi petentilor sau chiar administratorului
judiciar/lichidatorului indolent o modalitate indirecta de ocolire a termenului de exercitare a
actiuni in anulare.
Daca termenul de decadere fixat de legea insolventei pentru exercitiul actiunii in anulare
este depasit, actul nu mai poate fi atacat cu actiunea in anulare reglementata de Legea
insolventei. Actul va putea fi, totusi, atacat, inclusiv de administratorul judiciar sau de lichidator,
(fie in calitatea lor de reprezentati ai intereselor colective ale creditorilor, fie in calitatea lor de
reprezentanti legali ai debitorului), cu actiune in nulitate, in conditiile dreptului comun, daca vor
putea dovedi un interes direct, nascut si actual pentru a cere nulitatea. Este evident ca reintregirea
patrimoniului debitorului este un astfel de interes si o actiune a practicianului in insolventa nu va
putea fi respinsa pentru lipsa de calitate procesuala activa sau pentru lipsa de interes.
Aceleasi solutii sunt valabile, in mod corespunzator, si cazurilor in care sunt depasite
perioadele de 3 ani, 1 an sau 120 zile anterioare deschiderii procedurii, desemnate de doctrina si
jurisprudenta drept « perioada suspecta ». Asadar, daca data actului supus unei eventuale actiuni
in anulare este anterioara cu mai mult de 3 ani, 1 an sau 120 de zile, dupa caz, datei deschiderii
procedurii, atunci actiunea in anulare reglementata de Legea insolventei devine inadmisibila, dar
poate fi exercitata o actiune in nulitate absoluta, in conditiile dreptului comun.
In forma actuala a Legii insolventei, in functie de natura si gravitatea pentru creditori a
actului sau operatiunii vizate, perioda suspecta se intinde pe 120 de zile, un an sau 3 ani inainte
de data deschiderii procedurii.
Momentul de la care incepe sa curga cele trei tipuri de termene este ales in mod eronat de
legiuitor. Acest moment ar fi trebuit sa fie data cererii de deschidere a procedurii de insolventa,
data la care este certa aparitia starii de insolventa, fie pentru ca debitorul, in cererea sa de
deschidere a procedurii recunoaste ca se afla in insolventa actuala sau iminenta, fie pentru ca, in
cazul in care cererea de deschidere a procedurii apartine creditorului, insolventa este
prezumata109. Pe de o parte, o astfel de solutie ar putea re-echilibra macar in parte diferenta dintre
debitor si creditori in privinta informatiei financiar-contabile referitoare la afacerile debitorului.
Pe de alta parte, o astfel de solutie ar putea elimina practicile debitorilor neonesti care se opun la
deschiderea procedurii numai pentru a amina momentul deschiderii procedurii, in asa fel incit
cele trei tipuri de termene sa poata fi depasite si astfel actiunea in anulare sa nu mai fie posibila
in cadrul procedurii insolventei (unde actiunea in anulare este facilitata in favoarea creditorilor).
In practica, unii debitori amina momentul deschiderii procedurii prin diferite mijloace de
tergiversare pina cand actul/actele de instrainare potential anulabile se indeparteaza in timp mai
mult de 3 ani anteriori deschiderii procedurii, facind astfel inutila formularea actiunii in anulare
in cadrul procedurii insolventei, actiune care devine din start inadmisibila pentru ca nu mai este
in termen. O modalitate de evitare a unui astfel de abuz de drept procesual este reglementata in
art. 85 alin.4 din Legea insoloventei, care extinde prezumtia de frauda si dincolo de cei 3 ani,
pentru cazul in care debitorul a intirziat momentul deschiderii procedurii pentru a expira
termenele prevazute de art. 79-80. Dar textul este insuficient si, practic, inutil, intrucit, odata
expirate termenele prevazute de art. 79-80, actiunea in anulare nu se mai poate exercita in cadrul
procedurii insolventei, ci numai pe calea dreptului comun, unde nu se va putea aplica prezumtia
de frauda decit daca se va putea dovedi intirzierea culpabila a deschiderii procedurii in scopul
trecerii termenelor perioadei suspecte.
In sistemul Codului comercial, era obligatorie fixarea datei incetarii platilor, data fata de
care se calculau termenele actiunii in anulare, precum si termenul de 3 zile in care debitorul
trebuia sa ceara deschiderea procedurii pentru a se apara de pedeapsa pentru infractiunea de
bancruta. Data incetarii platii se putea stabili fie prin sentinta de deschidere a procedurii, fie
ulterior, prin sentinta separata. Astfel, fostul art. 722 C.com. dispunea ca, prin sentinta
declarativa de faliment sau printr-o alta posterioara, tribunalul, din oficiu sau la cererea oricarui
interesat, determina provizoriu data incetarii platilor. In lipsa unei astfel de determinari, se
prezuma ca incetarea platilor a avut loc pe data pronuntarii sentintei de faliment. Data incetarii
109
In doctrina (I. Turcu, op.cit,. p.299), observindu-se ca durata cuprinsa intre inregistrarea cererii introductive si
hotararea de deschidere a procedurii scapa de sub control si prelungirea ei nejusitificata poate oferi prilejul eludarii
drepturilor creditorilor prin acte ale debitorului care ar putea fi in fapt, ireversibile, s-a propus is solutia impunerii
prin lege a efectului retroactiv al hotararii de deschidere a procedurii, pana la data inregistrarii cererii
introductive.
platilor nu se putea fixa la o data anterioara cu mai mult de 3 ani fata de data declararii
falimentului. Stabilirea datei incetarii platilor era, deci, provizorie, putind fi modificata de
tribunal, inclusiv in urma unei contestatii din partea debitorului (care avea interesul ca aceasta
data sa fie cit mai apropiata de data deschiderii procedurii, pentru a restringe aria de aplicabilitate
a actiunii in anulare) sau din partea creditorilor (care aveau interesul ca aceasta data sa fie cit mai
indepartata de data deschiderii procedurii, pentru a largi aria de aplicabilitate a actiunii in
anulare), contestatie formulata in baza art. 723 C.com. Dupa expirarea termenului de contestatie,
data incetarii platilor devenea definitiv fixata110.
Ca si in cazul depasirii termenelor, daca nu sunt indeplinite celelalte conditii de
admisibilitate ale actiunii in anulare reglementate de art. 79-80 (legitimare procesuala activa,
existenta unui comitet al creditorilor etc.), se pot introduce actiuni de drept comun pentru
invalidarea actelor respective, cum ar fi actiuni pentru nulitatea absoluta a actelor juridice,
actiunea revocatorie (pauliana), actiunea oblica, actiunea in constatarea simulatiei etc. Astfel de
actiuni sunt inclusiv la indemina creditorilor, priviti individual. Desigur ca, in aceasta situatie, va
fi necesara observarea tuturor conditiilor de exercitiu al acestor actiuni de drept comun. Spre
exemplu, o actiune in anulare, permisa numai partilor actului juridic, nu poate fi introdusa pe
calea dreptului comun, intrucit administratorul judiciar/lichidatorul ar cumula pozitiile
contradictorii de reclamant si pirit ; actiunea in anulare de drept comun formulata de creditor ar fi
respinsa ca lipsita de interes sau pentru lipsa calitatii procesuale active, din moment ce creditorul
este un tert de contract, actiunea in anulare de drept comun fiind doar la indemina partilor
actului; in schimb, o actiune in constatarea nulitatii absolute, permisa oricarei persoane interesate
si oricind, va putea fi exercitata de administratorul judiciar/lichidator in calitate de reclamant
(daca acesta actioneaza in numele creditorilor, debitorul va avea pozitia procesuala de pirit ;
practic, administratorul judiciar sau lichidatorul nu vor putea actiona in calitate de reclamant
pentru debitor, intrucit ar inseamna ca debitorul sa isi invoce propria turpitudine, ceea este motiv
de inadmisibilitate a actiunii) sau de creditori, individual. In cazul in care actiunea de drept
comun este introdusa de administratorul judiciar sau de lichidator, ea este scutita de taxa de
timbru, ca si orice actiune pentru recuperarea bunurilor sau a creantelor debitorului. Actiunea in
nulitate nu va fi suspendata in baza art. 36, intrucit este vorba de o actiune neevaluabila in bani si
nu de o actiune pentru realizarea unor creante contra debitorului.
Din perspectiva celeritatii si a intereselor creditorilor, si actiunea in nulitate pe drept
comun ar trebui solutionata tot de judecatorul sindic, dar deocamandata o astfel de idee nu poate
fi decit o sugestie de lege ferenda.

D. Intrucit “actul fraudulos”, “constituirile” sau “transferurile” de drepturi sunt incheiate


de debitor, de unde concluzia ca « anularea » acestora il poate afecta pe debitor, si pentru ca
finalitatea actiunii in anulare – reintregirea patrimoniul debitorului, diminuat prin externalizari
frauduloase ale acestuia incheiate in perioada suspecta – este in contradictie cu interesele
debitorului, debitorul nu poate fi pirit in actiunea in anulare. Debitorul este cel ce se apara intr-o
astfel de actiune.
Asadar, calitatea procesuala pasiva in actiunile in anulare prevazute la art. 79 si 80
incumba debitorului si, dupa caz, cocontractantului sau (art.85 alin.6 teza intii) ori
subdobinditorului de rea-credinta al bunului.
Administratorul judiciar/lichidatorul, in calitate de organ al procedurii, nu se poate
confunda cu interesele debitorului, astfel ca :
110
Cas. II, decizia din 16 febr. 1940, in Pandectele Romane 1941, III, p.25, cit. in C.com.adn., p.471.
(i) atunci cind formuleaza actiunea in anulare, administratorul judiciar/lichidatorul va
avea pozitia reclamantului, el judecindu-se cu debitorul, precum si cu co-contractantul sau ;
intrucit debitorul este pirit, fiind in prezenta unei contradictii de interese, debitorul va fi
reprezentat, intr-un astfel de litigiu, de administratorul special (art.85 alin.6 teza a doua) ; daca
acesta nu exista, debitorul va fi reprezentat in proces de un reprezentant ad-hoc, numit, la nevoie,
de judecatorul-sindic ;
(ii) atunci cind comitetul creditorilor formuleaza actiunea, administratorul
judiciar/lichidatorul se va situa pe o pozitie neutra.

E. Perioada de maxim 3 ani anteriori deschiderii procedurii este cunoscuta in doctrina si


sub denumirea de « perioada suspecta ». Suspiciunea deriva din prezumtia ca debitorul, care
simte sau vede apropierea catastrofei, va incerca sa diminueze efectele negative pentru sine ale
insolventei, externalizind fraudulos sau prin mijloace ruinatoare active, diminuindu-si pasivul in
dauna unor dintre creditori, efectuind plati fara contraprestatie, constituind garantii pentru
creante neprioritare etc. Acestei perioade suspecte i se aplica o prezumtie relativa de frauda in
dauna creditorilor, prezumtie care nu se extinde la tertul dobinditor sau sub-dobinditor (art.85
alin.3).
In prezenta prezumtiei de frauda, administratorul judiciar, lichidatorul sau, in subsidiar,
comitetul creditorilor, nu va fi obligat sa dovedeasca cele sustinute in actiune, ci numai existenta
unor fapte vecine si conexe care sa declanseze prezumtia, adica incheierea actului in perioada
suspecta (art. 79) si, cumulativ, ca actul a fost incheiat in perioada suspecta, in conditii
neobisnuite ce depasesc limitele activitatii normale a debitorului si indeplineste si celelalte
conditii aferente (art. 80). Pentru a nu pierde procesul, debitorul va trebui sa faca dovada
contrarie, adica a caracterului ne-fraudulos al contractului, adica a faptului ca nu exista frauda
(art. 79) sau, dupa caz, ca nu exista frauda si, cumulativ, ca actul a fost incheiat in conditiile
normale ale activitatii sale curente (art. 80). Co-contractantul debitorului, asupra caruia nu se
extinde prezumtia de frauda, nu va trebui decit sa dovedeasca faptul ca actul a fost incheiat in
conditiile normale, obsinuite ale activitatii debitorului. Din perspectiva finalitatii actiunii in
anulare, aceea de reintregire a patrimoniului debitorului in folosul comun al creditorilor, buna
sau reaua-credinta a co-contractantului debitorului nu au relevanta 111. Dovada inexistentei fraudei
il apara, insa, si pe co-contractantul debitorului de consecintele nefaste ale admiterii actiunii in
anulare. Intr-adevar, Legea insolventei dispune in art. 82 ca nu se va putea cere anularea unui
transfer cu caracter patrimonial efectuat de catre debitor in cursul desfasurarii normale a
activitatii sale curente112. Intrucit dispozitia legala este in sensul ca « nu se va putea cere »
anularea si nu ca « nu se va putea dispune » anularea, inseamna ca dovada faptului ca transferul a
avut loc in cursul desfasurarii normale a activitatii curente a debitorului face actiunea
inadmisibila, si nu neintemeiata. Daca, totusi, transferul nu se situeaza in limitele obisnuite ale
activitatii debitorului, fiind anormale sau ocazionale, caz in care actiunea ar fi admisibila,
debitorul sau co-contractantul sau vor putea sa se apere pe fondul actiunii, adica sa tinda la
respingerea actiunii ca neintemeiata. Chiar daca buna sau reaua-credinta a co-contractantului nu
111
Tertul dobinditor de rea credinta va fi sanctionat cu refuzul inscrierii sale pe tabelul creantelor cu creanta rezultata
din restituirea pretului bunului.
112
Textul se limiteaza la anularea transferurilor de drepturi patrimoniale, desi actiunea in anulare poate avea ca tinta
atit transferul, cit si constituirea de drepturi patrimoniale, precum si actele frauduloase. Daca exceptarea actelor
frauduloase este justificata (frauda exista chiar si in cazul activitatii normale a debitorului), exceptarea constituirilor
de drepturi este nejustificata, mai ales ca art. 80 se refera la transferuri si constituiri de drepturi (transferul de
drepturi fiind, din punctul de vedere al teoriei generale a obligatiilor, tot o constituire de drepturi).
prezinta relavanta in actiunea in anulare, consider totusi ca dovada platii unui pret similar cu cel
al pietei pentru bunul transferat sau a platii unui pret mai mare, dovada efectuarii unui minim de
publicitate prealabila vinzarii, dovada incheierii contractului prin intermediul unui agent
imobiliar etc., adica dovada faptului ca transferul, chiar anormal sau ocazional, nu are nimic
ilegitim in el sau nu are cum sa dauneze creditorilor, reprezinta o buna aparare, care poate duce
la respingerea pe fond actiunii in anulare. Intrucit este vorba de o actiune in reintregirea
patrimoniului debitorului, inseamna ca existenta unei contraprestatii echivalente a co-
contractantului este un bun motiv de respingere a actiunii, intrucit patrimoniul debitorului a
ramas intreg intr-o asemenea situatie, adica valoarea activului a fost inlocuita cu o contra-valoare
corespunzatoare.
Textul art. 82 vorbeste de transferuri facute de debitor “in cursul desfasurarii normale a
activitatii sale curente” si pare a trimite la definitia activitatilor curente din art. 3 pct. 14 din
Legea insolventei. Asa cum s-a vazut, activitatile curente sunt cele din perioada de observatie,
adica dupa deschiderea procedurii. In plus, “activitatile curente” nu sunt cele efectuate propriu-
zis de debitor in perioada de observatie, ci cele propuse a fi efectuate de debitor in perioada de
observatie. Or, in cazul actiunii in anulare avem de a face cu o perioada anterioara deschiderii
procedurii si cu acte juridice deja incheiate sau chiar executate inainte de deschiderea procedurii,
ceea ce face ca definitia legala a activitatilor curente sa nu fie aplicabila modalitatilor de aparare
in actiunea in anulare. In realitate, activitatile curente si desfasurarea lor normala la care se refera
art. 82 tin de tipul afacerii debitorului, de limitele specialitatii capacitatii sale de folosinta, de
piata pe care actioneaza, de liceitatea sau iliceitatea activitatii sale etc. O vinzare de active
imobiliare ale societatii care produce tractoare pentru a le transforma in proiecte rezidentiale nu
reprezinta o activitate normala, dar daca vinzarea se face pentru a reloca fabrica din centrul unui
oras in afara sa, din ratiuni ecologice si de legislatie a mediului, atunci aceasta vinzare este
normala si nu va putea fi anulata.
Din analiza celor doua texte legale care reglementeaza cazurile de actiune in anulare se
observa o distinctie putin justificabila. Astfel, daca art. 79 se refera la « acte juridice
frauduloase », art. 80 se refera la « constituiri si transferuri », fara vreo referire la frauda.
Actiunea reglementata de art. 79 pare a avea ca fundament frauda in dauna creditorilor, in timp
ce actiunea reglementata de art. 80 pare a avea ca fundament caracterul neobisnuit al actelor
debitorului. Cu toate acestea prezumtia de frauda se poate extinde si asupra cazurilor prevazute
de art. 80, frauda fiind prezumata in dauna debitorului si in favoarea creditorilor, reprezentati de
administratorul judiciar/lichidator. Pe de alta parte, art.82, care dispune ca anularea unui transfer
cu caracter patrimonial nu se va putea cere daca acesta a fost efectuat in cursul desfasurarii
normale a activitatii curente a debitorului, se refera numai la cazurile de « transferuri »
enumerate la art.80, nu si la « constituiri » sau acte frauduloase. Oare art. 79 se refera numai la
acte juridice bi- sau multilaterale (contracte), a caror anulare depinde de caracterul lor fraudulos,
in timp ce art. 80 se refera la acte juridice cu titlu gratuit (acte juridice unilaterale), operatiuni
comerciale, plati anticipate si contracte care ar putea fi anulate independent de existenta fraudei ?
In orice caz, este vorba de acte juridice voluntare ale debitorului (constituirile sau transferurile de
drepturi sunt si ele manifestari de vointa), incheiate in perioada suspecta, acte juridice care au
avut ca efect (nu neaparat ca scop) descompletarea patrimoniului debitorului. « Iesirile » de
active sau de drepturi pecuniare din patrimoniul debitorului care nu presupun manifestarea de
vointa a debitorului, nu intra sub incidenta actiunii in anulare reglementata de art. 79-80 din
Legea insolventei. Este cazul, bunaoara, al vinzarilor printr-o forma oarecare de executare silita.
F. Actiunea in anularea unui transfer cu caracter patrimonial se noteaza din oficiu in
cartea funciara, pentru a fi opozabila tertilor. Notarea actiunii in cartea funciara opreste, practic,
circulatia juridica a imobilului in cauza, intrucit titlul asupra bunului, garantia sau un alt drept
real asupra acestuia, dobindite dupa data notarii in cartea funciara a actiunii in anulare
transferului, vor fi “conditionate de dreptul de a fi recuperat bunul”, adica “persoana” la care se
refera art. 85 alin.2 va dobindi bunul, dreptul sau garantia sub conditia rezolutorie a recuperarii
acestora la masa bunurilor de impartit.
Pentru asigurarea recuperarii in natura a bunurilor transferate, se poate dispune un
sechestru judiciar asupra acestora, cu conditia ca bunurile respective sa mai fie in posesia tertului
contractant al debitorului. De asemenea, pentru asigurarea contra riscului insolvabilitatii in cazul
recuperarii unor sume de bani, se va putea dispune un sechestru asiguratoriu, caz in care este
obligatorie depunerea unei cautiuni, intrucit ne aflam intr-un litigiu comercial. Instituirea acestor
sechestre opreste si ea circulatia juridica a activului in cauza.

G. Efectul admiterii actiunii in anulare il reprezinta reintregirea activului patrimonial


al debitorului, similar repunerii in situatia anterioara, ca efect al admiterii actiunii in nulitate de
drept comun. Asadar, se restituie pretul si, respectiv, bunurile (in lipsa acestora, se achita de catre
tertul dobinditor contravaloarea bunurilor), se restituie platile anticipate, se radiaza constituirile
de drepturi etc. Principiul restituirii in natura se extinde si la subdobinditorii de rea-credinta, dar
numai daca acestia au cunoscut sau trebuiau sa cunoasca faptul ca transferul de drepturi era
susceptibil de a fi anulat, intrucit provenea de la un debitor aflat in insolventa sau in insolventa
iminenta113, si daca nu au achitat valoarea corespunzatorare a bunului (cele doua conditii sunt
cumulative).
Tertul dobinditor care a restituit averii debitorului bunul sau valoarea acestuia are dreptul
sa se inscrie la masa credala cu valoarea bunului, cu conditia ca tertul sa fi acceptat transferul cu
buna credinta si fara intentia de a-i impiedica, intirzia sau insela pe creditori. In caz de rea-
credinta din partea acestuia, tertul dobinditor nu va avea dreptul sa se inscrie in tabelul
creantelor. Avind in vedere ca inchiderea procedurii se poate solda fie cu radierea debitorului
persoana juridica, fie cu iertarea de datorii a debitorului persoana fizica, adica cu stergerea
datoriilor anterioare deschiderii procedurii, inseamna ca tertul dobinditor de rea-credinta este
sanctionat foarte dur, intrucit el pierde si bunul si dreptul de a-si recupera pretul platit.
A se observa ca, intre art. 79 si art. 80, Legea insolventei pastreaza o diferenta complet
nejustificata. Astfel, daca in cazul actelor, transferurilor si constituirilor de drepturi la care se
refera art. 80 se vorbeste expres si de restituirea prestatiilor (repunerea in situatia anterioara),
la art. 79 nu se vorbeste decit de « anulare ». Este evident, insa, ca anularea ar fi fara sens daca
ea nu ar fi insotita de reintoarecerea in patrimoniul debitorului a activelor externalizate prin
frauda in perioada suspecta (sau a valirii acestora), adica de reintregirea activului patrimonial al
debitorului. Daca, in cazul nulitatii de drept comun, este admisibila o anulare sau o constatare a
nulitatii actului care sa nu fie insotita si de repunerea in situatia anterioara, in cazul actiunii in
anulare reglementata de art. 79 separatia nu este posibila, actiunea fiind introdusa cu singurul
scop al reintregirii activului patrimonial al debitorului. Asadar, anularea la care se refera art. 79
din Legea insolventei este insotita automat de revenirea activului sau a valorii sale in averea
debitorului, masura urmind a fi dispusa de judecatorul sindic chiar si in lipsa unei precizari in
petitul actiunii.

113
Daca subdobinditorul este sot, ruda sau afin al debitorului, se prezuma ca acesta cunoastea starea de anulabilitate
a actului, intrucit debitorul era in stare de insolventa sau de insolventa iminenta.
64. Registrele contabile ale debitorului sau cartile funciare pot demonstra existenta, intr-
un trecut nu prea indepartat, a unor active importante care, la momentul deschiderii procedurii nu
mai exista in patrimoniul debitorului. Daca pretul sau contraprestatia co-contractantului
debitorului sunt derizorii ori disproportionat de mici in raport cu prestatia debitorului, daca actul
este anormal, intrucit plata s-a facut in alt mod decit cel obisnuit (spre exemplu, printr-o dare in
plata, printr-o novatie sau o delegatie etc.), daca sunt vizibile relatiile de afiliere sau legaturile
strinse ale cocontractantilor, iar actul este situat in perioada suspecta, atunci actiunea in anulare
devine necesara, intrucit actul respectiv este anormal, neobisnuit, fiind facut pentru
externalizarea activului si scoaterea sa de sub urmarirea colectiva a creditorilor. Buna credinta a
co-contractantului nu este relevanta in privinta admisibilitatii actiunii in reintregirea
patrimoniului debitorului, ci numai in privinta dreptului co-contractantului de a se inscrie la masa
credala pentru pretul bunului, pentru a suporta concursul celorlalti creditori. Reaua-credinta a co-
contractantului duce, insa, chiar la respingerea creantei sale rezultata din restituirea platii
pretului.
In dreptul nostru, sanctiunea anularii actului juridic incheiat in perioada suspecta este
neconditionata de existenta unui prejudiciu in patrimoniul creditorilor114.

114
In sens contrar, I. Adam, C. N. Rusu, p.495. Autorii sustin ca « este fara putinta de tagada ca, fata de redactarea
art.79 din lege, cand se foloseste sintagma “…in dauna…” legiuitorul nu a prezumat existenta prejudiciului si, ca
atare cine formuleaza actiunea are obligatia sa faca dovada existentei acestui element al actiunii revocatorii ». In
schimb, in dreptul francez, pentru ca un act juridic incheiat in perioada suspecta sa fie anulat trebuie ca aceasta sa
produca un prejidiciu (tuturor creditorilor sau numai unora dintre ei), sa fie incheiata de debitorul care stia ca este in
incetare de plati si actul sa fie incheiat in perioada suspecta. Legea franceza enumera si anumite cazuri de nulitate de
drept. Este vorba de acte anormale in ele insele si a caror nulitate se impune, chiar daca cocontractantul nu cunostea
incetarea platilor. Acestea pot fi clasificate dupa cum urmeaza : a) actele fara contraprestatie, respectiv, actele cu
titlu gratuit (liberalitati) si contractele comutative dezechilibrate (in acest caz vorbim de absenta partiala a
contraprestatiei, intrucit obligatiile debitorului intrec intr-o maniera anormala obligatiile cocontractantului) ; b) acte
care nu corespund obligatiilor debitorului, adica acte pe care acesta nu era obligat sa le incheie, ca de exemplu plata
unor datorii neexigibile sau constituirea unor garantii reale pentru datorii anterioare (beneficiarul acestei garantii nu
este indepartat de la masa credala, dar nu mai este privilegiat) ; c) acte anormale cum sunt : (i) stingerea unor datorii
exigibile prin mijloace anormale, cum ar fi darea in plata sau delegatia, care rastoarna principiul executarii in
natura a obligatiei; creditorul care a primit altceva decat i se datora este suspectat de frauda ; (ii) depozitarea in
consignatie a unor bunuri in perioada executarii silite ; (iii) prenotarile unor ipoteci sau gajuri. Daca creditorul este
platit la scadenta in altceva decit bani (suntem in prezenta unei dari in plata, datio in solutum), o asemenea stingere
de datorie nu este naturala si poate justifica banuiala ca creditorul cunostea starea de incetare de plati in care se afla
debitorul (C.com.adn., p.485, unde este citat M.A. Dumitrescu, Codul de comert adnotat, Editura Cugetarea,
Bucuresti, 1927, p.545). In dreptul francez se considera ca sunt mijloace normale de plata : plata in natura (in bani
sau prin remiterea lucrului ce constituie obiectul contractului), plata prin emiterea efectelor de comert, viramentele
bancare, borderourile de cesiune, la care se adauga sintagma "alte moduri de plata admise in relatiile de afaceri"
(aceasta include cecurile, cardurile si compensatia legala). Prin contrariu, tot ceea ce nu se incadreaza in aceasta
enumerare inseamna mijloca anormal de plata si, deci, intra in categoria actelor anulabile. Cazurile de nulitate de
drept, care se impun judecatorului (nulitati neconditionate), corespund, practic, cazurilor de anulare reglementate de
art. 79-80 din Legea insolventei. In fine, atunci cand este vorba de acte incheiate cu un co-contractant care cunoaste
starea de incetare a platilor, tribunalul nu numai ca anuleaza actul, dar el si respinge creanta co-contractantului
rezultata din repunerea in situatia anterioara, ca o sanctiune aplicata cocontractantului si nu actului (care, dealtfel, in
conditii normale ar fi valabil). Asa cum rezulta din art. 83 alin.2 teza a doua din Legea insolventei, aceeasi sanctiune
este conceputa si in legea noastra, intrucit tertul dobinditor de rea-credinta nu va avea dreptul sa fie inscris pe tabelul
creantelor cu creanta rezultata din restituirea pretului.
65. Natura juridica a actiunii in nulitate este controversata. Cvasitotalitatea doctrinei,
atit cea interbelica, cit si cea actuala, oscileaza intre a califica aceste actiuni drept forme de
sanctiune a actului juridic pentru incalcarea conditiilor impuse de lege fie pentru valabilitatea sa,
fie pentru opozabilitatea sa fata de terti. Se vorbeste, spre exemplu, de nulitate relativa 115, de
inopozabilitate116 sau de revocare pauliana117.
In realitate, suntem in prezenta unor actiuni in reintregirea patrimoniului debitorului,
care se justifica indiferent de culpa si care este straina ideii de sanctiune.
Actiunea in « anulare » la care se refera art. 79 si art. 80 din Legea insolventei nu isi are
temeiul in incalcarea conditiilor de valabilitate sau de opozabilitate ale actului juridic in sine, ci
exclusiv in starea de insolventa in care se afla debitorul, stare care este ulteriora incheierii
actului. Or, asa cum este unanim acceptat in doctrina, nulitatea este o sanctiune a actului juridic a
care se justifica prin incalcarea conditiilor de valabilitate ale incheierii actului, adica pentru
cauze contemporane actului (cam acelasi lucru se poate spune si despre inopozabilitate). In
schimb, « anularea » la care se refera Legea insolventei nici macar nu are caracter de
sanctiune118. A se observa ca, cel putin in cazurile prevazute la art. 80, in conditiile in care
persoana interesata nu dovedeste ca actul, transferul sau constituirea de drepturi patrimoniale
sunt realizate in conditiile normale ale activitatii debitorului, chiar si tertul co-contractant de
buna credinta poate fi obligat sa restituie bunul instrainat de debitor sau contravaloarea acestuia,
ceea ce este complet in contra ideei de nulitate, inopozabilitate, revocare etc., care toate au la
baza conceptul de sanctiune pentru incalcarea culpabila a conditiilor de valabilitate, opozabilitate
etc. De altfel, reintregirea patrimoniului se impune indiferent daca repunerea partilor in situatia
anterioara mai este posibila sau nu, tertul co-contractant fiind obligat, spre exemplu, sa intoarca
la masa bunurilor de impartit, fie bunul, fie contravaloarea acestuia.

115
St. D. Carpenaru, Drept comercial roman, AllBeck, ed. a V-a, p. 615 ; Gh. Beleiu, Drept civil roman.
Introducere in dreptul civil, Casa de Editura si Presa „Sansa”, 1992, p. 201.
116
Pentru prof. Turcu, revocarea in profitul exclusiv al masei credale este o forma de inopozabilitate, si nu de
revocare pauliana propriu-zisa. A se vedea I. Turcu, op. cit., p.419.
117
In sensul ca ne-am afla in prezenta unei actiuni revocatorii speciale, in care lipseste actul de efecte in profitul
exclusiv al masei credale, s-a pronuntat jurisprudenta interbelica a Curtii de Casatie : « ineficacitatea actelor
prejudiciabile masei credale, incheiate de falit, nu opereaza decat in mod relativ, in profitul masei credale; ca atare,
actiunea pentru anularea acestor acte juridice nu poate fi introdusa de falit, deoarece, intrucat il priveste, actele
juridice incheiate chiar dupa declararea falimentului sunt perfect valabile, nulitatea prevazuta de art.724 alin. (1)
C.com. nefiind decat o revocare, fata de masa credala, a actelor desesizatului, ca o consecinta imediata a desesizarii
si a indisponibilitatii reale de care este lovit patrimonial falitului » (Cas.III, 26 septembrie 1939, in P.R. 1940, III, p.
119). Pentru natura juridica de revocare sui generis s-a pronuntat I. Schiau, Regimul juridic al insolventei
comerciale, Ed. AllBeck, 2001, p.151. Conform lui P.C Vlachide (Repetitia principiilor de drept civil, Vol II, Ed.
Europa Nova, Bucuresti 1994, pag. 215), actiunea pauliana este o creatie pretoriana, datorata pretorului Paulus, care
a introdus-o in edictul sau (quae in fraudem creditorum alienat sunt revocantur – D.XLII, 8; reluata in D.XXII, I,
38, 4) pentru revocarea fraudei comisa de debitor prin acte de instrainare.
118
In sens contrar, a se vedea I. Turcu, op.cit., p.416. Autorul arata ca actele vizate de dispozitiile art. 79 sunt acte
savarsite de debitor cu rea-credinta, in dublu scop, acela al lezarii drepturilor creditorilor sau acela al eludarii legii si
al obtinerii unui profit pentru debitor ori pentru o alta persoana. De asemenea, autorul retine si ca frauda poate fi
savarsita in doua modalitati, de regula, cu complicitatea unei terte persoane sau de insusi debitorul singur. Acelasi
autor (I. Turcu, op.cit., p.420) retine ca, pentru a se retine frauda, este suficient ca debitorul sa fi fost constient ca
prin incheierea lui il prejudiciaza pe creditor. Nu este necesara dovada dolului. Complicitatea tertului la frauda nu
este necesar a fi dovedita. Subdobanditorul bunului va fi tratat la fel ca si persoana care a fost parte in actul incheiat
cu debitorul. Ca urmare a anularii actului, valoarea se intoarce in averea debitorului, iar pentru eventuala restituire a
prestatiei sale, partea care a contractat cu debitorul, daca nu a fost complice la frauda, va avea o creanta pe care o va
prezenta, la fel ca si ceilalti creditori, la dosarul procedurii deschise.
Ceea ce caracterizeaza in modul cel mai specific aceste actiuni este neobisnuitul actului
debitorului, iesirea acestuia din tiparele sale normale, depasirea limitelor activitatilor curente ale
debitorului, depasire care exteriorizeaza starea psihologica anormala a debitorului de dinainte de
deschiderea procedurii. Intr-adevar, in conditii normale, debitorul nu si-ar instraina activele cu
consecinte ruinatoare, nu si-ar defavoriza creditorii in beneficiul sau sau al altor creditori prin
plati anticipate, dari in plata, constituiri sau perfectari de garantii post factum etc. Dincolo de
limitele temporale ale perioadei suspecte sau de constringerile procedurii insolventei, adica in
conditii normale, actul juridic « anulabil » in baza art.79-80 ar putea fi perfect valabil. Pe de alta
parte, actul juridic in cauza fiind prin definitie pre-existent deschiderii procedurii, inseamna ca el
este valabil incheiat la momentul deschiderii procedurii, dar va fi fost invalidat fata de masa
credala numai pentru ca va fi intervenit procedura colectiva fata de debitor. Or, nulitatea, ca de
altfel si revocarea pauliana si inopozabilitatea, presupun incalcarea unor conditii contemporane
incheierii actului, fiindu-i straine cauze ulterioare de ineficacitate a actului juridic. Mai mult,
daca ar fi vorba de nulitate, atunci ar avea dreptul sa ceara anularea sau constatarea nulitatii si
debitorul si co-contractantul sau. Or, legitimare procesuala activa in actiunea in « anulare »
reglementata de art. 79-80 din Legea insolventei are doar administratorul judiciar sau
lichidatorul, precum si, in subsidiar, comitetul creditorilor. Debitorul si co-contractantul sau au
exclusiv calitatea de piriti intr-o astfel de actiune. In fine, invalidarea actului respectiv are efect
concursual, fiind in profitul intregii mase credale, si nu in intesesul individual al creditorilor, care
nu au calitate procesuala activa in astfel de actiuni. Invalidarea profita chiar si creditorilor ale
caror creante s-au nascut ulterior perfectarii actului atacat, impotriva principiilor traditionale ale
actiunii in nulitate sau ale actiunii pauliene.

§7. Interdictia vinzarii actiunilor sau partilor sociale


detinute la debitor de catre conducatorii acestuia

66. Conform art. 42 din Legea insolventei, după deschiderea procedurii la cererea
creditorilor, este interzis administratorilor debitorilor, persoane juridice, sub sancţiunea nulităţii,
să înstrăineze, fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile ori părţile lor sociale sau de interes pe
care le detin la debitor. Judecătorul-sindic dispune, prin hotarirea de deschidere a procedurii,
indisponibilizarea titlurilor detinute de administrator la debitori, urmind ca administratorul
judiciar sau lichidatorul ori, dupa caz, debitorul, sa efectueze formalitatile necesare
indisponibilizarii în registrele speciale de evidenţă ori în conturile înregistrate electronic. Aceste
formalitati sunt necesare pentru asigurarea opozabilitatii fata de terti a interdictiei de instrainare.
Asa cum rezulta din interpretarea per a contrario a textului art. 42, interdictia de
instrainare opereaza numai in cazurile in care procedura insolventei s-a deschis la cererea
creditorilor, nu si in cazurile in care procedura s-a deschis la cererea debitorului (si nici in
cazurile in care s-a deschis falimentul fata de institutiile financiar-bancare, la cererea autoritatii
de control si supraveghere).
De asemenea, trebuie retinut ca interdictia instrainarii si, corelativ, masura
indisponibilizarii pot fi ridicate prin hotarire a judecatorului sindic. Dispozitia legala se refera la
acordul judecatorului-sindic, ceea ce inseamna ca acest acord ar putea fi dat si prin alt act al
judecatorului. Ridicarea interdictiei de instrainare este justificata in cazul in care vinzarea
titlurilor detinute de administrator la debitor este necesara pentru implementarea unui plan de
reroganizare propus de administratorul judiciar sau de creditorii care detin cel putin 20% din
totalul creantelor. Daca debitorul este in faliment (fie in procedura generala, fie in cea
simplificata), practic titlurile emise de debitor, deci si cele detinute de administratorii debitorului
la acesta, sunt lipsite de valoare, astfel ca masura indisponibilizarii este inutila.
Termenul de “administrator al debitorului” trebuie interpretat in sensul larg al notiunii de
administrator, pe care il da, spre exemplu, Legea societatilor comerciale acestei notiunii. Asadar,
persoana fata de care opereaza interdictia de instrainare este atit administratorul obisnuit, cit si
membrii consiliului de supraveghere, directorul sau membrul directoratului. La fel, in sfera
persoanelor carora le este interzisa instrainarea titlurilor de participare emise de debitor intra si
conducatorii institutiilor financiar-bancare si ai organizatiilor cooperatiste (oricare ar fi
denumirea acestora). Interdictia nu ii priveste, insa, pe presedintele si pe membrii comitetului
director al asociatiei sau fundatiei, intrucit acesti potentiali debitori in proceduri de insolventa nu
au capital social si, deci, nu pot emite titluri de participare.
Interdictia de instrainare si masura indisponibilizarii se justifica prin idea de asigura
creditorilor o garantie a executarii creantei contra administratorilor, nascuta din antrenarea
raspunderii acestora in baza art. 138 din Legea insolventei. Garantia este, insa, iluzorie, daca
actiunile/partile sociale sunt emise de un debitor fara nici o sansa de redresare sau de
supravietuire, intrucit aceste titluri nu mai au nici o valoare si, de altfel, devin caducei dupa
radierea debitorului. Avind in vedere ca, in majoritatea covirsitoare a cazurilor debitorul chiar nu
mai are nici o sansa de supravietuire odata deschisa procedura colectiva (sa ne reaminitm, spre
exemplu, ca cel putin 90% din cazurile de insolventa sunt cazuri de procedura simplificata, deci
de faliment), inseamna ca reglementarea interdictiei de instrainare este cvasiinutila. Pe de alta
parte, insa, s-ar putea identifica si alte finalitati subsidiare ale reglementarii. Spre exemplu, ideea
de protectie tertilor fata de administratorii care incearca sa scape de actiunile/partile sociale
emise de un debitor insolvent si, deci, lipsite de valoare (cu toate ca scopul procedurii insolventei
nu este protectia tertilor, ci acoperirea creantelor contra debitorului, asa cum rezulta din art. 2 din
Legea insolventei) sau ideea de a-i impiedica pe administratori sa se elibereze de actiuni/parti
sociale si sa scape, astfel, de o eventuala raspundere angajata in baza art. 138 din Legea
insolventei (desi raspunderea se angajeaza pentru fapte contemporane aparitiei starii de
insolventa si are in vedere doar calitatea de organ de conducere al debitorului, si nu calitatea de
asociat sau actionar). In fine, unii administratori ai unor persoane juridice fata de care s-a deschis
procedura insolventei isi vind actiunile sau partile sociale catre terti care, ulterior, fie dispar,
facind inutila sau dificila actiunea in raspundere, fie muta sediul social al debitoarei in alt judet,
pentru a tergiversa procedura sau chiar pentru a atrage competenta altui tribunal. Pentru astfel de
manopere exista, insa, multe alte metode de contracarare, mai eficiente decit masura
indisponibilizarii, ceea ce lasa reglementarea interdictiei de instrainare in postura de text legal
cvasiinutil.
In orice caz, atit pentru motive de corecta interpretare a textului legal, cit si pentru motive
de cvasiinutilitate a reglementarii, interdictia nu poate fi extinsa la toate persoanele care ar detine
actiuni/parti sociale emise de debitor. In practica, mai important este de a sti daca, in cazul
reorganizarii prin cooptarea unui tert investitor, actionarii care sunt si administratori ar putea sa-
si cedeze actiunile, in vederea implementarii planului. In configurarea unei solutii, trebuie
reamintit ca art.42 impune interdictia instrainarii si indisponibilizarea doar in cazul in care
procedura s-a deschis la cererea creditorilor, nu si in cazul in care procedura s-a deschis la
cererea debitorului. Daca debitorul a cerut deschiderea procedurii si prin planul de reorganizare
(propus de debitor, administratorul judiciar sau de catre creditori) se propune vinzarea unor
pachete de actiuni catre terti, ca masura de realizare a planului, nimic nu se opune la instrainarea
actiunilor administratorilor debitorului. Daca, insa, procedura s-a deschis la cererea creditorilor,
atunci vinzarea actiunilor administratorilor nu este posibila decit cu acordul judecatorul sindic,
care va putea da o hotarire sau o dispozitie de ridicare a indisponibilizarii, prin radierea masurii
din registrele de actiuni.

§8. Stergerea datoriilor debitorului

67. Inchiderea procedurii de faliment duce la descarcarea (iertarea) de datorii a debitorului


persoana fizica, cu exceptia cazului in care acesta va fi fost gasit vinovat de bancruta frauduloasa
sau de plati ori de transferuri frauduloase (art.137 alin.1 teza intii). Trebuie precizat ca este vorba
numai de datoriile anterioare deschiderii procedurii, nu si de cele ulterioare acestui moment si, in
plus, este vorba numai de debitorul persoana fizica, nu si de debitorul persoana juridica. Pe de
alta parte, a se observa ca textul legal citat opereaza o modalitate noua de stingere a obligatiilor,
necunoscuta in dreptul civil, o iertare de datorie care intervine in puterea legii, si nu in baza unei
conventii intre creditor si, respectiv, debitor ori in baza unei liberalitati din partea creditorului.
Avind in vedere ca art. 137 alin. 1 din Legea insolventei se refera exclusiv la persoanele
fizice care sunt debitori intr-o procedura de faliment, urmeaza sa admitem ca descarcarea de
datorii nu se aplica debitorilor persoane juridice.
Cu toate acestea, observind ca, in marea majoritate a cazurilor, inchiderea falimentului unei
persoane juridice se soldeaza cu radierea acesteia, adica cu decesul sau oficial, si avind in vedere
ca datoriile sale nu se transmit unei alte persoane juridice sau fizice ca urmare a radierii, putem
retine ca si in acest caz opereaza stingerea datoriilor persoanei juridice, dar nu ca efect al
descarcarii de datorii, ci ca efect al disparitiei personalitatii juridice. Spre deosebire de situatia
debitorului persoana fizica, fata de care efectul descarcarii opereaza numai pentru datoriile
anterioare deschiderii procedurii, in cazul persoanei juridice opereaza stingerea tuturor datoriilor,
atit cele anteriorare, cit si cele ulterioare deschiderii procedurii. Efectul extinctiv de personalitate
juridica antreneaza si efectul extinctiv de datorii.
Ca si in cazul radierii societatilor comerciale pentru alte motive decit inchiderea falimentului,
fostii asociati/actionari vor putea fi, totusi, actionati in judecata de oricare dintre fostii creditori,
in conditiile imbogatirii fara justa cauza (actio de in rem verso)119. Daca creditorul respectiv va
putea demonstra ca patrimoniul sau a fost redus in favoarea majorarii patrimoniului
asociatilor/actionarilor piriti, ca intre micsorarea unui patrimoniu si marirea celuilalt (celorlalte)
exista o legatura de cauzalitate, iar majorarea nu isi gaseste o justa cauza, atunci
asociatii/actionarii vor putea fi obligati la plata creantei contra fostei societati debitoare, creanta
care s-a stins ca urmare a inchiderii falimentului. Nu este vorba, nici in acest caz, asa cum nu
este vorba nici in cazul radierii dupa lichidarea obisnuita a unei societati comerciale, de o
raspundere a fostului asociat sau actionar pentru datoriile fostei societati, ci de o raspundere
proprie, a fostului asociat/actionar, pentru imbogatire fara justa cauza. Creanta rezultata dintr-o
astfel de actiune este una originara si nu derivata din creanta contra fostei societati, care ramine
stinsa. Asadar, niciun element al creantei vechi si nici un accesoriu al acesteia nu se transfera
asupra noii creante.
Din punct de vedere practic, actio de in rem verso este greu de probat. In cazul inchiderii
falimentului, o actio de in rem verso a unui creditor al fostei societati are sanse chiar mai reduse
de reusita decit in mod obisnuit, intrucit (i) stingerea obligatiilor fostei societati este efectul
inchiderii falimentului, care, in principiu, este o cauza justa pentru marirea patrimoniului fostului
asociat/actonar si, in plus, (ii) stingerea datoriilor fostei societati, de care oricum
119
Pentru amanunte, a se vedea St. D. Carpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op.cit., 2006, p.748.
asociatul/actionarul nu era tinut, este insotita de disparitia actiunilor sau partilor sociale emise de
fosta societate, contributia la capitalul social a celor in cauza fiind si ea pierduta; in prezenta unei
astfel de micsorari, concomitenta cu majorarea patrimoniului, actiunea poate fi respinsa ca
inadmisibila.
In cazul descarcarii de datorii, fidejusorul sau co-debitorul principal sunt tinuti, in continuare,
la plata (art. 137 alin.3 din Legea insolventei). Legea acorda beneficiul descarcarii de datorii
intuitu personae, adica exclusiv debitorului falit onest, beneficiu care nu se extinde si la fideiusor
sau la codebitor. Este evident ca, in acest caz, legea deroga de la regula accesorialitatii, din
moment ce pastreaza intacta obligatia accesorie (fideiusiunea), in timp ce datoria principala se
stinge.
Avind in vedere ca, in cazul persoanei juridice fata de care s-a inchis procedura falimentului,
stingerea datoriilor nu este efectul descarcarii de datorii, ci efectul stingerii personalitatii juridice,
inseamna ca norma speciala care inlatura efectul descarcarii fata de fideiusor si fata de co-
debitorul principal si care este o norma de exceptie ce nu se poate extinde prin analogie, nu se
aplica. Asadar, revenind la regula accesorialitatii, trebuie sa decidem ca si cele doua obligatii de
garantie se sting odata cu obligatiile principale (stinse impreuna cu toate obligatiile debitorului).
Daca s-a confirmat un plan de reorganizare fata de un debitor, acesta va fi descarcat de
diferenta dintre valoarea obligatiilor pe care le avea inainte de confirmarea planului si cea
prevazuta in plan (art. 137 alin.3). Aceasta inseamna ca toate modificarile cuantumului
creantelor operate prin plan, acceptate de creditori prin vot (sau impuse de votul majoritar al
celorlalti creditori) devin ireversibile odata cu confirmarea planului. Intr-adevar, pentru reusita
planului, unele creante sunt reduse prin programul de plati, atit prin reducerea principalului sau a
dobinzilor, cit si prin renuntarea la dobinzi si penalitati. Efectul extinctiv se extinde si la
creantele bugetare. Un plan confirmat fiind un plan votat si admis de judecatorul sindic, nu ne
aflam in prezenta unui ajutor de stat, ci a stingerii creantei bugetare, in total sau in parte, prin
efectul legii si al unei hotariri judecatoresti. Intrucit legea nu distinge, inseamna ca efectul
extinctiv al confirmarii planului se mentine si in cazul in care planul esueaza in faliment. Solutia
este indirect confirmata si de dispozitiile art. 110 din Legea insolventei, de unde rezulta ca, in
cazul esecului reorganizarii, creditorii participa la distribuiri cu valoarea creantelor inscrise in
planul confirmat, cu exceptia cotei incasate in cursul reorganizarii.

