Capitolul 5

Retehnologizarea sistemelor
de distribuţie a apei
5.1 Conductele reţelei de distribuţie. Tipuri de reţele
În cadrul unui sistem centralizat de alimentare cu apă reţeaua de
distribuţie reprezintă ultimul obiect, ca poziţie, precum şi partea cea mai
costisitoare a sistemului. Se impune astfel analiza ei atât din punctul de
vedere al proiectării cât şi al execuţiei şi exploatării. Reţeaua de
distribuţie a apei este formată din totalitatea conductelor, armăturilor,
aparatelor de măsurat şi control şi a construcţiilor anexă prin care apa
este transportată în interiorul localităţilor şi distribuită la consumatori.
Schema unei reţele de distribuţie depinde de o serie de factori ca [43]:
-natura terenului localităţii, relieful terenului, reţeaua stradală a
localităţii, amplasarea consumatorilor importanţi, prezenţa celorlalte
reţele subterane, sistematizarea actuală şi de perspectivă a localităţii.
Tipuri de reţele[64 ]:
După graful reţelei:
-reţea ramificată, caracteristice localităţilor ce se dezvoltă în lungul
unei artere importante de circulaţie; fiecare nod este alimentat de o
singură conductă, reţeaua având dezavantajul unei siguranţe reduse în
exploatare;
-reţea inelară, caracteristică localităţilor mari şi incintelor industriale;
fiecare nod este alimentat cel puţin din două sensuri, prezentând astfel o
siguranţă sporită în exploatare, o comportare mai bună în caz de incendiu
(debitul putând fi asigurat prin toată reţeaua, nu numai pe un circuit ca la
reţeaua ramificată), precum şi preluarea în condiţii mai bune a loviturilor
de berbec ce apar, în special la sistemele de pompare în reţea;
-reţea plană;
-reţea spaţială;
După schema tehnologică de alimentare a reţelei:

114
 -reţea alimentată gravitaţional, prin rezervor de trecere alimentat
gravitaţional;
-reţea alimentată gravitaţional prin rezervor de trecere alimentat prin
pompare;
-reţea alimentată prin pompare totală, directă (R-SP-reţea) sau
indirectă (R-SP-CA-reţea);
-reţea alimentată prin pompare şi contrarezervor ;
După presiunea asigurată în reţea în timpul incendiului:
-reţea de joasă presiune;
-reţea de înaltă presiune;
După valoarea presiunii maxime în localitatea respectivă:
-reţea unică alimentată din acelaşi rezervor, unde presiunea nu
depăşeşte 60 mCA;
-reţea cu zone de presiune, presiunea maximă de 60 mCA fiind
asigurată în fiecare zonă.
Pentru realizarea unei funcţionări bune, conductele reţelei se împart
în :
-conducte principale sau artere care asigură transportul apei în zona
de distribuţie;
-conducte de serviciu care primesc apa de la conductele principale şi
o distribuie către consumatori.
Pe reţele se prevăd următoarele armături: vane de linie, de ramificaţie
şi de golire, hidranţi, apometre.
Construcţiile accesorii pentru reţelele de distribuţie sunt: cămine de
vizitare pentru vane, apometre, etc.; masive pentru ancorare, traversări pe
sub căi ferate, drumuri, cursuri de apă, etc.
În Fig.5.1 s-a reprezentat în plan reţeaua inelară de la care se
alimentează o hală industrială. Pentru simplificare nu s-au figurat reţele
de alimentare cu apă ale celorlalte clădiri. De la o SP (care nu apare pe
desen), conducta trece spre căminul de vizitare CV1, punctele a, b, c şi d,
căminul CV2. Pe traseu sunt montaţi trei hidranţi de incendiu: H 1 – H3.
Pentru stropirea spaţiilor verzi între punctele a – b s-a prevăzut un hidrant
de grădină Hg. Hala 1, nou proiectată se racordează la reţeaua de
alimentare cu apă. În căminele CV1 şi CV2 se află vanele care permit
închiderea conductei în cazul apariţiei unor defecţiuni, precum şi robinete
de golire a reţelei. Apa rezultată din golirea reţelei se evacuează din CV1
la canalizarea pluvială iar din CV2 la canalizarea menajeră .
115
 Pentru execuţia reţelei este necesară şi reprezentarea profilului
longitudinal al reţelei de alimentare cu apă (Fig.5.2).

5.2 Prescripţii de proiectare

Conform SR 4163 –1 [64] proiectarea reţelelor de distribuţie trebuie
să respecte următoarele prescripţii generale:
Reţelele de distribuţie a apei trebuie să asigure exigenţele de
performanţă în construcţii, precizate în STAS 12400-1-2, privind:
- stabilitatea şi rezistenţa la solicitări statice şi dinamice:
- siguranţa de utilizare
- etanşeitate
- siguranţa la foc
- exigenţa igienică
- izolaţia exterioară termică şi anticorozivă
Reţelele de distribuţie a apei se consideră construcţii de importanţă
deosebită, conform Stas 4273.
Reţelele de distribuţie a apei potabile trebuie să asigure pe toată
durata exploatării, toate condiţiile privind calitatea apei potabile conform
STAS 1342. Se interzice orice legătură între reţelele de distribuţie a apei
potabile şi cele de distribuţie a apei nepotabile.
Reţelele de distribuţie a apei potabile trebuie să asigure pe toată
durata exploatării distribuţia apei la debitele şi presiunile pentru care au
fost proiectate.
Pentru siguranţa în exploatare trebuie să se ţină seama de următorii
factori:
- agresivitatea solului şi, după caz, a apei subterane faţă de materialul
conductelor
- coroziunea interioară
- acţiuni distructive asupra echipamentelor mecanice, utilajelor,
mijloacelor de transport,etc.
- condiţii climatice
- alte condiţii deosebite
Reţelele de distribuţie a apei trebuie astfel proiectate şi realizate astfel
încât să asigure posibilitatea spălării şi igienizării periodice a tuturor
tronsoanelor.