§9. Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa lichidare la


asociati, actionari sau membri

68. Prin efectul inchiderii procedurii falimentului, asociatii, actionarii sau membrii
debitorului persoana juridica pot deveni proprietari ai bunurilor din patrimoniul debitorului sau
titulari ai drepturilor de creanta pe care acesta le detinea contra debitorilor sai, daca toate
datoriile vor fi fost acoperite, iar bunurile sau creantele respective nu vor fi fost inca lichidate la
data inchiderii procedurii falimentului.
Acest drept de proprietate este un efect patrimonial al deschiderii procedurii, el neexistind
decit datorita existentei procedurii insolventei. In conditii normale, persoana juridica este
proprietar al bunurilor din patrimoniul sau, patrimoniu care constituie, de altfel, gajul general al
creditorilor sai chirografari. Pentru o societate sau alta persoana juridica in bonis, trecerea la
asociati/actionari/membri a proprietatii asupra acestor bunuri sau confuzia de patrimonii intre
acestia si persoana juridica nu sunt posibile. In caz contrar, suntem in prezenta unei personalitati
juridice fictive. Principiul separatiei de patrimonii este prevazut, in cazul societatilor comerciale,
de art. 3 alin.1 din Legea societatilor comerciale si este atributul de esenta al personalitatii
juridice a societatii comerciale, fara de care nu exista subiectivitate proprie a societatii si, deci,
nici procedura a insolventei care sa poata fi deschisa fata de o astfel de entitate.
Trecerea in faza de inchidere a falimentului fata de un debitor persoana juridica inseamna
trecerea personalitatii juridice a debitorului in faza terminala. Dupa ce judecatorul sindic dispune
radierea, societatea inceteaza sa mai existe. Bunurile sale, daca mai ramin dupa ce vor fi fost
achitate sau acoperite toate datoriile persoanei juridice, trec la asociatii, actionarii sau membrii
sai.
Astfel, art. 133 lit. a) din Legea insolventei dispune ca, daca toate creantele au fost acoperite
prin distributiile facute, judecatorul sindic va pronunta o sentinta de inchidere a procedurii
falimentului si de radiere a debitorului, chiar inainte ca bunurile debitorului sa fi fost lichidate in
intregime, daca toti asociatii sau membrii debitorului persoana juridica soliticita acest lucru.
Bunurile ramase nelichidate (inclusiv creantele) urmeaza sa treaca in proprietatea indiviza a
asociatilor/actionarilor, corespunzator cotei de participare la capitalul social. Asadar, procedura
falimentului se inchide, personalitatea juridica a debitorului se stinge ca urmare a radierii, iar
asociatii, actionarii sau membrii debitoarei redevin persoane nelegate de pactul societar si, in
acelasi timp, co-proprietari in indiviziune asupra surplusului de bunuri sau creante inca
nelichidate, care au apartinut fostei persoane juridice. Situatia este similara cu cea prevazuta de
art. 235 din Legea societatilor comerciale, text care reglementeaza dizolvarea unei societati
comerciale care si-a achitat toate datoriile si, prin acordul tuturor asociatilor/actionarilor, decide
radierea din registrul comertului, fara lichidare, dar si transferul catre asociati/actionari al
dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa radiere.
Dispozitia legala referitoare la transferul dreptului de proprietate la asociati/actionari pentru
inchiderea falimentului inainte de lichidarea completa a bunurilor debitorului este lacunara.
Dificultati rezulta, in primul rind, din faptul ca, imediat dupa radiere, se naste o indiviziune
asupra bunurilor respective, fostii asociati/actionari devenind co-proprietari asupra acestor
bunuri, corespunzator cotelor de participare la capitalul social. Intrucit nimeni nu poate fi obligat
sa ramina in indiviziune, se poate pune problema unui partaj intre fostii asociati/actionari. Ca si
in cazul lichidarii voluntare, si in cazul inchiderii falimentului inainte de lichidarea complete a
bunurilor debitorului poate apare problema partajului intre asociati/actionari surplusului de
bunuri. Nici Legea societatilor comerciale, nici Legea insolventei nu reglementeaza insa acest
partaj, motiv pentru care devin aplicabile dispozitiile Codului civil referitoare la lichidare 120. Intr-
adevar, potrivit art. 1531 C.civ., dispozitiile referitoare la contractul de societate se aplica si
societatilor comerciale, in masura in care nu sunt contrare legilor si uzurilor comerciale, iar art. 1
alin.2 C.com. dispune ca, acolo unde legea comerciala nu dispune, se aplica legea civila si, in
fine art. 149 din Legea insolventei dispune ca dispozitiile acesteia se completeaza cu cele ale
Codului commercial, ale Codului civil si ale Codului de procedura civila, “in masura
compatibilitatii lor”. Art. 1530 C.civ. face trimitere, pentru imparteala averii societatii intre
asociati, la regulile privind imparteala mostenirii, la forma acesteia si la obligatiile ce rezulta
intre mostenitori. In aplicarea acestora se va tine, insa, cont si de dispozitiile special ale Legii
insolventei. Spre exemplu, art. 133 lit.a) din Legea insolventei dispune ca bunurile trec in
proprietatea asociatilor/actionarilor proportional cu cotele de participare la capitalul social, desi
prin actul constitutiv asociatii/actionarii s-ar fi putut intelege asupra unor cote diferite sau ca

120
In acest sens, a se vedea D.D. Gerota, Curs de societati comerciale, Ed. „Fundatia Culturala Regele Mihai I”,
Bucuresti, 1928, p.191, precum si St. D. Carpenaru, Curs de drept comercial roman, Ed. All Beck, 1998, p.262.
aportul fusese constituit avind vedere doar folosinta asupra bunurilor aportate si nu dreptul de
proprietate.
In al doilea rind, dificultati pot apare si in legatura cu titularitatea asupra bunurilor-surplus.
Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile este supus intabularii, pentru a fi
opozabil tertilor. La fel, transferul unei creante trebuie fie notificat, fie urmat de acceptarea
cesiunii de catre debitorul cedat, pentru a fi opozabila acestuia. Asadar, care este titlul de
proprietate (indiviza sau partajata deja) si care este titlul creantei necesare formalitatilor de
opozabilitate? Consider ca titlul despre care vorbim este chiar sentinta de inchidere a procedurii,
in care judecatorul sindic trebuie sa dispuna si radierea persoanei juridice, precum si transferul
dreptului de proprietate indiviza asupra bunurilor sau al dreptului de creanta divizat la
asociati/actionari. Este adevarat ca din textul art. 133 lit.a) nu rezulta decit ca sentinta de
inchidere a falimentului consemneaza inchiderea procedurii si radierea persoanei juridice, nu si
trecerea proprietatii la asociati/actionari, dar a lasa pe seama fostilor asociati/actionari problema
titularitatii dreptului de proprietate asupra bunurilor-surplus ar insemna o denegare de justitie din
partea judecatorului-sindic, intrucit fostii asociati/actionari ar urma sa-si dovedeasca titlul cu
hotarirea de inchidere a procedurii, care nu prevede decit radierea, motiv pentru care la
intabulare sau la notificarea catre debitorul cedat a schimbarii creditorului ar intimpina dificultati
insurmontabile. Dar, desigur, si aceasta din urma este o solutie. Probabil ca Legea insolventei ar
trebui, si in aceasta privinta, revizuita.
Dificultati pot apare si in plan fiscal. Surplusul de bunuri rezultat in urma inchderii
falimentului inainte de lichidarea complete a lor poate sa genereze un impozit, asimilat de Codul
fiscal cu impozitul pe venit, daca fostii asociati/actionari sunt persoane fizice, si cu impozitul pe
dividend, daca fostii asociati/actionari sunt persoane juridice121. Desi impozitul in cauza urmeaza
a fi suportat de asociati/actionari, el incumba societatii falite, intrucit este un impozit care se
plateste prin retinere la sursa, si deci va fi virat fiscului de catre lichidator, cu ocazia distributiei
finale. Asdara, daca exista un surplus de bunri ori daca sumele de bani obtinute din vanzarea
bunurilor si recuperarea creantelor debitorului sunt mai mari decat valoarea totala a creantelor
inscrise in Tabelul definitiv consolidat iar excedentul urmeaza a fi distribuit
actionarilor/asociatilor societatii, este aplicabil art.67 alin.1 lit.d) din Codul fiscal, conforma
caruia „venitul impozabil obtinut din lichidare sau dizolvare fara lichidare a unei persoane
juridice de catre actionari/asociati persoane fizice se impune cu o cota de 16%, impozitul fiind
final”. Totodata, conform art.66 alin.8 din Codul fiscal, „venitul impozabil realizat din lichidare
sau dizolvare fara lichidare a unei persoane juridice reprezinta excedentul distributiilor in bani
sau in natura peste aportul in capitalul social al persoanei fizice beneficiare”. A se observa ca
aportul la capitalul social luat in calcul pentru a se putea stabili baza de aplicare a impozitului de
16% este cel actualizat ca urmare a reevaluarii patrimoniului societatii sau, dupa caz, ca urmare a
aplicarii ratei anuale a inflatiei, de la data constituirii sale si pina la data platii impozitului final.
Improprietarirea asociatilor sau a fondatorilor asupra bunurilor-surplus al lichidarii nu este
posibila in cazul asociatiilor si fundatiilor care au fost debitori intr-o procedura de faliment care
s-a inchis pentru acoperirea intregii mase credale, raminind un surplus de bunuri, intrucit OG
nr.26/2000 privind asociatiile si fundatiile dispune ca bunurile ramase dupa lichidarea acestora –
inclusiv cele ramase dupa inchiderea falimentului - nu se pot atribui asociatilor sau fondatorilor,

121
Potrivit art.7 alin.1 pct.12, in intelesul Codului fiscal, nu reprezinta dividend „distribuirea in bani sau in natura
efectuata in legatura cu lichidarea unei persoane juridice”, ceea ce inseamna ca, desi cota de impunere este aceeasi,
bunurile surplus nu sunt venituri de natura dividendelor, ci doar asimilate dividendelor.
ci ele trebuie repartizate unei ONG cu scop indentic sau similar, fie de catre lichidator, fie de
catre Curtea de Apel in raza careia isi avea sediul defunctul ONG.

§10. Desesizarea debitorului

69. Deschiderea procedurii atreneaza desesizarea debitorului, administrarea averii sale


trecind fie la administratorul judiciar sau la lichidator, fie la administratorul special, dupa cum
debitorul si-a exprimat sau nu intentia de reorganizare.
Intr-adevar, daca debitorului nu ii este permisa reorganizarea sau, desi ii este permisa
reorganizarea, nu a formulat in termen legal declaratie de intentie de reorganizare, administrarea
averii sale trece la administratorul judiciar sau la lichidator, care vor avea si calitatea de
reprezentanti legali ai debitorului. In aceasta situatie, administratorul special nu este
reprezentantul debitorului, ci reprezentantul actionarilor sau ai asociatilor debitorului persoana
juridica.
Daca debitorul persoana juridica si-a exprimat intentia de reorganizare, administrarea
averii sale este incredintata administratorului special, care ii inlocuieste de drept, pe data numirii
sale, pe administratorii statutari ai debitorului. Asadar, si in acest caz debitorul persoana juridica
este, practic, desesizat, din moment ce managementul sau, in functie la data deschiderii
procedurii, isi vede mandatul intrerupt, in favoarea administratorului special. Numai in cazurile
exceptionale in care, din ratiuni obiective sau subiective si culpabile, nu a fost numit un
administrator special, debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea, intrucit organele
sale isi exercita in continuare mandatul. Dar aceasta situatie este precara, neputind dura in timp si
are, de altfel, un caracter evident ilegal.
Daca debitorului i s-a ridicat dreptul de a-si administra averea, desi acest drept i-a fost
conferit prin lege de faptul ca si-a declarat in termen intentia de reorganizare, insasi mandatul
administratorului special este suspendat, asa cum rezulta din art. 3 pct.30 din Legea insolventei.
In acest caz, desesizarea debitorului nu rezulta din omisiunea declararii intentiei de reorganizare
sau din inexistenta dreptului debitorului la reorganizare, ci din hotarirea judecatorului-sindic,
pronuntata in conditiile art. 47 alin.5 din Legea insolventei, la cererea administratorului judiciar,
a comitetului creditorilor sau a oricaruia dintre creditori care probeaza ca debitorul provoaca
pierderi continue averii sale sau lipsa probabilitatii de realizare a unui plan de reorganizare.
Desesizarea pentru inexistenta dreptului la reorganizare sau a declaratiei de intentie de
reorganizare sanctioneaza situatiile prevazute la art. 1 alin.2 (procedura simplificata), reintrarea
in stare de insolventa dupa ce debitorul a mai fost in reorganizare judiciara in ultimii 5 ani
(art.30) sau esecul planului de reorganizare si este automata. In schimb, desesizarea ulterioara a
debitorului este exclusiv judiciara si sanctioneaza pierderile continue aduse averii debitorului in
perioada de observatie sau in procedura reorganizarii ori lipsa sanselor de reorganizare.
Debitorul este, si in acest caz, desesizat, administratorul special fiind si el suspendat din functie,
dar intreprinderea debitorului mai poate fi, totusi, reorganizata, in baza unui plan de reorganizare
propus de administratorul judiciar sau de creditor. Cu siguranta, insa, ca practic, ridicarea
dreptului de administrare pentru pierderi si pentru lipsa sanselor de reorganizare este vecina cu
falimentul. Desesizarea judiciara este, de fapt, o faza prealabila falimentului.
In toate situatiile, administratorul judiciar sau lichidatorul este reprezentantul judiciar al
debitorului, intrucit trebuie introdus in toate cauzele debitorului in care acesta este reclamant,
precum si in cauzele in care acesta este pirit, altele decit actiunile in pretentii.
In orice caz, nu se poate spune ca reglementarea referitoare la desesizare este foarte
coerenta. Asa cum am mai spus si cu alt prilej, administratorul special este oprit de la a-l
reprezenta pe debitor tocmai in cazurile in care o astfel de reprezentare ar fi imperativa. S-a
vazut, spre exemplu, ca, in cazurile in care debitorul este desesizat, administratorul special
devine un reprezentant exclusiv al actionarilor sau al asociatilor debitorului (in cazul desesizarii
judiciare, si aceasta calitate ii este suspendata). Dar chiar si in aceste cazuri, in care debitorul este
desesizat, el pastreaza de la lege anumite drepturi procesuale cu caracter exorbitant, pe care nu si
le mai poate exercita prin administratorul special, fiind, in acelasi timp, desesizat. Solutii practice
exista (asa cum am aratat in cap. V, acest reprezentant va putea fi administratorul statutar, unul
dintre asociati/actionari, un mandatar ad-hoc numit de judecatorul-sindic etc.), dar ar fi fost
preferabil ca solutia sa fie prevazuta in lege, si nu sa fie dedusa pe cale de interpretare a dreptului
comun. De altfel, reafirm ca administratorul special, menit in proiectul Legii insolventei a
acoperi tocmai aceasta lacuna de reglementare, s-a transformat in Legea propriu-zisa a
insolventei in inversul sau, adica intr-o institutie care incurca mai mult decit sa ajute.

70. Daca debitorul nu este desesizat, adica, utilizind formula din Legea insolventei, “isi
pastreaza dreptul de a-si administra averea”, el va avea dreptul de a-si conduce afacerea, prin
administratorul special, adica dreptul de a incheia afaceri sau efectua activitati comerciale
conform regulii business as usual, mai sus analizata. Daca, din contra, debitorul este desesizat,
fie automat, fie pe cale judiciara, afacerea sa va putea fi continuata de administratorul judiciar,
pina cind se va trece la faliment, fie pentru ca nu este posibila o reorganizare, fie pentru ca
reorganizarea a esuat.
Pe de alta parte, chiar daca debitorul este desesizat, dreptul de proprietate asupra
bunurilor aflate in patrimoniul sau nu este alterat in nici un fel.
Se obisnuieste sa se comparare aceasta desesizare a debitorului cu o incapacitate de
exercitiu, cand drepturile incapabilului sunt exercitate prin intermediul unei alte persoane (tutore,
curator), actele de dispozitie ale incapabilului fiind semnate, pentru valabilitate, doar de
reprezentantul legal.
Dar in realitate nu este vorba decit cel mult in cazul debitorului persoana fizica de o
limitare a capacitatii juridice122, in sensul ca lichidatorul va face toate actele de dispozitie, de
administrare si de conservare necesare lichidarii averii falitului, acesta din urma pastrind, totusi,
dreptul de a incheia acte juridice de natura strict personala (casatorie, divort, acceptarea sau
renunatarea la o succestiune etc.).
In cazul debitorului persoana fizica, patrimoniul sau se separa in doua fractiuni distincte,
de indata ce s-a deschis procedura falimentului. Masa bunurilor debitorului (masa active) supusa
lichidarii devine, din acest moment, un patrimoniu de afectatiune. Afectatiunea este, in mod
evident, lichidarea spre indestularea creditorilor. Cel care administreaza in acest scop special
masa active este lichidatorul, echivalent, din acest punct de vedere, cu trustee-ul din dreptul
anglo-saxon. Din interpretarea fostului art. 717 C.com., doctrina interbelica 123 a conchis ca din
ziua falimentului i se ridica falitului administratia bunurilor sale, nu si proprietatea bunurilor
122
Majoritatea doctrinei interbelice nici nu era de acord ca am fi in prezenta unei incapacitati. Astfel, se considera ca
prin desesizare, debitorul nu devine incapabil. Actele sale sunt numai inopozabile masei credale. Daca judecatorul
sindic nu cere anularea acestor acte, ele ramin bine facute (C.com.adn., p.461). Jurisprudenta Curtii de Casatie era si
ea in acest sens. Astfel, s-a decis ca « falitul nefiind lovit de incapacitate, ci numai de o indisponibilitate fata de
masa credala, careia nu poate sa-i aduca nici un prejudiciu, actele sale sunt valabile in ele insele, fara ca falitul sau
persoana cu care a contractat sa poate cere anularea acestor acte (Cas. I, dec. nr.61/1916, cit. in C.com.adn., p.462).
123
A se vedea C.com.adn., p.460.
sale. Debitorul, pina la lichidare, ramine proprietarul bunurilor sale, numai ca exercitiul dreptului
de proprietate nu ii mai apartine, acesta fiind trecut la judecatorul-sindic. Dar aceste bunuri, chiar
daca apartin falitului, sunt aservite scopului falimentului, adica lichidarea acestora in vederea
acoperirii creantelor contra debitorului. Asadar, odata deschisa procedura falimentului, aceste
bunuri alcatuiesc un patrimoniu de afectatiune, administrat de judecatorul-sindic in vederea
lichidarii124. Aceasta este, de altfel, conceptia anglo-saxona asupra desesizarii debitorului aflat
sub incidenta procedurii de bankruptcy, procedura administrata de un trustee.
In ce-l priveste, debitorul persoana juridica nu sufera decit in cazul falimentului o
limitarea capacitatii de folosinta. In perioada de observatie sau, dupa caz, in procedura
reorganizarii judiciare (posibile, de altfel, numai in cazul debitorului persoana juridica, nu si in
cazul debitorului persoana fizica), debitorul isi pastreaza dreptul de administrare, pe care si-l
exercita, de regula, prin administratorul special. Dar chiar si in cazul in care debitorul ar fi
desesizat, capacitatea sa judicia ramine aceeasi, numai ca drepturile sale sunt exercitate de
administratorul judiciar, in calitate de reprezentant legal, care ii inlocuieste in functie pe
reprezetnantii legali ai debitorului din perioada cind acesta se afla in bonis. Persoana juridica isi
exercita drepturile si isi asuma obligatiile prin organele sale iar actele juridice facute de organele
sale, in limitele puterilor ce le-au fost incredintate, sunt actele persoanei juridice insasi (art. 34-
35 alin.1 din Decr. nr.31/1954 privind persoanele fizice si persoanele juridice). Or,
administratorul judiciar sau lichidatorul sunt organele debitorului, ceea ce inseamna ca actele
acestora sunt actele debitorului, intocmai cum actele organelor debitorului din perioada in care se
afala in bonis erau actele debitorului insusi. Asadar, nu avem de a face cu o incapacitate, ci cu o
inlocuire a reprezentantului legal. Desesizarea, in cazul persoanei juridice, se traduce prin
incetarea functiei reprezentatilor legali in favoarea administratorului judiciar sau a lichidatorului,
nefiind vorba de o limitare a capacitatii de exercitiu. De altfel, asa cum am spus si cu alt prilej 125,
in cazul unei persoane juridice nu se poate opera o reala separare intre categoriile traditionale de
capacitate de folosinta si capacitate de exercitiu, separare specifica persoanei fizice si justificata
prin ratiuni de ocrotire sau protectie a persoanelor nevirstnice sau lipsite de discernamint fata de
riscul incheierii unor acte juridice lezionare. Numai persoanele fizice pot fi lipsite de capacitate
de exercitiu, cu capacitate de exercitiu restrinsa si cu capacitate de exercitiu deplina. Persoana
juridica are prin definitie capacitate de exercitiu deplina : persoana juridica este o realitate
juridica, si nu fizica, nu are vointa organica proprie si nu se manifesta decit prin organele sale,
obligatoriu persoane deplin capabile.
Totusi, debitorul persoana fizica, precum si conducatorii debitorului persoana juridica pot
suferi, in anumite conditii, unele incapacitati speciale de folosinta sau decaderi profesionale.
Spre exemplu, falitul fraudulos, chiar reabilitat, este nedemn de a exercita profesia de avocat. Cel
care a fost gasit vinovat de savirsirea unor infractiuni prevazute in Legea insolventei sau in
Legea societatilor comerciale ori a unor infractiuni economice prevazute in Codul penal nu mai
pot fi fondatori si nici administrator de societati comerciale timp de 5 ani de la reabilitare.

§11. Dizolvarea persoanei juridice in caz de trecere la faliment

71. Daca s-a dispus trecerea la faliment, judecatorul sindic pronunta dizolvarea
debitorului persoana juridica, ceea ce inseamna ca, din momentul respectiv, persoana juridica
respectiva nu mai poate face acte juridice sau operatiuni noi, ci numai acte juridice si operatiuni

124
C.com.adn., p.461 ; Fintescu, op.cit., p.177, apud. C.com.adn.
125
St. D. Carpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op.cit., 2006, p.24.
necesare lichidarii. Capacitatea de folosinta a persoanei juridice, limitata in mod obisnuit de
scopul sau statutar de activitate, este si mai drastic limitata prin trecerea la faliment, intrucit
debitorul sew pregateste sa dispara ca subiect de drept. De retinut ca, in procedura simplificata,
falimentul poate fi simultan deschiderii procedurii si ca, deci, dizolvarea persoanei juridice poate
fi un efect direct, si nu numai mediat, al deschiderii procedurii.
Procedura falimentului stricto sensu poate dura perioade indelungate de timp, perioade in
care debitorul are nu numai capacitatea de folosinta restrinsa la necesitatile lichidarii, dar el este
si desesizat, in sensul ca masa activa, acea parte a patrimoniului sau care este supusa lichidarii in
vederea indestularii creditorilor, este gestionata de lichidator. In orice caz, falimentul, inclusiv
acest efect al limitarii capacitatii de folosinta, sunt ireversibile in dreptul roman, neesitind,
practic, decit o singura situatie in care starea de faliment ar putea fi inlaturata, respectiv, cazul in
care fie hotarirea de deschidere a procedurii, fie hotarirea de trecere la faliment sunt desfiintate in
recurs.
Cu toata limitarea capacitatii de folosinta si cu toata desesizare, debitorul pastreaza toate
drepturile procesuale cu caracter exorbitant reglementate de lege in favoarea sa, drepturi pe care
le poate exercita in nume propriu, pina la raminerea irevocabila a hotaririi de inchidere a
procedurii.

§12. Publicizarea starii de insolventa si obligatia de informare

72. In vederea protejarii tertilor impotriva unor situatii prejudiciabile in care s-ar putea
pune acestia in cazul in care ar contracta cu un debitor care se afla in stare de insolventa precum
si a asigurarii securitatii circuitului juridic civil, starea de insolventa a debitorului trebuie facuta
publica, scop pentru care Legea insolventei impune mai multe masuri de publicizare.
Astfel, conform art. 37 din Legea insolventei, pentru a se putea face aplicarea
dispozitiilor art. 36, prin sentinţa de deschidere a procedurii judecătorul-sindic va dispune
comunicarea acesteia către instanţele judecătoreşti în a căror jurisdicţie se află sediul debitorului
declarat la registrul comerţului şi tuturor băncilor unde debitorul are deschise conturi. Conform
art. 45, după rămânerea irevocabilă126 a hotărârii de deschidere a procedurii, toate actele şi
corespondenţa emise de debitor, administratorul judiciar sau lichidator vor cuprinde, în mod
obligatoriu şi cu caractere vizibile, mentiunea, în limbile română, engleză şi franceză, a starii de
insolventa in care se afla debitorul. După trecerea la reorganizare judiciară sau, dupa caz, la
faliment, actele şi corespondenţa vor purta mentiunea, in cele trei limbi, a starii de reorganizare
judiciară sau, dupa caz, a starii de faliment. Omisiunea respectarii acestei obligatii de
publicizare, care incumba atit debitorului, cit si practicianului in insolventa, poate da nastere la o
actiune in despagubiri, pentru acoperirea prejudiciilor suferite din cauza acestei omisiunii de
terţii de bună-credinţă. Prejudicial va fi suportat personal de cei in culpa pentru omisiunea
publicizarii, “fără a fi atinsă averea debitorului”. Asadar, raspunderea pentru ocultarea starii de
insolventa nu incumba debitorului si nu va putea da nastere la concurs intre cel prejudiciat prin
omisiunea publicizarii si creditorii debitorului.
Mentiunea in registrul comertului de la sediul debitorului a deschiderii procedurii
insolventei se efectueaza din oficiu.
126
Este unul din putinele cazuri in care efectele hotaririlor judecatorului sindic nu se produc imediat, la data
pronuntarii lor, ci numai dupa ce acestea devin irevocabile. In practica, majoritatea debitorilor si a practicienilor in
insolventa aplica dispozitiile art. 45 inca de la deschiderea procedurii, fara sa mai astepte ca hotarirea de deschidere
a procedurii sa devina irevocabila, ceea ce poate provica unele consecinte neplacute daca, ulterior, se desfiinteaza in
recurs aceasta hotarire.
73. Debitorul este obligat, in baza art. 35, in termen de 10 zile de la deschiderea procedurii
(in cazul in care cererea de deschidere a procedurii provine de la creditori), să depună la dosarul
cauzei actele şi informaţiile prevăzute de art. 28. Daca cererea de deschidere a procedurii
insolventei apartine debitorului, atunci acesta este obligat sa depuna actele prevazute la art. 28
odata cu cererea de deschidere a procedurii sau cel mai tirziu in termen de 10 de la data depunerii
cererii. Daca, in acest caz, debitorul nu va depune in termen legal lista completa a documentelor,
cererea sa va fi considerate o recunoastere a starii de insolventa si debitorul va dispune
deschiderea procedurii simplificate de faliment. Dispozitia este extrem de dura si nejustificata,
dar debitorul, cunoscind aceasta sanctiune severa, nu se va aventura sa ceara deschiderea
procedurii fara sa aiba déjà pregatite toate actele si documentele prevazute la art. 28, pentru a nu
risca sa intre direct in faliment, desi ar putea urmari o reorganizare judiciara.
Conform art. 44 din Legea insolventei, debitorul are obligaţia de a pune la dispoziţie
administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului toate informaţiile cerute de acesta, precum
şi toate informaţiile apreciate ca necesare, cu privire la activitatea şi averea sa, precum şi lista
cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale făcute de el în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii. A se observa ca, in acest caz, nu este vorba numai de actele si informatiile
prevazute la art. 28, ci de toate actele si informatiile cerute de practicianul in insolventa pentru ca
acesta sa isi poata exercita in deplina cunostinta de cauza mandatul. Intre actele si informatiile
care nu sunt cuprinse in lista de la art. 28, dar care sunt necesare practicianului in insolventa, cele
mai importante si mai frecvent cerute sunt lista cu bancile unde sunt deschise conturi pe numele
debitorului (precum si conturile si persoanele care au drept de semnatura pe conturi) si lista
operatiunilor effectuate in ultimile 120 de zile ineinte de data deschiderii procedurii insolventei.
Nepredarea acestor documente si informatii constituie de cele mai multe ori o prezumtie a
faptului ca debitorul sau conducatorii acestuia au ceva de ascuns, motiv pentru care, de cele mai
multe ori, lichidatorul propune angajarea raspunderii in baza art 138 sau chiar sesizeaza
parchetul pentru bancruta frauduloasa. De altfel, nepredarea documentelor si informatiilor, dup
ace acestea au fost cerute debitorului de catre practicianul in insolventa constituie, in sine, o
infractiune, pedepsita de art. 145 din Legea insolventei.

Subcapitolul IV
Perioada de observatie, reorganizarea judiciara si falimentul
Sectiunea I
Perioada de observatie

§1. Precizari prealabile

74. Anterior anului 2002, fosta Lege nr.64/1995 nu instituia faze distincte ale procedurii
colective. Procedura colectiva in forma initiala a legii era o procedura unica, ce incepea cu
hotararea de deschidere a procedurii si continua, dupa un interval stabilit prin lege, cu instituirea
reorganizarii judiciare sau cu hotararea de trecere la faliment. In anul 2002 a fost modificata
fosta Lege nr.64/1995, printr-o ordonanta a guvernului (OG nr.38/2002), ulterior aprobata cu
modificari neesentiale prin lege. Urmand modelul francez al Legii privind procedurile colective
din 1985, OG nr.38/2002 a introdus si reglementat asa-numita faza de observatie127. Procedura
colectiva obisnuita a fost, astfel, scindata in 2 faze: o faza (perioada) de observatie si o faza
“definitiva”, de tratament judiciar, cuprinzand, fie redresarea propriu-zisa (reorganizare
judiciara), fie falimentul. OG nr.38/2002 a reglementat perioada de observatie, precum si
modalitati - adaptate acestei perioade - de functionare a organelor procedurii, de continuare a
activitatii debitorului si de stabilire a masei pasive. Faza de observatie reprezenta
institutionalizarea unei situatii juridice care oricum exista si sub reglementarea anterioara.
Reglementarea acesteia a putut fi un bun mijloc de a reduce din neajunsurile aplicarii in practica
a procedurii anterioare, dar, pe de alta parte, a putut complica si mai mult procedura, mai ales ca
nu se reglementa o durata maxima a acestei perioade128.
Actuala Lege a insolventei a pastrat ideea fazei de observatie din fosta Lege nr.64/1995,
dar i-a redus fie aplicabilitatea, fie durata de timp pentru care este instituita. Denumirea de “faza
de observatie” a fost inlocuita cu cea de “perioada de observatie”.
Astfel, de lege lata, perioada de observatie exista doar in procedura generala. In
procedura simplificata, perioada de observatie, de regula, este exclusa. In mod exceptional, legea
permite, totusi, o perioada de observatie si in cadrul procedurii simplificate, dar aceasta
“perioada de observatie” este limitata la un interval de maxim 60 de zile de la data deschiderii
procedurii, avind ca scop exclusiv stabilirea conditiilor de aplicabilitate a procedurii simplificate
pentru situatiile de la art. 1 alin.2, lit.c-d din Legea insolventei. Avind in vedere scopurile
multiple ale perioadei de observatie propriu-zise (respectiv, verificarea conditiilor aplicabilitatii
procedurii reorganizarii judiciare ce ar urma sa fie instituita asupra intreprinderii debitorului,
verificarea existentei si a realitatii bunurilor debitorului, stabilirea masei credale si identificarea
timpurie a cauzelor insolventei si a eventualelor responsabilitati pentru aducerea debitorului in
stare de insolventa), comparativ cu scopul unic al “perioadei de observatie” in procedura
simplificata (care este menita exclusiv a verifica conditiile de aplicabilitate ale procedurii
simplificate in cazurile prevazute de art.1 alin.2 lit.c-d) si avind in vedere ca perioada de
observatie din procedura generala nu este limitata in timp, in timp ce “perioada de observatie”
din procedura simplificata este limitata la maxim 60 de zile de la deschiderea procedurii, se poate
spune ca aceasta din urma nu este o adevarata perioada de observatie, ci o simpla perioada de
timp necesara pregatirii falimentului debitorului. De altfel, concluzia de mai sus este sustinuta si
de definitia legala a perioadei de observatie. Legea insolventei defineste perioada de observatie
la art. 3 pct.15 ca fiind o perioada cuprinsa intre data deschiderii procedurii si data confirmarii
planului sau, dupa caz, a intrarii in faliment. Asa cum rezulta, insa, din definitia procedurii
simplificate, de la art. 3 pct.25, perioada de observatie poate sa lipseasca din procedura colectiva,
intrucit debitorul poate, in cazurile de la art.1 alin.2, fie sa intre direct in procedura falimentului
(spre exemplu, o societate dizolvata anterior deschiderii procedurii colective), fie sa intre in
faliment dupa o perioda de observatie scurta, de maxim 60 de zile de la data deschiderii
procedurii, “perioada in care vor fi analizate elementele aratate la art. 1 alin.2 lit.c) si d)”.
Si in cazul bancilor sau al altor institutii de credit ori financiare, procedura reorganizarii
judiciare este exclusa, astfel ca si in aceste cazuri perioada de observatie este exclusa.

127
Perioada de la data deschiderii procedurii pana la confirmarea unui plan sau pina la pronuntarea falimentului este
denumita in doctrina franceza “perioada de observatie”.
128
In dreptul francez, aceasta perioada dureaza de la 6 luni la 18 luni, iar in cazul procedurilor “simplificate” de
faliment, aplicabile intreprinderilor de mici dimensiuni, intre o luna si 3 luni. In dreptul nostru nu s-a instituit nici in
present o perioada maxima de observatie decit pentru cazurile de aplicabilitate a procedurii simplificate.
75. Potrivit Legii insolventei, procedura generala de insolvenţa începe, asadar, cu o
hotarire a judecatorului-sindic de deschidere a procedurii care initiaza o perioadă de observaţie.
In aceasta perioda de observatie, in decursul careia nimic ireversibil nu se intimpla cu
soarta sau averea debitorului, se stabilesc cauzele insolventei, sansele de reroganizare si
persoanele eventual culpabile de aducerea in stare de insolventa a debitorului, este realizat
inventarul bunurilor debitorului şi se intocmeste tabelul de creanţe. Astfel se va sti, cel putin
la nivel superficial, de ce s-a ajuns in insolventa si cine este vinovat de aceasta, daca
intreprinderea debitorului poate fi salvata prin reorganizare si care este dimensiunea „averii”
debitorului, adica asa-numita masa activa, comparativ cu totalul creantelor contra debitorului
care vor da dreptul titularilor lor sa participe la procedura. Aceasta comparatie intre activul si
pasivul debitorului poate sa fie un indiciu al probabilitatii sau improbabilitatii reorganizarii
judiciare. Daca debitorul este insolvabil, in mod evident o reorganizare juridiciara poate fi
exclusa, cu exceptia cazului in care ar exista o sursa credibila de finantare. De observat ca, in
aceasta faza, nu se stabileste si valoarea acestor active. Evaluarea activelor este, de obicei, o
operatiune ce precede lichidarea (desi este posibila si o vinzare de active in perioada de
observatie, cu acordul judecatorului-sindic sau al comitetului creditorilor).
In procedurile colective in care reorganizarea este exclusa, operatiunile efectuate de
administratorul judiciar in perioada de observatie vor trebui efectuate de lichidator, ca prime
masuri ale procedurii falimentului. De aceea, analiza perioadei de observatie si a acestor masuri,
luate de regula, in perioada de observatie, de catre administratorul judiciar, este valabila, in mod
corespunzator, si cu referire la primele masuri luate in procedura falimentului. Este evident, insa,
ca unele reguli ale perioadei de observatie, cum ar fi regula “business as usual” si regula
continuarii contractelor in curs de executare ale debitorului nu isi mai au aplicabilitatea in
procedura falimentului, intrucit activitatea debitorului inceteaza, procedura fiind orientata
exclusiv catre lichidarea activelor sale si distributia fondurilor obtinute catre creditori.
Legea insolventei opereaza o separatie logica intre activul si pasivul patrimoniului
debitorului atunci cind vorbeste de facerea inventarului si intocmirea tabelelor de creante. Intr-
adevar, in perioada de observatie (iar in cazul procedurii simplificate fara faza de observatie, in
debutul procedurii), asa-numitele “prime masuri” sunt menite a stabili activul patrimonial al
debitorului, prin intermediul inventarului si, respectiv, pasivul patrimonial al acestuia, prin
intermediul notificarilor, declaratiilor de inregistrare a creantelor si al intocmirii diverselor tabele
de creanta.

§2. Rapoartele administratorului judiciar

76. In perioada de observaţie, administratorul judiciar este, in mod evident, actorul


principal al procedurii. In timp ce debitorul care si-a pastrat dreptul de a-si administra averea isi
continua afacerea, conform regulii « business as usual », fiind sub supravegherea sau controlul
administratorului judiciar, acesta din urma trebuie să întocmească un număr de rapoarte şi de
analize esenţiale pentru desfăşurarea procedurii, pe baza cărora creditorii, judecătorul sindic sau
administratorul judiciar insusi trebuie să ia decizii cruciale, cu impact hotaritor asupra
debitorului şi a sumelor care urmează a se recupera. Spre exemplu, administratorul judiciar
trebuie, dupa caz, sa participe la elaborarea planului de reorganizare a debitorului sau sa
elaboreze el insusi, in termen, un plan de reorganizare, singur sau impreuna cu creditorii care
detin cel putin 20% din creante. De asemenea, administratorul judiciar trebuie sa stabileasca
activităţile curente ale debitorului, sa efectueze analizele în vederea anulării unor acte
frauduloase sau a unor tranzacţii ce ar prejudicia drepturile creditorilor, precum si analizele
necesare menţinerii sau denunţării unor contracte in curs de executare ale debitorului etc.
Administratorul judiciar trebuie în acelaşi timp să analizeze în amănunt istoricul debitorului,
activitatea curentă şi perspectivele acestuia etc., in vederea fundamentarii corecte a deciziilor
care trebuie luate în această perioadă129.
Administratorul judiciar este tinut sa elaboreze rapoarte periodice de activitate, pe care
le supune controlului judiciar al judecatorului sindic si pe care le comunica creditorilor, prin
intermediul comitetului creditorilor130.
În perioada de observatie, administratorul judiciar trebuie să întocmească un prim raport,
care este esenţial pentru continuarea procedurii. Este vorba despre raportul asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă (denumit in practica, in mod
ingenuu, si raportul “cauzal”), raport la care se refera art. 20 alin. 1 lit.b) si art. 59 din Legea
insolventei131.
Raportul trebuie sa examineze activitatea debitorului, sa releve cauzele si imprejurarile
care au dus la aparitia starii de insolventa, sa indice persoanele carora le-ar fi imputabila
insolventa si existenta premiselor anagajarii raspunderii acestora in conditiile art.138, precum si,
in cazul procedurii generale, existenta sau inexistenta sanselor de reorganizare a activitatii
debitorului.
Asa cum rezulta din art. 20 alin.2 lit.b), raportul trebuie “supus judecatorului-sindic” in
termen de 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar. Termenul de 60 de zile se
calculeaza de la data deschiderii procedurii, daca este vorba de primul administrator judiciar.
Daca, din varii motive, primul administrator judiciar a fost inlocuit cu un altul, si primul nu va fi
elaborat raportul in termenul de 60 de zile, administratorul judiciar inlocuitor va elabora raportul
in termen de 60 de zile de la desemnarea sa. Art. 59 alin.1 introduce in aceasta ecuatie a
termenelor raportului “cauzal” si un termen judiciar, ce poate fi stabilit de judecatorul-sindic, dar
care nu poate fi mai mare de 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar. Cel putin in
privinta termenului, este evidenta lipsa de coordonare intre cele doua texte legale care vorbesc de
raportul “cauzal”.
Desi din lege rezulta ca raportul este doar “supus” judecatorului-sindic, este evident ca
judecatorul-sindic, in exercitarea controlului judiciar asupra activitatii administratorului judiciar,
se va pronunta asupra valabilitatii, temeiniciei si acuratetei raportului, punind in discutia
creditorilor aceste aspecte ale raportului. Numai un raport omologat de judecatorul-sindic are
efectele prevazute de lege sau implicate de raport. In practica, in mod eronat, raportul
administratorului judiciar este rareori discutat de creditori si analizat de judecatorul-sindic,
simpla sa depunere fiind considerata a avea efect de aprobare. Practica, foarte frecventa din
pacate, este ilegala, intrucit elimina in fapt atit controlul judiciar al judecatorului-sindic asupra
activitatii administratorului judiciar, cit si controlul de oportunitate al creditorilor asupra
aceleiasi activitati.
Daca raportul “cauzal” nu cuprinde mentiunile obligatorii pe care le fixeaza art. 20 alin.1
lit.b) si art. 59 alin.1 si alin.2 din Legea insolventei, el este nul, urmind a fi refacut sau completat,
prin dispozitie a judecatorului-sindic, pina la primul termen de continuare a procedurii. Nulitatea
129
Pentru amanunte, a se vedea Ministerul Justitiei – Notiuni de economie., p.223 si urm.
130
Aceeasi obligatie o are si lichidatorul judiciar, dar in cazul acestuia nu mai putem vorbi de perioada de observatie,
intrucit suntem déjà in faliment.
131
Daca s-a deschis procedura simplificata de faliment, acelasi gen de raport va trebui intocmit de lichidatorul
judiciar, daca un astfel de raport nu va fi fost intocmit si depus anterior de administratorul judiciar, asa cum rezulta
din art. 25 lit.a) din Legea insolventei.
acestui raport sau obligarea administratorului judiciar la a-l reface pot fi un motive temeinice de
schimbare a administratorului judiciar. Desi nulitatea raportului si inlocuirea administratoruli
judiciar sunt sanctiuni foarte drastice si nu sunt expres prevazute in lege, consider ca ele se
impun, avind in vedere importanta capitala a mentiunilor obligatorii din raportul “cauzal”. Intr-
adevar, aprecierea administratorului asupra probabilitatii de reusita a unui plan de reorganizare
poate sa cintareasca foarte mult in decizia judecatorului-sindic de a admite un plan de
reorganizare. Identificarea timpurie de catre administratorul judiciar a cauzelor insolventei poate
determina directiile de intocmire si realizare ale unui plan de reorganizare, dar si culpabilitatea
anumitor persoane pentru aducerea debitorului in stare de insolventa. De altfel, in raportul
“cauzal” administratorul judiciar trebuie sa se pronunte asupra identitatii persoanelor
responsabile de insolventa si asupra existentei premiselor angajarii raspunderii acestora. Intr-o
eventuala actiune in raspundere, lipsa raportului “cauzal” sau lipsa din raportul “cauzal” a unor
mentiuni cu privire la persoanele responsabile si cu privire la premisele raspunderii poate fi
considerata o cauza de inlaturare a raspunderii, intrucit se poate sustine, nu fara temei, ca
raportul si mentiunile referitoare la premisele raspunderii sunt o situatie-premisa a raspunderii,
fara de care nu exista raspundere.
Conform art. 59 alin.3, daca raportul administratorului judiciar arata ca activitatea
debitorului poate fi redresata pe baza de plan, atunci in acelasi raport el va trebui sa precizeze fie
ca recomanda planul propus de debitor, la intocmirea caruia colaboreaza sau nu cu debitorul, fie
ca intentioneaza sa propuna un alt plan, “singur” sau impreuna cu unul sau mai multi creditori.
Daca, dimpotriva, raportul propune intrarea in faliment, in procedura generala, atunci se urmeaza
procedura prevazuta de art. 59 alin.4-5 si, respectiv, de art.60, in urma caruia judecatorul-sindic
va da o sentinta de trecere la faliment. Procedura presupune publicizarea raportului, urmata de
votul adunarii creditorilor asupra propunerii administratorului judiciar de trecere la faliment,
propunere insotita si de “punctul de vedere” al comitetului creditorilor. Trecerea la faliment
poate fi blocata doar in ipoteza in care creditorul/creditorii care detin cel putin 20% din creante
isi manifesta intentia de a depune un plan sau in ipoteza (fantezista, dar imaginata si ea de art. 60
din Legea insolventei) in care, intre timp, s-a confirmat un plan de reorganizare.
Un raport si o procedura asemenatoare de trecere la faliment sunt prevazute si la art. 54
din Legea insolventei. Termenele sunt, insa, mai reduse (30 de zile pentru depunerea raportului
si 20 de zile de la primirea raportului pentru adunarea creditorilor), intrucit se presupune ca
debitorul s-ar incadra in criteriile prevazute de art. 1 alin.2, adica ar putea fi deschisa procedura
simplificata de faliment. Ca si in procedura generala, insa, si in acest caz raportul
administratorului judiciar poate propune intrarea in faliment sau continuarea perioadei de
observatie din procedura generala. Cu o singura exceptie (in cazul prevazut de art. 59-60,
trecerea la faliment poate fi blocata de creditorii care detin 20% din creanta si isi manifesta
intentia de reroganizare a debitorului si, respectiv, de aparitia intempestiva a unei hotariri de
confirmare a unui plan de reorganizare, in timp ce, in cazul prevazut de art. 54, trecerea la
faliment nu poate fi blocata decit de propunerea administratorului judiciar, bizara de altfel, de
“continuare a perioadei de observatie din procedura generala”), nu exista nici un fel de diferenta
intre cele doua situatii juridice vizate de art. 59-60 si, respectiv, art. 54 din Legea insolventei.
Din comparatia celor doua cazuri, s-ar putea sustine ca suntem in prezenta a doua institutii
distinct, intrucit, in cazul raportului “cauzal”, care se intocmeste in termen de 60 de zile,
debitorul poate intra in faliment “in procedura generala”, in timp ce in cazul “raportului de 30 de
zile” debitorul poate intra in faliment in procedura “simplificata”. Dar falimentul este una si
aceeasi procedura, indiferent de modalitatea in care s-a ajuns la aceasta situatie (prin procedura
“generala” sau prin procedura “simplificata”) si are aceleasi efecte, adica, dizolvarea debitorului
persoana juridica, lichidarea bunurilor, distribuirea fondurilor rezultate din lichidare si celelalte
operatiuni menite a duce la inchiderea procedurii. Din acest motiv este evident ca legea face, din
pacate, dubla reglementare. Pe de alta parte, a se observa ca, prin raportul sau “de 30 de zile”,
administratorul judiciar poate face reversibila starea de faliment in procedura simplificata, din
moment ce el poate propune “continuarea perioadei de observatie din procedura generala”, ceea
ce, in mod evident, nu este in spiritul reglementarii referitoare la falimentul simplificat.

77. Cauzele insolvenţei sunt cit se poate de diverse, dar ele pot fi identificate, mai facil
sau, dimpotriva, mai dificil, analizând :
(i) plăţile mari, semnificative, în raport cu încasările aferente activităţii care a ocazionat
aceste plăţi,
(ii) contul de profit şi pierdere pe activităţi sau contracte, cont care compară veniturile cu
cheltuielile (costurile) aferente lor,
(iii) gradul de încasare a veniturilor, care poate fi redus fie pentru ca debitorii debitorului
nu au plătit la termen, fie pentru că în sectorul economic respectiv există o criză,
(iv) gradul ridicat de indatorare la banci, multitudinea contractelor si operatiunilor
efectuate pe credit, indatorarea fata de bugetul de stat,
(v) operatiunile economice sau de trezorerie efectuate in cadrul grupului de societati din
care face parte debitorul,
(vi) afacerile fondatorilor sau ale managerilor cu societatea debitoare insasi,
(vii) gradul de dependenta economica sau juridica a debitorului fata de unul sau mai multi
clienti ori furnizori (debitorului este fie client captiv, fie furnizor captiv al unei alte
intreprinderi),
(viii) dependenta debitorului de subventii sau ajutoare de stat, de contracte cu statul sau
cu alte institutii publice finantate de la buget,
(ix) situatia sociala din intreprindere si gradul de influenta a sindicatului sau a salariatilor
asupra situatiei financiare a intreprinderii etc.
Analiza cauzelor insolventei trebuie sa se intinda pe o perioada de minim 3 ani anterioara
deschiderii procedurii, pentru a putea oferi o imagine reala a intreprinderii debitorului. De altfel,
perioada de 3 ani coincide cu perioada suspecta, perioada in care, asa cum s-a vazut, debitorul
care stie ca se apropie insolventa, se angajeaza in acte juridice si operatiuni neobisnuite, diferite
de cele pe care le-ar efectua in situatia normala, dar menite fie a acoperi realitatea insolventei
printr-o imagine falsa de prosperitate, fie a externaliza active in dauna creditorilor.
Odata stabilite cauzele insolventei, pot fi identificate si celelalte doua elemente esentiale
ale raportului « cauzal », respectiv, sansele reorganizarii si responsabilitatea persoanelor care au
cauzat insolventa.

§3. Inventarul si conservarea bunurilor debitorului

78. Desi din Legea insolventei pare a rezulta ca inventarul bunurilor debitorului se
efetueaza numai de lichidator, in vederea pregatirii lichidarii, in realitate si in perioada de
observatie, una dintre principalele operatiuni efectuate de administratorul judiciar este inventarul
bunurilor debitorului, masura necesara atit stabilirii situatiei exacte a bunurilor din averea
debitorului, cit si conservarii acestora in vederea pregatirii operatiunilor curente, a operatiunilor
de realizare a planului sau, dupa caz, a operatiunilor de vinzare efectuate inainte de lichidare.
Intr-adevar, stabilirea « masei active » este imperios necesara pentru a evalua sansele
reorganizarii sau, dupa caz, pentru a putea realiza ori monitoriza realizarea planului de catre
debitor, precum si pentru a se putea gestiona operatiunile curente ale debitorului si continuarea
contractelor in curs de executare ale acestuia. Spre exemplu, nu se poate vorbi in mod serios de o
evaluarea a pierderilor continue aduse averii debitorului pentru a se putea decide trecerea la
faliment, daca nu exista un criteriu exact de referinta, acesta neputind fi altul decit cel care
rezulta din inventar, adica masa activa a debitorului existenta la data deschiderii procedurii. De
altfel, in raportul întocmit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au determinat insolvenţa
debitorului, un loc aparte îl ocupă bunurile de orice fel ale debitorului. In elaborarea acestui
punct din raportul « cauzal », administratorul judiciar nu se poate baza pe lista bunurilor
debitorului care, daca exista, nu arata decit exsitenta « scriptica » a masei active, nu si realitatea
acesteia.
La operatiunile de inventariere se adauga si masurile propriu-zise de conservare a
patrimoniului debitorului, cum sunt punerea de sigilii, inchiderea conturilor bancare si
deschiderea conturilor speciale de debitor in insolventa, refacerea contabilitatii, luarea
inscriptiilor ipotecare si a altor inregistrari sau notari in cartea funciara ori in arhivele electronice
de garantii reale mobiliare, ridicarea sechestrelor existente asupra bunurilor debitorului etc.
Inventarul si operatiunile de conservare se pot face sau, dupa caz, relua in cadrul
procedurii de faliment, dupa cum acestea s-au efectuat sau nu in perioada de observatie. Daca nu
exista perioada de observatie, in mod evident, toate aceste operatiuni se efectueaza in procedura
falimentului, de catre lichidator. Daca inventarul nu s-a efectuat in perioada de observatie, el va
fi obligatoriu dupa trecerea la faliment. Este important ca, in cazul in care, la finele perioadei de
observatie, se trece la faliment, iar lichidatorul este altcineva decit administratorul judiciar din
perioada de observatie, sa se efectueze un inventar propriu de catre lichidator, precum si sa se ia
masurile de conservare necesare, pentru a evita o resposabilitate solodar intre administratorul
judiciar si lichidator, in cazurile de nereguli producatoare de prejudicii in patrimoniul
creditorilor.
Operatiunile de inventariere si de conservare a bunurilor debitorului presupun efectuarea
unor operaţiuni contabile privind constatarea şi conservarea bunurilor debitorului si elaborarea
unor situaţii financiare de începere a procedurii insolventei.
In demersul de inventariere, esentiala este intocmirea listei bunurilor debitorului. A se
observa ca Legea insolventei considera aceasta lista esentiala, intrucit debitorul este obligat ca,
printre actele si informatiile pe care trebuie sa le depuna la dosarul cauzei conform art. 28, sa
insereze si o lista completa a bunurilor sale, incluzând toate conturile şi băncile prin care îşi
rulează fondurile. Pentru bunurile grevate de datorii, debitorul trebuie sa menţioneze datele din
registrele de publicitate. Sa ne reamintim ca nedepunerea informatiilor si documentelor
prevazute de art. 28 odata cu cererea de deschidere a procedurii sau in cele 10 zile ulterioare
depunerii cererii este sanctionata cu deschiderea procedurii simplificate de falimentul. Dacă
cererea de deschidere a procedurii insolvenţei aparine creditorilor, debitorul este obligat sa
depuna lista bunurilor sale (impreuna cu celelalte acte si informatii prevazute la art. 28) în
termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii, sub sanctiunea amenzii civile pe zi de
intirziere, aplicabilă persoanelor care îl reprezintă legal pe debitor. Daca aceasta lista nu este
depusa nici dupa ce administratorul judiciar sau lichidatorul ii pune in vedere debitorului sa o
faca, atunci acesta este pasibil de pedeapsa prevazuta de art. 145 din Legea insolventei pentru
infractiunea de nedepunere a actelor si informatiilor cerute de practicianul in insolventa. În fine,
daca lista bunurilor debitorului nu exsita sau nu este depusa de debitor, ea poate fi intocmita de
administratorul judiciar sau de lichidator, laolalta cu celelalte doumente contabile pe care le
poate intocmi sau reface practicianul in insolventa in conditiile art. 20 alin.1 lit.c). Daca lista este
incompleta sau incorecta, administratorul judiciar sau lichidatorul o pot completa sau corecta in
acelasi conditii. cazul în care apar modificări cu privire la ansamblul bunurilor deţinute şi
debitorul nu face această precizare, sau nu o mai poate face deoarece dreptul de administrare a
averii sale i-a fost ridicat de către instanţa judecătorească, obligaţia îi revine lichidatorului. În
cazul în care debitorul ulterior intrării în procedura simplificată de insolvenţă nu prezintă lista
completă a bunurilor, a creditorilor şi alte documente prevăzute de art 28 din Legea insolvenţei,
lichidatorul desemnat le va reconstitui în măsura posibilului, cheltuielile fiind suportate din
averea debitorului.
Lista bunurilor debitorului, care reprezinta averea « scriptica » a acestuia, trebuie
confruntata cu realitatea. Operatiunea de inventariere stabileşte propriu-zis masa activă reala a
debitorului, atât din punct de vedere descriptiv, cât şi cantitativ şi valoric. Practicianul in
insolventa trebuie sa constituie o comisie de inventariere, care sa verifice fie bucata cu bucata,
fie prin sondaj, realitatea faptica a bunurilor debitorului. In cazurile complexe, operatiunea de
inventariere poate presupune un timp destul de indelungat, dar ea este necesara mai ales ca
lipsurile constatate la inventar pot constitui serioase motive pentru actiuni in raspundere contra
conducatorilor debitorului, iar daca sunt grave si denota fraude, aceste lispuri pot duce si la
actiuni penale pentru bancruta frauduloasa. In orice caz, inventarul bunurilor debitorului
reprezinta baza asupra careia se efectueaza evaluarea bunurilor debitorului in vederea vinzarilor
(in perioada de observatie sau in procedura de reorganizare) sau a lichidarilor (in rocedura
falimentului).
Sigilarea bunurilor debitorului poate fi utila (in procedura falimentului, aceasta este chiar
necesara, fiind obligatorie conform legii) intrucit este o măsură preventivă cu caracter
conservator fiind aplicată în scopul evitării manavrelor sau gresesilor debitorului care ar putea
cauza diminuarea averii sale. Acţiunea de sigilare o precede pe cea de inventariere.
Conservarea bunurilor din averea debitorului este o operatiune continua, care dureaza,
practic, pe tot parcursul procedurii, de la deschidere procedurii, până la reorganizarea cu succes a
întreprinderii debitorului sau până la lichidarea efectivă a bunurilor din patrimoniul acestuia.
După identificarea şi sigilarea bunurilor debitorului, practicianul in insolventa va aplica măsurile
adecvate menţinerii bunurilor în cea mai bună stare. În acest fel, bunurile corporale vor fi
păstrate în condiţii care să le asigure conservarea substanţei şi paza lor, iar drepturile
patrimoniale vor fi protejate prin măsuri cum ar fi: întreruperea unei prescripţii, exercitarea
acţiunilor în justiţie, luarea inscripţiilor ipotecare, efectuarea somaţiilor. Alături de aceste măsuri
care privesc conservarea bunurilor, practicianul in insolventa poate lua şi măsuri de conservare a
drepturilor debitorului, respectiv, formularea de obiecţiuni la creanţele depuse, urmărirea
încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau sume de bani
efectuate de acesta înaintea deschiderii procedurii etc.
În caz de pierdere, sustragere sau distrugere a unor documente contabile conform art. 26
din Legea nr. 82/1991 (Legea contabilităţii), se vor lua măsuri de reconstituire a acestora. Legea
contabilitatii prevede o intreaga procedura de reconstituire. Atributia de reconstituire a
documentelor contabile (precum si a celorlalte acte prevazute la art. 28 si pe care debitorul este
obligat sa le depuna la dosarul cauzei) incumba administratorului judiciar sau, dupa caz,
lichidatorului, asa cum rezulta din art. 20 alin.1 lit.c) si, respectiv, art. 25 lit.d) din Legea
insolventei.
§4. Stabilirea masei credale

79. In principiu, in vederea stabilirii masei pasive, administratorul judiciar trebuie sa


intreprinda ca prima masura notificarea deschiderii procedurii, urmind apoi a primi declaratiile
de creanta ale creditorilor si a demara operatiunea de verificare a creantelor. Dupa verificare,
administratorul judiciar va afisa tabelul preliminar al creantelor si va convoca prima adunare a
creditorilor (a carei componenta se stabileste nu dupa criteriul “creditorului indreptatit sa
participe la procedura”, identificat prin inscrierea sa in tabelul defitiv al creantelor, ci dupa
tabelul preliminar al creantelor, care este doar o lista provizorie a creditorilor). Debitorul,
administratorul judiciar si orice creditor pot contesta orice inscriere in tabelul creantelor. Dupa ce
toate contestatiile vor fi fost solutionate de catre judecatorul-sindic, administratorul judiciar va
afisa tabelul definitiv al creantelor, creditorii inscrisi in acest tabel fiind “creditori indreptatiti sa
participe la procedura”. Toata aceasta operatiune complexa de stabilire a masei credale dureaza
un minim de 5 luni de la data deschiderii procedurii, chiar si in procedura simplificata, date fiind
termenele legale de notificare, de verificare a creantelor si de solutionare a contestatiilor. In toata
aceasta perioada nici un creditor, nici macar creditorul care a cerut si a obtinut deschiderea
procedurii, nu este “indreptatit sa participe la procedura”, ceea ce este o bizarerie a Legii
insolventei.
De la principiul notificarii creditorilor sunt exceptati salariatii debitorului, intrucit acestia
sunt trecuti in tabelul creantelor in baza inregistrarilor in contabilitatea debitorului. Din aceasta
cauza, salariatii nu sunt obligati nici sa formuleze declaratie de creanta, de unde consecinta
scutirii de taxa de timbru aplicabila oricarui creditor pentru declaratia de creanta. Cu toate
acestea, salariatii sau fostii salariati, daca au pretentii mai mari decit cele care rezulta din
contabilitatea debitorului, sunt obligati sa formuleze declaratie de creanta pentru surplus.
De la principiul verificarii creantelor sunt exceptate creantele stabilite prin titluri
executorii.
In fine, sa retinem in acest preambul ca judecatorul-sindic poate dispune ca o creanta
supusa contestarii, pina la solutionarea contestatiei, sa fie trecuta in tabelul creantelor cu titlu de
creanta provizorie, care are regimul juridic al creantei sub conditie (aceasta creanta, intrucit nu
este nascuta pina la indeplinirea conditiei, nu beneficiaza de nici unul dintre drepturile
creditorilor indreptatiti sa participe la procedura, drepturi prevazute de art. 76).

80. Notificarea deschiderii procedurii este stabilita, de art. 61 din Legea insolventei, in
sarcina administratorului judiciar132.
Notificarea se trimite tuturor creditorilor mentionati in lista depusa de debitor, conform
art.28 sau, dupa caz, art. 32 alin.2, precum si debitorului si registrelor in care este inregistrat
debitorul, in vederea efectuarii de mentiuni referitoare la deschidere procedurii. Daca debitorul
nu a depus lista creditorilor sau aceasta este incompleta, judecatorul sindic sau, dupa caz,
administratorul judiciar, poate sa numeasca un expert contabil care sa intocmeasca aceasta lista,
fie intocmind sau refacand documentele contabile respective, fie completandu-le. Daca creditorii
cu sediul in strainatate au reprezentanti cunoscuti in tara, notificarea se va trimite acestora.

132
Daca nu exista perioada de observatie, notificarea este in sarcina lichidatorului. Pentru intocmirea tabelului
definitiv consolidat, lichidatorul reface procedura notificarii, dar numai in privinta creantelor nascute intre data
deschiderii procedurii insolventei si data trecerii la faliment. In fosta Lege nr.64/1995, in forma data acesteria de OG
nr.38/2002, notificarea era in sarcina judecatorului-sindic sau, dupa caz, a administratorului judiciar, ceea ce facea
din judecatorul-sindic un co-administrator al procedurii, idée inadmisibila din perspectiva calitatii sale de magistrat.
Notificarea se realizeaza conform dispozitiilor din Codul de procedura civila referitoare
la comunicarea actelor de procedura, si se va publica, pe cheltuiala debitorului, si in Buletinul
procedurilor de insolventa.
In privinta creditorilor necunoscuti, publicarea notificarii in Buletinul procedurilor de
insolvente este considerata ca fiind suficienta. Regula echivalarii publicarii in Buletinul
procedurilor de insolventa cu notificarea creditorilor care nu au fost identificati in lista
creditorilor pusa la dispozitie de catre debitor, regula prevazuta in art. 7 alin.3 teza a doua din
Legea insolventei, este excesiva, putind pune probleme de incalcare a liberului acces la justitie.
De altfel, asa cum am spus si cu alt prilej, textul este in mod evident neconstitutional, intrucit il
poate pune pe creditorul necunoscut sau nerecunoscut de debitor in postura de a-si pierde creanta
contra debitorului prin simplul fapt ca nu a perceput in termen publicarea notificarii in Buletin.
Este imposibil a se pretinde oricarui creditor sa-si urmareasca orice debitor pentru a vedea daca
acesta nu este cumva in procedura insolventei. Curtea Constitutionala a decis déjà ca, cel putin in
parte, art. 7 din Legea insolventei este neconstitutional, “in masura in care se intepreteaza ca
prima comunicare a actelor de procedura catre persoanele impotriva carora se promoveaza oa
actiune in temeiul Legii nr.85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolventei, se realizeaza
numai prin Buletinul procedurilor de insolventa, iar nu si dispozitiilor Codului de procedura
civila133”. In realitate, in practica, foarte rar se aplica art. 7 alin.3 teza a doua, instantele
considerind, in mod judicios, ca, daca creditorul in cauza dovedeste ca nu a fost notificat in
termen sau nu i-a ajuns la cunostinta in alt mod faptul deschiderii procedurii, creditorul
respective va putea sa faca declarative de creanta. Desigur ca, daca aparitia acestui creditor in
ridnul celor “indreptatiti sa participe la procedura” se va intimpla dupa ce se va fi confirmat un
plan, dup ace se vor fi efectuat distributii, dup ace se va fi inschis procedura etc., acest creditor
va lua procedura in starea in care se afla. Asadar, el nu se va mai putea opune la reorganizare, nu
va putea pretinde restituirea sumelor distribuite contra ordinii de preferinta modificata prin
aparitia sa pe table, nu va putea pretinde restituirea sumei platite unui creditor dincolo de cota
falimentar etc.
Conform art. 62 din Legea insolventei, notificarea va cuprinde : (i) termenul limita de
depunere a opozitiilor creditorilor la cererea de deschidere a procedurii formulata de debitor si
termenul limita de solutionare a acestor opozitii (max.10 zile de la expirarea termenului de
depunere); (ii) termenul limita de inregistrare de catre creditori a cererii de admitere a creantelor
contra debitorului (max.60 de zile de la deschiderea procedurii) precum si cerintele pe care
trebuie sa le indeplineasca o creanta inregistrata ca sa poata fi considerata valabila; (iii) termenul
de verificare a creantelor, intocmire, afisare si comunicare a tabelului preliminar (max.30 de zile,
pentru procedura generala, si max. 15 zile pentru procedura simplificata, termene care curg de la
expirarea termenului de depunere a cererilor de admitere a creantelor); (iv) termenul de
definitivare a tabelului creantelor (max.30 de zile pentru procedura generala, si max. 15 zile
pentru procedura simplificata, termene care curg de la expirarea termenului de intocmire, afisare
si comunicare a tabelului preliminar); (v) locul, data si ora primei adunari a creditorilor (max. 5
zile de la expirarea termenului de afisare a tabelului preliminar). Desi termenele stabilite de art.
62 ne apar ca fiind foarte stricte, in realitate aceste termene sunt respectate foarte rar, in practica
fiind aproape in mod invariabil prorogate. Aceasta intrucit numai foarte rar administratorul
judiciar primeste imediat instiintarea de numire provizorie; de obicei, aceasta instiintare intirzie
intre 2 si 3 saptamini de la data deschiderii procedurii, astfel ca termenele prevazute de art. 62 se

133
Curtea Constitutionala, decizia nr.1137/4.12.2007, publicata in M. Of. nr.31/15.01.2008. In reglementarea
anterioara, creditorii necunoscuti erau “notificati” si prin publicarea notificarii intr-un ziar de larga circulatie.
proroga, de fapt, pina la al doilea termen de continuare a procedurii, ceea ce inseamna un minim
de 2 luni la tribunalele cu sectii de faliment si minim 4 luni la tribunalele fara sectii de faliment.
Judecatorul-sindic poate prelungi aceste termene, pentru motive temeinice, cu maxim 30 de zile
si, respectiv, in cazul procedurii simplificate, cu 15 zile. In practica, aceste noi termene sunt cum
mult mai lungi, fiind stabilite in functie de programarea termenelor de continuare a procedurii pe
fiecare judecator-sindic (complet).
Pe de alta parte, a se observa ca prima adunare a creditorilor se intruneste in termen de 5
zile de la afisarea tabelului preliminar, ceea ce inseamna ca la aceasta adunare nu participa
creditorii indreptatiti sa participe la procedura, ci creditorii care sunt inscrisi in tabelul preliminar
si care sunt, cel putin teoretic, contestabili, pina la definitivarea tabelului creantelor. Termenul de
5 zile este nerealist; pentru a se putea respecta acest termen, administratorul judiciar nu ar trebui
sa astepte expirarea termenului de afisare a tabelului preliminar, ci sa convoace din timp
adunarea, in asa fel incit sa poata trece termenele legale de convocare (in caz contrar, el risca o
anulare a hotaririi adunarii creditorilor, adunare in care, de altfel, se discuta desemnarea sa
definitiva sau, dupa caz, inlocuirea sa).
Dupa definitivarea tabelului creantelor, vor putea participa la adunarea creditorilor numai
creditorii a caror creanta figureaza in tabelul definitiv al creantelor. In cazul unui numar foarte
mare de creditori sau in circumstante extraordinare, convocarea se va face prin publicitate, in
conformitate cu art. 95 C.pr.civ.
Notificarea este un act procesual esential pentru procedura. In functie de primirea sau nu
a notificarii, creditorii vor putea sa se inscrie in termen la masa credala, pentru a-si valorifica
drepturile pe care art. 76 din Legea insoloventei le confera oricarui “creditor indreptatit sa
participle la procedura”. Nedepunerea declaratiei de creanta in termenul legal este sanctionata cu
decaderea din drepturile prevazute de art. 76. Creditorul respectiv risca, in plus, sa nu isi mai
poata recupera niciodata creanta contra debitorului, daca procedura se inchide si intervine fie
efectul de descarcare de datorii a debitorului persoana fizica, fie efectul de stingere a creantelor
pentru stingerea personalitatii juridice a debitorului. Tot in functie data notificarii deschiderii
procedurii se calculeaza si termenul opozitiei, precum si termenul de intocmire a tabelului
preliminar al creantelor, termenul de definitivare a tabelului creantelor si data primei adunari a
creditorilor.

81. Colectivitatea organizata a creditorilor, constituita in asa-numita „masa credala”, care


se manifesta prin adunarea si comitetul creditorilor, este una dintre caracteristicile fundamentale
ale procedurii insolventei.
Nu toti creditorii reali sau pretinsi ai debitorului sunt, insa, membri ai acestei colectivitati,
intrucit nu toti sunt indreptatiti sa participe la procedura. Asa cum rezulta din definitia
creditorului indreptatit sa participe la procedura, prevazuta de art. 3 pct.8 din Legea insolventei,
pentru a dobindi aceasta calitate, un creditor trebuie (i) sa fi formulat in termenul legal o cerere
de admitere a creantei in tabelul creantelor si (ii) rezultatul verificarii creantei de catre
administratorul judiciar/lichidator sau al admiterii creantei prin sentinta a judecatorului-sindic
data in contestatiile la tabel, (iii) creanta sa fi fost admisa in tabelul definitiv al creantelor.
Art. 64 din Legea insolventei dispune ca, in afara de salariatii debitorului, toti ceilalti
creditori ale caror creante sunt anterioare deschiderii procedurii trebuie sa formuleze cerere de
admitere a creantei in tabelul creantelor134.

134
Conform I. Turcu, op.cit., p. 412, „cererea de inregistrare a creantei este o veritabila actiune in justitie contra
debitorului si de aceea hotararea de admitere a creantei pronuntata de judecatorul-comisar poseda toate
Cererea de admitere a creantelor este supusa taxei de timbru, precum si cerintelor de
forma prevazute de art. 65.
Toate „cererile de creante” (in realitate, este vorba de cererile de admitere a creantelor)
vor fi pastrate intr-un registru special, la grefa tribunalului (art.64 alin.1, teza a doua). De aici
rezulta ca depunerea cererii de admitere a creantei la administratorul judiciar, si nu la grefa
tribunalului, nu este o cerere conforma, creditorul putind fi sanctionat cu nulitatea cererii, cu
consecinta ulterioarei decaderi din dreptul de a formula o astfel de cerere, pentru depasirea
termenului legal. Pentru acest motiv, creditorii ar trebui sa fie foarte atenti cu aceasta formalitate,
ingrijindu-se ca cererea sa fie inregistrata la tribunal. Inregistrarea sau trimiterea prin posta a
cererii la administratorul judiciar ne apare ca o simpla intentie a creditorul de a da celeritate
procedurii, si nu ca o formalitate care ar acoperi cerinta de forma a iregistrarii cererii la tribunal.
Cererea de admitere a creantelor trebuie facuta chiar daca acestea nu sunt stabilite printr-
un titlu. In acest caz, desi nu rezulta expres din lege, asupra existentei creantei se pronunta
admnistratorul judiciar sau lichidatorul, in virtutea dreptului acestora de a verifica creantele.
Evident ca, in caz de contestatie, se va pronunta judecatorul-sindic.
Aceeasi obligatie de a formula cerere de admitere in tabelul creantelor o au si titularii
creantelor nescadente si ai creantelor sub conditie, care vor fi inscrise in tabelul creantelor in
mod provizoriu si care vor participa la distribuiri de sume in masura permisa de Legea
insolventei.
Ca atare, creditorii nu sunt acceptati de plin drept la adunarile creditorilor, la votul asupra
planului de reorganizare sau la distribuirea fondurilor obtinute din lichidare, ci doar daca se
inscriu, prin cerere de admitere a creantei, formulata in termen legal, la masa credala si daca isi
dovedesc creanta.
Daca cererea de admitere a creantei a fost respinsa, ori este tardiva, atunci titularul
creantei respective devine creditor strain de procedura, cu consecinta ca nu va mai avea nici
unul dintre drepturile prevazute de art. 76. Daca, in solutionarea contestatiei la creanta,
judecatorul-sindic va decide ca una sau mai multe creante contestate sa fie trecute in tabel cu titlu
provizoriu, aceste creante vor avea regimul juridic al creantei conditionate. Provizoratul ia sfirsit
in momentul in care se va fi solutionat in mod irevocabil contestatia, in favoarea (creanta se
consolideaza si se inscrie ca pura si simpla pe tabel) sau defavoarea creditorului (creanta este
respinsa irevocabil).
De la principiul ca toti creditorii, pentru a putea fi indreptatiti sa participe la procedura,
trebuie sa depuna cereri de admitere a creantei, in termenul fixat in hotarirea de deschidere a
procedurii, sub sanctiunea decaderii din drepturile prevazute de art. 76, exista trei categorii de
exceptii : (i) salariatii, pentru creantele salariale, (ii) creditorul/creditorii care au formulat si li s-a
admis cerere de deschidere a procedurii fata de debitor si (iii) creditorii care au creante ulterioare
datei de deschidere a procedurii. In doua dintre sectiunile de mai jos ale prezentului capitol este
analizata in mod special situatia salariatilor si cea a creditorilor care detin contra debitorului
creante ulterioare deschiderii procedurii.

82. Art. 66 din Legea insolventei dispune ca toate creantele vor fi supuse procedurii de
verificare, cu exceptia creantelor cu exceptia creantelor bugetare rezultind dintr-un titlu
executoriu „necontestat in termenele prevazute de legi speciale” si a celor constatate prin titluri
executorii. Sunt supuse procedurii de verificare inclusiv creantele salariale, intrucit acestea sunt
scutite doar de formalitatea cererii de admitere la masa credala, nu si de procedura verificarii.

caracteristicile unei hotarari judecatoresti care are autoritatea lucrului judecat”.


Desi din art. 66 nu rezulta expres, totusi, nu sunt supuse verificarii creantele ulterioare
deschiderii procedurii, adica acele creante care rezulta din continuarea activitatii debitorului, care
sunt platite pe masura scadentei lor, cu exceptia cazului in care s-a trecut la faliment, cind aceste
creante sunt trecute pe tabelul definitiv consolidat al creantelor pe pozitia privilegiata de la art.
123 pct.3.
Daca exceptarea de la procedura verificarii a creantelor constatate prin hotariri
judecatoresti este deplin justificata (intrucit, in procedura verificarii, administratorul judiciar nu
poate pune in discutie o hotarire judecatoreasca), mai putin justificata este exceptarea creantelor
stabilite prin alte titluri executorii. Exceptarea de la verificare a creantelor bugetare, spre
exemplu, este chiar neconstitutionala, daca este intepretata in sensul ca aceste creante a fi si
incontestabile, intrucit aceasta interpretare ar echivala cu o barare a liberului acces la justitie. In
practica, aceasta exceptare de la procedura verificarii a aratat faptul ca in atare situatie organele
fiscale au tratat cu superficialitate calculul exact al obligatiilor fiscale, bazandu-se pe
imprejurarea ca acest tip de creante nu poate fi verificat, fapt ce a dus la desfasurarea in paralel a
unor actiuni de contestare in contecios care nu a facut decit sa complice procedura insolventei.
Consider ca, oricum, chiar si in cazul creantelor care nu sunt supuse verificarii, ele pot fi
contestate. Ne referim la titlurile de creanta bugetara, contractele de credit bancar, titlurile
executorii notariale, efectele de comert etc. Titlurile executorii ce constau in hotarari
judecatoresti irevocabile nu pot fi contestate, intrucat au autoritate de lucru judecat. In practica,
interpretandu-se gresit dispozitia legala cu privire la exceptarea de la verificare, se considera ca
titlul de creanta bugetara nu poate fi contestat. In realitate, asa cum am aratat, creantele bugetare
pot fii contestate in cadrul procedurii insolventei. Creantele bugetare pot fi contestate si prin
procedurile specifice reglementate de legile fiscale.
Procedura de verificare este efectuata de administratorul judiciar (operatiunea revine
lichidatorului, in cazul trecerii la faliment), care va verifica „de indata” cererea si documentele
depuse si va efectua o cercetare amanuntita pentru a stabili legitimitatea, valoarea exacta si
prioritatea creantelor. Pentru a putea realiza procedura de verificare, administratorul judiciar va
putea solicita explicatii de la debitor, precum si de la fiecare creditor, putind cere informatii si
documente suplimentare (art.67).
In urma acestei verificari, administratorul judiciar va inscrie creantele in tabelul
preliminar la valoarea nominala de la data deschiderii procedurii sau, in cazul creantelor care nu
sunt exprimate in moneda nationala, la cursul de schimb oficial al BNR de la data deschiderii
procedurii. Valoarea creantelor astfel stabilita se va pastra neschimata pina la inchiderea
procedurii, deci va fi luata ca atare si in momentul distribuirilor, chiar daca moneda nationala va
fi suferit devalorizari sau, dimpotriva, aprecieri intre momentul deschiderii procedurii si cel al
distribuirilor.
Inghetarea valorii creantelor la nivelul valorii nominale de la data deschiderii
procedurii, regula expres prevazuta de art. 69 din Legea insolventei, se adauga regulii inghetarii
creantei banesti la valoarea capitalului si a dobinzilor curse pina la data deschiderii procedurii,
prevazuta de art. 41 alin.1 din Legea insolventei. Spre deosebire de aceasta din urma regula, care
permite unele exceptii, asa cum s-a vazut (creditorii titulari de creante garantate pot calcula
dobinzi pina la momentul la care este vindut bunul asupra caruia poarta garantia), regula
prevazuta de art. 69 nu comporta nici o exceptie : toate creantele, de orice fel, atit cele
chirografare, cit si cele garantate, precum si creantele fiscale sau bugetare, se inscriu in tabel cu
valoarea nominala de la data deschiderii procedurii, calculata la cursul de schimb practicat de
BNR la data deschiderii procedurii. In plus, asa cum se va vedea mai jos, creantele nascute in
cursul perioadei de observatie se platesc in perioada de observatie, pe masura scadentei lor, cu
titlu de plati curente, in cazul trecerii la faliment aceste creante nascute din continuarea
procedurii fiind privilegiate prin rangul prevazut de art. 123 pct.3 din Legea insolventei. Regimul
juridic al creantelor ulterioare deschiderii procedurii restringe si el, in mod drastic, sansele de
recuperare a creantelor anterioare deschiderii procedurii. Regula inghetarii valorii creantelor
anterioare deschiderii procedurii se justifica, probabil, ca si regula inghetarii creantei la valoarea
capitalului si a dobinzilor curse pina la deschiderea procedurii, prin ratiuni de simplificare a
procedurii. Dar ea poate, totusi, crea mari prejudicii creditorilor, mai ales in cazul unei mari
perioade de timp pe care se intinde procedura. Privit din aceasta perspectiva, principiul celeritatii
procedurii capata o importanta vitala pentru creditori. De aceea, in programul de plata prevazut
in planul de reorganizare, creditorii ar trebui sa-si negocieze in mod serios nu numai dobinzile la
sumele inscrise in plan, ci si valoarea si momentul la care se calculeaza cuantumul platii efective.
In caz de faliment insa, consecinta inghetarii creantelor la valoarea nominala nu poate fi
inlaturata in nici un fel.
Daca administratorul judiciar are dubii cu privire la existenta, cuantumul sau garantiile
vreunei creante, el va trebui sa formuleze contestatie la creanta respectiva. In caz contrar, in ce-l
priveste, va opera prezumtia de validitate a creantei si a garantiei, prezumtie la care se refera art.
66 alin.3 din Legea insolventei. Daca administratorul judiciar nu a facut o astfel de contestatie
(sau o mentiune in acest sens pe tabel), administratorul judiciar nu va mai putea formula ulterior
contestatia obisnuita la tabel. Cel mult, el va putea formula contestatia speciala prevazuta de art.
75 din Legea insolventei, mai jos analizata.
Dupa ce toata procedura de verificare si calculare a valorii nominale a creantelor va fi
fost finalizata, administratorul judiciar va stabili si rangul creantelor, respectiv, daca creantele
sunt privilegiate sau chirografare ori subordonate, pure si simple sau cu termen ori conditie etc.
In cazul in care exista un drept de preferinta, se va preciza titlul din care izvoraste preferinta,
rangul acesteia si motivele acceptarii totale sau partiale ori ale inlaturarii unor drepturi de
preferinta.
83. Toate aceste rezultate ale verificarii se materializeaza in tabelul preliminar al
creantelor.
In practica, in mod gresit se foloseste ca model si chiar ca temei de drept pentru stabilirea
tipului de creante si a rangului acestora ordinea de preferinta de la art. 121 si, respectiv, de la art.
123 din Legea insolventei. Eroarea rezida in faptul ca cele doua texte se refera la ordinea de
preferinta obisnuita la distribuirea fondurilor rezultate din lichidare, adica la procedura
falimentului, in timp ce tabelul preliminar se intocmeste, de regula, in perioada de observatie.
Tabelul preliminar este afisat de grefa instantei si comunicat debitorului. Creditorii ale
caror creante sau drepturi de preferinta au fost inlaturate (refuzate) sau au fost trecute partial in
tabel vor fi notificati de urgenta, pentru a putea formula contestatii.
Conform art. 66 alin.3, toate creantele prezentate pentru a fi admise si inregistrate la
grefa tribunalului sunt prezumate ca fiind valabile si corecte daca nu sunt contestate de catre
debitor, administratorul judiciar sau creditori. Per a contrario, toate creantele – inclusiv cele
stabilite prin titluri executorii - pot fi contestate, cu exceptia, asa cum am spus, a creantelor
constatate prin hotariri judecatoresti irevocabile.
Dupa ce este intocmit, tabelul preliminar se afiseaza de catre grefa la usa instantei,
intocmindu-se un proces verbal de afisare si se comunica debitorului. Tabelul preliminar se
comunica si creditorilor ale caror creante au fost contestate de administratorul judiciar.
Formalitatile de afisare si comunicare sunt esentiale pentru curgerea termenului de contestatie,
astfel ca lispa sau neregulata afisare ori comunicare fac sa nu curga termenul de contestatie sau
chiar, la extrema, sa antreneze nulitatea tabelului. A se observa ca publicizarea tabelului
preliminar al creantelor este una din situatiile exceptate de la publicarea in Buletinul procedurilor
de insolventa. Publicarea tabelului in Buletin (demers, de altfel, util), nu inlocuieste formalitatea
afisarii si comunicarii si, deci, nu inlatura dreptul celui interesat de a face contestatie peste
termen sau, dupa caz, nu acopera eventuala nulitate a tabelului. In orice caz, dupa afisare,
creditorii inscrisi in tabelul preliminar de creante pot participa la adunarile creditorilor (art. 72
alin.3, teza a doua), chiar daca ei nu sunt inca, tehnic vorbind, creditori indreptatiti sa particpe la
procedura.
Tabelul preliminar, astfel afisat si comunicat, este supus contestatiilor debitorului,
administratorului judiciar si a oricaruia dintre creditori. Contestatiile la tabel vor trebui
solutionate in termenul stabilit prin notificare ca data maxima a definitivarii tabelului creantelor,
si vor trebui depuse cu cel putin 10 zile inainte de aceasta data135. Consider ca stabilirea unui
termen ferm pentru depunerea contestatiilor ar fi fost mult mai eficienta in practica. Altfel, pot
aparea confuzii, spre exemplu, in cazul in care data definitivarii tabelului creantelor nu s-a
stabilit, din greseala judecatorului sindic sau a grefierului, sau daca termenele de notificare si de
depunere a cereririlor de admitere a creantelor s-au prorogat din cauza comunicarii tirzii catre
administratorul judiciar a faptului desemnarii sale in dosar, cazuri in care nu se mai poate stabili
cu precizie termenul de depunere a contestatiei. Se ajunge, pe o alta cale, la situatia din
reglementarea anterioara, cand nu se stabilea nici un termen pentru aceasta contestatie, termenul
si durata de solutionare a contestatiilor fiind lasate la latitudinea judecatorului-sindic sau a
partilor.
Contestatiile vor putea fi facute fie in contra masurii administratorului de a le inlatura din
tabel, in tot sau in parte, sau de a nu le admite un drept de preferinta, fie in contra inscrierii lor in
tabelul preliminar, astfel cum au fost declarate de creditori. Contestatiile vor fi solutionate
deodata, printr-o singura sentinta, chiar daca pentru solutionarea unora este nevoie de
administrarea de probe. In cazul acestora din urma, judecatorul-sindic va putea sa le admita pe
tabel, in tot sau in parte, in mod provizoriu.