116
117
118
Traseul reţelei de distribuţie
Stabilirea traseelor se face luând în considerare:
- documentaţia de urbanism şi/sau amenajarea teritoriului aprobată
conform reglementărilor în vigoare care cuprind: trama stradală,
diferite zone de consum, utilizatorii mai importanţi, etc.
- planurile topografice cu indicarea curbelor de nivel
- planul coordonator al celorlalte reţele orăşeneşti existente
- studiul geotehnic cu indicarea condiţiilor de fundare, existenţa şi
caracteristicile apei subterane
Traseul reţelei de distribuţie se stabileşte pe criterii tehnice şi
economice avându-se în vedere în principal:
- folosirea optimă a configuraţiei terenului pentru asigurarea presiunii
minime necesare unei funcţionări normale pentru consumatorul cel
mai îndepărtat şi cel mai defavorabil
- realizarea unor conducte de lungime minimă
- evitarea, pe cât posibil, a zonelor cu trafic intens
- evitarea, pe cât posibil, a terenurilor cu capacitate portantă redusă, cu
apă subterană agresivă, a terenurilor cu substanţe toxice ce pot
contamina apa potabilă
Pentru traseele propuse este necesar obţinerea acordurilor şi avizelor
autorităţilor locale implicate.
Ansamblul reţelei de distribuţie a apei
La proiectarea reţelelor de distribuţie trebuie avută în vedere
încadrarea acestora în ansamblul sistemelor de alimentare cu apă a
localităţii.
Reţelele inelare oferă avantajul unei siguranţe maxime în
continuitatea alimentării cu apă prin alimentarea fiecărui punct din două
părţi şi de aceea sunt recomandate . Reţelele ramificate pot fi folosite în
centrele populate cu mai puţin de 20000 de locuitori şi numai în cazul în
care nu se poate realiza o reţea inelară. Pentru alimentarea cu apă a
clădirilor de locuit sau a unităţilor economice se admit ramificaţii de
maximum 500 m lungime. Această prevedere nu se aplică obiectivelor de
însemnătate deosebită în cazul în care au gospodărie proprie.
Conductele reţelelor ramificate în care apa poate stagna trebuie
realizate cu posibilitatea spălării periodice.
Presiunea minimă admisă într-o reţea de distribuţie este de 0,7bar (7
mCA), iar presiunea maximă este de 6 bar (60mCA).
119
 În cazuri excepţionale se admit presiuni mai mari cu folosirea
materialelor – conducte şi armături corespunzătoare acestei presiuni.
În cazul în care, datorită configuraţiei terenului în reţeaua de
distribuţie nu se poate asigura limitarea presiunii de 6 bar, aceasta se va
împărţi în zone de distribuţie, separate între ele, funcţionând ca reţele
independente. Legarea între ele a reţelelor nu este recomandată decât
pentru porţiuni restrânse, prin intermediul regulatoarelor de presiune care
să limiteze presiunea la maximum 6 bar.
Conductele reţelelor exterioare de distribuţie se montează, de regulă,
subteran, conform reglementărilor tehnice în vigoare.
În situaţia în care este posibil reţelele se pot monta în galerii edilitare
comune cu alte reţele, respectând reglementările tehnice în vigoare.
Artere şi conducte de serviciu
Racordurile de apă se realizează, de regulă, prin branşare la
conductele de serviciu. Fac excepţie cazurile în care:
- diametrul racordului este superior celui al conductei de serviciu din
zonă;
- numărul mic de branşamente din zonă nu justifică existenţa unei
conducte de serviciu;
- diametrul arterei este mai mic de 300mm (400 mm în cazul
Municipiului Bucureşti;
- se recomandă consumatori importanţi, cu reţea de hidranţi de
incendiu, consumatori ce impun un grad sporit de siguranţă în
funcţionare; în toate aceste cazuri, branşarea se face la artera din
zonă.
Distanţa dintre două puncte de legătură dintre conductele principale şi
cele de serviciu este, de regulă, de 150m…300m.
Diametrul minim al conductelor aferente reţelelor de distribuţie a apei
potabile şi de incendiu este de 100mm.
Prescripţii privind calculul, materialele şi armături, aparate şi
construcţiile anexă sunt prezentate în capitolele următoare.
5.3. Calculul reţelelor de conducte exterioare
5.3.1 Calculul reţelelor de conducte ramificate
O reţea ramificatã reprezintă un sistem sub presiune, format din
T tronsoane şi M = T +1 noduri sub formă de graf (arbore).
Caracteristicile geometrice sunt:

120
 lungimea tronsoanelor, forma generalã în plan, cotele geodezice
în noduri.
Caracteristicile hidraulice sunt debitele tronsoanelor, diametrul,
cotele piezometrice şi presiunile disponibile în noduri.

Fig.5.3

Pentru dimensionarea reţelelor ramificate avem metode manuale

şi metode automate de calcul.
Pentru o reţea cu un singur grad de ramificare (o conductã
principală şi ramificaţii) avem o problemã matematicã determinatã. În
n
fiecare nod se respectă condiţia de continuitate a debitelor Qi 0 .
i 1
Se determinã debitele de calcul din aproape în aproape pornind de la
extremităţile aval ale arterelor şi sumând debitele concentrate către
rezervor. Apoi se aleg diametrele conductelor (standardizate), pe baza
debitului de calcul şi a vitezelor economice (0,5 - 2,5 m/s). Se determinã
apoi panta piezometrică şi pierderile de sarcinã pe fiecare tronson. Se
stabilesc cotele piezometrice pornind de la nodul cel mai dezavantajat la
care se asigură presiunea necesarã. Se calculează cotele piezometrice în
celelalte noduri parcurgând tronsoanele în sens invers curgerii şi reţinând
pentru fiecare nod valoarea maximă dintre valorile cotelor piezometrice
pe diferite trasee. Diferenţa dintre cota piezometrică şi cota geodezică
indică presiunea disponibilă în nodul respectiv. Se fac verificări şi se
determinã cotele de la rezervoare. Se întocmesc profiluri în lung cu linii
121
de sarcină. Linia piezometrică a unei artere trebuie să reprezinte o linie
poligonalã care să se apropie de o curbă cu concavitatea în sus. În cazul
reţelelor ramificate funcţionând prin pompare cota piezometrică obţinutã
în punctul incipient al reţelei (la SP) nu trebuie să depăşească presiunea
maximă admisă în reţea de 60 mCA.

5.3.3.2 Calculul reţelelor de conducte inelare

O reţea reprezintă un sistem sub presiune format din N noduri, M
inele şi T tronsoane între care să existe următoarea relaţie (relaţia lui
Euler referitoare la poliedre):
T M N 1 (5.1)
O astfel de reţea are fiecare nod alimentat cel puţin pe două trasee
ceea ce duce la o fiabilitate ridicatã faţă de reţelele ramificate (Fig.5.4).

Fig.5.4
Pentru calculul unei reţele de conducte inelare trebuie satisfăcute
următoarele condiţii:

122
 1) Continuitatea debitului în noduri:
fj Qij Cj 0, j 2,..., N (5.2)
unde: Qij - debitul tronsonului ij cu semnul (+) pentru debitele
care intră şi cu semnul (-) pentru debitele care ies.
Pentru nodul de alimentare ecuaţia de bilanţ a debitelor devine o
identitate deoarece suma tuturor consumatorilor este cunoscută şi egală
cu debitul de alimentare.
2) Continuitatea energiei:
2
fm hij ( M ij Qij ) M ij Qij Qij 0 (5.3)
unde: hij - pierderea de sarcină a tronsonului ij; M ij modulul de
L
rezistenţă al tronsonului: M ij 0,0826 5
( s 2 / m5 ) ;
D
Qij - debitul tronsonului;
Pierderea de sarcină este (+) dacă sensul de parcurgere al inelului
coincide cu cel al debitului de pe tronson (+) şi (-) în sens contrar.
Sistemul de ecuaţii obţinut este un sistem de ecuaţii neliniare care
poate avea următoarele dimensiuni:
- numărul inelelor M - sistemul ecuaţiilor de inel;
- numărul nodurilor N - sistemul ecuaţiilor de nod;
- numărul tronsoanelor T - sistemul ecuaţiilor de tronson.
În cazul ecuaţiilor de inel se cunoaşte o repartiţie iniţială a
debitelor iar diametrul ales va trebui să satisfacă relaţia de continuitate a
energiei. Pentru aceasta se corectează succesiv debitele inelelor până la
îndeplinirea condiţiei (5.3).
Sistemul de ecuaţii fiind neliniar el poate fi rezolvat prin metode
de aproximare cum ar fi procedeul Lobacev - Cross sau procedeul
Newton - Raphson.
În continuare se prezintă reţeaua inelarã din Fig. 5.4 unde este
marcată circulaţia apei cu valorile Qij ce satisfac condiţia de continuitate
a debitelor, dar nu satisfac condiţia de continuitate a energiei
fm h 0.
Avem următoarele ecuaţii:
123
 M 12Q12 2 M 23Q23 2 M 15Q15 2 M 35Q35 2 hI
M 34Q34 2 M 46Q46 2 M 35Q35 2 M 56Q56 2 hII
M 15Q15 2 M 58Q58 2 M 17 Q17 2 M 78Q78 2 hIII
M 56Q56 2 M 69Q69 2 M 58Q58 2 M 89Q89 2 hIV

Pentru a corecta aceste ecuaţii pe fiecare inel vom introduce

debite de corecţie Qi , i I ,..., IV , în sensul acelor de ceasornic.
Tronsoanele comune mai multor inele se corectează algebric cu debitele
de corecţie a inelelor respective. Efectuându-se operaţiile algebrice şi
neglijând termenii ce cuprind Q j 2 ; Q j Qk obţinem debitele de
corecţie pentru fiecare inel: Qi hi 2 M ij Qij (5.4)
i
Noile debite se obţin prin adunarea algebricã la debitele
tronsoanelor a debitelor de corecţie.

5.4. Calculul hidraulic automat pentru reţelele de

conducte
5.4.1 Topologia reţelelor de distribuţie.
Ramura matematicii care se ocupă cu studiul invarianţei unor proprietăţi
ale figurilor geometrice poartă numele de topologie. Valoarea măsurată
nu are nici un rol punându-se în evidenţă numai aspecte structurale. De
exemplu, figurile geometrice prezentate în Fig.5.5.a sunt echivalente din
punct de vedere topologic deoarece au acelaşi număr de arce şi noduri iar
legăturile dintre acestea se realizează în acelaşi mod. Fig.5.5

124
 Prin graf se înţelege cuplul sau perechea G (X, ) în care X este o
mulţime numărabilă X = { x1, x2, . . . . . , xn }, iar este o aplicaţie a
mulţimii X în ea însăşi.
Pentru reprezentarea grafului se fac următoarele precizări:
- fiecărui element xi X îi corespunde un punct în plan denumit vârf
sau nod;
- având două elemente xi, xj X şi xj (xi), reprezentarea în plan se
realizează printr-o linie continuă între xi şi xj, orientată de la xi la xj şi
care se numeşte arc. Pentru exemplificare se consideră graful definit
(Fig.6.14b) prin mulţimea X = { x1, x2, x3, x4, x5} şi aplicaţiile:
(x1) = { x2, x5}; (x2) = { x3, x4 }; (x3) = { x4, x5}; (x4)=0;
(x5) = { x4, x5}.
La aplicarea teoriei grafurilor în studiul reţelelor de alimentare cu apă
sunt utilizate următoarele noţiuni:
- Tronson – mulţimea arcelor asociate la o pereche de noduri;
- Nod – punctul de întâlnire a două sau mai multe tronsoane sau
extremitatea unui tronson;
- Cale – un şir de arce între două noduri distincte astfel încât
extremitatea finală a unui arc să se suprapună cu extremitatea iniţială
a arcului următor. De exemplu, şirul arcelor L12, L23, L34 formează o
cale (Fig.5.6.a);
- Ciclu – reprezintă o cale a cărei extremitate finală corespunde cu
extremitatea iniţială şi arcele se parcurg o singură dată. De exemplu,
şirul arcelor L23, L35, L25 formează un inel (Fig.5.6.a);
- Arbore – este un subgraf care nu formează cicluri. Dacă arborele
conţine toate nodurile, atunci el se numeşte arbore complet. Într-un
graf se pot forma un număr finit de arbori compleţi (Fig.5.6.b);
- Coarbore – este subgraful complementar arborelui complet al unui
graf (Fig.5.6.b); Fig.5.6a b

125
 Tronsoanele grafului care aparţin arborelui se numesc tronsoane
arbore şi sunt în număr de Ta = N – 1 ( Nr. noduri = N). Tronsoanele
coarborelui se numesc tronsoane coardă şi sunt în număr de T c = T – N +
1, unde T – numărul total de tronsoane din graf (T = T a + Tc).
Numerotarea şi orientarea grafurilor este o operaţie arbitrară, dar
odată adoptată o convenţie ea trebuie păstrată pe tot parcursul calculului.
De regula, se adoptă următoarele convenţii:
- se numerotează nodurile de-a lungul arborelui în ordine crescătoare
(0, 1, . . . ,k);
- dacă se lucrează cu variabile reduse, nodurile cu SP şi R se
numerotează la sfârşit pentru a putea fi eliminate legăturile fixate;
- se numerotează tronsoanele arborelui (1, 2, . . . . , T a);
- se numerotează tronsoanele coarborelui (T a+1, Ta+2, . . . , Tc);
- laturile se orientează de la nodul cu număr de ordine mai mic, la
nodul cu număr de ordine mai mare (Fig.5.6.b).