84. Odata solutionate toate contestatiile la tabelul preliminar, se intocmeste tabloul


definitiv al creantelor, care se inregistreaza si se afiseaza, prin mijlocirea administratorului
judiciar, la tribunal. Tabloul definitiv al creantelor va arata valoarea, prioritatea si situatia –
garantata sau negarantata – a fiecarei creante.
Titularii creantelor inregistrate in tabelul definitiv au plenitudinea drepturilor pe care
Legea insolventei le creeaza in favoarea lor si pe care le exercita fie in mod colectiv, in adunarile
creditorilor, fie in mod individual. Acesti creditori sunt „creditori indreptatiti sa participe la
procedura”. Acesti creditori pot, asadar : (i) sa participe la adunarile generale; a se observa ca
acest drept este anticipat de inscrierea creditorilor in tabelul preliminar136; (ii) sa participe la
votul asupra planului de reorganizare137;(iii) sa participe, in functie de marimea creantei sale, la
compunerea comitetului creditorilor; (iv) sa participe la distribuirile de sume in cadrul
135
Contestatiile la tabel sunt cele mai numeroase si mai complicate procese aferente procedurii insolventei. Pentru
procedura de solutionare a contestatiilor la tabel, a se vedea supra, Cap. V (Procedura insolventei ca proces civil).
136
Avind in vedere ca inscrierile in tabelul preliminar pot fi contestate, iar contestatiile se pot solda fie cu inlaturarea
unora sau mai multor creditori, fie cu inlaturarea sau reducerea unor garantii, rezulta ca exista un mare risc de
denaturare sau chiar de falsificare a vointei majoritare in adunarile creditorilor. Consider, de aceea, ca solutia Legii
insolventei de a permite tinerea unor adunari ale creditorilor cu creditori a caror calitate este provizorie
(preliminara), adica cu persoane care nu sunt inca „creditori indreptatiti sa participe la procedura”, este nejustificata.
reorganizarii sau al falimentului; (v) sa-si recupereze creantele contra conducatorilor debitorului
persoana juridica sau contra asociatilor cu raspundere nelimitata ai debitorului.
Dupa afisarea tabloului definitiv, creditorii care nu au formulat in termen cerere de
admitere a creantelor, sunt decazuti din drepturile prevazute de art. 76 din Legea insolventei,
respectiv, din dreptul de a participa la votul asupra planului de reorganizare, la adunarile
creditorilor, la repartitiile de sume in caz de reorganizare sau de faliment si din dreptul de a-si
realiza, ulterior inchiderii procedurii, creantele contra debitorului sau a asociatilor cu raspundere
nelimitata a debitorului.
Desi nu rezulta expres din dispozitiile art. 76, este totusi evident ca nici creditorii carora
li s-a respins in totalitate creanta nu vor avea drepturile prevazute de art. 76, intrucit si acesti
creditori sunt straini de procedura. Unicul drept pe care pare sa il pastreze creditorii straini de
procedura este acela de a pretinde plata creantei de la debitorul care s-a facut vinovat de bancruta
frauduloasa ori de plati sau transferuri frauduloase sau de la fostii asociati cu raspundere
nelimitata ai debitorului persoana juridica138. O rezerva trebuie, totusi, mentinuta fata de acest
asa-zis drept, intrucit inchiderea procedurii falimentului fata de persoana fizica opereaza automat
o descarcare de datorii (cu exceptia foarte restrictiva a condamnarii debitorului pentru bancruta
frauduloasa sau alte fapte penale in legatura cu falimentul), iar inchiderea falimentului fata de o
persoana juridica opereaza automat o stingere a datoriilor acesteia, pentru stingerea personalitatii
juridice, fapt ce antreneaza si stingerea oricaror datorii ale altor persoane care, in situatii
normale, ar fi fost tinute pentru debitor (co-debitor, fideiusor, membru al organlor de conducere).
Singurele situatii in care creditorii straini de procedura si-a mai putea recupera creantele fata de
debitor ar fi acelea in care debitorul persoana fizica nu beneficiaza de descarcarea de datorii, iar
debitorul persoana juridica nu inceteaza sa existe ca urmare a inchiderii procedurii. Creanta ar
putea fi recuperata de la terti numai in cazul in care debitorul a fost o persoana juridica, iar fostii
asociati ai acesteia erau asociati cu raspundere nelimitata. Si ar mai fi o conditie : creanta
respectiva sa nu se fi prescris intre timp.
Creditorii ale caror creante au fost inlaturate din tabel prin frauda, dol, omisiune esentiala
sau prin omisiunea unui titlu hotarator care nu a fost cunoscut la data definitivarii tabelului pot
formula contestatie in conditiile art.75 din Legea insolventei. Aceasta contestatie poate fi
formulata peste termenul contestatiei obsinuite, dupa afisarea tabelului definitiv, pina la
inchiderea procedurii. Daca se admite contestatia, creditorii respectivi vor avea calitatea de
creditori indreptatiti sa participe la procedura.
Asa cum rezulta din partea initiala a art. 76, decaderea nu se aplica nici creditorilor care
nu au fost corect notificati in legatura cu deschiderea procedurii, acestia putind formula cerere de
admitere a creantei dupa ce vor fi luat cunostinta de deschiderea procedurii 139. In lipsa unei
prevederi legale, acesti creditori pot face cerere de admitere a creantei practic oricind in cursul
procedurii, dar vor lua procedura in starea in care se afla la momentul admiterii cererii lor. Legea
nu reglementeaza, totusi, situatia acelor creditori care, nefiind indicati de debitor odata cu cererea
de deschidere a procedurii sau in termen de 10 zile, nu au fost deloc notificati. Singura solutie
pentru acesti creditori este sa se inscrie la masa credala si sa ia procedura in starea in care se afla,
137
Avind in vedere importanta acestui vot pentru soarta debitorului si a procedurii insasi, consider ca nu pot participa
la acest vot decit creditorii inscrisi in tabelul definitiv; de altfel, planul oricum se depune dupa afisarea tabelului
definitiv, votul fiind subsecvent admiterii planului, deci o adunare a creditorilor formata din creditorii inscrisi in
tabelul preliminar care sa fie chemta sa voteze planul nici nu este de conceput
138
Art. 76 alin.1 pct.3, partea finala, nu este foarte clar. Interpretarea propusa propusa mai sus este o solutie.
139
Acesti creditori pot fie sa ceara admiterea creantei peste termen, fie sa atace cu contestatie in anulare eventuala
hotarire care a dus la decaderea lor din drepturile prevazute de Legea insolventei.
la fel ca in cazul creditorilor neregulat notificati. Ei nu vor fi decazuti din drepturile prevazute la
art.76, dar interventia lor in procedura s-ar putea dovedi tardiva, fata de momente sau proceduri
hotaritoare care au fost depasite si la care ei nu mai pot participa (votul asupra planului, prima
adunare a creditorilor, chiar si primele distribuiri etc). Drepturile ambelor categorii de creditori
vor putea fi admise ex tunc, si nu retroactiv, intrucit altfel s-ar incalca drepturile celorlalti
creditori, cistigate uneori prin hotariri judecatoresti irevocabile.
Tabelul definitiv nu poate fi, propriu-zis, contestat, intrucit el este rezultatul unei hotariri
judecatoresti date in contestatiile obisnuite la tabel. Fiind vorba, practic, de o un act omologat
printr-o hotarire judecatoreasca, el nu poate fi atacat decit cu aceleasi cai de atac cu care se poate
ataca insasi hotarirea (recurs, contestatie in anulare, revizuire). Desigur ca este posibila
definitivarea tabelului prin neformularea contestatiilor in termen. Dar un astfel de tabel definitiv
nu mai poate fi atacat nici el, intrucit potentialii contestatori sunt decazuti din dreptul de a mai
formula contestatii.
Cu toate acestea, chiar in prezenta unui tabel definitiv consolidat, se mai poate formula o
contestatie speciala, neobisnuita prin motivatiile ei, precum si prin faptul ca poate fi formulata
oricind, pina la inchiderea procedurii. Este vorba de contestatia pentru motiv de fals, dol sau
eroare esentiala, precum si pentru motivul existentei unor titluri hotaratoare si care pana atunci
nu fusesera cunoscute140, contestatie la care face referire art. 75 din Legea insolventei.
Contestatia se poate face „impotriva trecerii unei creante sau a unui drept de preferinta in tabelul
definitiv de creante”. A se observa ca, spre deosebire de contestatia obsinuita, care poate fi
formulata doar de debitor, de administratorul judiciar sau de creditori, contestatia de la art. 75
poate fi formulata de orice „parte” interesata (in realitate, este vorba de persoana interesata),
pana la inchiderea procedurii. In categoria persoanelor interesate, spre exemplu, ar putea fi
inclusi actionarii debitorului, care in mod normal nu au dreptul de a contesta creantele, dar il vor
avea pentru motivele de la art. 75. Pana la solutionarea irevocabila a contestatiei, judecatorul
sindic va putea trece creanta sau dreptul de preferinta contestat ca admis numai provizoriu.
Textul legal citat este introdus ca atare prin fosta OG nr. 38/2002. In reglementarea anterioara (a
se vedea art.99 din fosta Lege nr.64/1995), o astfel de contestatie putea fi formulata numai pentru
motiv de frauda sau de comportare necorespunzatoare a creditorului (?! – n.n., Gh.P.), nu si
pentru eroare esentiala sau descoperirea ulterioara a unor titluri hotaratoare necunoscute. O astfel
de contestatie nu putea fi introdusa de orice persoana interesata, ci numai de catre judecatorul
sindic sau de catre oricare dintre creditori.
Textul art. 75 contine, totusi, doua erori de reglementare: (i) nu se refera si la omisiunea
trecerii pe tabelul definitiv a unei creante sau a unui drept de preferinta, ci numai la actiunea de a
trece in tabel astfel de creante sau drepturi de preferinta si (ii) nu se refera la cazul in care
notificarea deschiderii procedurii fata de un creditor nu a fost facuta cu indeplinirea conditiilor
prevazute de art.7. Consider ca, pentru identitate de ratiune, contestatia la care ne referim se
aplica si acestor situatii.
Tabloul definitiv este criteriul principal in baza caruia se va face distribuirea fondurilor
obtinute din lichidare (daca nu este completat cu tabelul definitiv consolidat) si, in principiu, este
baza de la care se porneste in elaborarea programului de plata din planul de reorganizare
judiciara. Nici un creditor care nu a fost inscris in tabelul definitiv nu va participa la distributie si
nici o creanta care nu a fost acceptata sau nu a fost declarata in termen nu va fi luata in
considerare in vederea vreunei distribuiri. Titularii de creante tardiv declarate sunt decazuti din

140
Conform I. Turcu, op.cit., p.412, textul art.75 alin. (2) nu defineste sintagma “titluri hotaratoare”, „deschizand
larg portile hazardului interpretarilor de tot felul”.
dreptul de a participa la distribuiri de sume in caz de faliment. Aceste creante sunt in afara
procedurii. Daca se inchide procedura, ele vor mai putea fi acoperite de catre debitor, daca acesta
nu a incetat sa existe, ca subiect de drept sau daca nu a fost descarcat de datorii sau de fostii
asociati cu raspundere nelimitata ai debitorului persoana juridica141.

§5. Situatia intreprinderii debitorului in perioada de observatie

85. In cursul perioadei de observatie, exploatarea intreprinderii debitorului trebuie sa


continue in conditii cat mai apropiate posibil de cele existente in cursul exploatarii normale
(inainte de deschiderea procedurii), in caz contrar, sansele redresarii devenind nule.
Legea insolventei instituie regula „business as usual”, precum si o serie de limite
importante ale acestei reguli. Astfel, debitorului ii sunt permise activitati si plati curente, pe care
le va exercita fie prin administratorul special, daca nu i s-a ridicat dreptul de a-si administra
averea, fie prin intermediul administratorului judiciar, daca i s-a ridicat acest drept. In cazul in
care debitorul nu este desesizat, activitatea acestuia se desfasoara sub controlul si supravegherea
administratorului judiciar. Reamintesc ca debitorul este desesizat fie odata cu deschiderea
procedurii (ca efect al lipsei dreptului debitorului de a cere reorganizarea judiciara), fie in cursul
perioadei de observatie (ca sanctiune a pierderilor continue aduse averii debitorului), caz in care
reprezentarea legala a debitorului trece la administratorul judiciar. Actele juridice sau platile care
ies din limitele obisnuite ale comertului debitorului nu pot fi incheiate decit cu acordul
comitetului creditorilor sau al judecatorului-sindic. Regula autorizarii prealabile a actelor juridice
neobisnuite se aplica atit in cazul in care debitorul este desesizat, cit si in cazul in care debitorul
isi pastreaza dreptul de a-si administra averea.
Atit in cazul in care are „conducerea in tot” a activitatii debitorului, cit si in cazul in care
are doar atributia de supraveghere si control al debitorului, administratorul judiciar este, la rindul
sau, sub controlul judiciar al judecatorului-sindic si sub controlul de oportunitate al creditorilor
(exercitat prin comitetul creditorilor sau, dupa caz, prin adunarea creditorilor). In cazul in care
debitorul nu este desesizat, administratorul judiciar va exercita controlul si supravegherea
activitatii debitorului in aproximativ aceleasi conditii in care, intr-o societate pe actiuni in bonis,
directorii sunt controlati si supravegheati de administratorii non-executivi sau, dupa caz, de
membrii consiliului de supravghere. La rindul lor, acestia sunt controlati de adunarea generala
actionarilor, asa cum, in procedura insolventei, creditorii controleaza administratorul judiciar.
Asadar, controlul indirect al afacerii debitorului este exercitat de creditori (acest control fiind
dublat si de controlul judiciar exercitat de judecatorul sindic), in timp ce actionarii sau asociatii
debitorului persoana juridica, titulari ai dreptului de control asupra activitatii unei societati in
bonis, sunt „tinuti la distanta” de procedura insolventei, ei fiind practic straini de procedura.
Controlul afacerii debitorului trece, deci, de la actionari sau asociati, la creditori.

86. În foarte multe cazuri, activitatea curentă (de exploatare) continuă şi după deschiderea
procedurii, provocând pierderi. Dar, in orice caz, cu sau fara pierderi aduse averii debitorului,
adica diminuari ale masei active supuse eventualei lichidari prin faliment, masa credala trebuie
sa suporte şi creanţele care rezulta din activitatea curenta, creante care sunt platite pe masura

141
In reglementarea anterioara, acesti creditori puteau, totusi, participa la distributie numai daca, dupa acoperirea
tuturor creantelor inscrise in tabloul definitiv ar mai fi ramas un excedent (art.111 din fosta Lege nr.64/1995, in
forma sa initiala).
scadentei lor sau, in caz de trecere la faliment, in mod prioritar faţă de creantele anterioare
deschiderii procedurii. Creditorii anteriori trebuie să decidă asupra continuării activităţii,
deoarece ei suportă riscul acumulării de noi pierderi şi de noi datorii. O eventuală hotărâre a
adunării creditorilor de aprobare a continuării exploatării trebuie sa reuseasca sa creeze un
compromis acceptabil intre interesele divergente ale diferitelor categorii de creditori. Creditorii
garantaţi vor avea, in mod evident, tendinta de a cere lichidarea cit mai rapida a bunurilor asupra
carora poarta garantiile. Creditorii bugetari vor tergiversa votul, in asteptarea aprobarii de la
organul ierarhic superior. Creditorii furnizori de utilităţi vor fi interesaţi în a le furniza în
continuare având prioritate la plată. Salariaţii sunt primii interesati în continuarea exploatării
intreprinderii debitorului, pentru a nu-si pierde locurile de munca, motiv pentru care de multe ori
ei sunt folositi de debitor ca „masa de manevra” cu ajutorul careia debitorul sau actionarii sai
majoritari forteaza continuarea exploatarii si, ulterior, confirmarea reorganizarii judiciare. In
fine, creditorii chirografari ar trebui sa fie si ei interesati in continuarea exploatarii intreprinderii
debitorului, intrucit in caz de faliment, la distribuire, conform art.123, ei sunt preferiti de alti
creditori, riscind sa nu incaseze nimic de la debitor precum si sa isi vada creantele stinse dupa
inchiderea procedurii de faliment.
Continuarea activităţii poate fi, totusi, justificată chiar si in prezenta unor pierderi ori
chiar si in cazul in care este evidenta lipsa sanselor de reorganizare. După deschiderea procedurii
(şi, unerori, chiar după intrarea în faliment), trebuie menţinute în funcţiune, spre exemplu, unele
instalaţii care, dacă ar fi oprite, ar necesita cheltuieli de conservare superioare pierderilor
ocazionate de continuarea activităţii. De asemenea, se justifica menţinerea activităţii aferente
unor active care ar putea prezenta un interes la cumparare in stare de funcţionare, cu avantajele
menţinerii autorizaţiilor si permiselor necesare. Potentialii cumparatori ar putea fi mai usor
convinsi daca ar putea verifica funcţionarea reală a acestor active. La fel, poate fi justificata sau
chiar obligatorie continuarea activitatii in acele domenii in care orice oprire necesită o perioadă
foarte lungă si costuri mari pentru obţinerea unor noi producţii/venituri (spre exemplu, în
agricultură, oprirea exploatării terenului prin însămânţări, arături, recolte etc., conduce la mari
costuri la reluarea activitatii, fără a se obtine venituri; la fel, in viticultura sau pomicultura, în
industria navală, în zootehnie etc.).
Dar, in orice caz, continuarea de catre debitor a afacerii sale nu se poate intinde dincolo
de momentul in care apar pierderi insemnate in averea sa sau dincolo de momentul in care
devine evident ca nu exista sanse rezonabile de reorganizare. Dupa constatarea pierderilor
continue sau a lipsei sanselor de reorganizare, orice creditor, precum si administratorul judiciar si
comitetul creditorilor, au indrituirea de a cere ridicarea dreptului debitorului de a-si administra
averea. Hotarirea de desesizare a debitorului este momentul in care este oprita continuarea de
catre debitor a afacerii sale. Desi, cel putin teoretic, continuarea afacerii debitorului prin trecerea
conducerii afacerii acestuia la administratorul judiciar este posibila, totusi, desesizarea intervine
pentru pierderi continue aduse averii debitorului sau pentru lipsa sanselor de reorganizare, ceea
ce inseamna ca desesizarea la cerere este, de fapt, o anticamera a falimentului.

87. Continuarea afacerii debitorului in perioada de observatie poate ridica unele chestiuni
speciale de fiscalitate. Daca, in mod normal, impozitul pe profit si cel pe dividende, precum si
celelalte taxe si impozite aferente activitatii debitorului, nu prezinta diferente notabile fata de
situatia in care debitorul ar exploata o întreprindere in bonis, situatia este destul de diferita in
cazul taxei pe valoarea adaugata (tva).
Astfel, conform art. 160 din Codul fiscal, debitorul aflat in procedura insolventei este
obligat sa aplice măsurile de simplificare ale evidentei si platii taxei pe valoarea adaugata,
daca atit debitorul, cit si partenerul sau contractual sunt inregistrati ca platitori de tva. Masurile
de simplificare sunt aplicabile atit in cazul in care debitorul este furnizor de bunuri sau servicii,
cit si in cazul in care debitorul este beneficiar de bunuri sau servicii. Singura situatie in care
masurile de simplificare nu s-ar aplica este aceea in care debitorul este furnizor de bunuri in
cadrul comerţului cu amănuntul. Pe facturile emise pentru livrările de bunuri in care una dintre
partile implicate este debitorul aflat in procedura insolventei, furnizorii (atit debitorul, cit si
partenerul sau contractual) sunt obligaţi să înscrie menţiunea "taxare inversă", fără să înscrie taxa
aferentă. Pe facturile primite de la furnizori, beneficiarii vor înscrie taxa aferentă, pe care o
evidenţiază atât ca taxă colectată, cât şi ca taxă deductibilă în decontul de taxă. Pentru
operaţiunile supuse măsurilor de simplificare nu se face plata taxei între furnizor şi beneficiar. În
situaţia în care furnizorul/prestatorul nu a menţionat "taxare inversă" în facturile emise pentru
bunurile/serviciile care se încadrează la masurile de simplificare reglementate de art. 160 din
Codul fiscal, beneficiarul este obligat să aplice taxare inversă, să nu facă plata taxei către
furnizor/prestator, să înscrie din proprie iniţiativă menţiunea "taxare inversă" în factură şi să
evidentieze atit taxa colectata, cit si taxa deductibila in decontul de taxa.
Asadar, in cadrul regimului de „taxare inversa”, tva-ul nu circula intre debitor si
partenerul sau contractual.
Regimul juridic al „taxarii inverse” se aplica oricarei vinzari sau cumparari efectuate de
debitor. Acest regim juridic, care nu presupune nici o inregistrare de tva, si care impune ca tva-ul
sa nu circule intre debitor si partenerul sau contractual, se aplica nu numai livrarilor de bunuri
sau prestarilor de servicii, ci si transferurilor de drepturi de proprietate asupra bunurilor
instrainate sau dobindite de debitor. El are in vedere nu numai operatiunile sau activitatile
curente ale debitorului, ci si actele juridice neobisnuite (respectiv, acele acte care, pentru a fi
valabile si opozabile masei credale, trebuie aprobate in prealabil de judecatorul sindic sau de
comitetul creditorilor). „Taxarea inversa” se aplica inclusiv onorariul lichidatorului, al
avocatilor, al expertilor etc., daca acesta se suporta din averea debitorului.
O mentiune speciala trebuie facuta in legatura cu vinzarile de bunuri imobilie care
reprezinta constructii cu terenul aferent. Astfel, din art. 141 lt. f) din Codul fiscal rezulta ca este
considerate operatiune scutita de tva si livrarea de către orice persoană (deci, si de catre debitorul
aflat in procedura insolventei) a unei construcţii, a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este
construită, precum şi a oricărui alt teren, cu exceptia cazului in care constructia este noua.

§6. Situatia partenerilor contractuali ai debitorului in perioada de observatie

88. Unul dintre paradoxurile procedurii insolventei il reprezinta soarta contractelor


debitorului aflate in curs de executare la momentul deschiderii procedurii. Aceste contracte pot
sa fie continuate sau, dupa caz, denuntate, prin simplul act expres de vointa al administratorului
judiciar (sau al lichidatorului), dincolo de orice culpa sau implicare a debitorului sau a co-
contractantului. Singurul criteriu pe baza caruia un contract poate fi continuat sau, dupa caz,
denuntat, este acela al „cresterii la maximum” a valorii averii debitorului, criteriu impus de art.
86 din Legea insolventei. Daca un contract poate duce la cresterea valorii averii debitorului, el
poate fi continuat, indiferent daca debitorul este in culpa contractuala, nefiind la zi cu platile sau
cu executarea prestatiilor la care s-a obligat. Contractul in cauza nu poate fi nici reziliat, nici
suspendat (prin invocarea exceptiei de neexecutare) de catre co-contractantul debitorului.
Dimpotriva, daca un contract produce pierderi averii debitorului, acesta va putea fi „denuntat” de
catre administratorul judiciar (sau lichidator), adica executarea sa va fi incetata, chiar daca acel
contract este pe deplin valabil si opozabil. Daca debitorul detine, cu orice titlu, un bun asupra
caruia nu are un drept de proprietate, iar bunul necesar este un activ care, utilizat, poate duce la
cresterea la maxim a averii debitorului, spre exemplu, prin executarea unui plan de reorganizare
pentru care activul respectiv este esential, bunul (activul) nu va fi predat proprietarului, chiar
daca debitorul si contractantul sau se vor fi inteles in sensul predarii. Debitorul nu va putea fi
evacuat din imobilul folosit cu titlu de chirie, daca pastrarea locatiei respective este necesara
continuarii afacerii debitorului. In fine, furnizorul de utilitati nu va putea intrerupe furnizarea
daca debitorul este un consumator captiv sau daca administratorul judiciar/lichidatorul mentine
contractul.
Administratorul judiciar (sau lichidatorul, in caz de trecere la faliment) poate opta pentru
menţinerea sau denunţarea acestor contracte în curs de executare. Daca opteaza pentru
mentinere, atunci contractul se mentine in totalitate. La fel, daca opteaza pentru denuntare. Cu
singura exceptie a contractelor de credit, este exclusa opţiunea doar pentru anumite clauze, adica
unele parti din contract sa fie mentinute, iar altele sa fie denuntate. Criteriul acestei optiuni este
cel prevazut de art. 86 alin. 1, adica maximizarea valorii averii debitorului. Mentinerea
contractului implica executarea obligatiilor ce revin debitorului, iar denuntarea il va expune pe
debitor la plata unor daune-interese. Administratorul judiciar (sau lichidatorul) are intreaga
raspundere de a opta pentru cea mai buna solutie pentru a „creste la maximum” averea
debitorului.

89. Chiar daca debitorului ii este permis sa isi continue afacerea, conform regulii
„business as usual”, administratorul judiciar poate, totusi, sa influenteze in mod esential aceasta
activitate, intrucit acesta are, asa cum rezulta din art. 86 din Legea insolventei, dreptul de a
denunta (de a inceta executarea) sau, dimpotriva, de a mentine unele contracte in curs de
executie ale debitorului, chiar in contra vointei acestuia si chiar in contra unor dispozitii
contractuale contrare. Clauzele contractuale tipice conform carora „in cazul falimentului sau al
insovabilitatii constatate judiciar a uneia dintre partile contractante, contractul inceteaza de
drept” sunt total inoperante in prezenta dispozitiei imperative din art. 86 din Legea insolventei.
Astfel de clauze pot fi considerate ca fiind necrise, din moment ce ele contravin unei norme
legale imperative, intrucit partile unui contract nu pot deroga, prin actul lor juridic, de la normele
ce intereseaza ordinea publica (art. 5 C.civ.)142. Co-contractanul debitorului poate determina si el
o astfel de incetare sau, dupa caz, mentinere a contractelor in curs de executare ale debitorului,
intrucit acelasi art. 86 ii permite acestuia sa provoace o reactie a administratorului judiciar, adica
sa il notifice pe acesta in legatura cu intentia de a continua sau inceta contractul. In cazul in care
co-contractantul debitorului propune incetarea contractului, iar administratorul judiciar nu
raspunde in termen de 30 de zile de la primirea notificarii, contractul se considera incetat de plin
drept. Dar chiar si in acest caz, tot administratorul judiciar/lichidatorul determina soarta
contractului respectiv, fie prin act expres de mentinere sau denuntare a contractului, fie prin
tacere.
Totusi, situatiile in care administratorul judiciar ar lua decizii de acest gen, fara a se
consulta cu debitorul, sunt rare. In realitate, acest gen de decizii sunt chiar urmarite de debitor, in

142
In acelasi sens, a se vedea I. Turcu, op.cit., p.451, care declara aceste clauze nule. Autorul adauga ca solutia
nulitatii unor astfel de clauze se impune si pentru ratiuni de ordin enonomic, intrucit incetarea, in aces mod, a
contractelor „ar compromite iremediabil orice sansa de reorganizare si continuare a activitatii debitorului”.
intentia sa de a pregati un plan de reorganizare judiciara care sa se bazeze pe sau, dimpotriva, sa
se dezintereseze de astfel de contracte, pentru buna realizare a planului143.
Chestiunea preocupanta in aceasta procedura de incetare sau de continuare a contractelor
in curs de executare este aceea de a sti daca creanta co-contractantului rezultata din contractul
care inceteaza sau, dimpotriva, continua, este o creanta anterioara sau ulteriora deschiderii
procedurii. Distinctia este importanta, intrucit creantele anterioare se inscriu pe tabel si trebuie
sa suporte toate restrictiile impuse de efectele procedurii (suspendarea urmaririlor individuale,
suspendarea curgerii dobinzilor, inghetarea creantei la valoarea nominala de la data deschiderii
procedurii etc.), in timp ce creantele ulterioare nu sufera aceste restrictii, ele fiind platite in
perioada de observatie pe masura ce devin scadente, iar in cazul trecerii la faliment ele
beneficiind de privilegiul creantelor nascute din continuarea procedurii (reglementata de art. 123
pct.3).
In cazul continuarii contractului cu executie succesiva, trebuie sa operam o distinctie
intre creantele succesive ce rezulta din contract, in functie de momentul deschiderii procedurii.
Acele creante succesive care au apucat sa curga pina la deschiderea procedurii vor fi considerate
creante anterioare si inscrise ca atare pe tabelul creantelor. Este ceea ce rezulta din dispozitiile
art. 86 alin.7 din Legea insolventei. Creantele rezultate din contractele cu executare succesiva,
continuate prin actul de vointa al administratorului judiciar si care curg dupa data deschiderii
procedurii vor fi considerate creante ulterioare, care „scapa” procedurii.
Daca este vorba de un contract cu executie dintr-o data, dar care nu a fost executat in
proportie „substantiala” pina la deschiderea procedurii, atunci prestatia debitorului este o creanta
ulterioara.
Mai complicata este situatia in care contractul respectiv nu este continuat, ci, dimpotriva,
denuntat (incetat) prin actul de vointa al administratorului judiciar.
Din art. 86 alin.2 din Legea insolventei rezulta ca, in acest caz, cocontractanul debitorului
poate introduce o actiune in despagubiri impotriva debitorului. Este evident ca actiunea in
despagubiri se solutioneaza in cadrul procedurii, de catre judecatorul sindic, actiunile de drept
comun pentru realizarea creantelor contra debitorului fiind suspendate sau oprite. Problema care
se pune este aceea de a se sti ce anume inseamna „despagubirea” la care se refera art. 86 alin.2.
Se refera, oare, legiuitorul la raspunderea contractuala a debitorului sau la raspunderea delictuala
pentru denuntarea (incetarea) contractului? Pentru a vorbi de o raspundere contractuala, ar trebui
ca aceasta sa isi aiba temeiul in faptul neexecutarii culpabile de catre debitor a obligatiilor sale.
Or, am vazut ca vointa debitorului in aceasta situatie nu are nici o relevanta, intrucit denuntarea
contractului i se impune si lui, ca si contractantului sau, prin vointa administratorului
judiciar/lichdatorului, care este un tert de contract. Denuntarea contractului nu este o rezolutiune
sau o reziliere a contractului, nu este o invalidare a acestuia prin alte mijloace de drept comun
(nulitate, inopozabilitate, revocare, simulatie, actiune oblica etc.), ci este un act de vointa al
administratorului judiciar/lichidatorului care se justifica prin imperativul cresterii la maxim a
averii debitorului, si nu pe temeiul contractului144. Denuntarea contractului este o situatie
juridica, un fapt juridic al altuia pentru care raspunde debitorul in aceeasi maniera in care
raspunde, spre exemplu, paznicul juridic al lucrului, in cazul prevazut de art. 1000 alin.1 C.civ.
Raspunderea respectiva este, deci, o raspundere extracontractuala, reglementata de regulile
raspunderii civile delictuale145. Denuntarea contractului nu are, in sine, caracter delictual, dar
143
Nu intodeauna aceste intentii sunt legitime. Pentru exemple, a se vedea I. Tircu, op.cit., p.442-443.
144
In conceptia prof. I. Turcu (op.cit., p. 443), subterfugiul “denuntarii”, reglementat de art. 86 alin.1, ofera
administratorului o scuza legitima de a rupe relatia contractuala neconvenabila.
145
In sens contrar, a se vedea I. Adam, C. N. Rusu, op.cit., p.535.
regulile raspunderii delictuale sunt dreptul comun pentru orice raspundere extracontractuala (atit
pentru fapte ilicite, cit si pentru fapte ilicite sau situatii obiective). Indirect, o asemenea
raspundere obiectiva, se rasfringe si asupra creditorilor, intrucit titularului dreptului la actiunea in
despagubire ii va concura pe ceilalti creditori in momentul in care se vor face distribuiri. In orice
caz, fiind vorba de o creanta rezultata din despagubiri, ea nu exista decit dupa ce judecatorul
sindic o va fi admis ca atare. Fiind vorba de o creanta care rezulta din continuarea procedurii, ea
are regimul juridic al creantei ulterioare. Ce se intimpla, insa, cu creanta care rezulta din
contract, acel contract care a fost denuntat de administratorul judiciar? Ma refer atit la creanta de
plata a pretului sau a restului de plata, cit si la creanta constind in dobinzi si alte costuri care au
apucat sa curga pina la data deschiderii procedurii. Intra si aceste creante in notiunea de
despagubiri la care se refera art. 86 alin.2? Avind in vedere consideratiile de mai sus, raspunsul
trebuie sa fie negativ. In plus, a considera ca si aceste creante intra sub incidenta actiunii in
despagubiri ar insemna a ignora contractul partilor, ceea ce este inadmisibil. In mod evident,
contractantul isi pastreaza intacte drepturile care rezulta din contractul denuntat de
administratorul judiciar/lichidator, el urmind a fi inscris, la cerere, in tabelul creantelor.
Despagubirile la care se refera art. 86 alin.2 exced contractului, sunt o eventuala creanta in plus
fata de cele rezultate din contract, creanta care isi are sorgintea exclusiv in faptul denuntarii
contractului. Este vorba, deci, de daunele provocate de denuntare insasi, si nu de eventualele
despagubiri care ar rezulta din contract sau de dobinda legala. Si in legatura cu creantele
rezultate din contract, insa, se ridica problema caracterului lor anterior sau ulterior deschiderii
procedurii. Care este deci, in acest caz, data nasterii creantei (sau a exigibilitatii ei): data
incheierii contractului (ori a implinirii termenului contractului), data care este anterioara
deschiderii procedurii, sau, dimpotriva, data refuzului executarii contractului, prin decizia
administratorului judiciar/lichidatorului de denuntare a sa? Consider ca numai daca termenul
caruia ii este supusa creanta contra debitorului rezultata dintr-un astfel de contract se implineste
ulterior deschiderii procedurii putem vorbi de o creanta ulterioara, care sa „scape” procedurii. In
celelalte cazuri, creanta co-contractantului este o creanta anterioara dechiderii procedurii, care
intra in rindul celorlalte creante anterioare contra debitorului si care se inscrie, deci, in tabelul
creantelor.

90. Actele juridice in curs de executare ale debitorului sunt identificate in art. 86 alin.1
din Legea insolventei ca fiind contractele care, la data deschiderii procedurii, nu vor fi fost
executate in totalitate sau substantial de catre toate partile implicate.
Din interpretarea art. 86 alin.1 din Legea insolventei, rezulta ca pot fi considerate
contracte in curs de executare atit cele cu executare dintr-o data (uno ictu), cit si cele cu
executare succesiva, precum si cele care sunt afectate de un termen sau de o conditie. Pentru a fi
considerate contracte in curs de executare, contractele in discutie trebuie doar (i) sa existe la data
deschiderii procedurii si (ii) sa fie să fie susceptibile de a fi executate ulterior.
In cazul contractelor cu executare dintr-o data, executarea în totalitate de către toate
părţile semnifică terminarea contractului. Daca acest eveniment este plasat in timp inainte de
data deschiderii procedurii, nu mai suntem in prezenta unui contract in curs de executare. Daca
una sau unele dintre partile contractului si-au executat in totalitate prestatiile contractale, iar
cealalta (celelalte parti) nu si-a executat prestatia contractuala, atunci nu mai suntem in prezenta
unui contract in curs de executare, ci a unui contract care a fost substantial executat si care da
dreptul creditorului de a se inscrie la masa credala. Spre exemplu, contractul de vânzare –
cumpărare nu mai este in curs daca cumparatorul, care a ajuns debitor intr-o procedura de
insolventa a primit marfa şi n-a plătit-o integral înainte de începerea procedurii. In acest caz,
vânzătorul are dreptul de a cere admiterea in tabelul creantelor, precum si un privilegiu asupra
marfii vindite si neplatite. In contractul de vânzare-cumpărare, elementul decisiv de apreciere din
perspectiva analizata îl constituie transferul dreptului de proprietate : dacă acesta s-a operat
înainte de deschiderea procedurii, nu mai există contract în curs. In cazul unui contract de
vanzare-cumparare cu rezerva dreptului de proprietate, acesta este considerat un contract in curs,
din moment ce, la data deschiderii procedurii, nu operase nici transferul dreptului de proprietate,
nici plata pretului, ci doar predarea fololsintei bunului la cumparator (debitor in procedura
insolventei). Contractele de credit nu pot fi considerate ca fiind in curs de executare, in sensul
dispozitiilor art. 86 alin.1 din Legea insolventei, daca fondurile au fost, in intregime, predate
debitorului inainte de data deschiderii procedurii.
Un contract încheiat pe o durată nedeterminată nu exista la data deschiderii procedurii
daca anterior a fost in regulat denunţat, iar preavizul a expirat înainte de deschiderea procedurii.
Daca un contract a fost desfiinţat prin rezoluţiune, reziliere sau nulitate, contractul nu exista, cu
conditia ca desfiintarea sa fi fost regulat facuta. Pentru un contract cu termen, dacă termenul se
împlineşte (ia sfârşit) înăuntrul perioadei de observaţie, administratorul nu va putea asuma
contractul deoarece aceasta ar echivala cu prorogarea unilaterală a contractului. Cu toate acestea,
contractele de închiriere, care sunt indispensabile pentru continuarea procedurii, trebuie
menţinute.

91. O reglementare speciala, partial diferita de cea impusa de art. 86 alin.1 din Legea
insolventei contractelor obisnuite ale debitorului, este impusa contractelor de credit ale
debitorului. Astfel, art. 81 alin.3 dispune ca aministratorul judiciar (sau lichidatorul) va putea
mentine contractele de credit si va putea, cu acordul cocontractantilor, sa le modifice clauzele,
astfel incat acestea sa asigure echivalenta viitoarelor prestatii ale debitorului. Aceeasi dispozitie
este reluata, cu minime diferente de formulare, in art. 86 alin.3, teza intii. Se observa ca, in baza
textelor citate, administratorul judiciar poate mentine aceste contracte (nu si sa le denunte) si
poate, doar cu acordul co-contractantilor, sa modifice aceste contracte, in vederea obtinerii unei
echivalente a prestatiilor debitorului. Modificarile contractelor de credit vor fi supuse aprobarii
comitetului creditorilor, care va verifica „daca ele sunt atit in folosul averii debitorului, citi si in
cel al averii creditorilor” (art. 86 alin.3, teza a doua). Ne putem intreba daca, totusi, aceste
contracte pot fi mentinute sau denuntate in conditiile art.86 alin.1, adica pentru „cresterea la
maxim a averii debitorului” si daca banca ar avea dreptul de a determina, prin notificare, o
atitudine expresa a administratorului judiciar in sensul continuarii sau denuntarii contractului de
credit. Trebuie retinut ca, in contractele de credit, este uzuala o clauza de incetare de drept a
contractului de credit si de exigibilitate anticipata a obligatiei de rambursare si a celei de plata a
dobinzilor si a penalitatilor in caz de insolventa a debitorului (insolventa sau, dupa caz,
falimentul debitorului sunt declarate cauze de „default” in contract). Din acest motiv, bancile nu
uzeaza, in mod obisnuit, de notificarea la care se refera art. 86 alin.1. Reamintesc, insa, ca
incetarea contractului prin incidenta unor clauze contractuale nu are nimic de a face cu
denuntarea la care se refera art. 86 alin.1 si ca, in prezenta acestei norme imperative, clauzele
contractuale de incetare a contractului pentru insolventa debitorului sunt nule. Asadar,
aministratorul judiciar poate sa continue sau sa denunte si contractele de credit, intrucit este
vorba de un contract pe termen lung si care nu a fost executat in totalitate sau substantial de catre
partile implicate si intrucit este vorba de cresterea la maxim a averii debitorului. In mod practic,
este de interes doar mentinerea sau modificarea contractului de credit, pentru a se putea
fundamenta si, ulterior, executa un plan de reorganizare judiciara. In alte conditii, interesul
practic al continuarii sau modificarii contractului de credit nu exista.

92. La rindul lor, contractele de furnizare de utilitati in cadrul carora debitorul este
consumator captiv se disting, ca regim juridic, de celelalte contracte in curs de executare ale
debitorului. Art. 38 din Legea insolventei dispune ca orice furnizor de servicii - electricitate,
gaze naturale, apă, servicii telefonice sau altele asemenea – va fi obligat, în perioada de
observaţie şi în perioada de reorganizare, sa continue furnizarea de utilitati, fiindu-i interzis să
schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau către averea
debitorului, în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv.
Consumatorul captiv este, in sensul art. 3 pct. 32 din Legea insolventei, cel care, din
considerente tehnice, economice sau de reglementare, nu poate alege furnzorul, adica acesta din
urma exercita, practic, un monopol natural, legal sau faptic asupra activitatii de furnizare de
utilitati respectiva, pe care debitorul nu il poate inlatura. Inseamna ca, pentru a primi utilitati,
debitorul este obligat sa le contracteze cu furnizorul respectiv, intrucit nu exista alt furnizor.
Asadar, in acest caz nu se mai poate pune problema optiunii administratorului judiciar (sau a
lichidatorului) intre denuntare si continuare si nici problema notificarii in vederea obtinerii unei
atitudini exprese din partea administratorului judiciar/lichidatorului. Debitorul fiind un
consumator captiv, iar furnizarea de utilitati fiind absolut necesara continuarii activitatii
debitorului, furnizarea de utilitati nu poate fi intrerupta in cursul perioadei de observatie sau al
reorganizarii judiciare146. Daca s-a trecut la faliment, redevine aplicabil art. 86 alin.1, astfel ca,
daca furnizarea de utilitati este necesara operatiunilor de lichidare, lichidatorul va putea mentine
contractul pe perioada lichidarii.

93. Unele contracte ale debitorului nu mai pot fi continuate sau, dupa caz, denuntate, de
administratorul judiciar sau de lichidator, chiar daca in mod normal acestea ar putea intra in
categoria contractelor in curs de executare. Este vorba de asa-numitele „contracte considerate
executate”.
Este considerata ca fiind executata vânzarea unui imobil in cadrul carei „vinzatorul a
retinut titlul de proprietate” pina la plata pretului vinzarii (art. 86 alin.4 din Legea insolventei).
Vânzarea se consideră executată de către vânzător si nu va fi supusa optiunii administratorului
judiciar sau a lichidatorului de a mentine sau denunta contractul, daca vinzatorul a retinut titlul
de proprietate pina la plata integrala a pretului. Pina la plata integrala a pretului, proprietatea nu
trece la cumparator. Dar situatia vinzatorului este diferita, dupa cum acesta a predat bunul
debitorului sau nu. Daca vinzatorul nu a predat bunul imobil, el nu va mai putea fi obligat sa o
faca decit daca i se va plati pe loc pretul, intrucit va avea dreptul sa ridice exceptia de
neexecutare a contractului. Vinzatorul bunului imobil respectiv scapa in acest fel de rigorile
procedurii insolventei, intrucit isi pastreaza dreptul de proprietate si posesia asupra bunului
imobil, pe care il poate revalorifica ulterior. Daca din revalorificare rezulta o diferenta in minus
fata de pretul obtinut de la primul cumparator, adica de la debitor, vinzatorul va avea dreptul sa
ceara admiterea in tabelul creantelor pentru diferenta de pret ramasa nerecuperata. Daca, insa,
vinzatorul a apucat sa predea posesia imobilului la debitor, el nu va mai putea sa isi reia bunul,
intrucit vinzarea se considera a fi executata si, deci, vinzatorul nu va mai avea decit dreptul de a
cere sa fie admis pe tabelul creantelor cu creanta rezultind din pret, creanta care, insa, va
beneficia de privilegiul vinzatorului pentru pretul neachitat prevazut de art. 1737 pct. 1 C. civ..
146
In acelasi sens, Br. Stefanescu, loc.cit., Dreptul nr.10/2006, p.21.
Solutii similare sunt adoptate de legiuitor si in situatiile in care unele bunuri din
proprietatea altor persoane se afla in detentia debitorului, cu orice titlu, la data deschiderii
procedurii. Aceste situatii pot fi efectele unei mari diversitati de contracte intre proprietarul
bunului si debitor : vanzare cu rezerva dreptului de proprietate, depozit, inchiriere, leasing.
Astfel de situatii sunt reglementate de art. 90 alin.1 din Legea insolventei si au la baza ideea ca,
fiind vorba de bunuri mobile care se afla detentia debitorului, se poate crea aparenta falsa ca
averea debitorului ar cuprinde si aceste bunuri, desi in realitate ele sunt proprietatea altor
persoane147. In asemenea situatii, proprietarul isi va putea recupera bunul, extragindu-l astfel din
masa activa a patrimoniului debitorului. Cu toate acestea, asa cum am aratat si cu alt prilej148,
daca bunurile in cauza sunt esentiale pentru continuarea afacerii debitorului sau pentru reusita
unui plan de reorganizare, administratorul judiciar va putea sa retina bunul, chiar daca, spre
exemplu, bunurile sunt doar in detentia debitorului, in baza unui contract de leasing sau in baza
unui contract de vinzare cu clauza rezervei dreptului de proprietate149.
Daca un bun mobil, vandut debitorului si neplatit de acesta, era in tranzit la data
deschiderii procedurii si bunul nu se afla inca la dispozitia debitorului si nici alte parti nu au
dobandit drepturi asupra lui, atunci vanzatorul isi poate lua inapoi bunul. Este ceea ce rezulta din
dispozitiile art. 89 din Legea insolventei, regula care este in acord cu dispozitiile art. 421 C.com.
care permit expeditorului in cadrul unui contract de transport de marfuri, fie sa suspende
transportul, cerindu-i carausului, printr-un contra-ordin, sa intoarca marfa la punctul de plecare,
fie sa ceara carausului, printr-un contra-ordin, sa schimbe destinatia marfii transportate. Ipoteza
este analizata de doctrina de dreptul transporturilor ca o exceptie de la principiul fortei obligatorii
a contractului si este jusitificata prin faptul ca expeditorul (vinzator) este fie proprietar al
bunurilor transportate si, in aceasta calitate, poate dispune cum vrea de ele, fie este indrituit de
lege sa deturneze transportul unei marfi asupra careia nu mai este proprietar, in asa fel incit sa se
asigure contra riscului ca, in timp ce marfa se afla in tranzit catre destinatar (cumparator), acesta
sa fi intrat in procedura insolventei. Expeditorul (vinzator) se pune astfel la adapost de riscul de a
nu-si incasa pretul marfii de la debitorul sau insolvent150.
Daca vinzatorul opteaza sa isi ia inapoi bunul aflat in tranzit, toate cheltuielile vor fi
suportate de catre vanzator si el va trebui sa restituie debitorului orice avans din pret. Daca
vanzatorul admite ca bunul sa fie livrat, el va putea recupera pretul prin inscrierea creantei sale in
tabelul de creante, beneficiind in acest caz de privilegiul vinzatorului pentru neplata pretului
bunului vindut. Daca administratorul judiciar/lichidatorul cere ca bunul sa fie livrat, el va trebui
sa ia masuri sa se plateasca din averea debitorului intregul pret datorat in baza contractului.
Practic, vinzatorul isi va lua inapoi bunul dacă acesta mai poate fi utilizat in activitatea sa sau
revindut. Produsele finite, cele perisabile, cele specializate dupa calitatea debitorului, in general
marfurile care sunt greu vandabile altcuiva decit debitorul, nu vor fi luate inapoi de vinzator, care
va prefera sa se inscrie pentru pret la masa credala. Pe de alta parte, dacă bunul mobil vândut este
esenţial pentru continuarea afacerii debitorului sau pentru reusita unui plan de reorganizare,
administratorul judiciar va fi obligat sa ceara bunul sau sa-l pastreze, urmind sa plateasca din
averea debitorului intregul pret al bunului respectiv. Se observa ca vinzatorul nu va fi obligat sa

147
I. Turcu, op.cit., p.458.
148
Supra, Cap. VII (Efectele deschiderii procedurii).
149
In doctrina s-a considerat ca bunul ar putea fi retinut de administratorul judiciar numai in cazul in care plata
pretului ar fi efectuata pe loc. A se vedea I. Turcu, op.cit., p.458.
150
Pentru amanunte, a se vedea E. Cristoforeanu, Despre contractul de transport, vol. I, 1925, p. 148, precum si
Gh.Piperea, Curs de dreptul transporturilor, All Beck, 2005, p.35-36.
se inscrie pentru pret la masa credala, ci va avea dreptul la plata pe loc a pretului, ceea ce
inseamna ca, si in acest caz, vinzatorul „scapa” de rigorile procedurii.