MATRICE DE INCIDENŢĂ

Geometria unui graf poate fi transpusă într-o expresie analitică cu

ajutorul unor matrice de incidenţă. Noţiunea de incidenţă are, în teoria
grafurilor, următoarea semnificaţie:

- un tronson este incident la un nod atunci când nodul reprezintă o

extremitate a tronsonului;
- un tronson este incident la un ciclu atunci când tronsonul face parte
din ciclu.

Matricea de incidenţă nod – tronson [A] exprimă incidenţa dintre

mulţimea tronsoanelor şi mulţimea nodurilor dintr-un graf. Pentru un graf
neorientat, incidenţa se exprimă cu ajutorul perechii de numere binare 0
şi 1, numărul 1 indicând incidenţa, iar 0 neincidenţa laturii cu nodul
considerat.

126
 În cazul grafurilor orientate, pentru a putea reţine şi sensul laturii, în
matricea de incidenţă se va ataşa, în mod corespunzător semnul plus sau
minus numărului 1 din perechea binară 0,1. Astfel, +1 va indica incidenţa
unui tronson cu un nod prin vârful iniţial, iar –1 va indica incidenţa
laturii prin vârful său final. Conform convenţiei arătate elementele
matricii [A] pot avea valori sau 0, astfel:
+1, când latura este incidentă nodului şi sensul laturii este de
plecare din nod;
-1, când latura este incidentă nodului şi sensul laturii este de
intrare în nod;
0, când latura nu este incidentă nodului.
Matricea [A] este dreptunghiulară, conţinând o linie pentru
fiecare nod (N – linii) şi o coloană pentru fiecare tronson (T – coloane).
Matricea de incidenţă care conţine linii pentru toate nodurile grafului se
numeşte matrice completă şi se notează cu [A0]. Suma termenilor de pe
fiecare din coloanele matricei [A0] este egală cu zero. Rezultă că o linie a
matricei este o combinaţie liniară a celorlalte linii şi deci, matricea [A0]
este o matrice singulară.
Prin eliminarea liniei de legătură cu rezervorul unde există o cotă
de referinţă fixată se obţine matricea redusă nod – tronson [A].
De exemplu, eliminând nodul 0 din matricea completă [A0]
(Fig.5.6.b) se obţine matricea redusă [A]:
N -Tr T1 T2 T3 T4 T5 T6 T7
0 +1 0 0 0 0 0 0
1 -1 +1 0 0 0 +1 0
[A0]= 2 0 -1 +1 0 +1 0 0
3 0 0 -1 +1 0 0 0
4 0 0 0 -1 0 0 +1
5 0 0 0 0 -1 -1 -1

N-Tr T1 T2 T3 T4 T5 T6 T7
1 -1 +1 0 0 0 +1 0
2 0 -1 +1 0 +1 0 0
[A] = 3 0 0 -1 +1 0 0 0
4 0 0 0 -1 0 0 +1
5 0 0 0 0 -1 -1 -1
127
 Matricea [Aa] poate fi subdivizată în două matrice,
corespunzătoare arborelui [Aa] şi coarborelui [Ac]:
[ A] [ Aa Ac] (5.5)
Matricea [Aa] este o matrice pătratică, de ordin egal cu numărul
de noduri independente din graf (N-1) şi este întotdeauna nesingulară.
Matricea [Ac] este, în general, o matrice singulară.
Matricea de incidenţă tronsoane – cicluri independente [B]
exprimă incidenţa dintre mulţimea laturilor şi mulţimea ciclurilor
independente dintr-un graf.
Într-un graf se pot distinge un număr finit de cicluri, dintre care
unele sunt independente, iar celelalte sunt dependente, adică se pot obţine
din combinarea ciclurilor independente. În topologie [34] se
demonstrează că numărul de tronsoane ale coarborelui este Tc = T–N +1.
În continuare se consideră că fiecare ciclu independent dintr-un
graf va conţine o singură latură coardă şi în rest laturi arbore.Sensul
pozitiv de parcurgere a ciclului este dat de sensul laturii coardă aleasă
drept pivot pentru un ciclu (Fig.5.6.b).
Matricea de incidenţă tronsoane – cicluri independente [B] este
dreptunghiulară conţinând câte o linie pentru fiecare ciclu independent
(T-N+1) şi câte o coloană pentru fiecare latură (T – coloane):

C-T T1 T2 T3 T4 T5 T6 T7
C1 0 -1 0 0 -1 +1 0
C2 0 0 +1 +1 -1 0 +1

C1 = { T6, T2, T5}; C2 = {T7, T3, T4, T5}.

În cazul grafurilor orientate, incidenţa ciclurilor independente cu
tronsoanele se exprimă cu ajutorul numerelor +1, -1 şi 0:
+1, când latura este incidentă şi sensul laturii corespunde cu
sensul pozitiv al ciclului;
-1, când latura este incidentă ciclului şi sensul laturii nu
corespunde cu sensul pozitiv al ciclului;
0, când latura nu este incidentă ciclului.
Matricea [B] poate fi subdivizată în două matrice,
corespunzătoare arborelui şi coarborelui (Fig.5.6.b):
128
 [ B] [ Ba Bc]
Matricea [Ba] este de obicei singulară, iar matricea [Bc] este o
matrice pătratică unitate, de ordin egal cu numărul de cicluri
independente din graf: (Tc = T – N +1); [Bc] = [1c].
Deci matricea [B] poate fi scrisă sub forma: [B] = [ Ba 1c].
Matricea de incidenţă tronsoane – secţionări independente
[S]. Această matrice exprimă incidenţa dintre mulţimea tronsoanelor şi
mulţimea secţionărilor independente dintr-un graf. La un graf se pot
distinge un număr finit de secţionări, dintre care unele sunt independente,
iar celelalte sunt dependente. În topologie se demonstrează că numărul de
secţionări independente dintr-un graf este egal cu numărul de tronsoane
corespunzătoare arborelui (Ta = N – 1).
În continuare se consideră că fiecare secţionare independentă a
grafului va conţine un singur tronson arbore şi în rest numai laturi coardă
(Fig.5.7). Sensul pozitiv al secţionării va fi dat de sensul laturii arbore
care generează respectiva secţionare independentă.
Matricea [S] este o matrice dreptunghiulară, conţinând câte o linie
pentru fiecare secţionare independentă (n-1linii) şi câte o coloană pentru
fiecare tronson (T – coloane).
În cazul grafurilor orientate, incidenţa secţionărilor independente
cu laturile se exprimă cu ajutorul numerelor +1;-1; 0, astfel:
+1, când latura este incidentă secţionării şi sensul laturii coincide
cu sensul pozitiv al secţionării;
-1, când latura este incidentă secţionării şi sensul laturii nu
coincide cu sensul pozitiv al secţionării;