94. Contractele de închiriere în care debitorul este locatar şi contractele de muncă


vor putea fi denuntate numai cu respectarea termenelor legale de preaviz (art. 86 alin.5). Daca s-a
trecut la faliment, contractele de munca vor fi desfacute de urgenta, fara a fi necesara
parcurgerea procedurii de concediere colectiva.
Decizia de denuntare a unui contract de inchiriere in care debitorul este locatar este
delicata, intrucit ea presupune parasirea locatiei in care isi desfasoara activitatea debitorul, a
punctelor de lucru, a celorlalte sedii secundare etc., locatii in care debitorul este conectat la
utilitati, sunt depozitate sau arhivate documentele debitorului, isi are sediul cunoscut debitorul
etc. Costurile necesare mutării întregii activităţi pe alt amplasament pot fi ridicate. Dar daca este
necesara restrângerea spaţiului ocupat de către debitor, transferarea unei părţi a activităţii în
spaţii cu locaţie mai puţin costisitoare, menţinerea doar a conducerii sau a reprezentării
comerciale într-un loc central, cu vad etc., toate acestea in vederea cresterii la maxim a averii
debitorului, atunci denuntarea se impune.
Daca debitorul este locator intr-un contract de inchiriere, denuntarea contractului este
necesara doar in cazul in care chiria platita de locatar este inferioara chiriei practicate pe piata
(art. 91 din Legea insolventei). Daca in contractul respectiv debitorul s-a obligat sa presteze
personal anumite servicii chiriasului, aceste prestatii vor fi oprite de administratorul judiciar. In
acest caz, locatarul va putea evacua cladirea si va putea sa se inscrie la masa credala cu creanta
reprezentind contravaloarea serviciilor respective sau, dimpotriva, va putea ramine in cladire,
scazind din chirie contravaloarea serviciilor. In orice caz, un contract de inchiriere care are un
termen mai mare de un an este opozabil administratorului judiciar si creditorilor numai in cazul
in care poarta data certa. Daca termenul este mai mare de trei ani, contractul este opozabil numai
in cazul in care este notat in cartea funciara. In caz contrar, chiriasul poate fi evacuat, intrucit
dispozitiile art. 91 nu deroga de la dreptul comun al opoizabilitatii contractului de inchiriere de
imobile.
Situatia contractelor având ca obiect bunuri sau valori cotate pe pieţe reglementate
este reglementata de art. 88 din Legea insolventei. Daca debitorul este parte a unui contract
cuprins într-un acord master de netting, care prevede transferul anumitor mărfuri, titluri
reprezentative ale mărfurilor sau active financiare cotate pe o piaţă reglementată de mărfuri,
servicii şi instrumente finaciare derivate, la o anumită dată sau într-o perioadă de timp şi
scadenţa intervine sau perioada expiră după data deschiderii procedurii, se va executa o
operaţiune de compensare bilaterală a tuturor contractelor cuprinse în acordul master de netting
respectiv. Dacă din operaţiune averea debitorului în insolvenţă va mai avea de încasat o
diferenţă, acesta urmează să o încaseze, iar dacă rezultă o obligaţie fata de contrapartida, aceasta
va fi înscrisă în tabelul de creanţe.
Daca un comisionar devine subiect al unei proceduri de insolventa si este, dupa
momentul deschiderii procedurii insolventei, în posesia unor bunuri aparţinând comitentului,
bunuri care, conform regulilor comisionului, în raporturile dintre comitent şi comisionar, se
consideră că au fost dobândite de către comitent direct de la terţ, deşi acesta din urmă a tratat cu
comisionarul, atunci comitentul are două variante, care nu mai depind de opţiunea lichidatorului
şi anume: (i) să-şi recupereze bunurile în natură sau (ii) să faca cerere de admitere a creantei in
tabelul creantelor fata de debitorul-comisionar.
În virtutea regulilor contractului de consignaţie, reglementat prin Legea nr.178/1934,
proprietarul îşi poate revendica bunul pe calea unei ordonanţe prezidenţiale. Pentru evitarea
acestei proceduri contencioase, Legea insolventei prevede restituirea bunului.
In cazul contractului de lohn, daca cel ce face prelucrarea se găseşte, la deschiderea
procedurii, în posesia bunurilor beneficiarului lohn-ului, acesta din urma nu-şi poate recupera
bunurile fără a–l despăgubi pe executantul (procesatorul) prestaţiilor în lohn, care poate invoca
un drept de retentie pentru a păstra posesia bunurilor. Soluţia vânzării bunurilor către clientul
căruia îi erau destinate (bunurile fabricate in sistem lohn au de regulă imprimată şi emblema
acestui client sau marca sa de fabrică) este mult mai eficienta, urmând ca pretul obsinut să fie
împărţiţi între proprietarul mărfii şi procesatorul în lohn, pe baza unui mecanism contractual.

95. Debitorul poate fi angrenat in diverse prestări de servicii specializate sau cu


caracter personal. Pot fi incluse in aceasta categorie contractul de mandat, de comision, de
concesiune a unei licenţe de exploatare, de concesiune comercială exclusivă, franchising etc. In
baza dispoziţiilor art. 92 din Legea insolventei, administratorul judiciar sau lichidatorul poate
denunta contractul, având în vedere caracterul strict personal sau specializat al serviciilor la care
s-a obligat debitorul. În cazul denuntarii, cocontractantul va fi în drept a solicita daune interese,
în afara contravalorii plăţilor efectuate pentru servicii din cadrul contractului, sub forma de
avansuri sau plăţi periodice. Creditorul însă poate accepta efectuarea prestaţiei de către o
persoană desemnată de către judecătorul-sindic sau de administratorul judiciar. Este evident,
insa, ca nu se poate denunta un contract care a incetat deja pe data deschiderii procedurii. Spre
exemplu, in cazul in care debitorul ar avea, intr-un contract de mandat, calitatea de mandatar,
contractul inceteaza de drept ca urmare a insolvabilitatii sau falimentului mandatarului, asa cum
rezulta din art. 1552 C.civ.
Contractul de mandat in cadrul caruia debitorul este mandant si, in special, contractul
de asistenta juridica prin care se incredinteaza unui avocat asitenta juridica si reprezentarea
debitorului inceteaza din momentul in care se deschide procedura insolventei. Intr-adevar, din
art. 1552 C.civ. rezulta ca mandatul inceteaza pentru insolvabilitatea sau falimentul mandantului.
Incetarea intervine de drept, pe data deschiderii procedurii insolventei. Asa cum s-a putut
observa, din art.86 alin.1 din Legea insolventei rezulta ca administratorul judiciar are dreptul sa
denunte sau sa continue orice contract. La o analiza superficiala s-ar putea spune ca Legea
insolventei are in vedere si contractul de mandat in care debitorul este mandant. Dar, in realitate,
regula din art. 86 alin.1 se aplica doar daca ar fi vorba de contracte care sunt curs de executare la
data deschiderii procedurii sau care nu au fost substantial executate. Daca insa deschiderea
procedurii in sine provoaca incetarea de drept a mandatului, atunci acesta nu mai este in curs de
executare la deschiderea procedurii. Trebuie precizat ca, in ipoteza analizata, art. 92 din Legea
insolventei, mai sus citat, nu are aplicabilitate, intrucit acolo este vorba de servicii specializate
sau personale prestate de debitor co-contractantilor sai, si nu de serivicii prestate debitorului,
cum sunt cele de mandat sau cele avocatiale. Daca in ipoteza de la art. 92 debitorul este
mandatar, in ipoteza analizata mai sus debitorul este mandant. Pentru a evita efectul incetarii de
drept, mandatul, inclusiv cel de avocat, trebuie sa fie reinoit de administratorul judiciar, din
proprie initiativa sau la intiativa mandatarului. Continuarea executarii mandatului dupa
deschiderea procedurii face ca actele juridice incheiate de fostul mandatar sa fie inopozabile
masei credale. Actele juridice incheiate de fostul mandatar pot fi, totusi, ratificate de catre
administratorul judiciar, dar cu acordul comitetului creditorilor sau al judecatorului-sindic,
intrucit astfel de acte nu mai au natura juridica a actelor ce tin de activitatea curenta a
debitorului, ci devin acte neobisnuite. Tertul contractant de buna credinta poate invoca aparenta
scuzabila de mandat al celui care a continuat sa actioneze ca mandatar dupa incetarea mandatului
prin deschiderea procedurii insolventei, dar care nu l-a instiintat pe tertul contractant de faptul
incetarii mandatului151.

96. Actele juridice, platile si operatiunile curente se pot incheia de catre debitor, in
perioada de observatie, fara vreo restrictie, intrucit acestea tin de afacerea obisnuita a debitorului
(business as usual). Daca debitorul si-a pastrat dreptul de a-si administra averea, el va incheia
aceste acte, plati si operatiuni prin administratorul special (si, in mod exceptional, in cazul in
care din varii motive nu a fost numit un administrator special, prin administratorii statutari sau
printr-un mandatar ad-hoc numit provizoriu de judecatorul sindic). Singura limitare a liberatii de
actiune si a controlului debitorului asupra afacerii sale este, in acest caz, dreptul de control si
supraveghere pe care il exercita administratorul judiciar. Daca debitorul a fost desesizat, atunci
actele, platile si operatiunile curente ale debitorului vor fi semnate de administratorul judiciar.
Actele juridice, platile si operatiunile neobisnuite ale debitorului, incheiate sau perfectate
dupa data deschiderii procedurii, sunt nule, daca nu sunt in prealabil aprobate fie de judecatorul
sindic, fie de comitetul creditorilor. Este o nulitate care rezulta din caracterul neobsinuit al
actelor respective, care depasesc limitele normale ale afacerii debitorului. Debitorul nu poate sa
inceapa, in situatia de insolventa in care se afla, o alta afacere decit afacerea sa obisnuita.
Perioada de observatie este menita a stabili, printre altele, daca aceasta afacere poate continua si
numai prin planul de reorganizare ea poate fi reorientata. Dar nulitatea este neutralizata prin
autorizarea prealabila a judecatorului sindic sau a comitetului creditorilor.
Sub vechea reglementare a falimentului din Codul comercial, nici solutiile legale, si nici
cele jurisprudentiale sau doctrinare nu erau aceleasi ca cele impuse de actuala Lege a insolventei.
Mai intii, trebuie observat ca, neexistind perioada de observatie, nici nu putea fi vorba de
continuarea afacerii debitorului (decit in cazurile exceptionale si inutile de moratoriu sau
concordat falimentar). Asa fiind, nu puteau exista acte, plati sau operatiuni curente ale
debitorului, motiv pentru care, in mod logic, fosta reglementare a falimentului se dezinteresa de
aceste acte. Falitul era desesizat imediat dupa declararea sa in faliment, fara exceptie, iar averea
sa era supusa, in mod automat si direct, lichidarii prin faliment. Totusi, pentru cazurile practice
in care, din varii motive, debitorul falit incheia acte juridice sau facea plati dupa interventia starii
de incetare de plati, aceste acte sau plati erau privite ca fiind inopozabile fata de creditori. Fostul
art. 724 C.com. dispunea ca “toate actele si operatiunile falitului si toate platile facute de dinsul,
in urma sentintei declarative de faliment sunt nule de drept. Sunt asemenea nule, fata cu masa
creditorilor : (i) toate actele si instrainarile cu titlu gratuit facute cu sase luni inainte de data
incetarii platilor ; (ii) plata datoriilor neajunse la scadenta, facute in urma datei incetarii platilor,
fie in bani, fie prin cesiune, vinzare, compensatiune sau in alt fel ; (iii) toate instrainarile, cu
orice titlu, insa numai de bunuri miscatoare, facute de falit in interval de sase luni inainte de
epoca incetarii platilor catre sotul sau sotia falitului, catre rudele sale in linie directa si catre
rudele colaterale sau aliatii pina la gradul al patrulea”. Se observa, mai intii, ca data fata de care
se stabileste „nulitatea de drept” sau „nulitatea fata de masa creditorilor” este data incetarii
platilor, si nu data deschiderii falimentului. Doctrina interbelica a fost in sensul ca exprimarea
151
Chestiunea este, totusi, controversata, intrucit tertul contractant de buna credinta ar putea sa pretinda ca a dobindit
din contract fie proprietatea asupra bunurilor vindute prin mecansimul mandatului, fie o creanta contra debitorului
care, fiind nascuta ulterior deschiderii procedurii, are natura juridica a creantei ulterioare, care scapa rigorilor
procedurii insolventei. Aplicarea in acest caz a teoriei mandatului aparent ar putea afecta drepturile creditorilor
inscrisi la masa credala, motiv pentru care creditorii ar putea sa pretinda ca si acest act juridic le este inopozabil.
din art. 724 alin.1 (“sunt nule de drept”) nu este corecta, intrucit nulitatea nu este absoluta, ea
neputind fi invocata de orice interesat, ci numai de masa credala 152. S-a observat ca cel de-al
doilea alineat al art. 724 continea formula « sunt asemenea nule, fata cu masa creditorilor », ceea
ce a putu intari concluzia ca nu era vorba de o nulitate absoluta, ci de o nulitate sui generis, ce
putea fi invocata numai de creditori. In acest sens a fost jurisprudenta Curtii de Casatie 153,
conform careia « toate actele facute de falit din ziua pronuntarii sentintei declarative de faliment
sunt nule ; insa aceasta nulitate nu este creiata in favoarea falitului, ci in favoarea creditorilor sai
si deci numai dinsii o pot invoca ; ineficacitatea actelor prejudiciabile masei credale nu opereaza
decit in mod relativ, in profitul masei credale si, ca atare, actiunea pentru anularea acestor acte
juridice nu poate fi introdusa de falit, deoarece intrucit il priveste, actele juridice incheiate de
dinsul, chiar dupa declararea starii de faliment, sunt perfect valabile ».
Pe de alta parte, problema restituirii bunurilor aflate la falit se putea pune si in cazul
falimentului din vechea reglementare. Neexistind o reglementare speciala in Codul comercial, se
ajunsese la concluzia ca tertul revendicant avea la indemina fie revendicarea obisnuita, guvernata
de principiile codului civil, fie revendicarea reglementata de codul de comert (revendicarea
falimentara)154. O parte a doctrinei a conchis ca aceste actuni nu sunt actiuni in revendicare
propriu zise, ci actiuni in restituire155. In orice caz, fostul art.813 C.com. prevedea posibilitatea
revendicarii marfurilor aflate la falit, in depozit sau in consignatie. Revendicarea era admisibila
daca se facea dovada dreptului de proprietate asupra marfurilor, potrivit dreptului comun, daca se
proba existenta in natura a lucrurilor revendicate si daca se dovedea identitatea acestor lucruri.
Revendicarea era admisa si in caz de vanzare de lucruri mobile la care vanzatorul isi va fi
rezervat proprietatea. De asemenea, fostul art. 814 C.com. permitea vinzatorului unui bun aflat in
tranzit sa si-l ia inapoi, cu conditia ca pretul sa nu fi fost platit, marfa sa fi fost identificata si
aceasta sa nu fi ajuns in posesia falitului. Fostul art. 815 C.com. si el vanzatorului sa retina
marfurile vandute care nu vor fi fost predate falitului sau care ii vor fi fost expediate lui sau unei
alte persoane pentru contul sau. Daca vanzatorul nu iesea din posesia marfurilor, el avea dreptul
de retentie asupra lor, pana la plata integrala a pretului.

§7. Situatia creditorilor in perioada de observatie

97. Profesorul Yves Guyon remarca inca din 1999 ca marii sacrificati ai legislatiei
intreprinderilor aflate in dificultate sunt creditorii, care sunt „martori neputinciosi ai ruinei
financiare a debitorului, ruina ale carei consecinte sunt create dincolo de ei”. De asemenea,
profesorul Guyon observa ca legea nu mai vorbeste de plata creditorilor, ci de acoperirea
pasivului, pasiv ce poate fi acoperit si fara plata. In fine, ni se mai spunea cu ironie ca, „daca
creditorii au putine sperante de a fi platiti, ei au macar slaba si glorioasa consolare ca falimentul
produce unele consecinte rele contra debitorului156”.
Intr-adevar, procedura generala se deschide cu o perioada de observatie care, pentru
creditorii anteriori deschiderii procedurii este o perioada de asteptare si de nenumarate restrictii.
Urmaririle individuale se suspenda, creanta este inghetata la valoarea nominala a acesteia de la
data deschiderii procedurii, debitorul isi continua afacerea, creând noi datorii care sunt platite
152
C.com.adn., p.477.
153
Cas. II, dec. nr.155/1896, cit. in C.com.adn., p.481 ; Cas. III, dec. nr.55/1939, in Revista de Drept comercial 1940,
p.100, cit. si in C.com.adn., p.481.
154
M.Pascanu op.cit. pag.288.
155
Pentru amanunte, a se vedea C.com.adn., p.550.
156
Y. Guyon, op.cit., vol. II, p.421.
prioritar fata de datoriile „istorice”, administratorul judiciar este numit provizoriu, pe baza
ofertelor depuse de oarecari practicieni in insolventa la dosar, sau pe baza simplei aprecieri a
judecatorului-sindic, iar creditorii sunt tinuti la distanta de procedura pina cind, intr-un final
„glorios”, se va afisa tabelul preliminar al creantelor si, in baza acestuia, se va putea tine o prima
adunare a creditorilor in care creditorii sa ajunga cit de cit sa simta controlul pe care il pot
exercita asupra debitorului si asupra administratorului juridiciar.
Optiunea legiuitorului este, insa, justificata prin scopul pe care il fixeaza pentru
instituirea procedurii insolventei, respectiv, acela al acoperirii creantelor contra debitorului.
Perioada de observatie si restrictiile aferente asupra drepturilor creditorilor se justifica pentru
coerenta in stabilirea masei active si a masei credale, a cauzelor insolventei si a eventualelor
responsabilitati pentru aducerea debitorului in stare de insolvente si pentru asigurarea
caracterului concursual si egalitar al procedurii insolventei.

98. Creditorii indreptatiti sa participe la procedura sunt creditorii titulari ai creantelor


anterioare deschiderii procedurii si care au fost inscrisi, la cerere, in tabelul definitiv al
creantelor.
Acesti creditori au o serie de drepturi pe care le exercita in mod colectiv, in adunarea
creditorilor sau, dupa caz, in comitetul creditorilor. Prin aceste forme de organizare a
colectivitatii creditorilor se exercita controlul de oportunitate al creditorilor asupra procedurii, a
activitatii debitorului si a activitatii administratorului judiciar. Este vorba de un control de
aceeasi natura cu cel exercitat de adunarea generala a actionarilor sau de consiliul de
administratie asupra managementului societatii pe actiuni. De altfel, deschiderea procedurii
insolventei transfera de la actionari la creditori acest control ceea ce echivaleaza, in sine, cu o
adevarata preluare ostila a societatii in cauza.
Creditorii respectivi au, insa, si diferite drepturi individuale, pe care le exercita, uneori,
chiar in contra celorlalti creditori. Spre exemplu, fiecare creditor indreptatit sa participe la
procedura are dreptul sa participe la si sa voteze in adunarea creditorilor, dreptul de a fi numit in
comitul creditorilor, in functie de cuantumul creantei sale, dreptul de contesta unele inscrieri de
creanta in tabelul creantelor, dreptul de a contesta masurile administratorului judiciar sau ale
lichidatorului, dreptul de a participa la distribuirile facute in cadrul programului de plati din
planul de reorganizare sau la distribuirile din faliment, dreptul de a cere plata de la asociatii care
raspund nelimitat pentru datoriile societatii debitoare etc.
Creditorii titulari de creante anterioare deschiderii procedurii sunt, insa, nevoiti sa suporte
rigorile procedurii, in special acele restrictii impuse drepturilor lor aferente creantei pe care o
detin contra debitorului. Astfel :
(i) deschiderea procedurii duce la suspendarea urmaririlor individuale contra debitorului,
cu exceptia cazului in care, prin hotarire a judecatorului sindic, data la cererea titularului unei
creante garantate, s-a decis ca bunul asupra caruia poarta garantia sa fie urmarit in mod
individual, in beneficiul exclusiv al creditorului garantat;
(ii) deschiderea procedurii insolventei determina inghetarea creantei la valoarea sa
nominala din momentul deschiderii procedurii si fixarea acestei creante la valoarea capitalului,
dobinzilor si penalitatilor care au putut curge pina la data desciderii procedurii; creditorii
beneficiari de garantii reale pot continua sa calculeze dobinzi si alte costuri ale creantei si dupa
data deschiderii procedurii, dar numai pina la data vinzarii bunului asupra careia poarta garantia;
de la principiul inghetarii creantei la valoarea nominala de la data deschiderii procedurii nu
exista decit exceptia negocierii paritatii monedei de plata in planul de reorganizare, in toate
celalte cazuri principiul raminind aplicabil.
Creditorii inscrisi ca atare in tabelul preliminar au in mod anticipat dreptul de a participa
la adunarea creditorilor, cu exceptia celei in care se voteaza planul de reorganizare (care
presupune ca exista deja un tabel definitiv). Desi tabelul preliminar este doar o lista provizorie a
creantelor, intrucit administratorul judiciar, debitorul sau creditorii pot contesta creantele inscrise
in acest tabel, totusi, Legea insolventei permite reunirea acestora intr-o prima adunare a
creditorilor, din ratiuni de celeritate si pentru a se putea elimina starea de provizorat a desemnarii
administratorului judiciar.

99. Creditorii straini de procedura, adica acei creditori care fie au facut tardiv cerere de
admitere a creantei, fie au fost contestati si li s-a respins in mod irevocabil cererea, nu au decit
dreptul de a contesta faptul neinscrierii lor pe tabelul creantelor.
Daca in urmarea inchiderii falimentului se sting toate creantele contra debitorului, fie prin
efectul descarcarii de datorii (persoana fizica), fie prin efectul stingerii personalitatii juridice
(persoana juridica), creditorii straini de procedura isi pierd si aceasta calitate, intrucit creanta lor
se stinge. Cel mult ei il vor putea actiona in judecata pe acela care, prin efectul extinctiv de
datorii, isi va fi marit patrimoniul in dauna fostului creditor (actio de in rem verso).
Creditorii care nu au fost notificati in conditiile art. 7 din Legea insolventei, mai ales
creditorii necunoscuti sau neinscrisi in contabilitatea debitorului, pot formula cerere de admitere
a creantei dupa expirarea termenului fixat in mod obsinuti de lege pentru astfel de cereri. De
asemenea, daca vor putea dovedi o frauda, o eroare esentiala sau existenta unui titlu hotaritor,
acesti creditori vor putea formula, peste termenul contestatiei obisnuite, pina la inchiderea
procedurii, contestatia prevazuta de art. 75 din Legea insolventei. Daca, in urma acestor
demersuri, ei vor fi trecuti pe tabelul definitiv al creantelor, astfel rectificat, ei vor deveni
creditori indreptatiti sa participe la procedura, trecind in rindul celorlalti creditori care vor fi avut
deja aceasta calitate, dar vor lua procedura in starea in care se afla, adica vor trebui sa suporte
efectele unui plan confirmat deja sau, dupa caz, ale unor distributii efectuate deja.
Creditorii contestati au, practic, o pozitie similara cu cea a creditorilor straini de
procedura, mai ales daca, in solutionarea contestatiei, judecatorul-sindic a dispus masura trecerii
lor in tabelul creantelor cu titlu de creanta provizorie, creanta care are tratamentul juridic al
creantei conditionate. Creditorul respectiv nu participa, propriu-zis, la procedura, ci in tabelul
creantelor i se va rezerva o suma care sa poata sa-i fie atribuita in cazul in care creanta sa va fi,
ulterior, definitiv admisa. Masura trecereii creantei contestate in pozitia de creanta provizorie se
justifica din ratiuni de celeritate a procedurii. Intr-adevar, planul de reoganizare trebuie propus in
termen de 30 de zile de la afisarea tabelului definitiv, dar tabelul nu se definitiveaza decit dupa
ce vor fi fost solutionate toate contestatiile. Trecerea creantei contestate pe pozitia de creanta
provizorie permite separarea contestatiei respective de intreg si continuarea procedurii fara
blocajul creat de lentoarea solutionarii contestatiei respective.

100. Creditorii titulari ai unor creante ulterioare deschiderii procedurii nu sunt,


practic, participanti la procedura, cel putin in perioada de observatie sau in perioada de
reorganizare judiciara intrucit, in ambele cazuri, creantele lor sunt rezultate din activitatea
curenta a debitorului sunt achitate la scadenta, cu titlu de plati curente. Daca insa se trece ulterior
la faliment, aceste creante sunt trecute pe tabelul definitiv consolidat, in calitate de creante
rezultate din continuarea procedurii, ele beneficiind de rangul prevazut de art. 123 pct.3. din
Legea insolventei.
Spre deosebire de creditorii ce detin creante anterioare contra debitorului, creditorii
titulari de creante ulterioare „scapa” procedurii, intrucit (i) ei nu sunt tinuti sa-si declare
creantele; (ii) pe tot parcursul perioadei de observatie si, dupa caz, pe cel al perioadei de
reorganizare judiciara, ei nu sunt tinuti sa suporte, practic, nici una dintre rigorile care sunt
impuse creditorilor anteriori deschiderii procedurii, intrucit creantele nascute din continuarea
procedurii sunt platite la scadenta, deci urmaririle individuale pentru plata acestora nu sunt
oprite, iar erfectul inghetarii creantei banesti la valoarea nominala a acesteia de la data
deschiderii procedurii nu se produce; (iii) dupa trecrea la faliment, ei sunt privilegiati fata de
ceilalti creditori intrucit creantele lor sunt platite cu prioritate fata de celelalte creante
chirografare, inclusiv fata de cele bugetare157.
Esential este a se sti care sunt acesti creditori care „scapa” procedurii. De remarcat ca,
spre deosebire de legislatia franceza a procedurilor colective, care defineste creantele
ulterioare158, legislatia noastra nu o face. Indirect, din definitia activitatilor si a platilor curente,
precum si din institutia rangului privilegiat al creantelor rezultate din continuarea proceduriiin
caz de faliment, rang reglementat de art. 123, se poate deduce ca au calitatea de creante
ulterioare acele creante care rezulta din continuarea activitatii debitorului si care pot primi plati
curente din partea acestuia in perioada in care debitorului i se permite continuarea afacerii sale.
Dar tot creante ulterioare sunt si cele care rezulta din actele juridice neobisnuite ale debitorului,
care sunt valabil incheiate daca sunt in prealabil autorizate de judecatorul-sindic sau de comitetul
creditorilor. De asemenea, sunt creante ulterioare si toate acele creante rezultate din contractele
cu executie succesiva, care continua dupa data deschiderii procedurii, din contractele in curs de
executare sau din contractele considerate executate, dupa caz, contracte despre care s-a facut
vorbire mai sus. Calificarea ca fiind creante ulterioare rezulta fie din dispozitii speciale ale Legii
insolventei (spre exemplu, art. 86 alin.7, art. 86 alin.4, art. 89, art.90 alin.1, art. 91, mai sus citate
si analizate), fie din interpretarea dispizitiilor legale aplicabile. Dificila este situatia obligatiilor
rezultate din fapte juridice ilicite, intrucit aceste obligatii nu sunt lichide decit din momentul
definitivarii hotaririi de condamnare la daune, ceea ce se poate intimpla dupa deschiderea
procedurii. Dobanzile care curg si dupa deschiderea procedurii (este vorba de dobinzile si
celelalte costuri care pot fi calculate de creditorii garantati si dupa data deschiderii procedurii) nu
sunt creante posterioare, caci au caracter accesoriu datoriei principale, care este anterioara
deschiderii procedurii si care, deci, participa ca atare la masa credala. In orice caz, pentru ca
creantele sa fie considerate posterioare si sa participe la procedura colectiva, acestea trebuie sa
se fi nascut regulamentar. Daca se nasc neregulamentar, aceste creante nu participa la procedura
(dar titularii lor au recurs contra debitorului, personal).
In doctrina si jurisprudenta franceze este admis ca nu sunt obligati sa-si declare creantele
cei care nu au o creanta baneasca contra debitorului, cum ar fi: vanzatorul unui imobil neplatit
care exercita o actiune rezolutorie pentru a-si relua imobilul; vanzatorul neplatit, beneficiar al
unei clauze contractuale de rezerva a proprietatii (in aces caz nici nu este vorba de o creanta, ci
de un drept de proprietate); obligatarii (acestia actioneaza colectiv prin reprezentant, in

157
In dreptul francez situatia este chiar mai favorabila, intrucit privilegiul creantelor ulterioare se impune chiar si
creantelor privilegiate sau care beneficiaza de garantii reale, cu exceptia creantelor salariale.
158
Legea franceza privind procedurile colective, din anul 1985, acorda, in baza art.40, prioritate creantelor nascute
regulamentar dupa deschiderea procedurii, din continuarea activitatii intreprinderii; beneficiul nu se extinde la
creantele rezultate din acte facute in interesul personal al debitorului.
considerarea unei creante unice). Asa cum s-a putut observa mai sus, o parte dintre aceste solutii
sunt aplicabile si in dreptul nostru.

101. Unii creditori isi constiuie, din ratiuni de prudenta, garantii reale sau personale
contra unor terti, tinuti fie alaturi de debitor (solidaritate pasiva), fie in locul acestuia
(fideiusiune). Legea insolventei permite acestor creditori sa isi recupereze creanta de la oricare
persoana dintre debitor, co-debitor solidar, fideiusor sau tert garant, cu conditia ca creanta sa nu
fie platita cu surplus159.
In dreptul comercial, foarte des, creditorul beneficiaza de garantii personale sau de
solidaritatea pasiva a mai multor codebitori, deoarece solidaritatea codebitorilor si fidejusorului
cu debitorul este prezumata, iar in cazul debitorilor cambiali ori al asociatilor in societati de
persoane, solidaritatea exista de plin drept. Daca numai unul/unii dintre codebitori sau debitorul
principal este in procedura de insolventa, drepturile creditorului raman intacte - el poate cere
plata creantei de la debitorul solvabil. Cand insa toti codebitorii sunt in faliment, creditorul are
dreptul sa se inscrie la masa credala a tuturor debitorilor (“drept de declaratie cumulativa”)
pentru a-si recupera intreaga creanta cerand, deci, plata integrala in fiecare procedura. Dar,
evident, el nu va putea obtine mai mult decat i se datoreaza, pentru ca s-ar ajunge la o imbogatire
fara justa cauza a sa. In consecinta, declaratia cumulativa (inscrierea creditorului la mai multe
falimente) da o mare eficacitate garantiilor personale, agravand obligatia codebitorilor, deoarece
acestia pierd actiunile lor de regres.

§8. Situatia salariatilor debitorului in perioada de observatie

102. In cursul perioadei de oservatie, salariatii sunt relativ avantajati fata de ceilalti
creditori, intrucit, pentru salariile restante sau pentru orice alte creante de natura salariata
restante, ei beneficiaza de privilegiul rangului 2 in ordinea de preferinta de la art. 123 din Legea
insolventei, in caz de faliment160. In caz de reorganizare judiciara, titularii creantelor de natura
salariala primesc, de regula, plata integrala a acestor creante, intruci altfel se opun la admiterea
planului. Pe de alta parte, salariile curente sunt achitate pe masura scadentei lor, intrucit sunt
creante care rezulta din continuarea procedurii, deci au natura juridica a creantelor ulterioare,
care „scapa” rigorilor procedurii. De altfel, art. 156 din Codul muncii dispune ca “salariile se
platesc inaintea oricarei alte obligatii a angajatorilor”. La randul sau, contractul colectiv de
munca unic la nivel national pe anii 2005-2006 prevede, in art. 48, ca “toate drepturile banesti
cuvenite salariatilor se platesc inaintea oricaror obligatii banesti ale unitatii” si ca “in caz de
faliment sau lichidare judiciara, salariatii au calitatea de creditori privilegiati, iar drepturile lor
banesti constituie creante privilegiate, urmand sa fie platite integral, inainte de a-si revendica
cota-parte ceilalti creditori.”
159
Conditiile acestor plati, precum si drepturile creditorilor si influenta acestor drepturi asupra procedurii insolventei
sunt tratate in Cap. XIII (Debitori solidari, fideiusori, terti garanti).
160
A se vedea si Ion Traian Stefanescu, Regimul creantelor salariale in cazul insolventei angajatorului, Dreptul
nr.10/2006, p.50.
Mai importante pentru salariati sunt, insa, concedierile. In perioada de observatie, acestea
trebuie sa fie exceptionale (mai ales pentru ca, sperand redresarea, potentialul uman al
intreprinderii nu ar trebui sa se diminueze). Astfel, asa cum s-a vazut mai sus, contractele de
muncă pot fi denuntate in perioada de observatie numai cu respectarea termenelor legale de
preaviz (art. 86 alin.5). Dar, daca s-a trecut la faliment, contractele de munca vor fi desfacute de
urgenta, fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva. Orice litigiu intre
debitor si (fostii)salariati referitor la concediere este un litigiu de munca si nu este de competenta
judecatorului-sindic.
Situatia managerilor cu contract de munca este, insa, diferita de cea a simplilor salariati.
A se observa, in primul rind, ca numai in societatile pe actiuni cumulul functiei de manager cu
un contract de munca este interzis. In celelalte tipuri de societati, managerii debitorului sunt si
angajati cu contract de munca al scoeitatii. In unele societati de stat, in care s-a instituit regimul
disciplinei finaciare, managerii sunt angajati cu contract de munca, la care se anexeaza un asa-
numit „contract de performanta”161. In orice caz, insa, deschiderea procedurii insolventei
provoaca incetarea mandatului sau a functiei managerilor societatii debitoarei, intrucit acestia
urmeaza a fi inlocuiti in calitatea de reprezentant legal al debitorului fie de catre administratorul
special (daca debitorul si-a patrat dreptul de administrare), fie de catre administratorul judiciar
(daca debitorul a fost desesizat). Asadar, acestor salariati speciali ai societatii debitoare nu li se
aplica dispozitiile legale referitoare la concediere si la protectia in caz dee concediere colectiva.
Litigiile referitoare la incetarea functiei de manager al debitorului nu sunt litigii de munca, ci
proceduri ce intra in competenta judecatorului-sindic, intrucit se refera la reprezentarea legala a
debitorului aflat in procedura insolventei.
In cazul concedierilor, legislatia noastra prevede, pe linga privilegiul creantei ulterioare si
cel al rangului 2 in caz de faliment, si alte masuri de protectie sociala, intre care un loc aparte il
detine fondul de garantare a platii indemnizatiilor salariatilor unui debitor in insolventa, pentru
concedieri colective, constituit in baza art. 167 din Codul muncii, precum si in baza art. 2 din
Legea nr.200/2006162.
In sensul Directivei nr. 80/987/C.E.E, statele membre trebuie sa ia masurile necesare
pentru ca institutiile de garantie sa plateasca creantele salariatilor rezultate din contractele sau
raporturile lor de munca. Limitele posibile pentru plata creantelor salariatilor de catre instituiile
de garantie sunt: (i) fixarea unei anumite durate minime (de obicei, acestea se orienteaza catre o
perioada reprezentind ultimele 3 pina la 18 luni ale raportului de munca); (ii) plafonarea platilor
161
Pentru detalii referitoare la controlul managementului prin mecanismele guvernarii corporatiste, ca mijloc de
preventie a insolventei, a se vedea Cap. II (Mijloacele de preventive a insolventei).
162
Conform Notei de fundamentare a proiectului Legii insolventei, textul propus a avut în vedere armonizarea
legislaţiei europene cu dreptul intern. Directiva 80/987/CEE/20.10.1980 a precizat necesitatea protejării creanţelor
salariale. Textul a trebuit corelat cu dispoziţiile Codul Muncii referitoare la Fondul de garantare a pentru plata
creantelor salariale, precum si cu Legea nr.200/2006 privind constituirea si utilizarea Fondului de garantare pentru
plata creantelor salariale (publicata in M. Of. Nr. 453 din 25 mai 2006). In termen de 90 de zile de la publicarea
legii in Monitorul Oficial, Guvernul avea obligatia sa elaboreze si sa publice Normele metodologice de aplicare a
acesteia (art. 30 din Legea nr. 200/2006). Legea nr. 200/2006 transpune Directiva Consiliului nr.80/987/CEE privind
apropierea legislatiilor statelor membre referitoare la protectia salariatilor in cazul insolvabilitatii angajatorului,
publicata in J.O.C.E. nr. L 283 din 28 octombrie 1980, cu modificarile aduse prin Directiva Parlamentului European
si a Consiliului nr. 2002/74/CE, publicata in J.O.C.E. nr. L 270 din 8 octombrie 2002. A se vedea si Directiva
2002/74/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 septembrie 2002 pentru modificarea Directivei
80/987/CEE a Consiliului privind apropierea legislatiilor statelor membre la protectia salariatilor in cazul insolventei
angajatorului. Pentru amanunte, a se vedea si I.Tr. Stefanescu, loc.cit., p.51. Autorul analizeaza si Conventia
Organizatiei Internationale a Muncii nr. 173 (1992), neratificata de Romania, precum si concordanta directivelor
comunitare cu aceasta conventie internationala.
efectuate de catre institutia de garantie, care sa nu fie inferioare unui nivel socialmente
compatibil cu obiectivele directivei. Prin Directiva nr. 2002/74/C.E.E a fost completata Directiva
nr.80/987/C.E.E cu o serie de dispozitii referitoare la intreprinderile transnationale. In cazul in
care se afla in stare de insolvabilitate o intreprindere avand activitati pe teritoriul a cel putin doua
state membre, institutia competenta sa plateasca creantele salariatilor este cea a statului pe
teritoriul caruia salariatii in cauza isi exercita in mod obisnuit munca lor. Nivelul drepturilor
salariatilor este determinat de legea aplicabila institutiei de garantare competenta sa faca
platile163.
Salariatii pot fi desemnati ca membri ai comitetului creditorilor, in functie de marimea
creantei lor, ori chiar sa-si declare intentia de a participa la reorganizarea debitorului propunand
un plan in acest sens164.

103. Prin „creante izvorate din raportul de munca”, in sensul art. 123 pct.2 din Legea
insolventei, intelegem atit creantele salariale, care izvorasc din raporturi de munca propriu-zise
intre debitor si salariatii acestuia, precum si orice alta creanta a salariatului fata de angajatorul
sau, inclusiv creantele rezultate din litigii de munca sau din pierderea sau reducerea capacitatii de
munca in urma unui accident de munca. Fiind vorba de creante care rezulta din contractul
individual de munca sau din contractul colectiv de munca, si indemnizatiile pentru concediere
colectiva pe care angajatorul se va fi obligat sa le plateasca salariatilor intra in aceeasi categorie a
creantelor izvrite din raporturile de munca.
Legea insolventei a renuntat si la limitarea in timp a vechimii creantelor izvorite din
raportul de munca (vechea reglementare limita priviliegiul salariatilor la nivelul salariului pe
ultimele 6 luni anterioare deschiderii procedurii.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 200/2006, din Fondul de garantare se asigura plata creantelor
salariale care rezulta din contractele individuale si colective de munca incheiate de salariati cu
angajatorii, impotriva carora au fost pronuntate hotarari judecatoresti definitive de deschidere a
procedurii insolventei si fata de care a fost dispusa masura ridicarii totale sau partiale a dreptului
de administrare, denumiti angajatori in stare de insolventa.
Art. 13 din Legea nr. 200/2006 stabileste ca din resursele Fondului se suporta
urmatoarele categorii de creante salariale: salariile restante; compensatiile banesti restante,
datorate de catre angajatori pentru concediul de odihna neefectuat, dar numai pentru maximum
un an de munca (fata de un minim de 6 luni prevazut de cinventie); platile compensatorii
restante, in cuantumul stabilit in contractul colectiv de munca si/sau in contractul individual de
munca; compensatiile restante pe care angajatorii au obligatia de a le plati, potrivit clauzelor
acelorasi contracte (colective si individuale) in cazul accidentelor de munca sau al bolilor
profesionale; indemnizatiile restante, pe care angajatorii au obligatia, potrivit legii, de a plati pe
durata intreruperii temporare a activitatii. Potrivit art. 14 alin. 1, suma totala a creantelor salariale
nu poate depasi cuantumul a trei salarii medii brute pe economie pentru fiecare salariat. Conform
art. 15 alin. 1, creantele salariale prevazute la art. 13, cu exceptia compensarilor pentru concediul
de odihna (care au ca limita maxima un an de munca) se suporta pentru o perioada fixa de 3 luni
calendaristice.
Potrivit art. 16 din Legea nr.200/2006, “creantele izvorate din raporturi de munca, platite
in cazul falimentului, potrivit legislatiei in vigoare, se diminueaza cu sumele achitate din Fondul
de garantare”. Din analiza acestui text legal nu rezulta daca, dupa efectuarea platii, Fondul de

163
A se vedea I. Tr. Stefanescu, loc.cit., p.52.
164
Ipoteza este admisa de Br. Stefanescu, loc.cit., p.28.
garantare se subroga sau nu in drepturile salariatilor, in limita platilor efectuate. Daca plata din
Fondul de garantare ar fi o favoare acordata salariatilor care isi vor fi pierdut locul de munca in
urmarea falimentului angajatorului, atunci platile efectuate de fondul de garantare nu ar fi menite
sa inlocuiasca indemnizatiile platibile de catre angajator, ci s-ar cumula cu acestea. Daca, insa,
platile ar fi efectuate in locul angajatorului, pentru a asigura o plata urgenta a salariilor, plata care
nu ar putea fi efectuata imediat din distribuirile aferente falimentului, atunci este evident ca
Fondul se va subroga in drepturile salariatilor platiti si va avea contra angajatorului o creanta in
acelasi cuantum si de acelasi rang165. In toate cazurile, potrivit art. 17, daca urmare a
redresarii angajatorilor, se pronunta inchiderea procedurii de insolventa de catre judecatorul
sindic, cei in cauza, respectiv angajatorii, trebuie sa restituie in termen de 6 luni sumele suportate
din Fondul de garantare.
Fondul de garantare se constituie, conform Legii nr.200/2006, in baza mai multor
principii, prespectiv : (i) cel al contributivitatii, conform caruia Fondul se constituie pe baza
contributiilor datorate de angajatori; (ii) cel al obligativitatii, potrivit caruia angajatorilor le
revine obligatia legala de a participa la constituirea Fondului; (iii) cel al repartitiei, pe baza
caruia Fondul realizat se redistribuie pentru plata drepturilor salariale datorate de angajatori in
stare de insolventa; (iv) cel al universalitatii, respectiv executarea obligatiei de plata a creantelor
salariale, indiferent de indeplinirea sau neindeplinirea obligatiei de contributie a angajatorilor; al
independentei resurselor gestionate de Fond (care, in consecinta, nu pot fi folosite in alte scopuri
decat pentru plata creantelor salariale); (v) cel al interdictiei aplicarii masurilor asiguratorii sau a
executarii silite asupra Fondului.
Resursele financiare ale Fondului se constituie din: (i) contributia angajatorilor, care
consta in obligatia de a plati lunar o suma pentru Fond, calculate in cota de 0,25% din fondul
total de salarii lunare realizate de salariati (a se observa ca Legea nr.200/2006 a operat, corelativ,
potrivit art. 7, o reducere a cotei contributiei datorate la bugetul asigurarilor pentru somaj de
catre angajatori, care s-a diminuat cu 0,25 puncte procentuale); (ii) venituri reprezentand
dobanzi, majorari de intarziere pentru neachitarea in termenul de plata a contributiei la Fondul de
garantare, precum si alte sume provenite din sume admise de lege; (iii) sume provenite din
recuperarea debitelor create in conditiile Legii nr. 200/2006, altele decat cele provenind din
contributiile la Fond.
Gestionarea Fondului revine, potrivit art. 10 din Legea nr.200/2006, Agentiei Nationale
pentru Ocuparea Fortei de Munca (ANOFM). Stabilirea creantelor salariale si efectuarea platii
acestora se realizeaza de agentiile teritoriale (si a municipiului Bucuresti) pentru ocuparea fortei
de munca, fie la cererea scrisa a administratorului sau a lichidatorului debitorului (angajatorului),
fie la cererea salariatilor angajatorului aflat in stare de insolventa sau a organizatiilor legal
constituite ce reprezinta intersele acestora. In acest din urma caz, salariatii sau organizatiile lor
legal constituite, inainte de a se adresa organizatiei teritoriale, trebuie sa notifice in scris
administratorul sau lichidatorul in vederea efectuarii de catre acestia a demersurilor necesare
pentru plata creantelor salariale.
In aplicarea principiilor directivelor comunitare, art. 20 din Legea nr. 200/2006 dispune
ca, in cazul angajatorului transnational aflat in stare de insolventa, stabilirea cuantumului
creantelor salariatilor care presteaza munca in mod obisnuit pe teritoriul Romaniei si efectuarea

165
In doctrina recenta de dreptul muncii (I. Tr. Stefanescu, loc.cic., p.59) s-a apreciat ca “tinand seama de caracterul
de regula alimentar al creantelor salariatilor, de nevoile lor presante (de subzistenta), legiuitorul accepta ca, inainte
de plata creantelor potrivit art 123 din Legea nr.85/2006, sa se acopere creantele in cauza din Fondul de garantare”,
fara sa rezulte daca exista in acest caz o subrogare a Fondului in drepturile salariatilor platiti.
platii acestora se realizeaza de agentia teritoriala in a carei raza isi desfasoara activitatea
salariatii.

Seactiunea a II-a
Reorganizarea judiciara

§1. Precizari prealabile

104. Nota de fundamentare a proeictului Legii insolventei argumenteaza ca proiectul isi


propunea consolidarea eficienţei procedurii de reorganizare prin: (i) instituirea obligaţiei ca
persoanele îndreptăţite să propună un plan să isi anunte din timp intenţia lor, indicând şi
premizele pe care le au în vedere pentru construirea planului, astfel încât administratorul judiciar
să poată evalua bazat pe elemente concrete şansele de reorganizare; (ii) instituirea obligaţiei
debitorului de a consulta creditorii atunci când preconizeaza participarea lor la realizarea
planului; (iii) îmbunătăţirea sistemului de vot, prin stabilirea unor grupe de vot care să reflecte
interesul creditorilor în procedură, prin eliminarea unor grupe de creditori sau prin eliminarea
condiţiei de acceptare a planului de către 50% dintre creditori; (iv) clarificarea conceptului de
reorganizare, demers pentru care legea a prevazut expres faptul că planul va putea prevedea fie
restructurarea şi continuarea activităţii debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea acestuia,
fie o combinaţie a celor două variante de reorganizare, lichidarea parţială sau totală fiind
realizată conform prevederilor art. 114-119 din lege.
Asa cum am aratat si supra, Legea insolventei incurajeaza debitorul sa ceara sau sa fie de
acord cu deschiderea procedurii, in timp ce creditorul este descurajat sa faca acelasi demers.
In schimb, situatia este diametral opusa in privinta reorganizarii.
Debitorul este fie descurajat sa ceara reorganizarea, fie restrictionat sever in privinta
indrituirii sale de a cere reorganizarea. Atentia legiuitorului se orienteaza prioritar catre
eventualul plan de reorganizare propus de administratorul judiciar sau de catre creditori. Este
rezonabila asertiunea ca, daca o intreprindere insolventa are, totusi, sanse de restructurare, atunci
aceasta intreprindere trebuie sa treaca sub controlul altcuiva decit debitorul, intrucit debitorul si-a
adus intreprinderea in stare de insolventa si nu mai beneficiaza de increderea creditorilor ca se va
redresa prin forte proprii sau atrase. De aici si reticenta legii fata de intentia sau planul de
reorganizare ale debitorului.
Debitorul onest, atit cu creditorii sai, cit si cu sine insusi, va cere deschiderea procedurii
insolventei cind insolventa este iminenta, daca exista sanse de reorganizare judiciara, caz in care,
practic, va recunoaste criza in care se afla si isi va avertiza creditorii asupra iminentei catastrofei,
cerindu-le sansa reorganizarii judiciare. Daca starea de insolventa s-a instalat déjà, este de
presupus ca si sansele unei reorganizari s-au diminuat catre disparitie, iar debitorul onest va cere
direct falimentul.
In orice caz, trebuie observat ca reorganizarea judiciara, in sine, este o modalitate
exceptionala a procedurii. Majoritatea covirsitoare a cazurilor de insolventa se traduc prin
proceduri simplificate de faliment, fie pentru ca legea prevede deschiderea procedurii direct ca
faliment stricto sensu (comercianti persoane fizice, societati dizolvate), fie pentru ca legea
prevede falimentul dupa o scurta perioada de observatie, fara posibilitatea reorganizarii (societati
fantoma, societati fara bunuri, societati fara activitate etc., adica imens de multele cazuri de
IMM-uri care fie nu au facut fata concurentei, fie au scurtcircuitat mediul de afaceri si, pentru
acest motiv, trebuie sa fie eliminate din acest mediu)166.

§2. Persoanele indrituite sa propuna un plan

105. Legea insolventei stabileste, in art. 94, trei categorii de persoane indrituite sa
propuna un plan, respectiv, debitorul, administratorul judiciar si unul sau mai multi creditori care
detin separat sau impreuna un minim de 20% din valoarea totala a creantelor inscrise in tabelul
definitiv al creantelor. Un plan poate fi propus si de doua dintre categoriile de persoane
indrituite, in colaborare.
Dreptul de a propune un plan este limitat de lege in raport de fiecare dintre cele trei
categorii de persoane indrituite. Astfel : (i) debitorul va putea propune un plan de reorganizare in
30 de zile de la afisarea tabelului definitiv de creante167, dar numai dupa prealabila aprobare de
catre adunarea generala a actionarilor/asociatilor168 si numai daca nu ii este interzisa sau refuzata
reorganizarea; (ii) administratorul judiciar poate propune un plan in acelasi interval de timp, dar
numai daca si-a manifestat aceasta intentie in raportul « cauzal », raport in care a indicat
posibilitatea reorganizarii debitorului ; (iii) creditorii pot propune un plan in acelasi interval de
timp, daca si-au manifestat aceasta intentie fie prin cererea de deschidere a procedurii, fie, in
cazul celorlalti creditori, pana la adoptarea raportului « cauzal » si daca detin cel putin 20% din
valoarea creantelor cuprinse in tabelul definitiv.

166
De altfel, intr-una dintre variantele initiale ale proiectului se propunea chiar renuntarea la reorganizarea judiciara
in favoarea unor masuri extrajudiciare de preventie a insolventei, dupa modelul societatilor din domeniul bancar.
167
In doctrina (Br. Stefanescu, loc.cit., p.23) s-a spus ca debitorul nu ar mai avea dreptul de a propune un plan
inainte de afisarea tabelului definitiv, asa cum era posibil in reglementarea anterioara. Considera ca nimic nu se
opune ca planul sa fie depus inainte de termenul fixat de lege, care este un termen de decadere, si nu un termen
prohibitiv. De altfel, asa cum se va arata mai jos, este chiar indicat ca debitorul sa depuna, odata cu cererea de
deschidere a procedurii, un plan propriu-zis de reroganizare si nu numai o descriere sumara a directiilor
reorganizarii, asa cum cere expres legea.
168
Indirect din acest text ar rezulta ca, in cazul celorlalte persoane juridice, carora nu le este interzisa reorganizarea,
o asemenea aprobare prealabila nu ar fi necesara.
106. Debitorul poate propune un plan daca, pe de o parte, indeplineste conditiile formale
pozitive prevazute in Legea insolventei si, in acelasi timp, nu este oprit de la un astfel de demers
de un impediment legal.
Conditiile de forma ale reorganizarii pretinse de debitor se refera atit la forma si termenul
depunerii cererii (intentiei) de reorganizare, cit si la formalitatile si termenul de depunere ale
planului insasi. Astfel :
(i) intentia de reorganizare se depune fie odata cu cererea de deschidere a procedurii, fie
in termen de 10 zile de la inregistrarea cererii; daca cererea de deschidere a procedurii a apartinut
creditorilor, atunci intentia de reorganizare se depune in termen de 10 zile de la data deschiderii
procedurii, cu conditia insa ca debitorul sa nu fi contestat ca ar fi fost in stare de insolventa;
(ii) intentia de reorganizare se formuleaza sub forma unei declaratii prin care debitorul isi
arata intentia de a formula un plan de reorganizare, declaratie in care va antama fie restructurarea
activitatii, fie lichidarea, in tot sau in parte, a averii, in vederea stingerii datoriilor sale; la
declaratia de intentie, debitorul va trebui sa ataseze si o “descriere sumara” a modalitatilor pe
care le are in vedere pentru reorganizarea activitatii;
(iii) planul in sine poate fi depus fie odata cu cererea de deschidere a procedurii, fie
ulterior deschiderii procedurii, dar nu mai tirziu de 30 de zile de la data afisarii tabelului definitiv
al creantelor; depunerea planului in acelasi timp cu cererea de deschidere a procedurii nu numai
ca denota seriozitate din partea debitorului (care se prespune ca, inainte de deschiderea
procedurii, a negociat cu creditorii principali, cu sindicatul si cu potentialii investitori), dar este
si un demers care poate da celeritate procedurii, intrucit pot fi scurtate la maxim termenele
procedurale si, implicit, perioada de observatie, care este o perioada de asteptare si de sacrificii
atit pentru debitor, cit si pentru creditori;
(iv) planul de reorganizare judiciara a unei societati comerciale trebuie aprobat in
prealabil de adunarea generala a asociatilor/actionarilor169; a se observa ca, in cazul societatilor
pe actiuni, cererea de deschidere a procedurii este semnata de reprezentantul legal al debitoarei
dar este aprobata, in prealabil, de consiliul de administratie al societatii iar daca debitorul
intentioneaza sa propuna un plan de reorganizare, acesta trebuie aprobat in prealabil de adunarea
generala a actionarilor; asadar, in cazul societatilor pe actiuni, daca debitorul intentioneaza sa
depuna planul de reorganizare odata cu cererea de deschidere a procedurii, este necesara atit
aprobarea cererii de deschidere a procedurii de catre consiliul de administratie, cit si aprobarea
planului de reorganizare de catre adunarea generala a actionarilor, in acelasi timp.
Impedimentele la reorganizarea solicitata de debitor sunt multiple. Astfel, debitorului
a carei afacere a mai facut in cei 5 ani anteriori obiectul unui reorganizari, nu i se permite
reorganizarea judiciara (art. 30 si art. 94 alin.4 din Legea insolventei). La fel, debitorul care a
fost condamnat170 sau ai carui administratori, directori si/sau asociati au fost condamnati pentru
bancruta frauduloasa si alte infractiuni economice prevazute de art. 94 alin.4 din Legea
insolventei nu i se permite reorganizarea. De asemenea, debitorul trebuie sa ceara in termen
deschiderea procedurii, sub sanctiunea considerarii cererii sale ca fiind tardiva, cu tot cortegiul
de consecinte neplacute ale tardivitatii cererii, inclusiv refuzul dreptului de a cere
reorganizarea171. Daca, in cazul judecarii cererii creditorului de deschidere a procedurii, debitorul
169
Cerinta nu trebuie extrapolata la celelalte situatii in care se propune un plan de reorganizare a unui debitor
societate comerciala (planul propus de administratorul judiciar si planul propus de creditori).
170
Textul art. 94 alin.4 din Legea insolventei are in vedere doar debitorul persoana juridica, nu si debitorul persoana
fizica, intrucit acesta nu poate cere reorganizarea judiciara, fiind supus direct falimentului.
171
Unii autori contesta justetea sanctiunii trecerii la faliment fata de debitorii onesti care nu si-au declarat in termen
intentia de reorganizare. A se vedea I. Adam, C. N. Rusu, op.cit., p.261.
contesta ca ar fi in stare de insolventa si ulterior, contestatia i se respinge, atunci debitorului nu i
se mai permite sa ceara reorganizarea judiciara. In fine, sanctiunea nedepunerii in termenul legal
a actelor si informatiilor prevazute de art. 28 trecerea la faliment in procedura simplificata, asa
cum rezulta din art. 28 alin.2 din Legea insolventei. Textul legal dispune ca omisiunea depunerii
actelor in termen va fi considerata o “recunoastere a starii de insolventa a patrimoniului”
debitorului (din nou sintagma gresita de la art. 3 pct.6), cu consecinta trecerii la procedura
simplificata. In realitate, insasi cererea de deschidere a procedurii este o recunoastere a starii de
insolventa, asa cum s-a vazut in cap. III si cap.V, iar procedura simplificata se deschide si ea, ca
si procedura generala, pe baza recunoasterii starii de insolventa. Intentia art. 30 este aceea de a-l
opri pe debitor de la a formula o cerere de reorganizare judiciara, pentru a-l sanctiona pentru
faptul ca, desi i s-a acordat in trecut sansa reorganizarii, nu a profitat sau nu a fost demn de
aceasta sansa, ajungind din nou in insolventa. Cel putin aparent, acest impediment la
reorganizare nu se extinde si la celelate persoane indrituite sa propuna un plan de reorganizare a
debitorului (administrator judiciar, creditor). Dar art. 1 alin.2 lit.f) impune, totusi, trecerea la
faliment in procedura simplificata, daca debitorul se afla in situatia de la art. 30, negind si
celorlalti potentiali titulari ai dreptului de a propune un plan sansa de a incerca reorganizarea
judiciara a debitorului. Intre art.30 si art. 1 alin.2 lit.f) din Legea insolventei exista, cel putin
aparent, o contradictie. Intentia legiuitorului este insa evident aceea ca, daca debitorul a mai
facut obiectul unei proceduri de reorganizare in cei 5 ani anteriori datei hotaririi de deschidere a
procedurii, intreprinderea sa este condamnata la faliment. Cu totul alta este situatia debitorului
care a fost condamnat pentru “falsificare” sau pentru infranctiuni prevazute de Legea nr.21/1996
a concurentei (infractiunea poate fi savirsita inclusiv de debitorul persoana juridica) sau a
debitorului persoana juridica ai carui administrator, directori si/sau asociati (??!) au fost
condamnati pentru infractiuni de bancruta, gestiune frauduloasa, inselaciune, delapidare, fals ori
infractiuni prevazute in Legea nr.21/1996 etc., in ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii. In
acest caz, precum si in celelalte situatii in care debitoruli ii este interzis sa ceara reorganizarea,
ceilalti titulari ai dreptului de a propune un plan pot incerca reorganizarea judiciara a debitorului.
In toate situatiile in care debitorului ii este interzis sau oprit sa ceara reorganizarea dar, in
acelasi timp, le este permis administratorului judiciar sau creditorilor sa o ceara, legea creeaza
mijlocul perfect pentru ca intreprinderea debitorului sa fie separate de acesta, intrucit controlul
afacerii debitorului va trece, prin implmentarea planului, la terti investitori sau la creditori.

107. Creditorii pot propune un plan de reoganizare daca detin cel putin 20% din valoarea
creantelor. Legea insolventei are in vedere trei baze diferite de aplicare a acestui procent de 20%.
Astfel :
(i) in cazul prevazut in art. 33 alin.4 teza a doua, procentul de 20% se aplica asupra
totalului masei credale; a se observa ca ne aflam la momentul deschiderii procedurii, cind nu se
stie care va fi totalul masei credale, ci numai valoarea creantelor inscrise in contabilitatea
debitorului si pe care acesta a acceptat sa le arate; fiind vorba de un debitor care contesta ca ar fi
in insolventa, este greu de crezut ca debitorul va fi de accord sa furnizeze la timp aceste
informatii judecatorului-sindic, pentru ca acesta sa poata adopta solutia trecerii la procedura
generala, in loc de trecerea la faliment ca sanctiune aplicata debitorului pentru negarea starii de
insolventa; pe de alta parte, nimic nu garanteaza ca, in urma verificarii creantelor si a solutionarii
contestatiilor la tabelul preliminar, procentul de 20% apreciat de judecatorul-sindic la momentul
deschiderii procedurii va ramine neschimbat; implicit, textul admite o potential falsificare a
vointe creditorilor in sensul evitarii falimentului, mai ales in cazul in care creditorul in cauza este
un afiliat al debitorului;
(ii) in cazul prevazut de art. 94 alin.1 lit.c), procentul de 20% se aplica totalului
creantelor inscrise in tabelul definitiv al creantelor; acest tabel este singurul criteriu care da
indreptatire creditorilor sa participe la procedura si singurul criteriu exact de stabilre a
procentului de 20%;
(iii) in cazul prevazut de art.60 alin.2, procentul de 20% se aplica totalului creantelor
inscrise in tabelul preliminar al creantelor; a se observa ca suntem la momentul raportului
“cauzal”, care trebuie depus in maxim 60 de zile de la data deschiderii procedurii; termenul
raportului, la care se pot adauga prelungirea termenului prevazut pentru notificarea creditorilor si
termenul necesar tinerii adunarii creditorilor, sunt insuficiente pentru a permite elaborarea,
notificarea si afisarea tabelului preliminar, astfel ca este foarte probabil ca, pina la adunarea
creditorilor care voteaza fie trecerea la faliment, fie continuarea procedurii generale, sa nu existe
creditori indreptatiti sa is idea un astfel de vot (??!); desigur ca ne aflam la un moment cu mult
anterior afisarii tabelului definitiv al creantelor, motiv pentru care nu se poate aplica criteriul
prevazut de art. 94 alin.1 lit.c), dar nici criteriul tabelului preliminar nu se poate aplica; in mod
practic, s-ar putea apela la prezumtia din art. 66 alin.3 (creantele necontestate sunt prezumate ca
fiind valabile), in sensul ca totalitatea creantelor prezentate spre a fi admise, precum si a celor
care exista in contabilitatea debitorului sunt prezumate ca acceptate si, deci, totalul lor poate fi
luat in calcul pentru aplicarea porcentului de 20%.
Creditorul petent in cererea de deschidere a procedurii poate propune un plan de
reorganizare chiar si in cazul in care nu detine un asemenea portofoliu de creante fata de debitor,
daca acest creditor isi va fi declarat intentia de reorganizare a debitorului in conditiile art. 31
alin.1 lit.d) din Legea insolventei, precizind, cel putin la nivel de principiu, modalitatea in care
intelege sa participe la reorganizare. Acest creditor va putea, totusi, sa propuna un plan de
reorganizare, chiar si in lipsa unei astfel de declaratii formulate odata cu cererea de deschidere a
procedurii, daca, singur sau impreuna cu alti creditori, detine un minim de 20% din valoarea
creantelor.
In conditiile art. 60 alin.2 din Legea insolventei, creditorii care detin cel putin 20% din
totalul creantelor inscrise in tabelul preliminar al creantelor contra debitorului pot bloca trecerea
la faliment anuntindu-si intentia de a propune un plan de reorganizare, chiar daca administratorul
judiciar propune, in raportul sau “cauzal”, trecerea la faliment. Si acesti creditori pot propune un
plan de reorganizare in termenul legal, de 30 de zile de la afisarea tabelului definitive al
creantelor. Daca creditorii respectivi sunt persoane afiliate debitorului sau care actioneaza in
mod concertat cu debitorul in scopul tergiversarii trecerii la faliment, ceilalti creditori, in
adunarea creditorilor convocata special pentru analiza raportului “cauzal”, vor putea vota, iar
judecatorul-sindic va putea decide, totusi, trecerea la faliment, constatind ca intentia de
reorganizare este falsa sau manifesta un abuz de drept.
A se observa ca, in mod cu totul exceptional (dar si total suprinzator fata de scopul
procedurii simplificate), in cazul in care, in procedura simplificata, administratorul judiciar sau
creditorii “descopera” ca intreprinderea debitorului are, totusi, sanse de redresare, ei pot bloca
trecerea la faliment, in conditiile prevazute de art. 54 alin.1 din Legea insolventei, provocind
continuarea perioadei de observatie si, implicit, o potentiala reorganizare judiciara pe baza unui
plan depus fie de administratorul judiciar, fie de creditori, fie de ambele persoane indrituite sa
propuna un plan, in colaborare.
In functie de modalitatile de realizare a planului, se poate pune problema unor modificari
ale actelor constitutive ale debitorului. Asa cum se stie, in mod obisnuit, modificarea actelor
constitutive este de competenta adunarii generale a actionarilor/asociatilor, in mod exceptional o
astfel de modificare putind fi dispusa printr-o hotarire judecatoreasca (art. 204 din Legea
societatilor comerciale). Chiar si in cazul procedurii de reorganizare, in mod obsinuit actionarii
sau asociatii sunt chemati sa decida, in adunarea generala, asupra diferitelor chestiuni ce tin de
realizarea planului, dar care presupun modificari ale actelor constitutive ale societatii. Dar, in
conditiile art. 95 alin.7 din Legea insolventei, actele constitutive ale societatii pot fi modificate,
fara acordul asociatilor sau actionarilor acesteia, prin planul propus de creditori, daca, in mod
cumulativ, (i) planul concurent al debitorului ofera o recuperare mai redusa a creantelor
debitorului172 (ii) in caz de faliment, asociatilor/actionarilor debitorului nu li s-ar cuveni nimic
din distribuire; (iii) asociatii/actionarii debitorului refuza sa participe la planul propus de
creditori. Inregistrarea mentiunii de modificare a actelor constitutive se va face, in acest caz, in
baza hotaririi de confirmare a planului de catre judecatorul-sindic. Asadar, in acest caz,
modificarea actelor constitutive este decisa, practic, de creditori, cu confirmarea judecatorului-
sindic. Controlul societatii trece, in acest fel, in totalitate la creditori, inclusiv sub raportul
controlului decizional in adunarea generala a actionarilor.
Dispozitia citata este un aspect particular al unei institutii mai vaste, reglementata pentru
prima data in legislatia noastra prin Legea insolventei. Este vorba despre preluarea prin
procedurile de insolventa.
Principiile guvernarii corporatiste impun responsabilizarea managementului societatii, in
interesul prioritar al actionarilor si al celorlalte persoane care graviteaza in jurul societatii
(salariati, creditori sau clienti dependenti intr-o mai mare sau mai mica masura de societate,
comunitate locala, fisc, denumiti in teoria guvernarii corporatiste stakeholders). Legea sau
statutul societatii trebuie sa permita controlul managementului, iar acesta trebuie structurat,
conform principiilor guvernarii corporatiste, pe mai multe paliere (prin consiliul de administratie
sau de supraveghere, prin jocul concurentei comerciale, prin mecanismele pietei de capital, prin
procedurile de insolventa).
Piaţa de capital, prin reglementarile si infrastructura sa, pune la dispoziţia investitorilor
un mecanism important de control care le dă posibilitatea să-şi lichideze rapid investitiile, fie
prin refuzul de a mai finanta proiectele de restructurare sau dezvoltare a activitatii emitentului
care presupun majorari de capital social, deci noi emisiuni de titluri, fie prin lichidarea stocului
de actiuni sau alte titluri detinute, in cazul in care si-au pierdut increderea in managementul
emitentului. Refuzul finantarii din partea investitorilor reprezintă o presiune considerabilă pentru
manageri, fiind foarte dificil ca societatea să strângă un capital suplimentar de la terti. De
asemenea, pierderea increderii in managementul emitentului poate declansa mecanismele de
preluare ostila (hostile take-over). O societate cu activitate slabă din cauza managementului
ineficient poate fi dobândită de către investitorii care şi-au dat seama de adevăratul său potenţial,
care ulterior preluarii vor restructura societatea pentru a opera activitatea acesteia in conditii de
eficienta sau a o revinde in profit. Preluările implică achiziţionarea acţiunilor unei societăţi de
către o alta, în schimbul numerarului sau al dividendelor societăţii achizitoare si nu trebuie
confundata cu fuziunea sau divizarea, care reprezinta preluarea sau transferul pe cale amiabila,
de intelegere intre actionarii societatilor in cauza, a activelor si pasivelor societatii care urmeaza

172
Daca nu exista un plan concurent al debitorului, atunci prima conditie a aplicabilitatii reglementarii citate nu se
mai cere. A decide altfel ar insemna sa intepretam textul in sensul in care sa nu se aplice, ceea ce este prohibit de
regulile de intepretare juridica.
sa dispara ca efect al fuziunii sau divizarii. In locul implicarii active a investitorilor dispersati in
supravegherea si controlul societatii cotate, preluarile, care presupun achizitionarea pachetului
majoritar de actiuni, ofera solutia implicarii directe in controlul societatii, inclusiv prin
schimbarea echipei manageriale.
Amenintarea cu preluarea forteaza administratia in functie sa actioneze in interesul
actionarilor, prin maximizarea valorii firmei. In special pe pietele de capital din Statele Unite si
Marea Britanie functioneaza adevarate pieţe pentru controlul societăţilor cotate. Controlul
societatilor cotate este supus licitării permanente. De altfel, pe aceste piete dezvoltate de capital
exista adevarati « vinatori de control », specializati in preluari urmate de revinzarea cu profit a
pachetelor de control dupa ce societatea preluata va fi fost restructurata. Scaderea increderii in
managementul societatii duce la scaderea valorii societatii. Preluarea se justifica in cazul in care
valoarea firmei scade nu din cauza lipsei perspectivelor, ci din cauza ineficientei
managementului, caz in care e necesara o noua administraţie care sa readuca valoarea societatii
la potentialul sau firesc. Dupa re-eficientizarea societatii, pachetul de control poate fi re-vindut,
cu profit. De aceea, ameninţarea cu preluarea încurajează administraţia să acţioneze în interesul
acţionarilor prin maximizarea valorii firmei.
Preluările sunt, totusi, mecanisme costisitoare de înlocuire a administraţiei şi de
îndreptare a neajunsurilor administrative. Ele subminează atât administraţia firmei achizitoare,
cât şi pe cea a firmei vizate, şi nu sunt automat aducatoare de îmbunătăţiri ale rentabilităţii
societăţii. Experienta anilor optzeci a facut ca oferta de preluare sa fie vazuta ca o modalitate
foarte directa si costisitoare de a inlocui citiva administratori incompetenti, care ar fi putut fi
obtinuta mai eficient prin mijloace de control intern. Preluările reflectă numai interesele
acţionarilor. Achiziţiile se produc pe baza unor licitaţii care urmăresc maximizarea valorii
acţiunilor societăţii vizate. Nu se iau în considerare interesele furnizorilor, cumpărătorilor,
angajaţilor sau alt altor mandatari.
Pentru ca mecanismul preluarii sa poata functiona eficient, investitorii trebuie, totusi sa
beneficieze, in vederea atingerii acestui scop, de o piata a valorilor mobiliare solida si eficienta,
pe care circula titluri cu un grad mare de lichiditate. Or, aceasta piata este inca in stadiul
incipient la noi, fapt pentru care este cert ca eficienta unei astfel de afaceri, cel putin in acest
moment, ar fi scazuta. Este deja o oportunitate pierduta societatile de stat cotate pe fosta piata
extrabursiera, unde asemenea masuri ar fi putut duce la restructurare si eficienta. Statul roman a
preferat insa privatizarile, a caror efecienta, pe ansamblu, este discutabila. In prezent, aceste
societati sunt supuse unui masiv proces de delistare. In Romania, piata pentru controlul
corporatiilor (piata preluarilor) este aproape inexistenta, datorita concentrarii structurilor de
putere si lichiditatii scazute a pietelor. In plus, reglementarile referitoare la preluare nu sunt
clare, fiind foarte frecvent schimbate, sub masca armonizarii cu reglementarile europene. Totusi,
aceasta piata se poate dezvolta in cadrul fazei post-privatizare de realocare de capital si
restructurare. Este esential ca mecanismele de monitorizare si control sa fie intarite pentru a
preveni tranzactiile abuzive, delictele de initiat si manipularea pietei.
Controlul managementului poate fi exercitat de investitorii « externi » si prin
intermediul procedurilor de insolventa.
Gradul de indatorare a intreprinderii este un instrument de control, deoarece indatorarea
limitează libertatea de administrare şi conducere. Creditorii, mai ales bancile si creditorii
bugetari care acorda intreprinderii in cauza esalonari, refinantari sau ajutoare de stat, impun
debitorului, intr-o maniera foarte severa, o conduita foarte stricta. Bancile, spre exemplu, impun
ca toate operatiunile de incasari si plati ale debitorului lor, atit cele curente, cit si cele
neobisnuite, sa se desfoasare prin conturi deschise de debitor la aceste banci. Aceste restrictii se
impun pentru necesitatea ca banca sa aiba o continua monitorizare a operatiunilor debitorului si,
in caz de nevoie, pentru ca banca sa-si traga din cont, prin debitare automata, sumele pe care
debitorul i le datoreaza. In caz de nerespectare a obligatiilor impuse de creditori, creantele
acestora devin scadente imediat, dindu-le dreptul la executare silita sau, dupa caz, la deschiderea
procedurii insolventei. Controlul afacerii debitorului este, practic, in miinile acestor creditori,
intrucit operatiunile financiare sunt in permanenta monitoarizare a acestora si sub amenintarea cu
executarea silita sau cu falimentul, orice act sau operatiune importanta a debitorului fiind supusa
unei aprobari prealabile din parte bancii173. Atâta timp cât debitorul îşi achită principalele
obligaţii ce decurg din datorii, controlul asupra sa rămâne în mâinile acţionarilor şi ale
administraţiei. Dacă o firmă nu îşi îndeplineşte obligaţiile, atunci controlul este transferat de la
acţionari la creditori, nu numai din momentul deschiderii procedurii ci si dinainte de deschiderea
procedurii, din perioada in care debitorul era doar in starea prealabila insolventei si incheia
conventii cu creditorii de genul celor mai sus exemplificate. Creditorii sunt cei care controleaza
afacerea debitorului, in modalitatea controlului si supravegherii activitatii acestuia din perioada
prea-insolventa, sau prin intermediul managerilor procedurilor de insolventa, in perioada de
insolventa. Intr-adevar, activitatea managerilor procedurilor de insolventa este controlata, sub
raport jurisdictional, de judecatorul-sindic, iar sub raport “comercial”, de adunarea creditorilor si
comitetul creditorilor.
Procedura insolventei poate antama si raspunderea, patrimoniala sau penala, a
managerilor societatii, daca acesteia se fac vinovati de aducerea societatii in stare de insolventa.
“Amenintarea” cu o astfel de perspectiva poate impune, sub raport psihologic, un control al
activitatii manageriale, o prudenta de bonus pater familias in gestiunea afacerilor firmei. Dar
aceasta modalitate de control isi poate dovedi eficienta doar atunci cand la baza deciziilor
manageriale stau criterii de concurenta, iar falimentul este perceput ca o masura tot atat de
normala ca si decesul persoanei fizice. Legislatia romana a falimentului este rareori aplicata
marilor companii, datorita, spre exemplu, multiplelor exceptari legale aplicabile societatilor de
stat privatizabile. Pe de alta parte, legislatia si practica judiciara din Romania lasa la indemina
debitorului o intreaga varietate de modalitati de a evita sau deturna procedurile colective de la
scopul lor legitim.
Insolventa este o provocare, mai ales in cazul marilor firme insolvabile care reprezinta
o sursa de locuri de munca si o puternica infrastructura sociala in zonele respective. Protectia
drepturilor creditorilor este mecanismul de baza care da posibilitatea intaririi constrangerilor
bugetare. Debitorii ar trebui sa fie convinsi ca ei vor trebui sa faca fata obligatiilor pentru a face
dovada unui comportament responsabil. Creditorii ar trebui de asemenea sa aiba siguranta ca-si
pot recupera creantele pentru a putea pune la dispozitia societatilor comerciale capitalul de
imprumut respectiv. In ciuda unei cresteri a capacitatii de imprumut a bancilor si a credibilitatii
sectorului privat, finantarea imprumuturilor corporatiste va ramane la un nivel scazut daca nu va
exista o protectie suficienta a drepturilor creditorilor. In caz de insolventa, atunci cind
restructurarea esueaza, trecerea automata si rapida la faliment in vederea lichidarii se impune,
pentru a permite anticiparea mecanismelor falimentului si transformarea falimentului intr-o
amenintare credibila.

173
Banca nu se poate, insa, implica in managementul debitorului si nici nu poate depasi limitele rezonabile ale
controlului si supravegherii, intrucit risca o raspundere pentru datoriile debitorului in calitate de conducator de fapt
al afacerii acestuia, in baza art. 138 din Legea insolventei.
Preluarile ostile prin piata de capital sunt putin probabile in Romania, in prezent, dar pot
fi organizate preluari ostile mult mai energic si cu mult mai multa frecventa in procedurile de
insolventa. Cele doua modalitati utilizabile in acest scop sunt preluarea prin plan de reorganizare
si preluarea prin lichidarea in bloc174. Cele doua tipuri de preluari sunt ostile fata de
debitor/actionarii sai majoritari, dar fata de creditori, care controleaza firma aflata in procedura
de insolventa, sunt preluari amiabile, negociate. Creditorii pot utiliza pentru preluare fie fonduri
proprii (inclusiv creanta cu care sunt inscrisi in tabelul creditorilor), fie fonduri atrase. Creanta
inscrisa in tabelul definitiv se poate converti in actiuni, initiativa venind din partea creditorilor175.
Reorganizarea propusa de debitor are, oricum, foarte mici sanse in practica, intrucit el
este in insolventa, deci intr-o stare de minima credibilitate din partea creditorilor si a mediului de
afaceri, iar reorganizarea propusa de administratorul judiciar se bazeaza fie pe investitii ale
tertilor, fie pe aranjamente cu creditorii, foarte rar fiind bazate pe noi angajamente financiare ale
actionarilor existenti ai debitorului. De aici concluzia ca creditorii interesati in preluarea afacerii
debitorului au cale libera si facila catre acest final. Mecanismele procedurii insolventei nu
trebuie, insa, utilizate abuziv in scopul facilitarii unor preluari ale controlului. Practica a aratat ca
diverse scheme dubioase au implicat actionari semnificativi, manageri externi si uneori chiar si
creditori in actiuni care au condus firme care nu erau realmente insolvabile la situatia de a fi
declarate in faliment.

108. Administratorul judiciar este si el o persoana indrituita sa propuna un plan de


reorganizare, desi calitatea sa de organ al procedurii, care este tinut de obligatia de impartialitate,
ar putea fi pusa in discutie, atit la sustinerea planului, cit si la implentarea sa. Chestiunea este
delicata, mai ales ca, pentru realizarea planului, administratorul este remunerat cu un onorariu de
succes aplicabil asupra sumelor distribuite creditorilor. O situatie deosebita poate apare in cazul
in care judecatorul sindic decide, in baza art. 98 alin.3 teza a doua, sa ceara unui practician in
insolventa sa evalueze sansele unui plan de reorganizare propus de administratorul judiciar. Daca
evaluarea va fi defavorabila, administratorul judiciar este expus schimbarii, fie in perioada de
observatie (pentru cazul in care un alt plan concurent este inca posibil), fie ca urmare a trecerii la
faliment, motiv pentru care judecatorul-sindic ar trebui sa aiba retineri in a numi un astfel de
evaluator, pentru a nu pune administratorul judiciar, specialist in insolventa si el, ca si
evaluatorul numit de judecatorul-sindic, intr-o astfel de situatie nedorita.
Din art. 59 alin.3 din Legea insolventei rezulta ca, in raportul sau „cauzal”,
administratorul judiciar trebuie sa isi manifeste o pozitie ferma referitoare la sansele
reorganizarii. Daca raportul arata ca activitatea debitorului poate fi redresata pe baza de plan,
atunci in acelasi raport el va trebui sa precizeze fie ca recomanda planul propus de debitor, la
intocmirea caruia colaboreaza sau nu cu debitorul, fie ca intentioneaza sa propuna un alt plan,
“singur” sau impreuna cu unul sau mai multi creditori. In caz contrar, se va trece la faliment,
omisiunea pronuntarii asupra reorganizarii putind fi sanctionata cu inlocuirea administratorului
judiciar cu un alt lichidator provizoriu. Trecerea la faliment poate fi blocata doar in ipoteza in

174
In acest caz nu se « cumpara » societatea, ci activele sale patrimoniale, libere de orice sarcini, ipoteci si datorii.
Vinzarea in bloc se aproba de catre creditori, cu majoritatile cerute de lege. Vinzarea in bloc presupune active in
stare functionala. Asadar, se vind fie intreprinderea (afacerea) debitorului, fie parti din ea. Cumparatorul poate sa
vrea activele pentru orice scop, inclusiv pentru a schimba total destinatia acestora, dar afacerile mari, specializate,
nu se cumpara pentru a fi demolate, ci pentru a fi operate in continuare sau pentru a fi revindute. Este vorba, deci, tot
de o preluare, iar investitorii interesati pot fi concurenti ai debitorului, fonduri de venture capital etc.
175
Planul propus de debitor/administratorul judiciar nu poate duce la conversia creantei in actiuni, fara acordul
creditorilor.
care creditorul/creditorii care detin cel putin 20% din creantele inscrise in tabelul preliminar al
creantelor isi manifesta intentia de a depune un plan (art. 60 alin.2) sau in ipoteza in care, intre
timp, s-a confirmat un plan de reorganizare (art.60 alin.4)176.
Un raport asemenator este prevazut si la art. 54 din Legea insolventei, cu exceptia
faptului ca termenele implicate sunt mai reduse, intrucit se presupune ca debitorul ar trebuie sa
treaca la faliment in procedura simplificata. Ca si in procedura generala, insa, si in acest caz
raportul administratorului judiciar poate propune intrarea in faliment sau continuarea perioadei
de observatie din procedura generala, ceea ce este cu totul paradoxal. A se observa ca, prin
raportul pe care trebuie sa il depuna in baza art. 54 din Legea insolventei (raport denumit si
“raportul de 30 de zile”, pentru a fi diferentiat de raportul „cauza”), administratorul judiciar
poate face reversibila starea de faliment in procedura simplificata, din moment ce el poate
propune “continuarea perioadei de observatie din procedura generala”. Perioada de observatie
are ca efect si indrituirea debitorului, a administratorului judiciar si a creditorilor de a propune un
plan, ceea ce, in mod evident, rastoarna principiile acceptate ca stind la baza reglementarii
referitoare la falimentul simplificat.
Administratorul judiciar poate utiliza, pentru finantarea executarii planului, fonduri din
vinzarea de active excedentare, majorari de capital social (aporturi noi de la actionarii
debitorului), fuziuni sau divizari, dar si finantari de la terti, cum ar fi fondurile de investitii cu
capital de risc (venture capital).

§3. Continutul minim al planului

109. Planul de reorganizare trebuie sa contina, in esenta, informatii relative la debitor, la


managementul acestuia si la actionarii sai semnificativi, prezentarea activului, evaluarea
patrimoniului, sursele de finantare pe perioada reorganizarii, previziunea situatiilor financiare
(cash flow) si programul de plata a creantelor in perioada de reorganizare.
Din definitia planului de reorganizare, prevazuta de art. 3 pct. 20 din Legea insolventei,
rezulta ca planul ar trebui sa prevada, impreuna sau separat, (i) restructurarea operationala sau
financiara a debitorului, (ii) restructurarea corporativa a debitorului prin modificarea structurii de
capital social si (iii) restringerea activitatii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului.
Art. 95 din Legea insolventei este, insa, mult mai vast, textul preconizind un numar de
indicatii obligatorii ale planului, un program de plata a creantelor, o serie de mentiuni obligatorii
ale planului si, in fine, mai multe alternative de realizarea a planului.
Indicatiile obligatorii ale planului sunt :
(i) perspectivele de redresare in raport cu posibilitatile si specificul activitatii debitorului, cu
mijloacele financiare disponibile si cu cererea pietei fata de oferta debitorului ;
(ii) modalitatea de selectie, desemnare si inlocuire a administratorilor si directorilor ;
(iii) programul de plata a creantelor, definit de art. 3 pct.22 ca fiind « tabelul de creante
mentionat in planul de reorganizare care cuprinde cuantumul sumelor pe care debitorul se obliga
sa le plateasca creditorilor, prin raportare la tabelul definitiv de creante si la fluxurile de numerar
aferente planului de reorganizare, […] precum si termenele la care debitorul urmeaza sa
plateasca acester sume ». Programul de plata a creantelor, confirmat odata cu intregul plan de
176
Ipoteza este complet absurda, intrucit un plan de reorganizare nu poate fi depus decit dupa afisarea tabelului
definitiv. Pentru a intra in procedura de confirmare, planul trebuie depus, iar depunerea planului se situeaza, de
obicei, la un moment ulterior afisarii tabelului definitiv, mai précis, in cele 30 de zile ulterioare. Chiar daca planul
este depus mai devreme, votul asupra sa nu poate fiind dat decit de catre debitorii care sunt inscrisi in tabelul
definitiv. Cu atit mai putin un plan poate fi confirmat in cele 60 de zile de la data deschiderii procedurii.
reorganizare, nu este altceva decit un tabel definitiv al creantelor modificat. Termenele de plata
din programul de plata sunt esentiale intrucit depasirea acestora poate insemna esecul planului de
reorganizare, judecatorul-sindic putind dispune trecerea la faliment daca aceste termene sunt
depasite.
Planul trebuie sa contina urmatoarele mentiuni obligatorii :
(i) categoriile de creante care nu sunt defavorizate ; votul creditorilor care fac parte din
aceasta categorie este prezumat favorabil planului, intrucit instituirea reorganizarii judiciare nu ii
prejudiciaza pe creditorii in cauza ;
(ii) tratamentul categoriilor de creante defavorizate ; notiunea de « categorie de creanta
defavorizata » este definita de art. 3 pct.21, conform caruia se prezuma a fi defavorizata
categoria de creante pentru care planul prevede o modificare, in sensul reducerii cuantumului, al
garantiilor si al altor accesorii, al reesalonarii sau al reducerii valorii actualizate a creantei sub
valoarea admisa in tabelul definitiv al creantelor ; a se observa ca legea vorbeste de categoria de
creante, si nu de creanta concreta, ceea ce inseamna ca modificarile creantei exemplificate de art.
3 pct.21 se pot aplica numai unei clase (categorii) de creante in mod egalitar, fiind interzisa
modificarea unei creante concrete in alte conditii decit cele aplicate in mod generic categoriei din
care face parte creanta respectiva.
Planul va trebui sa specifice in detaliu « masurile adecvate » de aplicare a sa.
Legea insolventei prevede, in art. 95 alin.6, un numar foarte mare de potentiale « masuri
adecvate ». Dintre aceste « masuri adecvate», unele sunt, in realitate, consecinte generice ale
reorganizarii (pastrarea conducerii afacerii sale de catre debitor, sub controlul si supravegherea
administratorului judiciar177), altele sunt interdictii ale unor operatiuni [lit. K – « planul de
reorganizare nu poate prevedea conversia creantelor bugetare in titluri de valoare » ; lit.L, lit.a) –
« prohibirea emiterii de actiuni fara drept de vot »], altele sunt explicatii ale unei masuri propriu-
zise de realizare a planului (lit. F – « lichidarea partiala sau totala a activului debitorului in
vederea executarii planului se face potrivit art. 116-120 », adica textele referitoare la lichidare in
cadrul procedurii falimentului), iar altele sunt obligatii impuse unor terti (lit. L, cu referire la
persoanele prevazute la lit. C si lit. D, adica la persoanele catre care se transmit active sau la
societatea care rezulta din fiziune).
In realitate, planul trebuie sa prevada alternativ, ca masuri de realizare a sa :
(i) continuarea activitatii debitorului prin restructurarea operationala si/sau financiara a
debitorului, schimbarea actionariatului sau modificarea capitalului social; reducerea capitalului
social poate fi necesara pentru “scoaterea” pierderilor din bilant, urmata de majorarea capitalului
social fie prin noi aporturi ale actionarilor existenti, fie prin noi aporturi ale unor terti investitor;
emiterea de parti sociale sau actiuni noi reprezinta un efect al noilor aporturi si nu masuri in sine
de realizare a planului, asa cum considera, in mod gresit, legiuitorul, in art. 95 alin.6 lit. J; daca
debitorul este un emitent de valori mobiliare in sensul Legii nr.297/2004 privind piata de capital,
emiterea noilor actiuni este supusa dispozitiilor Legii pietei de capital, inclusiv cele referitoare la
oferta publica de valori mobiliare; “titlurile de valoare” presupuse de implementarea planului pot
fi emise si in favoarea unor creditori, cu conditia ca acestia din urma sa fie de acord cu aceasta
emisiune; acordul creditorilor trebuie sa fie expres si dat in forma scrisa; creantele bugetare nu
pot fi convertite in actiuni ca masura de realizare a planului 178; in lipsa de astfel de masuri de
177
Legea omite, de altfel, sa trateze ipoteza in care fie creditorii, fie administratorul judiciar au propus si urmeaza sa
implementeze planul, precum si ipoteza in care debitorul este desesizat si administrarea afacerii sale trece la
administratorul judiciar, fara a se elimina sau intrerupe reorganizarea.
178
Dispozitia, parvenita in lege ca urmare a scandalului Rafo, este excesiva sau, in orice caz, insuficient gindita.
Scopul acestei prohibitii pare a fi acela de a bloca ajutoare de stat mascate sub forma unor planuri de reorganizare.
finantare, planul trebuie sa prevada alte resurse financiare, precizind sursa de provenienta a
acestora;
(ii) fuziunea sau divizarea debitorului; fuziunea presupune disparitia ca persoana juridica a
societatii absorbite (sau a celei contopite); daca debitorul este societatea absorbanta, atunci
planul de reorganizare se continua, el presupunind atit o majorare de capital social cu capitalul
social al societatii absorbite, ci si o majorare a masei credale (creditorii celor doua sau mai multe
societati participante lafuziune se reunesc in tabelul creantelor fata de debitor), ceea ce prespune
ca tabelul creantelor se modifica masiv prin programul de plata a creantelor; daca, in schimb,
debitorul este societatea care urmeza a dispare ca efect al fuziunii, atunci apare o problema
teoretica si practica deosebita : procedura insolventei se inchide pentru disparitia personalitatii
juridice a debitorului, ceea ce inseamna ca o hotarire de deschidere a procedurii si o hotarire de
confirmare a planului pot fi anihilate prin votul combinat al creditorilor, al actionarilor
debitorului si al actionarilor societatii absorbante (care este o societate in bonis sau o alta
societate in insolventa); dupa realizarea fuziunii, procedura se inchide in cazul in care societatea
absorbanta este o societate in bonis; divizarea este prefigurata si ea (sub formula de la art.95
alin.6, lit. C, “transmiterea tuturor sa a unora dintre bunurile averii debitorului catre una ori mai
multe persoane […] juridice, constituite anterior sau ulterior confirmarii planului”) ca o masura
adecvata de realizare a planului; intr-adevar, “transmiterea” la care se refera art. 95 alin.6 lit. C
poate fi o transmitere in schimbul unui prêt (vinzare sau locatiune) sau o transmitere cu titlu de
aport la capitalul social al unei alte societati, pentru care debitorul va primi actiuni sau parti
sociale;
(iii) restrangerea activitatii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului (lichidarea
totala sau partiala) sau prin distribuirea acestora catre creditori, in contul creantelor; legea
impune ca lichidarea sa se efectueze conform reglementarilor referitoare la lichidarea in caz de
faliment; dispozitia este o greseala conceptuala, intrucit planul este confirmat de judecatorul-
sindic, dupa ce va fi fost votat de creditori; a relua toate procedurile de vinzare din cadrul
lichidarii este antieconomic si contrar principiului celeritatii; a se observa ca vinzarea in bloc si
vinzarea de imobile prin negociere directa presupun un nou vot in adunarea creditorilor si o noua
dispozitie de vinzare data de catre judecatorul-sindic; in plus, in cazul vinzarilor de imobile prin
negociere directa este obligatorie si asa-numita procedura de supraofertare, procedura care, in
mod evident, prelungeste inutil perioada de realizare a planului;
(iv) esalonarea, scutirea de dobinzi si alte costuri, remiterea totala sau partiala de
datorie, modificarea sau stingerea garantiilor reale; remiterile de datorie au efecte benefice
asupra debitorilor dar, deoarece se contabilizeaza ca venituri, pot conduce la obtinerea unui
profit impozabil, de unde un potential risc de esec al planului.