0, când latura nu este incidentă

secţionării. Pe baza precizărilor
menţionate anterior, pentru graful din
Fig.5.7 care conţine cinci secţionări
independente:( s1 = {T1}, s2 = {T2,
T7}, s3 = {T3, T6, T7}, s4 = {T4, T5},
s5 = { T5, T6}) corespunde matricea
tronsoane – secţionări
Fig.5.7 independente [S]:

129
 S–T T1 T2 T3 T4 T5 T6 T7
1 +1 0 0 0 0 0 0
2 0 +1 0 0 0 0 +1
[S] = 3 0 0 +1 0 0 +1 +1
4 0 0 0 +1 0 +1 0
5 0 0 0 0 +1 +1 0
Matricea [S] poate fi subdivizată în două matrice,
corespunzătoare arborelui şi coarborelui. Matricea [Sa] este o matrice
pătratică unitate, de ordin egal cu numărul secţionărilor independente din
graf sau cu numărul de laturi arbore [Sa] = [1 a], iar matricea [Sc] este în
general singulară.

RELAŢII DE ORTOGONALITATE ÎNTRE MATRICELE

DE INCIDENŢĂ
Matricele de incidentă [A], [B] corespunzătoare unui graf nu sunt
independente. Ele satisfac următoarele relaţii de ortogonalitate:
[ A][B]t 0 sau [ B][ A]t 0 (5.6)
Dacă notăm aik, bjk termenii matricelor [A] şi [B] se obţine:
aik bkj 0 (5.7)
k
Pentru a demonstra relaţia (5.6) este suficient să se arate că suma
( 5.7 ) este nulă:
- produsele aik bkj sunt nule dacă nodul “i” este incident cu ciclul
„j”, înseamnă că există două tronsoane ale ciclului care sunt incidente cu
nodul. În acest caz vor exista în suma (5.7) doi termeni diferiţi de zero şi
anume –1 şi +1, astfel că suma lor va fi zero.
Scriind relaţia [A][B]t = 0 pe sub matrice, corespunzătoare
arborelui şi coarborelui avem:
Bat
[ Aa Ac] 0 (5.8)
1c
şi efectuând înmulţirile pe submatrice rezultă:
[ Aa][Ba]t [ Ac][1c ] 0 (5.9)
-1
notând cu [Aa] inversa matricei [Aa] şi înmulţind la stânga
relaţia (5.9) cu această matrice se obţine:

130
 [ Aa] 1[ Aa][Ba]t [ Aa] 1[ Ac] 0
sau
[ Ba]t [ Aa] 1[ Ac] (5.10)
Ia
Scriind relaţia [B][S]t = 0 pe submatrice obţinem: [ Ba I c ] 0
Sct
Prin efectuarea înmulţirilor se obţine:
[ Ba][I a ] [ I c ][Sct ] 0 sau [ Ba] [ Sc]t (5.11)
Aplicând relaţiei ( II.6.10 ) operaţia de transpunere:
[ Sc] [ Ba]t
şi ţinând seama de relaţia ( II.6.9 ) obţinem:
[Sc] [ Aa] 1[ Ac] (5.12)
Analizând relaţia ( 5.10) şi (5.12) se constată următoarele:
- Matricele [Ba] şi [Sc] – practic [B] şi [S] pot fi reconstituite cu
ajutorul matricei [A]. Rezultă că matricea [A] oferă suficiente
informaţii pentru determinarea grafului;
- Matricele [Aa] şi [Ac] nu pot fi reconstituite cu ajutorul matricelor
[B] sau [S], deci acestea nu oferă informaţii pentru determinarea
grafului.

5.4.2 Ecuaţii generale de calcul

Pentru studiul regimurilor de funcţionare a reţelelor de alimentare
cu apă, în vederea determinării parametrilor de stare, sunt necesare două
tipuri de ecuaţii:
1. Ecuaţii topologice în care intervin caracteristicile topologice
date de structura reţelei;
2. Ecuaţii de material şi regim de curgere în care intervin
caracteristicile date de modulii de rezistenţă ai conductelor şi
regimul de curgere al apei.

131
 1.Ecuaţii topologice
1. Pentru retele ramificate, matricea [A] are forma particulară
[A] = [Aa] deoarece, arborele se confundă cu graful reţelei
(Fig.5.8).
Notând cu qi debitele de circulaţie pe
tronsoane şi cu Cj consumurile în
nodurile reţelei, ecuaţia de continuitate a
debitelor devine:
[Aa][q] = [C] (5.13)
Această ecuaţie matriceală permite
determinarea debitelor pe tronsoanele
reţelei în funcţie de consumurile din
noduri:
Fig.5.8
[q] [ Aa] 1[C ] (5.14)
-1
Pentru reţelele ramificate, elementele matricei [Aa] au rolul unor
coeficienţi de repartiţie a debitelor pe tronsoanele reţelei în funcţie de
consumurile din noduri. Matricea [Aa] -1 se poate scrie direct din graful
reţelei. Fiecărei coloane a matricei îi corespunde o cale de la nodul
respectiv de referinţă (calea trebuie să conţină numai laturi arbore).
Coloana se completează cu +1 sau –1, după cum tronsonul este incident
pozitiv sau negativ la cale, şi cu 0 dacă latura nu este incidentă cu calea
respectivă. Pentru exemplificare se dă matricea [Aa] -1 corespunzătoare
grafului din Fig.5.8:

T–N 1 2 3 4 5
T1 -1 -1 -1 -1 -1
T2 0 0 0 0 -1
[Aa]-1 T3 0 -1 -1 -1 0
T4 0 0 -1 0 0
T5 0 0 0 -1 0

2. Pentru reţele inelare, ecuaţia de continuitate (5.13) devine:

[ A][q] [C ] (5.15)
sau scrisă pe submatrice corespunzătoare arborelui şi coarborelui:

132
 qa
[ Aa Ac] [C ]
qc
Efectuând înmulţirile pe submatrice obţinem:
[ Aa][q a ] { Ac][qc ] [C ] (5.16)
Înmulţind la stânga ecuaţia (5.16) cu matricea [Aa] -1:
[q a ] [ Aa] 1[ Ac][qc ] [ Aa] 1[C ] sau
[qa ] [ Aa] 1[C ] [ Aa] 1[ Ac][qc ] (5.17)
Ecuaţiile topologice permit determinarea debitelor pe tronsoanele
arbore în funcţie de debitele pe laturile coardă şi consumurile din
nodurile reţelei. Folosind aceste ecuaţii se pot determina ecuaţiile
topologice care să facă legătura între matricea [q] şi matricele [qc] şi [C]:
qa Aa 1C Aa 1 Ac
[q] [qc ] (5.18)
qc 0c 1c
În relaţia ( 5.18) notăm o matrice auxiliară [D] care descrie
inelele în raport cu arcele reţelei:
Aa 1 Ac Bat
[ D] (5.19)
Ic Ic
[0] – matricea nulă;
[I] – matricea unitate. Dacă utilizăm simbolul lui Kronecker ij:
ij = 0, pentru i j
1, pentru i = j, se poate scrie I ij
Obţinem astfel:
Aa 1C
[q] [ D ][qc ] (5.20)
0c

Să considerăm graful din Fig.5.9 şi să ataşăm fiecărui nod

independent (i=1, 2, 3) cota piezometrică Hi. Sensul acesteia se consideră
de la nodul “i” la nodul “0”.
Să considerăm h = Hi – Hj. Pierderile de sarcină se pot scrie astfel
în funcţie de cotele piezometrice astfel:

133
 Fig.5.9

h1 H0 H1
h2 H1 H2 (5.21)
h3 H3 H2

h4 H2
h5 H1 H 5
Din analiza relaţiei (5.21) se constată că între cotele piezometrice
la noduri şi pierderile de sarcină există o relaţie de forma:
[h] [ At ][H ] (5.22)
în care: [h] – matricea coloană a pierderilor de sarcină;
[H] – matricea coloană a cotelor piezometrice (fără nodul 0).
scriind pe submatricea corespunzătoare arborelui şi coarborelui
relaţia ( 5.22) obţinem:
ha Aat
[H ] (5.23)
hc Act
Efectuând înmulţirile pe submatrice rezultă:
[ha ] [ Aat ][H ] (5.24)
[hc ] [ Ac]t [ H ] (5.25)
unde: [ha] – matricea coloană a pierderilor de sarcină la capetele
tronsoanelor arbore;
[hc] – matricea coloană a pierderilor de sarcină la capetele
laturilor coardă;
Din relaţia (5.24 ) putem exprima cotele piezometrice în funcţie
de pierderile de sarcină la capetele laturilor arbore:
[ H ] [ Aa]t 1[ha ] (5.26)
Înmulţind la stânga ecuaţia (5.22) cu matricea [B]
obţinem: [ B][h] [ B][ At ][H ]

134
 Ţinând seama de relaţiile de ortogonalitate dintre matricele de
incidenţă [B][At] = 0, rezultă:
[ B][h] 0 (5.27)
Relaţia (5.27) arată că pierderea de sarcină pentru un ciclu este
zero şi reprezintă ce-a de-a doua condiţie de echilibru a reţelelor de
distribuţie a apei scrisă matriceal.

2. Ecuaţii de material şi regim

Fiecărui tronson al reţelei i se atribuie o orientare arbitrară ( ). Se
defineşte astfel vectorul semn : ij=+1 pentru (i,j) şi ij= - 1 pentru (j,i).
Avem astfel pentru pierderea de sarcină pe tronson relaţia:
h Hi H j M q q ij (5.28)
Putem astfel defini iterativ relaţia de calcul pentru h.
Dacă ij = +1 avem:
h (k )
( k 1)
q (5.29)
M (k ) q (k )
Pentru o reţea cu = 1, 2, . . ., T unde T=nr. de tronsoane cu
orientarea ij = + 1 avem în scriere matriceală următoarea relaţie :
[ R](k ) [h](k ) [q](k 1) (5.30)
unde:[R] – matrice pătratică de ordinul T;
Matricea [R] este întotdeauna o matrice diagonală:
r11 0 . . . 0
0 r22 . . . 0
1
[ R] . . . . . . . unde rii (5.31)
M q
. . . . . .
0 0 . . . rTT
Înmulţind la stânga relaţia (5.30 ) cu matricea de incidentă [A]
obţinem:
[ A][R](k ) [h](k ) [ A][q](k 1) (5.32)
Înlocuind relaţia (5.15): [A][q]=[C] şi relaţia (5.22):
[h] =[A]t[H](k+1) în relaţia ( 5.32 ) obţinem următoarea relaţie:
(k)

135
 [ A][R](k ) [ A]t [ H ](k 1) [C ] (5.33)
Notând cu :
[G] [ A][R](k ) [ A]t (5.34)
Înlocuind (5.34) în (5.33) obţinem:
[G][H ](k 1) [C] sau [ H ](k 1) [G] 1[C] (5.35)
Fixând o cotă de referinţă [H0] vom obţine cotele piezometrice în
nodurile independente ale reţelei:
[ H p ]( k 1) [ H 0 ] [ H ]( k 1) (5.36)
Cunoscând cotele de teren în noduri [CT] se determină presiunile
disponibile:
[ P] [ H p ] [CT ] (5.37)

5.4.3 Calculul automat

Practica proiectării reţelelor de distribuţie a apei a impus căutarea
unor parametri (debite de calcul, diametre) având anumite valori
anticipate, stabilirea unor condiţii (echilibrul nodurilor, bilanţul energetic
pe inele) şi introducerea unor criterii de economicitate (materiale folosite,
viteze, etc.).
Domeniul larg de variabilitate a acestor parametri, condiţii şi criterii,
a necesitat o sistematizare a lor prin ipoteze şi modele matematice de
calcul, rezultând astfel aparatul matematic capabil să rezolve problemele
reţelelor de distribuţie a apei. Ultimele variante ale metodologiei de
calcul a reţelelor de distribuţie a apei în regim permanent au evoluat
mult, apelând la noţiuni de teoria grafurilor [15, 39], calculul matriceal
[41], programare liniară [47] şi programare neliniară [2].
În continuare se prezintă modelul matematic şi algoritmul necesar
atât pentru dimensionarea reţelelor inelare cât şi pentru urmărirea
funcţionării lor în exploatare [ 2,19,21].