110. Principala componenta a planului o reprezinta planul de afaceri.


Planul de afaceri trebuie sa prevada sursele de finantare ale reorganizarii si fluxurile sale
financiare (cash flow). Un plan de reorganizare judiciara este serios si poate fi luat in calcul la
vot de catre creditori doar in cazul in care el prezinta credibilitate, adica denota sanse reale de
realizare. Trecutul recent al întreprinderii trebuie să poată duce la opinia că întreprinderea e
redresabilă. Spre exemplu, nu este serioasă o ipoteză de realizare în viitor a unui profit, dacă în
Intr-adevar, conversia creantelor bugetare in actiuni emise de contribuabil este, de cele mai multe ori, un ajutor de
stat. Dar nu orice ajutor de stat este ilegal sau interzis. In conditii de transparenta, cu acordul creditorului bugetar si
sub controlul judiciar al judecatorului-sindic, conversia creantelor bugetare in actiuni nu este un ajutor de stat ilegal.
Refuzul conversiei in actiuni se poate dovedi antieconomic, in cazurile in care numai prin conversia respectiva
debitorul – si, implicit, salariatii sai – ar putea fi salvat.
ultimul an pierderile au fost mari şi s-au acumulat rapid. In analiza potentialului de reusita a
planului, creditorii votanti analizeaza si modul in care se comporta debitorul in perioada de
observatie, interval in care gestiunea întreprinderii trebuie să fie ireprosabila. Estimarea sanselor
de reusita a planului are in vedere, in principal, profitul şi excedentul de trezorerie previzionate,
precum si un minim de lichidităţi estimate care sa permita concluzia ca planul va putea duce atit
la plata datoriilor curente, rezultate din continuarea procedurii, cit si la achitarea, conform
programului de plati, a datoriilor anteriorare deschiderii procedurii.
Pentru elaborarea planului de reorganizare sunt utile studii de piaţă pentru sectorul in care
activeaza sau isi propune sa activeze debitorul, care sa reliefeze tendinţele pieţei si ale preţurilor,
analiza evoluţiei preconizate a costurilor salariale şi ale principalelor materii prime şi utilităţi,
rapoarte tehnice privind diagnosticul echipamentelor societăţii, gradul de uzură, randamentele
estimate, sumele necesare pentru reparaţii şi pentru dotare cu noi echipamente si licenţe, o
structură a costurilor fiecărui produs prognozat a se fabrica, estimări privitoare la evoluţia
preţului imobilelor pentru a fundamenta anumite vânzări, estimări ale evoluţiei cursului valutar,
ale evolutiei fiscalitatii, estimări privind investiţiile de mediu necesare respectării reglementărilor
comunitare, restricţiile legale ce pot afecta produsele societăţii, mărcile, brevetele etc.
Previziunile fluxurilor de numerar (cash flow) sunt credibile daca sunt susţinute prin
angajamente bancare de creditare a societăţii condiţionate de aprobarea planului de reorganizare,
creşteri de capital sau împrumuturi ce urmează a fi acordate de către actionari/asociaţi ori de
catre terti investitori, oferte ferme de cumparare a unor active din partea unor cumpărători
identificaţi, oferte de creditare a societăţii de către salariaţi sau participarea acestora la capital
etc. Opinia fundamentata a administratorului judiciar, daca este favorabila, cintareste greu in
balanta opiniilor creditorilor, putind influenta pozitiv votul in adunarea creditorilor. De
asemenea, judecatorul-sindic are posibilitatea ca, la momentul solutionarii cererii de admitere in
principiu a planului, sa desemneze un un practician in insolventa care sa isi exprime opinia
privind posibilitatea de realizare a planului (art.98 alin.3, teza a doua).
Perioada de realizare a planului nu poate fi mai mare de 3 ani de la data confirmarii. La
recomandarea administratorului judiciar, perioada de realizare a planului poate fi prelungita cu
cel mult 1 an, cu conditia ca recomandarea sa fie data in cel mult 18 luni de la data confirmarii si
prelungirea sa fie acceptata prin votul a cel putin doua treimi dintre creditorii aflati in sold la
acea data.

§4. Procedura confirmarii planului

111. Proiectul de plan se depune, in copie, in termenul legal de 30 de zile de la data


afisarii tabelului creantelor, la grefa instantei si la registrele in care este inregistrat debitorul
(registrul comertului sau registrul societatilor agricole). O copie a proiectului de plan va fi
comunicata, dupa caz, debitorului, administratorului special si comitetului creditorilor. A se
observa ca, in acest caz, nu sunt aplicabile dispozitiile art. 7 referitoare la comunicarea actelor
procedurii prin Buletinul procedurilor de insolventa.
Avind in vedere ca proiectul planului se depune la grefa instantei si se inregistreaza in
registrul comertului, rezulta ca orice persoana interesata si, in special creditorii si salariatii
debitorului, pot consulta proiectul de plan in vederea votarii lui sau, dupa caz, a contestarii lui.
Desi ar putea parea ca depunerea planului in termenul legal si publicizarea lui prin
depunerea la grefa si la registrele unde este inregistrat debitorul ar fi suficiente pentru o
confirmare a planului intr-o perioada rezonabila de timp, in realitate, lucrurile sunt mult mai
complexe. Pentru ca reorganizarea ceruta de debitor sa aiba sanse, cererea debitorului trebuie
introdusa inainte de instalarea insolventei, mai précis, in stadiul de insolventa iminenta sau, in
orice caz, in stadiul incipient al insolventei cind numarul creditorilor si tensiunea in rindurile
acestora cauzata de jena financiara a debitorului nu sunt prea mari. Intentia de reorganizare
trebuie insotita si de indicarea unui practician in insolventa, cunoscator al afacerii debitorului,
care sa fie numit administrator judiciar si care sa faciliteze procedura confirmarii planului.
Intentia de reorganizare trebuie sa se concretizeze nu intr-o simpla declaratie, ci trebuie sa fie
insotita de o schita sau chiar de un plan de reorganizare, care sa formeze convingerea creditorilor
ca intentia debitorului este serioasa. In fine, debitorul trebuie sa fie in masura sa dovedeasca
existenta unor fluxuri de numerar suficiente pentru acoperirea necesitatilor curente ale afacerii
sale, precum si pentru acoperirea, intr-o proportie cit mai mare si intr-un timp cit mai scurt, a
datoriilor scadente ale debitorului. A se observa ca, in privinta fluxurilor de numerar, debitorul ar
trebui sa se abtina de la a obtine bani din vizari de active inainte de deschiderea procedurii
insolventei, pentru a nu se expune unei actiuni in anulare care ar compromite reorganizarea. In
lipsa unor astfel de conditii prealabile, sansele ca planul debitorului sa se realizeze sunt minime.
In privinta planului propus de administratorul judiciar sau de creditori, toate informatiile si
demersurile necesare planului debitorului trebuie obtinute intr-un termen foarte scurt, de maxim
30 de zile de la afisarea tabelului definitiv (in cazul creditorilor), sau chiar de 60 de la
deschiderea procedurii (in cazul administratorului judiciar). Un plan in aceste conditii trebuie sa
aiba premise foarte favorabile pentru a fi implementat, adica afacerea debitorului sa aiba
perspective foarte solide de redresare, singura conditie a succesului find indepartarea debitorului
de la conducerea afacerii sale. Altfel, esecul planului de reorganizare nu mai este doar un esec al
debitorului, ci si al administratorului judiciar sau al creditorului care l-a propus, cauzind foarte
multe consecinte neplacute acestora, inclusive indepartarea administratorului judiciar de dosarul
respectiv, in care nu va mai fi numit lichidator judiciar, sau falimentul creditorului, antrenat de
angajarea in esecul reorganizarii debitorului.
In practica, foarte rar – sau aproape deloc – se intilnesc situatii in care banci sau alte
institutii financiare sa accepte sa finanteze o reorganizare judiciar, deorece normele de prudenta
bancara sunt, in mod exagerat, foarte stricte cu debitorii aflati in insolventa. Nu exista inca, in
Romania, institutii financiare sau fonduri cu capital de risc specializate care sa se implice in
reorganizari judiciare, desi piata reorganizarilor este - sau poate fi – considerabila. De aceea,
sursele de finantare ale reorganizarii sunt, in majoritatea covirsitoare a cazurilor, vinzarea de
active si infuzia de capital. Vinzarea totala a activelor, in bloc, este foarte “atractiva”, in cazul in
care afacerea debitorului este localizata in zone cu potential de dezvoltare imobiliara ridicat.
Afacerea respectiva este fie relocata, fie lichidata in totalitate, cu consecinte favorabile fata de
creditori, dar cu posibila disparitie a debitorului (ceea ce este paradoxal, intrucit planul de
reorganizare trebuie sa propuna continuarea afacerii debitorului).
Este evident faptul ca, daca un debitor este insolvabil sau daca nu mai exista piata pentru
produsele debitorului, sansele de reorganizare sunt minime,

112. Art. 98 alin.2 din Legea insolventei reglementeaza o procedura de admitere a


planului (denumita “admitere in principiu” in vechea reglementare), care presupune citarea si
audierea persoanelor care au propus planul, a debitorului, a administratorului judiciar si a
comitetului creditorilor.
Procedura admiterii planului este inutila si complicata, mai ales ca persoanele respective
sunt nu numai citati, ci si audiati, iar in practica sunt citati la sedinta respectiva toti membrii
comitetului creditorilor, si nu doar comitetul creditorilor in sine, ca entitate. Asa cum am aratat si
in cap. V, sunt cazuri in practica in care s-au desfiintat, prin admiterea unor contestatii in anulare
pentru nelegala citare hotariri date in recurs fara citarea membrilor in comitetul creditorilor.
Judecatorul sindic efectueaza o verificare pur formala a indrituirii persoanei in cauza de a
propune planul si a continutului minim al planului, chestiuni care pot fi foarte simplu verificate si
de un secretar al sedintei adunarii creditorilor. Judecatorul sindic nu are nici macar dreptul de a
alege intre mai multe planuri de reorganizare, el neputind face altceva decit sa transmita adunarii
creditorilor spre votare toate eventualele planuri depuse.
Este adevarat ca, la solutionarea cererii de admitere in principiu, judecatorul sindic poate
cere unui practician in insolventa sa isi spuna parerea asupra sanselor de realizare a planului, dar
dispozitia legala respective mai mult incurca decit sa ajute. Daca planul este depus de
administratorul judiciar, practicianul in insolventa despre care vorbeste art. 98 alin.3 teza a doua
poate fi altul, dar in acest caz ar apare o chestiune de eficienta a administratorului judiciar si de
veridicitate a constatarilor sale din raportul cauzal. Daca verdictul celuilalt practician in
insolventa este nefavorabil, primul este expus schimbarii prin trecerea la faliment. Daca planul
este propus de debitor sau creditori, este inutila aprecierea unui alt practician in insolventa, fiind
suficienta opinia administratorului judiciar din raportul sau cauzal sau dintr-un raport separat,
cerut de judecator in legatura cu planul propriu zis.
In mod normal, decizia asupra planului ar trebui sa apartina creditorilor, judecatorul
sindic limitindu-se la a verifica formal conditiile de valabilitate ale hotaririi adunarii creditorilor
si a omologa, apoi, planul de reorganizare, care nu este altceva decit un contract judiciar intre
persoana care proprune planul (debitor, administrator judiciar, creditor) si creditorii inscrisi in
tabelul definitiv al creantelor. Interventia dubla a judecatorului-sindic este de natura a complica
procedura de confirmare a planului care, si asa, este complexa si deosebit de dificila.
Hotarirea de admitere a planului este supusa recursului. Respingerea cererii de admitere a
planului sau, dupa caz, desfiintarea in recurs a hotaririi de admitere a planului duce automat la
falimentul debitorului.

113. Dupa admiterea planului se urmeaza o noua – si inutila – publicitate referitoare la


acesta. Art. 99 alin.2 prevede ca judecatorul va dispune ca, in termen de 5 zile de la admitere, un
anunt referitor la propunerea planului (??! - n.n., Gh. P.) se va publica in Buletinul procedurilor
de insolventa, cu indicarea celui care l-a propus, a datei cind se va vota asupra planului (care nu
va fi mai mare de 25 de zile de la data admiterii planului) si a faptului ca se va putea vota prin
corespondenta, precum si a datei de confirmare a planului, care nu va depasi 15 zile de la data
exprimarii votului asupra planului. Nu se stie de ce legiuitorul a simti nevoie unei a doua
publicari a planului si a celui care l-a propus, din moment ce o astfel de publicare a fost déjà
efectuata inainte de admiterea planului. Nu se stie nici de ce se mai vorbeste inca de anuntul
referitor la propunerea planului, din moment ce suntem déjà in faza ulterior admiterii acestuia.
De altfel, textul mai contine doua paradoxuri incredibile, intrucit admite implicit ca adunarea
creditorilor poate avea loc inainte de afisarea tabelului definitiv si ca actionarii ar putea vota
asupra planului. Astfel:
-art. 99 alin.1 dispune ca, dupa admiterea planului, judecatorul sindic va da dispozitie
administratorului judiciar sa convoace adunarea creditorilor si debitorul. Data este fixate in
functie de un termen maxim de 25 zile, dar termenul este calculat in asa fel incit data adunarii sa
nu fie fixata mai inainte de afisarea tabelului definitiv de creante (subl.n., Gh. P.). Ipoteza este
absurda, intrucit pina la afisarea tabelului definitiv al creantelor nu exista creditori care sa fie
indreptatiti sa participe la votul asupra planului de reorganizare. In realitate, textul contine mai
multe reminiscente ale vechii reglementari a reorganizarii din fosta Lege nr.64/1995, care
permitea concluzia ca votul asupra planului s-ar fi putut da inainte de afisarea tabelului definitiv
al creantelor. Asadar, termenul de 25 de zile curge de la data admiterii planului, orice alta solutie
fiind absurda;
-art. 99 alin.3 dispune ca actionarii (subl.n., Gh. P.) si creditorii cu titluri de valoare la
purtator vor trebuie sa depuna originalele la administrator [...] sub sanctiunea decaderii din
dreptul de a vota; dar dreptul de vot asupra planului apartine doar creditorilor indreptatiti sa
participe la procedura, nu si actionarilor, ceea ce face inexplicabil textul legal citat.

114. Modul in care se desfasoara votul in adunarea generala este reglementat de art. 99.
In prealabil, trebuie precizat ca nu orice creditor poate participa la acest vot. Creditorii straini de
procedura si creditorii cu creante inscrise provizoriu in tabelul creantelor nu au drept de vot.
Daca sunt contestatii care impiedica afisarea, intr-un timp rezonabil, a tabelului definitiv al
creantelor, in asa fel incit sa se poata publica, admite si vota un plan de reorganizare,
judecatorul-sindic va dispune trecerea creantei respective pe tabel, ca creanta inscrisa provizoiru.
Creditorul in cauza nu va avea drept de vot in adunarea creditorilor referitoare la votul asupra
planului.
Pe de alta parte, spre deosebire de celelalte tipuri de adunarea a creditorilor, in cazul
carora nu este posibil votul prin corespondenta, in cazul adunarii creditorilor convocata pentru
votul asupra planului votul prin corespondenta este permis de art. 99 alin.2.
Adunarea creditorilor este convocata, organizata si prezidata de administratorul judiciar.
La sedinta de vot asupra planului este convocat si debitorul (in mod normal, debitorul este doar
invitat la adunarile creditorilor).
Adunarea creditorilor convocata pentru votul asupra planului se concretieaza intr-o
hotarire, supusa acelorasi conditii de valabilitate ca si celelalte hotariri ale adunarii creditorilor
si, deci, si unei eventuale actiuni in anulare, care va fi solutionata de judecatorul-sindic odata cu
cererea de confirmare a planului.
Dinamica votului in adunarea creditorilor este complexa. Aplicarea mecanica a textului
legal poate duce fie la blocaje, fie la formarea unor majoritati false.
Astfel, conform art. 100 din Legea insolventei, la începutul şedinţei de vot,
administratorul judiciar va informa creditorii prezenţi despre voturile valabile primite în scris.
Fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot179, pe care titularul acesteia îl exercită în
categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă.
Legea creeaza trei categorii de baza de creante si o categorie suplimentar, care votează
separat: (i) creditorii cu creanţe garantate; (ii) creditorii bugetari; (iii) furnizorii de utilitati sau de
materii prime pentru care debitorul este consumator captiv; (iv) ceilalţi creditori chirografari.
Categoria suplimentara de creante se justifica atit pentru caracteristicile special ale
creantelor respective (debitorul este consumator captiv pentru produsele furnizate de titluarul
creantei respective), cit si datorita necesitatii crearii unei certitudini a votarii planului de
reorganizare. Un plan va fi socotit acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă
planul este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor. Daca majoritatea nu poate fi

179
Nu este vorba de un vot in personam, ci de un drept de vot care se exercita in functie de valoarea creantei,
majoritatea necesara pentru aprobarea planului fiind cea de la art. 100 alin.4 (majoritatea absoluta din valoarea
creantelor din categoria respectiva). Asadar, nu este vorba de o inversare a regulii majoritatii ca valoare a creantei in
favoarea regulii “un om – un vot”, ci de aceeasi regula, dar neindeminatic formulata.
obtinuta in cadrul categoriei respective, atunci este utila crearea unei categorii suplimnetare de
creditori, care sa poata vota planul.
Categoriile care, direct sau indirect, controlează, sunt controlate sau se află sub control
comun cu debitorul, în sensul legislaţiei pieţei de capital, pot participa la şedinţă, dar pot vota cu
privire la plan doar în cazul în care acesta le acordă mai puţin decât ar primi în cazul
falimentului. Asadar, nu au drept de vot creditorii afiliati debitorului, pentru ca, altfel, s-ar putea
falsifica majoritatea necesara aprobarii planului.
Creditorii care nu sunt defavorizati sunt prezumati a vota pentru plan. Un vot impotriva
aprobarii planului din parte acestora ar fi lipsit de interes, deci ar urma sa fie ignorant. In orice
caz, va trebui ca cel putin o categorie de creditori defavorizati sa accepte planul.
Categoria de creante defavorizate este definite de art. 3 pct. 21 ca fiind creante propuse a
fi modificate prin plan, fie prin reducerea cuantumului, fie prin reducerea garantiilor sau a
accesoriilor, fie prin reesalonare sau prin reducerea valorii actualizate a creantelor sub valoare
nominala de la data deschiderii procedurii.
De asemenea, nici una dintre categoriile care respinge planul nu trebuie sa primeasca mai
putin decit ar primi in faliment, iar in cazul in care o categorie defavorizata respinge planul, nici
o categorie inferioara nu primeste mai mult decit ar fi primit in faliment.
Creditorii bugetari pot acorda inlesniri la plata in conditiile art. 125 din Codul de
procedura fiscala. Planul de reorganizare nu este supus acestor dispozitii, intrucit, pe de o parte,
procedura de confirmare a sa este reglementata de o lege speciala in raport de Codul de
procedura fiscala si, pe de alta parte, conformarea este o procedura judiciara, care nu se poate
confunda cu procedura administrativa a inlesnirilor la plata. Asadar, si creditorii bugetari pot
vota planul, chiar daca in plan se prevad esalonari, reduceri de dobinzi si penalitati si chiar
stergeri de datorii. Fiind vorba de o procedura judiciara, transparenta si supusa votului
creditorilor, inseamna ca eventualele ajustari ale creantelor bugetare contra debitorului nu
reprezinta o forma de ajutor de stat care sa fie supusa unei aprobari prealabile din partea
autoritatilor din domeniul concurentei sau care sa fie interzise.
In practica, foarte rar se intimpla ca creditorii bugetari sa accepte ca creanta bugetara sa
fie platita intr-o proportie ma mica de 100%. Asadar, aceste creante trebuie trecute in programul
de plata cu intreaga valoare, pentru a nu risca un vot negativ asupra planului. In acest caz, trebuie
ca cel putin una dintre categoriile defavorizate sa accepte planul. Cum si creditorii garantati sunt
greu de convins sa accepte modificari ale crantelor lor, rezulta ca, de obicei, se creeaza o
categorie suplimentara dintre creditorii furnizori de utilitati, care vor fi defavorizati prin plan si
care, in acelasi timp, sa fie convinsi sa accepte planul. Fiind vorba de furnizori de utilitati, acest
lucru nu va fi foarte greu, intrucit furnizorii de utilitati isi pot pastra astfel un client si, in acelasi
timp, nu sunt nevoiti sa distruga infrastructura necesara aprovizonarii debitorului.

115. Confirmarea planului de reorganizare intervine in baza unei hotariri a judecatorului


sindic, care va verifica in sedinta publica, in prezenta tuturor creditorilor, a debitorului si a
administratorului judiciar, daca hotarirea adunarii creditorilor referitoare la votul asupra planului
a fost legal luata, daca s-au respectat conditiile referitoare la majoritatea in cadrul celor trei/patru
categorii de creante si majoritatile in cadrul fiecarei categorii in parte, daca s-au respectat
conditiile referitoare la creantele defavorizate si, in fine, daca planul asigura un tratament corect
si echitabil fiecarei creante defavorizate.
Un singur plan de reorganizare poate fi confirmat.
Hotarirea de confirmare a planului este si ea, ca orice alta hotarire a judecatorului syndic,
supusa recursului. Respingerea cererii de confirmare sau desfiintarea hotaririi de confirmare a
planului duce automat la falimentul debitorului.

§5. Perioada reorganizarii judiciare

116. Coordonatele esentiale ale perioadei reorganizarii judiciare pot fi rezumate dupa
cum urmeaza :
a. Hotarirea judecatorului sindic de confirmare a planului de reorganizare face trecerea la
faza definitiva, de tratament judiciar a procedurii insolventei, in modalitatea reorganizarii
judiciare. Dupa confirmarea planului, debitorul este in perioada reorganizarii judiciare.
b. Planul confirmat este un titlu executoriu in contra debitorului, dar si in contra
creditorilor, inclusiv a celor care au votat contra planului. Masurile propuse in plan se impun cu
caracter executoriu debitorului, care va trebui sa ia masurile organizatorice, financiare, de
personal, de marketing si structurale prevazute in plan.
c. Primul efect al confirmarii planului este acela ca intreprinderea debitorului se
reorganizeaza conform planului. In mod evident, activitatea debitorului continua, in conditii
similare celor impuse debitorului in perioada de observatie. Dupa momentul confirmarii
planului, afacerea debitorului se realizeaza conform planului, chiar daca afacerea preconizata in
plan nu mai respecta liniile obisnuite ale activitatii debitorului de dinainte de deschiderea
procedurii.
d. Cel de-al doilea efect al confirmarii planului este acela ca creantele si drepturile
creditorilor si ale celorlalte parti interesate 180 se modifica astfel cum se prevede in plan.
Modificarea acestor creante este ireversibila. In cazul intrarii in faliment dupa confirmarea unui
plan de reorganizare, titularii acestor creante vor putea participa la distribuiri numai cu valoarea
creantelor prevazute in programul de plati, mai putin cota incasata in timpul reorganizarii
(art.110 din Legea insolventei)181. Desi creanta in sine se modifica ireversibil ca urmare a
confirmarii palnului, garantia aferenta creantei nu se stinge si nici nu se modifica prin plan, ci
numai prin acordul expres, prealabil si dat in aceeasi forma in care este facuta conventia de
garantiei, al creditorului. De altfel, creditorii conserva actiunile lor contra co-debitorilor si a
fidejusorilor, pentru intreaga valoare a creantelor lor, chiar daca au votat planul (art.102)182, iar
garanţiile reale şi personale constituite pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin planul de
reorganizare rămân valabile în favoarea creditorilor pentru plata sumelor datorate acestora
potrivit planului de reorganizare (art.111). In plus, conform art. 112 alin.(1) din Legea
insolventei, creditorii nu sunt obligaţi să restituie sumele încasate în cursul reorganizării.
180
Nu este foarte clar cine sunt aceste „celelalte parti interesate”. Poate actionarii? Poate expertii neplatiti inainte de
confirmarea planului?
181
Dispozitia poate parea injusta, intrucit o indulgenta a creditorului la adresa debitorului sau un calcul rezonabil
situate la data votului asupra planului care prevede modificarea creantei poate sa se traduca intr-o stergere in parte a
creantei. Dar trebuie sa retinem ca prin plan nu se poate prevedea o cota de plata a unei categorii de creante care sa
fie mai mica decit cota falimentara prevazuta pentru categoria respectiva de creante, in caz contrar planul neputind fi
confirmat. Asadar, creditorul in cauza nu este prejudiciat, intrucit el va lua din distributiile efectuate in procedura de
faliment tot atit cit ar fi luat si in cazul in care nu ar fi existat plan. Dispozitia citata se justifica, de fapt, pe
considerentul ca creditorul respectiv nu se poate imogati fara just temei, in devafoarea celorlalti creditori sau a
actionarilor debitorului.
182
A se observa ca textul legal citat deroga de la principiul accesorium sequitur principalem, intrucit permite
supravietuirea unei obligatii de garantie in limitele sale initiale, ciar si in caz de stingere sau reducere a cunatumului
obligatiei principale.
e. Reorganizarea judiciara poate dura maximum 3 ani (putind fi prelungita, dupa
procedura prevazuta de art. 95 alin.4, cu inca un an).
f. Legea insolventei prevede două mari categorii de planuri de reorganizare: (i) planuri
bazate pe reducerea activului debitorului (respectiv lichidarea parţială sau totală a acestuia), în
vederea achitării în totalitate a creanţelor restante si (ii) planuri care prevăd reorganizarea
operaţională şi/sau financiară a debitorului, având drept urmare o restituire a obligaţiilor faţă de
creditori în cuantum cel puţin egal cu cel pe care l-ar fi obtinut in caz de faliment.
g. În ambele variante, esential este tratamentul corect şi echitabil al fiecărui titular de
creanţe, atit la momentul confirmarii planului, cit si pe parcursul perioadei de reorganizare.

117. Afacerea debitorului continua in perioada reorganizarii judiciare, conform regulii


business as usual.
Art. 103 din Legea insolventei dispune ca debitorul isi va conduce activitatea, sub
supravegherea administratorului judiciar si in conformitate cu planul confirmat, pina cind
judecatorul sindic va dispune motivat, fie incheierea procedurii insolventei si luarea tututor
masurilor pentru reinsertia debitorului in activitatea comerciala183, fie incetarea reorganizarii si
trecerea la faliment. Intreprinderea debitorului va fi condusa de administratorul special, sub
supravegherea administratorului judiciar (daca debitorul nu a fost desesizat). Actionarii nu pot
interveni in conducerea activitatii sau in administrarea averii debitorului, cu exceptia cazurilor
expres si limitativ prevazute de lege si in planul de reorganizare. Actionarii pot interveni in viata
societatii supuse reorganizarii judiciare doar in cazul in care sunt necesare adunari generale prin
care fie sa fie aprobate situatiile financiare anuale, fie sa se modifice actele constitutive, in
conditiile planului. Fostii administratori ai debitorului, de dinainte de deschiderea procedurii nu
mai au nici o tangenta cu viata societatii de dupa confirmarea planului de reorganizare, cu
exceptia cazului in care debitorul a fost desesizat inainte de confirmarea planului sau in cursul
reorganizarii, pentru cazurile exceptionale in care debitorul trebuie sa isi exercite acele drepturi
procesuale cu caracter exorbitant pe care i le confera Legea insolventei si judecatorul-sindic a
decis sa le incredinteze acestora un mandat ad-hoc de reprezentare a debitorului.
Regula business as usual respectiva se aplica in limite similare cu cele aplicabile
continuarii activitatii debitorului in perioada de observatie. Actele juridice si platile curente sunt
facute de debitor, prin administratorul special (sub controlul si supravegherea administratorului
judiciar), sau de administratorul judiciar, daca debitorul a fost desezizat. Actele neobisnuite se
incheie in conditiile stabilite prin plan sau, dupa caz, cu acordul prealabil al judecatorului-sindic
sau, respectiv, al comitetului creditorilor.
Finantarea reorganizarii, garantiile constituite in perioada de reorganizare, vinzarile de
active propuse prin plan, toate acestea se efectueaza in conditiile stabilite prin plan, dar unele
dintre acestea fac necesara fie interventia adunarii creditorilor, fie interventia adunarii generale a
actionarilor. Spre exemplu, vinzarile de active, chiar daca sunt prevazute prin plan, trebuie sa
parcurga formalitatile (complicate si complet inutile) prevazute de lege pentru lichidarea acestora
in caz de faliment. Finantarea planului prin majorarea de capital social, cu sau fara cooptarea
unui tert investitor, necesita modificari ale actelor constitutive ale debitorului, ceea ce presupune,
de obicei, o adunare generala a actionarilor, daca nu sunt indeplinite conditiile art. 95 alin.7 din
Legea insolventei pentru ca modificarea actelor constitutive sa fie decisa de adunarea
183
Este vorba fie de activitatea economica pe care o realiza debitorul in mod obisnuit inainte de deschiderea
procedurii, fie de cea care rezulta din modificarile impuse de plan. Pentru ca debitorul supus reorganizari nu este
numai comerciantul, ci si alti debitori care desfasoara activitate economica sub foma de întreprindere, restringerea
referintei din text la „asctivitatea comerciala a debitorului” este nejustificata.
creditorilor. Vinzarile de active nepropuse in plan sunt operatiuni juridice neobisnuite care nu pot
fi efectuate decit cu prealabila aprobare a judecatorului sindic sau a comitetului creditorilor.
Din dispozitiile art. 112 alin.(3) din Legea insolventei rezulta ca actele efectuate în
intervalul dintre data confirmarii planului si data intrarii in faliment, care respecta prescriptiile
art. 49 alin.1-2 (acte curente si acte neobsinuite autorizate) si prescriptiile planului de
reorganizer,e sunt valabile si opozabile creditorilor, chiar daca se va fi trecut, ulterior, la
faliment. Celelalte acte ale debitorului sunt prezumate ca fiind facute in frauda creditorilor si vor
fi anulate, cu excepţia cazului în care co-contractantul dovedeşte buna sa credinţă la momentul
încheierii actului. A se observa ca, desi se vorbeste si in acest caz de prezumtia de frauda si este
vorba tot de o actiune in reintregirea patrimoniului debitorului, nu se poate aplica, prin analogie,
intregul regim juridic al actiunii in anularea actelor incheiate de debitor in perioada suspecta,
intrucit cocontractantul are dreptul, in cazul prevazut de art. 112 alin.3, sa dovedeasca buna sa
credinta si sa obtina respingerea actiunii in anulare. De altfel, suntem in prezenta unor acte
juridice ulterioare deschiderii procedurii, si nu anterioare acesteia. In plus, bunul vindut sau
transferat altfel decit prin vinzare nu poate fi recuperat de la sub-dobinditor, indiferent de buna
sau reaua sa credinta, decit prin mijloacele de drept comun.
Spre deosebire de actele oneroase, actele cu titlu gratuit, efectuate între data confirmării
planului de reorganizare şi intrarea în faliment, sunt nule (art. 112 alin.2).

118. Cu exceptia contractelor cu furnizorii de utilitati si a clauzelor contrare din planul de


reorganizare, regimul juridic al contractelor in curs de executare este aplicabil, mutatis
mutandis, si perioadei de reorganizare. Asadar, dispozitiile art. 86, precum si cele derogatorii de
regula din art. 86 alin.1, respectiv, art. 97-92 din Legea insolventei, sunt aplicabile in mod
corespunzator si reorganizarii.
Pentru furnizorii de utilitati, Legea stabileste un regim juridic preferential nejustificat si,
in orice caz, cu totul imprecis. Art. 104 dispune ca, prin derogare de la art. 38, judecatorul-sindic
poate sa dispuna, la cererea furnozorului, ca debitorul sa depuna o cautiune la o banca, drept
conditie pentru indatorirea furnizorului de a-i presta serviciile sale pe perioada reorganizarii.
Cautiunea este de maxim 30% din costul acestor servicii prestate debitorului si neachitate
ulterior deschiderii procedurii. Practic, prin efectul acestui art. 104, se pierde beneficiul art. 38,
conform caruia daca debitorul este un consumator captiv al serviciilor prestate de un furnizor de
utilitati, acesta din urma nu poate opri furnizarea de utilitati. Desi, prin definitie, debitorul este
un consumator captiv pentru serivciile furnizorului respectiv, se observa ca legea pune la
dispozitia furnizorului un mijloc de a se elibera de contract, din moment ce se poate institui o
cautiune de o asemenea anvergura. In plus, este neclar criteriul de aplicare a procentului de
maxim 30%. Este vorba de toate serviciile prestate debitorului si neachitate ulterior deschiderii
procedurii, atit cele anterioare, cit se cele ulterioare deschiderii procedurii? Daca ar fi asa, atunci
cautiunea de 30% ar fi un bun prilej de a bloca planul, avind in vedere ca suma constituind
cautiunea poate fi considerabila. Daca este vorba de creantele rezultind din furnizari de utilitati
anterioare deschiderii procedurii, atunci se ridica alte probleme majore. Spre exemplu, ar avea
debitorul dreptul, dupa deschiderea procedurii, sa faca plati de creante anterioare deschiderii
procedurii? Raspunsul este afimativ, dar platile respective sunt neobisnuite, putind fi facute doar
cu autorizarea judecatorului-sindic sau a comitetului creditorilor. Nu cred ca o astfel de plata ar fi
interesul debitorului si nici al confirmarii planului, pentru ca furnizorii de utilitati pot fi o
categorie (clasa) separata de creditori care, prin votul lor ar putea influenta in mod decisiv soarta
confirmarii planului. Plata acestor creante ar elimina clasa creditorilor respectivi. In plus, putem
sa ne intrebam daca plata cautiunii ar putea fi impusa de creditorii – furnizori de utilitati ca o
conditie a votului asupra planului. In acest caz, daca se stabileste prin plan un procent mai mic de
plata decit cautiunea (spre exemplu, in programul de plati se prevad plati de la 0 la 29% in
favoarea creditorilor respectivi, iar cautiunea este de 30%), ce sens mai are cautiunea? In alta
ordine de idei, se vorbeste in text de o cautiune care nu va depasi 30% din „costul” serviciilor
respective. Conjectural, s-ar putea sustine ca nu este vorba de creanta in sine, ci de pretul de cost
al furnizorului pentru producerea si livrarea seriviilor respective, fara marja sa de profit si fara
penalitati (??!). In fine, ne putem intreba care este regimul cautiunii : este cautiunea dedicata
acoperirii eventualelor pierderi ale furnizorului de utilitati? Daca se trece la faliment, cautiunea
se distribuie furnizorului, in contra ordini de preferinta prevazute de art. 123? Legea nu este clara
si ar fi hazardanta o solutie, in lipsa oricarei referinte jurisprdentiale.

119. Plata creantelor anterioare deschiderii procedurii se efectueaza conform programului


de plati, in conditiile si la termenele prevazute in plan.
Creditorii anteriori deschiderii procedurii isi exercita drepturile rezultate din calitatea lor
de creditori indreptatiti sa participe la procedura, in aceleasi conditii cu cele impuse pentru
perioada de observatie. Drepturile colective ale acestora se exercita direct, in adunarea
creditorilor, si prin reprezentanti, in comitetul creditorilor. Creditorii nu isi pierd nici unul dintre
drepturile individuale recunoscute pentru intreaga procedura a insolventei, cu exceptia celor care
sunt modificate, restrinse sau sterse prin planul de reorganizare.
Creditorii ulteriori deschiderii procedurii, salariatii si fiscul au o pozitie similara celei pe
care o au in perioada de observatie.
Indiferent de categoria din care fac parte, creditorii au dreptul la tratament echitabil pe
toata perioada de reorganizare. Pentru a se stabili daca exista tratament echitabil al creditorilor,
se evalueaza activele debitorului, comparind situatia acestora în condiţiile continuării activităţii
cu situatia lor în condiţiile opririi activităţii şi a vânzării în lichidare a bunurilor.
Platile cuvenite administratorului judiciar, expertilor, practicianului in insolventa chemat
sa isi exprime pararea asupra sanselor de realizare a planului etc., se fac la momentele prevazute
de lege, cu exceptia cazului in care acestia ar accepta in scris alte termene de plata. Planul trebuie
sa precizeze in programul de plati cum va fi asigurata aceasta plata (art. 102 alin.4). Plata va
putea fi facuta trimestrial, „pe baza de acte legale”. Nu este deloc clar despre ce plata este vorba :
plata sumelor cuvenite administratorului judiciar si a persoanelor auxiliare care concura la
procedura sau a plata prevazuta in plan pentru toate creantele, anterioare sau ulterioare
deschiderii procedurii? Dincolo de formularea neindeminatica a textului, este clar ca platile
pentru operatiunile curente sunt plati curente, platile pentru creantele ulterioare deschiderii
procedurii sunt plati curente, iar platile pentru creantele anterioare deschiderii procedurii sunt
plati care sunt incluse in programul de plati, care poate sa prevada plati trimestriale, dar nu in
mod obligatoriu la acest interval de timp. Platile acestea din urma pot fi facute si lunar sau
semestrial, anual, bienal etc.

120. Pentru succesul planului de reorganizare este necesar să fie identificate şi aplicate
un set de măsuri de urgenţă care să vizeze, în principal, restructurarea financiară (eşalonate pe
maxim un trimestru), şi un program de activităţi cu caracter de permanenţă (eşalonat pe o durată
de 3 ani) care privesc domeniul organizatoric, managerial şi tehnologic.
Aparent, dacă termenele şi sumele propuse în planul confirmat sunt respectate, planul
este considerat respectat. Totusi, sub aceasta aparenta de normalitate a executarii planului se pot
ascunde mari probleme ale debitorului, astfel ca, in judecata asupra succesului planului, trebuie
analizate rentabilitatea activităţii de exploatare, conformitatea cu planul a preţurilor produselor
vândute şi a activelor valorificate, evoluţia costurilor efective comparativ cu cele prevăzute în
plan, realizarea obiectivelor necesare continuării activităţii (obţinerea, prelungirea sau
confirmarea autorizaţiilor, permiselor, avizelor eliberate de organele administrative de mediu,
sanitare, sanitar-veterinare, muncă, etc.), pastrarea nucleului de salariati calificati in operatiunile
de baza etc. In lipsa acestor semnale pozitive dinspre afacerea debitorului, creditorii ar trebui sa
pregateasca cererea de trecere la faliment.
Sursele de finanţare pe perioada reorganizării pot fi noile aporturi ale actionarilor
existenti sau a actionarilor noi, cooptati in vederea implementarii planului, creditele bancare sau
diferite alte scheme de finantare, precum si vânzarea unora dintre activele debitorului. În cazul în
care debitorul este un emitent de valori mobiliare, noile aporturi necesita majorarea de capital
social, operatiune care presupune o oferta publica de valori mobiliare. Daca unii dintre actionarii
existenti participa la majorarea capitalului social, potentiala depasire a pragului de detinere de
actiuni emise de debitor va fi considerata o depasire neintentionata, in sensul art. art. 205 din
Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, si nu va avea nici una dintre obligatiile aferente
depasirii intentionate a pragului de detinere (notificarea CNVM, oferta publica etc.).
Modificarea planului este posibila, cu conditia ca modificarea sa fie necesara pentru
succesul planului si ca formalitatile aferente confirmarii planului sa fie respectate si in cazul
confirmarii modificarii (publicare, admitere, votare in adunarea creditorilor, republicare,
confirmare).
In practica Tribunalului Bucuresti se admite ca un plan poate fi modificat numai in
perioada de 30 de zile de la data afisarii tabelului definitiv in care trebuie depus si planul in sine.
O astfel de solutie este excesiva, intrucit este posibil ca un plan sa fie implementat cu succes
daca, spre exemplu, se invedereaza necesara o vinzare de active sau o investitie a unui tert,
neprevazute initial in plan. Daca majoritatea creditorilor, pe categorii de creante si, in cadrul
fiecarei categorii, majoritatea creantelor ca valoare, sunt de acord cu modificarea, nu exsita
motive intemeiate pentru respingerea de plano a modificarii planului. Este adevarat ca legea nu
prevede posibilitatea modificarii planului, dar argumentul nu este deloc pertinent, intrucit :
- daca legea nu interzice modificarea planului, inseamna ca o permite ;
- planul este un contract judiciar intre debitor, pe de o parte, si creditorii sai, pe de alta
parte ; daca partile sunt de acord cu modificarea sa, judecatorul sindic trebuie sa admita
modificarea, in caz contrar el contravenind vointei partilor ;
- scopul procedurii insolventei si, implicit, al reorganizarii judiciare, este acoperirea
creantelor contra debitorului, asa cum rezulta din art. 2 din legea insolventei ; daca creditorii
considera ca prin modificarea planului pot dobindi un grad mai mare de recuperare a creantelor
lor, comparativ cu sansele de recuperare in caz de faliment, inseamna ca scopul procedurii
insolventei este atins printr-o astfel de modificare a planului, iar judecatorul sindic nu se poate
opune la modificare fara a incalca principiul realizarii drepturilor particpantilor la procedura, pe
care i-l impune art.5 din Legea insolventei.
Debitorul sau, dupa caz, administratorul judiciar, trebuie sa raporteze trimestrial
comitetului creditorilor asupra modului in care se executa planul si, in special, asupra situatiei
financiare a averii debitorului si asupra cheltuielilor efectuate „pentru bunul mers al activitatii”
(art. 106 alin.1 si 2). Rapoartele trimestriale, ulterior aprobarii lor de catre comitetul
creditorilor, se inregistreaza la grefa tribunalului si se notifica de catre debitor sau, dupa caz, de
catre administratorul judiciar, tuturor creditorilor. In termen de 5 zile de la sedinta comitetului
creditorilor in care se prezinta si se dezbate raportul, comitetul creditorilor poate convoca
adunarea creditorilor pentru a prezenta creditorilor masurile luate de debitor si efectele acestora.
Adunarea creditorilor se convoaca atunci cind este necesara o hotarire a acestora pentru
implementarea masurilor propuse (spre exemplu, aprobarea unui aranjament financiar sau, dupa
caz, aprobarea unei tranzactii cu bunurile debitorului) sau daca, in urma analizarii raportului,
comitetul creditorilor constata ca exista rsicul de esec al planului sau de pierderi din averea
debitorului si, cu toate acestea, nu considera necesara introducerea unei cereri de aprobare a
incepereii falimentului, in conditiile art. 105. In acest caz, oricare dintre creditori va putea
formula o asemenea cerere.

121. Sanctiunea pierderilor aduse averii debitorului sau a esecului planului este
trecerea la faliment.
Trecerea la faliment in urma unei proceduri de reorganizare se dispune in trei cazuri.
Astfel, (i) daca debitorul nu se conformeaza planului, suntem in prezenta unui esec al planului
care justifica trecerea la faliment; (ii) daca desfasurarea activitatii debitorului produce pierderi
averii sale, se poate dispune, de asemenea, inceperea procedurii falimentului ; (iii) in fine, daca
in cei trei (sau, dupa caz, patru) ani care reprezinta perioada maxima a procedurii de
reorganizare, planul nu se realizeaza, se trece, de asemenea, la faliment.
Sanctiunea ne-platii la termen a acestor creante este in mod evident trecerea la faliment,
intrucit ne aflam in prezenta unui esec al planului. Dar din lege nu rezulta nici o referinta asupra
importantei omisiunii de plata si nici asupra momentului in care neplata creantelor la termenul
stabilit in programul de plati se considera un esec al planului, pentru a se putea considera ca
suntem in prezenta unui esec si ca se poate aplica sanctiunea trecerii la faliment. O simpla
depasire a termenului, daca nu releva o situatie generalizata de imposibilitate de plata a
creantelor si, in consecinta, de continuare a implementarii planului, nu poate duce automat la
trecerea la faliment. Consider ca, asa cum insolventa nu inseamna dificultati pasagere de plata, ci
lipsa acuta de lichiditati, conjugata cu imposibilitatea de a face fata datoriilor scadente, nici
neplata unei creante sau intirzierea pasagera a platilor nu inseamna esecul planului, neputind
justifica masura grava a trecerii la faliment. Omisiunea unor plati la termen şi înregistrarea de
pierderi temporare nu semnifica automat esecul planului. Indicatorii economico-financiari, fluxul
de numerar, contul de profit şi pierderi şi bilanţul previzionate, care reflectă starea financiară a
debitorului după aplicarea măsurilor prevazute in plan pot reliefa o îmbunătăţire a lichidităţii prin
gestionarea mai bună a capitalului de lucru, o restrângere a portofoliului de produse sau activităţi
la cele profitabile şi competitive sau o creştere a profitabilităţii (prin renegocierea preţului de
vânzare, reorientarea spre alte pieţe, reducerea costurilor de producţie), in ciuda dificultatilor
pasagere in executarea planului, pot fi elemente care sa permita evitarea trecerii la faliment. In
lipsa acestor semnale pozitive, insa, orice dificultate in efectuarea platilor si orice pierdere adusa
averii debitorului trebuie sa conduca, inevitabil, la faliment.
Trecerea la faliment se dispune de catre judecatorul-sindic, prin incheiere motivata.
Legitimarea procesuala activa in cererea de trecere la faliment apartine, in toate cele trei
cazuri, administratorului judiciar, comitetului creditorilor, oricarui creditor, precum si
administratorului special. Formularea cererii de aprobare a intrarii in faliment nu suspenda
executarea planului si nici continuarea activitatii debitorului, pina la pronuntarea asupra sa, prin
incheiere. Daca ritmul de erodare prin pierderi a averii debitorului este galopant, pentru a se
putea salva cit mai mult din averea debitorului, orice petent in cererea de aprobare de intrare in
faliment poate cere suspendarea provizorie a executarii planului si, implicit, a activitatii
debitorului, pina la solutionarea cererii.
Legea insolventei dispune, in art. 102 alin.1, ca insusi planul de reorganizare judiciara
confirmat de judecatorul-sindic este considerat a fi „o hotarire judecatoreasca definitiva si
irevocabila” (?? – n.n., Gh.P.). Planul, odata confirmat, modifica creantele si drepturile
creditorilor si ale celorlalte persoane interesate. Titlul executoriu pentru executarea silita a
acestor creante contra debitorului este sentinta de confirmare a planului (?? – n.n.). Dincolo de
modul confuz in care este redactat textul184, este de observat ca reorganizarea respectiva a esuat,
fiind urmata de faliment. Asadar, nu ne mai aflam in ipoteza unei reorganizari.

Sectiunea a III-a
Falimentul

§1. Precizari prealabile

122. Legea insolventei consacra o procedura « generala » care se deschide printr-o faza
de observatie si se continua cu două modalitati alternative ale procedurii, reorganizarea
judiciara si/sau falimentul, care pot fi si succesive, precum si o procedura « simplificata »,
care presupune fie deschiderea directa a procedurii falimentului, fie trecerea la faliment dupa
o scurta perioada de observatie, fara posibilitatea de reorganizare judiciara. Deschiderea
directa a procedurii falimentului este dispusa, in cazurile prevazute de art. 1 alin.2 in care nu
este permisa reorganizarea, prin insasi hotarirea de deschidere a procedurii insolventei.
Trecerea de la faza de observatie direct la faliment, posibila daca, pentru un motiv sau altul,
nu poate fi admis un plan de reorganizare, este marcata de hotarirea prin care se dispune
inceperea procedurii de faliment. Trecerea de la reorganizarea judiciara la faliment, ca efect
al esecului planului, este marcata de hotarirea prin care se dispune falimentul cu titlu de
sanctiune pentru neexecutarea planului. Falimentul este, deci, (i) o rezultanta directa a
deschiderii procedurii, (ii) o rezultanta a perioadei de observatie, fie pentru ca reorganizarea
judiciara este interzisa, fie pentru ca debitorul nu are sanse de reorganizare sau pentru ca este
decazut din dreptul de a cere reorganizarea sau (iii) o rezultanta a esecului planului de
reorganizare.
Odata ce s-a trecut la faliment, prin hotarire a judecatorului sindic, debitorul se afla in
faza definitiva a procedurii insolventei, toate operatiunile procedurii fiind orientate catre
lichidarea averii debitorului. Conducerea debitorului trece, invariabil, la lichidator. Debitorul
persoana juridica este dizolvat ca urmare a trecerii la faliment. Prin hotarirea de trecere la
faliment, judecatorul-sindic numeste provizorie un lichidator, care va fi supus confirmarii
creditorilor, in prima adunare a creditorilor de dupa trecerea la faliment 185. Lichidatorul va
184
Planul este declarat … hotarire judecatoreasca. Planul, desi e o hotarire judecatoreasca, nu poate fi el insusi pus in
executare, considerindu-se ca hotarirea de confirmare este titlu executoriu. Se vorbeste de executare silita, cind
creantele la care se refera planul esuat urmeaza, in realitate, sa fie lichidate prin faliment, stricto sensu.
185
Lichidatorul numit provizoriu poate fi si administratorul judiciar din perioada de observatie sau din perioada
reorganizarii. De asemenea, daca deschiderea falimentului in procedura simplificata a fost precedata de o dizolvare a
debitorului persoana juridica, atunci lichidator proviziriu in faliment poate fi numit lichidatorul din procedura
voluntara, dar in toate cazurile parecierea asupra numirii lichidatorului provizoriu aparine judecatorului-sindic, cre
trece la reconfigurarea masei credale, notificind creditorii in vederea depunerii cererilor de
admitere a creantelor si procedind la verificarea creantelor, dupa care va elabora si inregistra
tabelul suplimentar de creante si, dupa eventualele contestatii, va elabora si afisa tabelul
definitiv consolidat. El va incepe deindata lichidarea, dup ace va fi efectuat inventarul. Daca
va fi cazul, va formula actiune in anulare actiune in raspundere.
Inchiderea procedurii falimentului inseamna, de regula, descarcarea de datorii a
debitorului persoana fizica. In cazul debitorului persoana juridica, inchiderea procedurii
falimentului inseamna, de regula, stingerea personalitatii juridice a debitorului, cu efectul
corelativ al stingerii tutoror datoriilor debitorului.
Inchiderea cit mai rapida a falimentului este un imperativ, atit pentru a elimina din
cimpul relatiilor comerciale si de afaceri un debitor care a cauzat mari dificultati mediului din
care provine, cit si pentru a permite creditorilor profesionisti, de regula banci, sa isi
foloseasca provizioanele de rsic constituite pentru sumele blocate in creantele fata de debitor,
devenite irecuperabile prin inchiderea procedurii falimentului.

§2. Procedura simplificata de faliment

123. Nota de fundamentare a Legii insolventei sustine ca, in scopul eficientizarii


procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, s-a prevăzut introducerea unei proceduri
simplificate aplicabilă micilor comercianţi şi/sau societăţilor comerciale fără active şi/sau fără
evidenţe contabile. Nota de fundamentare observa, in mod corect, ca unul dintre principalele
motive de blocaj al instantelor de faliment, sub imperiul vechii reglementari, era constituit de
proporţia covârşitoare de dosare vizând debitori cu o cifră de afaceri redusă şi cu un activ limitat
sau chiar inexistent, care erau trecute prin procedura fostei Legi nr.64/1995, o procedura “extrem
de complexă şi consumatoare de timp şi de resurse”, fără a li se putea aplica un tratament
proporţional cu starea lor de fapt. Experienţa şi impactul economic au arătat că astfel de debitori
nu au o şansă reală de reorganizare şi, de aceea, tendinţa lor de a cere să li se reorganizeze
activitatea era doar un artificiu prin care se putea îndepărta momentul intrării în faliment, cu
costuri suplimentare pentru restul mediului de afaceri. Pentru corectarea acestei situaţii, in lege s-
au introdus prevederi care să permită, după constatarea de către judecătorul sindic a îndeplinirii
unor anumite criterii, trimiterea acestor debitori în faliment în maximum 60 de zile de la data
deschiderii procedurii.
Procedura simplificată de faliment se instituie in contra : (i) comerciantului persoană
fizică, actionind in mod individual sau intr-o asociaţie familială; (ii) altor categorii de
comercianţi care nu detin bunuri, nu au acte constitutive, nu au administratori sau nu au sediu
cunoscut; (iii) debitorilor care nu au prezentat in termen actele si informatiile la care se refera art.
28 din Legea insolventei; (iv) societatilor comerciale dizolvate anterior desciderii procedurii; (v)
debitorilor care si-au declarat intentia de a intra in faliment sau carora legea le interzice
reorganizarea.
Procedura simplificata presupune ca debitorul este sau va fi declarat in faliment dupa o
scurta perioada de observatie, intrucit reorganizarea judiciara nu este posibila.
In conceptia Legii insolventei, procedura simplificata de faliment se caracterizeaza prin
interdictia reorganizarii judiciare, si nu prin absenta perioadei de observatie. In mod clar si
univoc, art. 1 alin.2 din Legea insolventei, precum si alte texte corelative procedurii simplificate,
va trebui sa selecteze dintre ofertele depuse la dosar si va trebui sa motiveze alagerea sa, in caz contrar hotaririrea sa
fiind recurabila.
stabilesc ca, in procedura simplificata, reorganizarea judiciara este refuzata debitorului. Sunt
cazuri, enumerate de art. 1 alin.2, in care debitorul intra direct in procedura de faliment, odata cu
deschiderea procedurii insolventei. Dar, in cele mai multe cazuri de procedura simplificata, este
necesara o minima perioada de timp pentru a proba ca debitorul se afla in situatiile vizate de text.
Este vorba de debitorii-fantoma, care scurtcircuiteaza mediul de afaceri si fata de care Legea
insolventei si-a impus imperativul eliminarii din circuitul de afaceri. Fiind vorba de o sanctiune
atit de drastica (procedura simplificata de faliment nu mai este un faliment-remediu, ci un
faliment-sanctiune), sanctiune care poate atinge nu numai debitorul, ci si salariatii acestuia si
creditorii acestuia, inclusiv fiscul, masura trecerii la faliment in procedura simplificata trebuie
luata in conditii clare, precise, prevazute ca atare in lege. De altfel, in legislatia franceza, care s-a
constituit ca model pentru reglementarea romaneasca a procedurii simplificate, perioada scurta
de observatie este prevazuta pentru toate cazurile de proceura simplificata.
Procedura simplificata se deschide (i) fie direct, ca faliment stricto sensu ; spre exemplu,
comerciantii persoane fizice, asociatiile familiale, societatile comerciale anterior dizolvate,
debitorii care si-au declarat intentia de a intra in faliment sau care nu sunt indreptatiti sa
beneficieze de reoganizare judiciara (fie pentru ca, in cei 5 ani anteriori datei deschiderii
procedurii, au mai beneficiat de o reorganizare judiciara, fie pentru ca au contestat ca ar fi in
stare de insolventa, iar contestatia le-a fost respinsa); (ii) fie ca procedura de insolventa in care
nu este permisa reorganizarea, cu o scurta perioada de observatie de maxim 60 de zile; spre
exemplu, debitorii care nu au depus sau nu au prezentat documentele prevazute de art. 28,
documente care trebuie depuse odata cu cererea de deschidere a procedurii sau in maxim 10 zile
de la data deschiderii procedurii; la fel, comerciantii care nu detin bunuri in patrimoniu, actele
constitutive sau evidentele contabile le sunt de negasit, nu au administrator ori sediul nu mai
exista sau nu mai corespunde adresei inregistrate la registrul comertului. Perioada de observatie –
scurta, de maxim 60 de zile – este neaparat necesara in aceste din urma cazuri, pentru a se putea
verifica ipoteza legala de trecere la faliment prin procedura simplificata. Nu se poate dispune
direct falimentul, spre exemplu, pentru nedepunerea in termen a actelor prevazute la art. 28,
intrucit legea ii da debitorului dreptul de a le depune in termen de 10 zile dupa deschiderea
procedurii.
Procedura simplificata poate fi provocata de debitor, de lichidatorul unei societati
comerciale dizolvate si de administratorul judiciar. Legea insolventei prevede si cazuri in care
procedura simplificata este antrenata dincolo de manifestarea de vointa a vreunuia dintre
participantii la procedura, respectiv, ope legis.
Debitorul poate provoca procedura simplificata fie expres, fie implicit, prin simpla tacere.
Astfel, debitorul poate provoca procedura simplificata atunci cind : (i) si-a declarat intenţia de a
intra în procedura simplificată; (ii) a omis sa-si declare in termen intenţia de reorganizare; (iii) la
cererea creditorului de deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar
contestaţia a fost respinsă; (iv) a omis sa depuna in termen actele prevazute la art. 28; (v) a omis
sa opteze intre a contesta sau a recunoaste expres starea de insolventa si se afla in una dintre
situatiile prevazute la art. 1 alin.2 lit.c).
Daca lichidatorul unei societati comerciale dizolvate descopera ca societatea este in stare
de insolventa, el este obligat sa ceara deschiderea procedurii insolventei (art.2701 din Legea
societatilor comerciale). Or, o societate dizolvata anterior deschiderii procedurii intra de plin
drept in faliment prin procedura simplificata, fara perioada de observatie. Asadar, cel care
provoaca procedura simplificata in aceasta situatie este lichidatorul societatii dizolvate.
Lichidatorul din procedura lichidarii voluntare trebuie sa declare falimentul inainte de a incepe
orice demers de lichidare, daca sesizeaza ca debitorul este in stare de insolventa, in caz contrar
putind fi acuzat de declarare tardvia a insolventei sau chiar de bancruta frauduloasa, daca a
continuat sa vinda active ale debitorului, desi era evident ca masa credala nu va fi fost acoperita
in totalitate din lichidarea voluntara. Daca lichidatorul din procedura voluntara a constatat sau a
perceput insolventa si, cu toate acestea, a continuat procedurile de lichidare voluntara, atunci
actul juridic prin intermdiul caruia s-a concretizat operatiunea de lichidare este nul absolut,
intrucit lichidatorul incalca in acest fel norma imperativa din art. 2701 din Legea societatilor
comerciale. Actul respectiv este, de altfel, anulabil si in conditiile art. 79-80 din Legea
insolventei, prin intermediul unei actiuni in reintregirea patrimoniului debitorului.
Procedura simplificata poate fi antrenata si de raportul depus de administratorul judiciar,
conform art.54 din Legea insolventei. Prin acest raport, prezentat judecatorului-sindic, raport
care va trebui depus in maxim 30 de zile de la desemnarea sa, administratorul judiciar va trebui
să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie din
procedura generală.
Daca debitorul a mai facut obiectul unei proceduri de reorganizare judiciara in cei 5 ani
anteriori datei deschiderii procedurii, precum si in cazul in care debitorul este un comerciant,
persoana fizica, actionind individual sau in asociatii familiale, procedura simplificata se
declanseaza ope legis fata de acestia, fara vreo manfiestare de vointa din partea lor sau a
organelor procedurii.

124. In cazul in care procedura simplificata se deschide direct, ca procedura de faliment


stricto sensu, regulile de procedura sunt aceleasi ca si cele obisnuite pentru procesul initial, adica
procesul de deschidere a procedurii.
Procedura simplificata, ca si procedura insolventei, in genere, se deschide fie la cererea
debitorului, fie la cererea unuia sau mai multor creditori.
Daca, insa, procedura simplificata se deschide printr-o scurta perioada de observatie,
cadrul procesual si procedura in sine sunt diferite, in functie de modalitatea de deschidere a
procedurii simplificate sau de trecere la procedura simplificata. Astfel, in cazul prevazut la art.
54, aprobarea raportului administratorului judiciar declanseaza falimentul fata de debitor, prin
procedura simplificata. In cazul in care initiativa trecerii la faliment prin procedura simplificata
apartine debitorului, practic trecerea la faliment se produce ope legis, procedura simplificata
urmind a se dechide odata cu deschiderea procedurii in genere. Cel care ar avea interes sa
conteste sau sa se opuna la deschiderea procedurii in genere s-ar opune, automat, si deschiderii
procedurii simplificate. Totusi, un actionar al debitorului sau o alta persoana interesata (ex. : un
fideiusor al debitorului, un administrator al debitorului) ar putea contesta, printr-o cerere de
interventie in interes propriu, ca abuziva cererea in sine de trecere la faliment, demonstrind ca o
reorganizare judiciara este totusi, posibila, dar ea este refuzata de debitor in contra intereselor
intervenientilor. Daca trecerea la faliment prin procedura simplificata este urmarea respingerii
contestatiei debitorului, momentul trecerii la faliment este momentul respingerii contestatiei. In
fine, daca trecerea la faliment prin procedura simplificata este urmare omisiunii debitorului de a
reactiona la cererea creditorului de deschidere a procedurii, judecatorul-sindic pronunta hotarirea
de trecere la faliment practic in baza legii. Totusi, (i) debitorul poate dovedi, intr-o cale de atac
(fie recurs, fie contestatie in anulare) ca nu i s-a comunicat in mod corespunzator cererea de
deschidere a procedurii, astfel ca nu a putut reactiona in termen util pentru a-si exercita optiunea
intre a contesta sau a recunoaste starea de insolventa; admiterea caii de atac va repune debitorul
in situatia de a-si manifesta aceasta optiune; (ii) orice persoana interesata se va putea opune, prin
mecansimul interventiei, la trecerea debitorului la faliment prin procedura simplificata, fara ca
prin aceasta opozitie intervenientul sa se transforme in aparatorul debitorului.

§3. Falimentul in procedura generala

125. Procedura falimentului, in alte cazuri decit in procedura simplificata, se deschide :


a) daca nici un plan nu este confirmat si termenul pentru depunerea sa a expirat;
b) in perioada de observatie, daca administratorul judiciar constata, in raportul sau amanuntit
asupra cauzelor insolventei, ca debitorul nu are sanse de reorganizare si creditorii voteaza in
adunarea generala trecerea la faliment;
c) in perioada de reorganizare sau, dupa caz, la finalul acesteia, daca (i) activitatea
debitorului produce pierderi; (ii) planul a esuatș (iii) termenul reorganizarii a expirat, fara ca
planul sa fi avut succes.
Daca debitorul nu este din start in postura de a i se aplica procedura simplificata de
faliment, raportul “cauzal” va indica dacă există vreo “posibilitate reală de reorganizare efectivă”
a activităţii debitorului ori, după caz, motivele care nu permit reorganizarea şi, în acest caz, va
propune intrarea în faliment. Propunerea este supusă aprobării adunării generale a creditorilor la
prima şedinţă a acesteia. Propunerea, insotita de aprobarea creditorilor (care se da cu majoritatea
calificata de 2/3 din voturile titularilor de creante, ca valoare), poate fi aprobata de judecatorul-
sindic, daca nu exista un creditor sau un grup de creditori care sa reprezinte minim 20% din
creante si care sa propuna un plan de reorganizare a activitatii debitorului sau daca, până la data
şedinţei adunării generale a creditorilor de aprobare a raportului, nu a fost admis déjà un plan de
reorganizare. In aceste conditii, judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă, intrarea în faliment a
debitorului.
Asa cum am aratat si cu alta ocazie, art. 54, fata de dispozitiile art.59-60 din Legea
insolventei, face dubla reglementare, intrucit si in cazul “raportului de 30 de zile”, aplicabil
procedurii simplificate, se poate propune intrarea in faliment sau continuarea perioadei de
observatie. Falimentul, fie ca se ajunge la el prin procedura simplificata sau prin procedura
generala, este o procedura care se deruleaza dupa aceleasi reguli si are exact aceleasi efecte. Atit
falimentul propus prin raportul prevazut de art. 54, cit si falimentul propus prin raportul prevazut
de art. 59, se justifica pentru ca nu exista, in opinia administratorului judiciar, nici o sansa de
reorganizare a debitorului. Asa fiind, nu exista motive serioase pentru aplicabilitatea
concomitenta a celor doua reglementari.
Prin hotărârea deschidere a procedurii ca procedura de faliment sau prin hotarirea prin
care se decide intrarea în faliment, fie in procedura simplificata, fie in procedura generala,
judecătorul-sindic va pronunţa dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune ridicarea dreptului de
administrare al debitorului, desemnarea unui lichidator, cu stabilirea atribuţiilor şi a remuneraţiei
acestuia, termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administratorul judiciar către
lichidator, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii
menţionate, notificarea intrării în faliment etc. In toate cazurile de trecere la faliment, intr-un
eventual recurs se poate dispune suspendarea executarii hotaririi de trecere la faliment.

§4. Reconfigurarea masei credale si inventarul

126. Daca falimentul s-a dispus odata cu deschiderea procedurii, stabilirea masei credale
urmeaza aceleasi proceduri prevazute de lege pentru procedura generala, cu exceptia faptului ca
operatiunea se efectueaza nu in cursul perioadei de observatie, ci in cursul procedurii de faliment
si a faptului ca termenele de notificare, verificare si contestare sunt reduse la jumatate fata de
procedura generala. In procedura simplificata se intocmesc tabelul preliminar is tabelul definitiv
al creantelor.
Dupa trecerea la faliment in procedura generala, adica dupa ce se va fi trecut fie de faza
de observatie, fie de faza de reorganizare judiciara, masa credala trebuie sa fie reconfigurata,
intrucit intre data deschiderii procedurii si data trecerii la faliment vor fi putut aparea noi datorii
ale debitorului, atit din operatiunile sale curente, cit si din operatiunile neobisnuite, precum si din
contractele a caror executare va fi fost continuata in perioada de observatie sau de reorganizare.
In plus, daca bunul asupra caruia poarta garantia nu va fi fost vindut in perioada de observatie
sau de reorganizare, atunci creditorul titular al garantiei va putea sa calculeze dobinzi si alte
accestorii pina la momentul in care bunul va fi vindut. De altfel, masa credala se poate
”completa” in perioada de observatie sau de reorganizare si cu taxe si impozite care rezulta din
continuarea activitatii debitorului. Toate aceste creante care completeaza masa credala sunt, de
principiu, creante ulterioare deschiderii procedurii, mai précis creante care rezulta din
continuarea procedurii, fiind privilegiate de lege prin rangul prevazut de art. 123 pct.3 din Legea
insolventei. Pentru toate aceste motive, masa credala trebuie sa fie reconfigurata, in vederea
stabilirii totalitatii creantelor, in ordinea lor de preferinta, care urmeaza a participa la distributia
fondurilor rezultate din lichidare.
In vederea restabilirii masei credale, lichidatorul trebuie sa urmeze procedura prevazuta
de art. 62-76 din Legea insolventei, adica sa emita notificari catre creditori, sa primeasca cererile
acestora de inscriere la masa credala, sa verifice creantele acestora si sa intocmeasca tabelul
suplimentar al creantelor, urmind ca, dupa expirarea termenului de contestatii sau, dupa caz,
dupa solutionarea contestatiilor, sa afiseze tabelul definitiv consolidat al creantelor.
Notificarile nu vor fi facute catre toti creditorii, ci numai catre creditorii ulteriori
deschiderii procedurii. Creditorii inscrisi in tabelul definitiv nu vor fi obligati sa reformuleze
cereri de inscriere a creantelor lor, dar ei vor putea contesta creantele inscrise in tabelul
suplimentar.
Sunt obligati sa formuleze cerere de inscriere in tabelul suplimentar toti titularii de
creante ce rezulta din continuarea activitatii debitorului, inclusiv cei bugetari, cu exceptia
salariatilor. Creditorii titulari de garantii, chiar daca ei sunt inscrisi in tabelul definitiv, vor fi
obligati sa formuleze cerere de inscriere in tabelul suplimentar a dobinzilor, penalitatilor si a
celorlalte costuri186 care ar putea fi calculate, in conditiile art. 41 alin.1 (bunul asupra caruia
poarta garantia nu a fost vindut inca). In lipsa, creanta acestor creditori, inclusiv cea constind in
dobinzi, penalitati si alte costuri va fi practic, pierduta, creditorul fiind decazut din dreptul de a o
pretinde.
Procedura verificarii creantelor in perioada falimentului este similara celei derulate in
perioada de observatie. Creditorii trebuie sa isi probeze prin titluri creantele pretinse,
lichidatorul, debitorul si oricare dintre creditori avind dreptul sa le conteste. Lipsa unei
contestatii asupra acestora le prezuma validitatea si indreptatirea de a participa la procedura.
Tabelul suplimentar (tabelul preliminar, in procedura simplificata) este intocmit de
lichidator la finalul operatiunii de verificare a creantelor nascute dupa data trecerii la faliment.
Dupa ce tabelul va fi notificat debitorului, precum si acelor creditori ale caror creante au fost

186
Consider ca actualizarea creantelor banesti este posibila si admisibila, mai ales ca principiul inghetarii creantei la
valoarea nominala de la data deschiderii procedurii este aplicabil si la reconfigurarea masei credale in procedura
falimentului.
contestate sau respinse de catre lichidator, acesta din urma procedeaza la inregistrarea tabelului
suplimentar.
Dupa notificarea si inregistrarea tabelului suplimentar, orice creditor, debitorul, precum si
lichidatorul, poate formula o contestatie contra inscrierii unei creante in tabelul suplimentar.
Contestatia obsinuita se poate face in termenul defipt de Legea insolventei in art. 73. Pentru dol,
eroare grava sau descoperirea unui titlu hotaritor, se poate face o contestie de catre orice
persoana interesata, in tot timpul cit va tine lichidarea, in conditiile art. 75 din Legea insolventei.
Tabelul definitiv consolidat (tabel definitiv, in procedura simplificata) este rezultatul
fie al trecerii termenului contestatiei obisnuite, fie al solutionarii contestatiilor la tabelul
suplimentar. Conform definitiei date de art. 3 pct.19 din Legea insolvenţei, tabelul definitiv
consolidat reprezinta „totalitatea creanţelor ce figurează ca admise în tabelul definitiv de creanţe
şi cele din tabelul suplimentar necontestate, precum şi cele rezultate în urma soluţionării
contestaţiilor la tabelul preliminar suplimentar”. Textul continua aratind ca, in situaţia în care s-a
dispus intrarea în faliment după confirmarea unui plan de reorganizare, se intocmeste o varianta
actualizata a tabelului definitiv consolidat, in concordanta cu programul de plati din planul de
reorganizare si deducerea sumelor achitate pe parcursul desfasurarii acesteia.
Tabelul definitiv consolidat este echivalentul tabelului definitiv din perioada de
observatie si, ca si tabelul definitiv, nu este supus contestatiei obisnuite. In schimb, hotarirea data
de judecatorul-sindic in solutionarea contestatiei la tabelul definitiv consolidat este supusa
recursului, solutia data in recurs putind duce la modificarea sau reconfigurarea tabelului definitiv
consolidat. O contestatie neobisnuita, formulata in conditiile art. 75 din Legea insolventei, poate
fi oricind formulata de orice persoana interesata, pina la inchiderea procedurii.
Admiterea unei astfel de contestatii poate provoca si ea modificarea tabelului definitiv
consolidat. Daca trecerea la faliment a fost precedata de o reorganizare judiciara, masa credala
trebuie reactualizata pentru a fi pusa in concordanta cu platile facute conform programului de
plata din planul de reorganizare. In plus, distributiile partiale pot modifica in mod esential tabelul
definitiv consolidat, fie pentru ca una sau mai multe creante au fost achitate prin distributii, in
totalitate sau in parte, fie pentru ca garantiile s-au stins cu ocazia unor vinzari de active. In fine,
in acest tabel se pot strecura diverse erori materiale, cum sunt cele de calcul sau cele referitoare
la inscrierile de garantii, care pot fi corectate de judecatorul-sindic in baza art. 281 C.proc.civ.,
prin procedura indreptarii erorii materiale. Astfel ca, in aceste cazuri, putem avea un tabel
definitiv consolidat, modificat si rectificat.
Legea pretinde inregistrarea si afisarea de indata a acestui tabel definitiv consolidat.
Vinzarile propriu-zise, ca proceduri de lichidare, nu pot fi demarate decit dupa facerea
inventarului187, dar, in practica, rareori se intimpla ca lichidarile sa inceapa inainte de afisarea
tabelului definitiv consolidat.
Tabelul definitiv consolidat este principalul criteriu al distribuirii fondurilor rezultate din
lichidare si, in acelasi timp, criteriul care confera creditorilor indreptatirea de a participa la
procedura, inclusiv dreptul de a vota in adunarile creditorilor. Dar mobilitatea practic nelimitata
a acestui tabel definitiv consolidat obliga practicianul in insolventa sa actualizeze permanent
acest tabel si sa puna informatia cu privire la starea masei credale la un moment dat la dispozitia
creditorilor si a celorlalti participanti la procedura. In caz contrar, procesul distriburii fondurilor
rezultate din lichidare si votul in adunarea creditorilor pot fi ingreunate sau chiar falsificate in
conditiile in care nu se stie exact care este situatia creditorilor inscrisi in tabel. Spre exemplu, un
creditor care, inainte de distributiile partiale, detinea 30% din voturi, ca valoare a creantelor, nu
187
In reglementarea anterioara, momentul in care incepea procedurile de lichidare era acela al afisarii tabelului.
mai poate avea aceeasi pondere a voturilor dupa efectuarea distributiei, daca creanta sa a fost
platita, sa spunem, in proportie de 80% ca urmare a distributiilor si nici nu mai poate face parte
din comitetul creditorilor. In practica, foarte des se intimpla ca, in ciuda distributiilor partiale sau
a rectificarilor succesive ale tabelului, unii (fosti)creditori sa continue sa voteze in adunarea
creditorilor, sa aiba calitatea de membru in comitetul creditorilor sau sa formuleze diverse
contestatii fie la tabel, fie la distributii, fie la inchiderea procedurii, sa ceara sa se formuleze
actiuni in anulare sau actiuni in raspundere etc., desi creanta lor se va fi platit, fie in totalitate, fie
in parte. Asadar, lichidatorul nu se poate rezuma la inregistrarea si afisarea tabelului definitiv
consolidat, in forma sa initiala, ci el este obligat sa gestioneze atent situatia tabelului si sa
adapteze procedura in permanenta la realitatea tabelului, ori de cite ori se pune, spre exemplu,
problema unei distriburi partiale sau a participarii la o adunare generala a actionarilor.

127. Identificarea bunurilor, inventarul, aplicarea sigiliilor, intocmirea listei bunurilor, si


masurile de conservare a bunurilor sunt masuri care converg catre stabilerea masei bunurilor de
lichidat in vederea distribuirii fondurilor ce ar rezulta catre creditori.
Prin hotarirea de trecere la faliment, judecatorul sindic dispune notificarea tribunalelor
din tara in vederea sigilarii bunurilor debitorului care s-ar putea afla in raza teritoriala a acestora.
De precizat ca, in operatiunile de stabilire a masei active, implicarea debitorului este
minima, acesta avind doar obligatia (si nu dreptul) de a semna inventarul. Rolul comitetului
creditorilor se reduce si el la aprobarea angajarii unui evaluator sau a unei vinzari neobinsuite,
inainte de afisarea tabelului definitiv consolidat.
Judecătorul – sindic va dispune sigilarea bunurilor din averea debitorului, iar atunci când
acesta posedă bunuri şi în alte judeţe, va trimite notificări tribunalelor din acele judeţe, în
vederea sigilării de urgenţă a bunurilor. Documentele întocmite de alte tribunale, certificând că
sigiliile au fost aplicate, se vor trimite judecătorului – sindic. Sunt supuse operatiunii de sigilare
bunurile debitorului existente în magazine, magazii, depozite, birouri, corespondenţa comercială,
arhiva, dispozitivele de stocare şi prelucrare a informaţiei, contractele, mărfurile şi orice alte
bunuri mobile aparţinând averii debitorului188. Dacă averea debitorului poate fi inventariată
complet într-o singură zi, lichidatorul va putea proceda imediat la inventariere fără a aplica
sigilii.
Lichidatorul va stabili care bunuri vor trebui valorificate de urgenţă şi care sunt strategiile
de punere în valoare a bunurilor, astfel încât valorificarea lor să fie maximă, va determina gradul
de perisabilitate a bunurilor, iar în funcţie de acesta, va trece la valorificarea de urgenta a
acestora sau la depozitarea temporară şi conservarea lor până la finalizarea inventarului si va lua
masuri de conservare cu costuri care să nu fie disproporţionat de mari în raport cu valoarea
bunurilor, cu lichidităţile posibil de obţinut prin valorificarea lor şi cu posibilităţile materiale ale
debitorului în vederea conservării bunurilor. Bunurile debitorului pot fi vândute de lichidator
înainte de afişarea tabelului definitiv consolidat al creanţelor doar cu caracter de excepţie, având
drept justificare preocuparea de a împiedica diminuarea averii debitorului, datorită timpului
necesar întocmirii tabelului de creanţe189. Intra in aceasta categorie chiar si bunurile imobile – de
tipul instalaţii, fabrici, clădiri – care implică cheltuieli de conservare ridicate şi în acelaşi timp
nejustificate. În orice caz, vinzarea cu caracter de exceptie trebuie aprobata, in prealabil, de
judecatorul sindic sau de comitetul creditorilor, in conditiile art. 49 din Legea insolventei.
188
De la principul punerii sub sigilii sunt exceptate doar bunurile prevazute de art. 113 alin.3 din Legea insolventei
(obiecte usor deterirabile, registre de contabilitate, titulri comerciale de valoare, numerar). Bunurile exceptate de la
sigilare vor fi excluse şi de la conservare, deoarece acestea sunt supuse valorificării.
189
Gh. Gheorghiu, Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 179.
Debitorul şi creditorii titulari de garanţii reale pot formula contestaţii la astfel de masuri ale
lichidatorului.
Din punct de vedere contabil, inventarierea reprezintă o lucrare preliminară elaborării
situaţiilor financiare prin care se stabileşte mărimea reală a patrimoniului şi evaluarea
elementelor patrimoniale la valoarea actuală. Astfel, inventarierea constă în ansamblul
operaţiunilor prin care se constată existenţa tuturor elementelor de activ şi pasiv, cantitativ
valoric, la o anumită dată de referinta, precum şi al operatiunilor de stabilire a valorii actuale a
acestor elemente. In procedura insolvenţei, inventarierea averii debitorului este operaţiunea prin
care lichidatorul identifică, în mod concret, toate bunurile debitorului, în vederea cunoaşterii
acestora şi a stării în care se prezintă, precum şi a evaluării lor. Bunurile debitorului trec, dupa
efectuarea inventarului, in custodia lichidatorului, care este detentorul legal al acestora,
exercitind animo alieno posesia bunurilor respective ale debitorului. Lichidatorul, care este
asimilat depozitarului judiciar al bunurilor debitorului, va răspunde pentru orice culpă – culpa
levis în abstracto – în ceea ce priveşte păstrarea bunurilor debitorului, conform art.1600 C.civ.
Semnarea listelor de inventariere marchează momentul de la care lichidatorul preia in custodie,
spre administrare si conservare, bunurile debitorului.
Efectuarea inventarului necesita prezenţa debitorului, acesta din urmă fiind obligat să
asiste la inventariere atunci când judecătorul sindic dispune aceasta. Omisiunea debitorului de a
participa la inventariere nu duce la nulitatea inventarierii, ci la lipsirea debitorului de dreptul de
contesta inventarul. Judecătorul sindic poate dispune ca, la întocmirea listelor de inventariere, să
participe şi un expert evaluator, pe cheltuiala averii debitorului. Numirea expertului se va face
atunci când există dificultăţi în aprecierea valorii bunurilor debitorului, care se pot referi la
vechimea bunurilor, gradul de uzură sau alte elemente.
Listele de inventariere trebuie să indice toate bunurile debitorului, cu descrierea fiecăruia,
precum şi cu precizarea valorii lor aproximative la data întocmirii inventarului.
Finalizarea inventarului este momentul de la care incep procedurile de lichidare.

§5. Lichidarea

128. Lichidarea incepe “indata dupa finalizarea de catre lichidator a inventarierii


bunurilor din averea debitorului”, asa cum rezulta din art. 116 alin.2 teza a doua din Legea
insolventei. Cu toate acestea, vinzarile urgente de bunuri perisabile sau de alte bunuri, inclusiv
imobile, vor putea fi facute si inainte de finalizarea inventarului, cu aprobarea judecatorului-
sindic sau a comitetului creditorilor, in conditiile art.49 din legea insolventei.
Lichidarea se efectueaza de catre lichidator, « sub controlul judecatorului sindic » (art.
116 alin.1, teza intii). Legea se refera, in mod evident, la controlul de legalitate asupra
procedurii, care apartine judecatorul sindic. Controlul de oportunitate asupra activitatii
lichidatorului este, in mod evident, in atributiile comitetului creditorilor sau ale adunarii
creditorilor, care sunt, de altfel, chemate sa se pronunte in diferite stadii ale lichidarii, cum ar fi
aprobarea angajarii unui evaluator (de competenta comitetului creditorilor) sau aprobarea
vinzarii in bloc sau a vinzarii de imobile prin negociere directa (de competenta adunarii
creditorilor).
Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va face toate demersurile de
expunere la piaţă, într-o formă adecvată, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din
averea debitorului.
In vederea inceperii operatiunilor de lichidare, lichidatorul va proceda la evaluarea
bunurilor din patrimoniul debitorului, scop in care va putea apela la evaluatori independenti sau
la un evaluator propriu, dupa cum va avea sau nu acordul comitetului creditorilo in acest sens. In
mod obligatoriu, evaluarea se face in conformitate cu standardele internaţionale de evaluare. În
funcţie de circumstanţele cauzei şi pe cât posibil, bunurile din averea debitorului vor fi evaluate
atât individual, cât şi în bloc. Principalele active, imobilele, maşinile şi echipamente, precum şi
mijloace de transport vor fi analizate pe fişe individuale atât din perspectiva tehnică cât şi din
perspectiva modului în care ele vor putea fi valorificate. Evaluarea bunurilor privite ca un
ansamblu functional se justifica mai ales in cazul in care activitatea debitorului ar putea să fie
reluată de cumparator, chiar daca, de regula, evaluarea de acest gen este mai complexa si, deci
,necesita mai mult timp.
In cazul in care exista garantii constituite asupra bunurilor care constituie activul de
lichidat in bloc, trebuie tinut cont ca partea din preţul activului vindut in bloc care este
corespunzator garantiei se va distribui către creditorul garantat şi numai diferenţa se va distribui
spre restul creditorilor. De aceea, în raportul de evaluare va trebui să se evidenţieze valoarea
garanţiilor raportată la valoarea totală a activului, ceea uneori poate ridica probleme deosebit de
complicate, mai ales in cazul in care garantiile se intrepatrund sau sunt constituite pe bunuri care
formeaza un ansamblu (bunuri imobile prin destinatie), precum si in cazul in care garantia este
un gaj asupra fondului de comert.
Valoarea stabilita de evaluator este criteriul orientativ dupa care se stabileste fie pretul de
pornire a negocierii, fie pretul de pornire a licitatiei. Evaluarea este una aproximativa, deoarece,
în caz de lichidare nu valoarea de achiziţie a bunului este determinanta in stabilirea pretului, ci
oferta pietei190. In orice caz, pretul de pornire, precum si limita minima sub care nu se poate
scadea acest prêt sunt stabilite, de obicei, prin hotarire a adunarii creditorilor, pretul de pornire si
limita minima putind fi modificate prin alta hotarire a adunarii creditorilor, in cazul in care nu s-a
reusit vinzarea intr-un timp rezonabil.

129. Principala sarcina a lichidatorului in etapa lichidarii este maximizarea valorii averii
debitorului. In acest scop, lichidatorul dispune de o plaja mare de optiuni, putind propune mai
multe metode de vânzare, fara ca legea sa mai impuna vreo ordine de preferinta intre acestea.
Metodele de vinzare (licitaţia publică, negocierea directă sau o combinaţie a celor două), este
aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului
creditorilor. Odată cu propunerea de vânzare, lichidatorul va prezenta şi regulamentul de vânzare
corespunzător. In alegerea strategiei si a metodelor de vinzare, criteriile principale sunt
inventarul şi rapoartele de evaluare a averii debitorului. Cu toate acestea, in cazul în care se
propune vânzarea în bloc a bunurilor debitorului, trebuie tinut cont de faptul ca potenţialii
cumpărători pot fi interesaţi mai mult de valoarea afacerii si mai putin de valoarea evaluata sau
inventariata a bunurilor debitorului.
In cazurile complexe, după obţinerea aprobării din partea adunării creditorilor asupra
modalităţii de vânzare, pe baza informaţiilor culese în timpul inventarierii, a rezultatelor
evaluării şi a opţiunilor strategice, lichidatorul va întocmi un memorandum de prezentare a
proprietăţilor şi va stabili strategia de publicitate, după care va testa interesul pieţei pentru
respectivele proprietăţi191.

190
Ibidem.
191
Ministerul Justitiei. Notiuni de economie.
Potrivit art. 116 alin.2 teza a doua din Legea insolventei, bunurile debitorului vor putea fi
vândute în bloc, ca un ansamblu în stare de funcţionare sau individual.
Prin « bloc, ca ansamblu funcţional », se înţelege o parte sau toate bunurile debitorului,