Formularea modelului matematic

În cazul reţelelor inelare care au grafuri conexe ( un graf conex
are proprietatea că între două noduri ale sale există întotdeauna o cale

136
formată dintr-un arc sau tronson ce leagă între ele cele două noduri) [34],
va exista întotdeauna relaţia:
T N 1 (5.38)
Notaţiile folosite sunt: N – număr de noduri ale reţelei; T –
număr de tronsoane ale reţelei; M – număr de inele ale reţelei; NR –
număr de noduri ce au rezervor sau SP; NI – număr de noduri în care nu
există rezervoare sau SP.
Avem relaţiile:
N NI NR (5.39)
M T NI (5.40)
Pentru o reţea alimentată la un singur nod cu rezervor se stabileşte
următoarea relaţie:
T M N 1 (5.41)
Un tronson al reţelei este un element ce uneşte două noduri şi
poate reprezenta o curgere gravitaţională sau sub presiune. Pentru
tronsonul ce leagă nodurile i şi j putem alege orientarea de la nodul i ca
origine, la nodul j ca destinaţie, sau invers. Tronsoanele astfel orientate
se notează i(j), j(i). Fiecărui tronson al reţelei i se atribuie o orientare
arbitrară şi se notează, generic, latura orientată . Se defineşte astfel
vectorul semn :
{-1, +1}; ij = +1 pentru = (i, j); ij = -1 pentru = (j, i);
- mulţimea tronsoanelor reţelei;
i – mulţimea tronsoanelor care au una din extremităţi nodul i;
+
i - mulţimea tronsoanelor care au nodul i ca origine;
-
i - mulţimea tronsoanelor care au nodul i ca destinaţie;
R – mulţimea tronsoanelor care au ca destinaţie un rezervor;
A0 – matricea de incidenţă a grafului reţelei cu n linii şi T
coloane;
A – matricea redusă obţinută prin eliminarea a p linii: cu (N – p)
linii şi T coloane;
Pentru a simplifica notaţiile folosite se fac următoarele ipoteze:
- nodurile care conţin un rezervor (SP) sunt ultimele noduri în
numerotarea generală, aceasta fiind continuă;
- toate debitele care intră în reţea sunt (+) iar cele care ies (-); consumul
este negativ;

137
- orientarea convenţională a tronsoanelor sub presiune corespund
sensului de pompare; Astfel debitul unor asemenea tronsoane nu
poate fi decât (+) sau 0.
Variabilele hidraulice ce intervin sunt: Ci – consumul din nodul i
(m3/s); CR – consumul la rezervor (m3/s); Hi – presiunea în nodul i (m
col.H2O); q - debitul algebric pe tronsonul ij orientat (m3/s); q >0 –
dacă debitul curge în acelaşi sens cu orientarea convenţională a
tronsonului ; QR – debitul ce intră sau iese din rezervor (SP); HR –
presiunea la radierul rezervorului (SP).
Pe baza convenţiilor de semn stabilite vom avea:
Ci > 0 – consum la abonaţii din reţea;
QR > 0 – rezervorul se goleşte, deci debitul intră în reţea;
QR < 0 – rezervorul se umple;
M - rezistenţa hidraulică a tronsonului orientat , în cazul în care
apa curge gravitaţional;
- curba caracteristică a laturii dacă este o latură prin care apa
circulă sub presiune.
Legile de echilibru ale sistemului sunt următoarele:
1. Legi nodale. Ele exprimă bilanţul debitelor în noduri (suma
debitelor într-un nod este 0). Folosind convenţiile de semn
stabilite putem scrie:
a). Pentru un nod fără rezervor:
Ci Fi (q ) q ij (5.42)

unde 1 i NI , iar cealaltă extremitate a tronsonului este j.

b). Pentru noduri cu rezervor (staţie de pompare):
QR C R q ij q R R (5.43)

unde 1 R NR, i = R; j= cealaltă extremitate a tronsonului.

Conform ipotezelor făcute rezervoarelor, mulţimea i nu conţine
decât un singur tronson R:
QR C R q R R (5.44)
În aceste noduri presiunea este cunoscută în prealabil şi se
notează cu HR.

138
 2. Legi pentru tronsoane. Aceste legi exprimă relaţiile de
legătură între debite şi presiuni. Avem astfel:
a). Tronsoane care funcţionează gravitaţional
Fie un tronson orientat ce are nodurile extreme i şi j.
Relaţia de legătură între debit şi presiune este:
Hi H j M q q ij (5.45)
sau sub forma:
Hi Hj M q 2 sign (q ) ij
(5.46)
2
Hj Hi M q sign (q ) ji
Făcând notaţiile:
(q ) M q2
q (5.47)
1
f (q ) ( ) sign ( )d M q2 q
3
0
Se observă că funcţia f este de 2 ori derivabilă, strict convexă.
b). Tronsoane de conductă ce funcţionează sub presiune
Prin convenţia considerată debitul unui asemenea tronson este la
funcţionare normală (+) sau nul ( q 0). Pentru domeniul său de
funcţionare, relaţia de legătură între debitul de pompare şi presiune,
determinată de staţia de pompare, poate fi aproximată printr-o ecuaţie
parabolică:
aq 2 bq c (5.48)
Când Sp este oprită, trebuie să se impună restricţia q = 0.
Dacă se obţine o soluţie a reţelei în care debitul unui tronson sub
presiune este (-), aceasta arată că funcţionarea Sp este imposibilă.

Algoritmul pentru dimensionarea reţelelor inelare

1. Se construieşte graful, se orientează şi se numerotează
2. Se scriu matricele topologice:
- matrice de incidenţă nod – tronson [A];
- matrice de incidenţă tronsoane – cicluri independente [B];

139
3. Se determină o aproximaţie iniţială a debitelor pe tronsoane din
ecuaţia de continuitate a debitului:
q (0) Aa 1 C ; qc(0) 0c ;
4. Se determină diametrele tronsoanelor pentru debitele iniţiale şi
materialele conductelor;
5. Se calculează viteza pe tronsoane şi numărul Reynolds (Re):
qij v D
vij ; Re ;
Aij
6. se stabileşte rugozitatea conductelor (k) şi se calculează cu relaţia
explicită din STAS [64]:
1
2
k 21,25
1,14 2 log
D Re 0,9
Pentru mişcare turbulentă prepătratică în conducte hidraulic
rugoase avem relaţia [ 33 ]:
D D
23 Re 560
k k
7. Se calculează modulii de rezistenţă hidraulică:
L
M ij 0,0826 (s2/m5)
5
D
8. Se calculează pierderile de sarcină pe tronsoane:
2
h (0) M ij(0) q (0)
9. Se calculează abaterile pierderilor de sarcină pe cicluri:
h (0) B h (0)
10. Dacă max hi (0) ( <0,5 mCA) se trece la pasul 14.
(0)
Dacă max [ hi] > se trece la pasul următor.
11. Calculul corecţiilor de debit pe cicluri:
q (0) J 1 h

140
 F1 FM
q1 . . . h1
q1 qM
. . . . . . .
. . . . . . . .
. . . . . . .
qM F M FM hM
. . .
q1 qM
unde Fi ( q1 , q2 ,....., q M ) 0;
12. Calculul noilor debite pe laturi:
q (1) q (0) B t q (0)
13. Se revine la pasul 4 folosind drept debite iniţiale noile valori calculate
[q](1)
14. Rezultatele obţinute:
- debitele şi sensul de curgere [q];
- pierderile de sarcină pe tronsoane [h];
15. Calculul cotelor piezometrice în funcţie de o cotă de referinţă H 0:

H H0 At1 h
Algoritmul pentru studiul funcţionării reţelelor de distribuţie
a apei după criteriul minimizării pierderilor de energie (echilibrarea
reţelei)
1. Se construieşte graful reţelei, se orientează şi se numerotează;
2. Se scriu matricele topologice necesare:[A],[Aa],[Ac],[D],
[qc];
3. Se deduce un debit admisibil astfel încât să fie satisfăcută
condiţia de continuitate în noduri:
Aa 1C Aa 1 Ac
[ q ]( k ) [qc ]
0c 1c
unde [qc] sunt necunoscute şi se aleg în funcţie de diametrele
tronsoanelor coardă;
4. Se calculează modulii de rezistenţă ai tronsoanelor în funcţie
de elementele cunoscute: diametrul (D), rugozitatea conductei
(k), lungimea (L), vâscozitatea la temperatura T ( ) şi debitele
q cu relaţia:
141
 (k )
(k ) L
M ij 0,0826 (s2/m5)
5
D
unde se calculează cu relaţia lui Colebrook – White sub forma
explicită:
(k ) 1
2
k 21,25
1,14 2 log
D Re 0,9( k )
(k ) v (k ) q (k )
Re D; ; v
D2
4
5. Se calculează matricea diagonală [R] cu elementele:
1
riik ; R este de rang T;
(k ) (k )
M q
6.Se calculează matricea pătratică [G], de rang NI:
[G](k)=[A][R](k)[A]t
7.Se calculează cotele piezometrice în nodurile reţelei în funcţie de o
cotă de referintă [H0]:
[ H p ]( k ) [ H 0 ] [G ] 1[C ]
Procesul iterativ
8.Se calculează pierderea de sarcină pe tronsoane:
[ h]( k ) [ At ][H p ]( k )
9. Se calculează noile debite pe tronsoane:
H i( k ) H (jk )
( k 1)
q sign H i( k ) H (jk )
M (k )
10. Se calculează abaterile de debit în noduri [ C ] :
[ C ]( k 1) [C ] [ A][q ]( k 1)
11. Dacă C 0 , atunci se trece la pasul 15;
Dacă C 0 atunci se trece la pasul 12.
142
 12.Se calculează noii moduli de rezistenţă M (k+1) corespunzători
debitelor q (k+1);
13.Se calculează matricea pătratică [N] de rang NI cu elementele:
1
nij(k )
2M (k 1) q (k 1)
dacă între nodurile i şi j există un tronson de legătură;
nij(k ) 0,
dacă între nodurile i şi j nu există nici o legătură;

1
nij(k )
2M (k 1) q (k 1)
suma referindu –se la suma laturilor incidente în noduri.
14.Se calculează vectorul abaterilor cotelor piezometrice în
noduri, de rang NI:
[ H ](k 1) [ N ] 1[ C](k 1)
Dacă [ H ](k 1) 0 atunci se trece la pasul 15;
Dacă [ H ](k 1) 0 atunci se trece la pasul 8;
15. Se calculează pierderea de sarcină pe tronsoanele de legătură
cu R (Sp):
2
[ h] HR Hj M Rj q Rj
16. Se construieşte matricea totală a cotelor piezometrice [H PT] şi
a cotelor de teren [ CT];
17. Se determină presiunea disponibilă în noduri:
[ P] [ H PT ] [CT ]
Pentru dimensionarea unei reţele de distribuţie sunt necesare date
referitoare la dispunerea reţelei în plan, respectiv lungimea tronsoanelor,
topografia corectă a zonei de amplasare, cotele de teren a nodurilor,
parametrii SP şi R ce deservesc reţeaua şi consumurile de apă.
Rezultatele ce se obţin sunt: debitul tronsoanelor, viteza apei, direcţia de
curgere, pierderea de sarcină, diametrul tronsoanelor, cota piezometrică

143
şi presiunea disponibilă în condiţiile unor cote fixe la rezervoare [2].
Pentru analiza funcţionării unei reţele existente se prezintă în
Fig.5.10 schema de modelare a distribuţiei apei ce conţine configuraţia
sistemului, modelul de analiză a echilibrului hidraulic al reţelei [19,21] şi
modelarea graficelor de consum din nodurile reţelei [ 22].
În raport cu metodele clasice care iau drept referinţă regimul de
încărcare maximă al reţelei, modelarea consumurilor din noduri şi
folosirea unor prognoze a consumurilor [24] se pot obţine date necesare
la adoptarea deciziilor atât în problema planificării alimentării cu apă,
problema planificării financiare, cât şi în scopul dezvoltării optime a
sistemului respectiv.

Fig.5.10 Schemă de modelare a distribuţiei apei

Avantajele obţinute sunt:

1. Modelarea mai precisă a consumatorilor reali din reţea;
2. Efectuarea unor studii de optimizare în vederea modernizării
sistemelor de alimentare cu apă;
3. Reducerea cererii de energie electrică a SP în funcţie de stocajul de
apă din sistem şi de tarifele de electricitate diferenţiate (ore de zi –
ore de noapte, ore de vârf – restul orelor);
4. Studierea folosirii elementelor potenţiale;
5. Realizarea unei exploatări optime prin control optimal:
– în cazul folosirii unui post dispecer uman realizarea - realizarea
unei optimizări indirecte;

144
 – în cazul unei echipări informatice corespunzătoare realizarea unui
control în timp real – optimizare directă;

5.5 Dimensionarea conductelor de branşament

Racordarea instalaţiilor interioare la reţelele exterioare se
realizează cu ajutorul branşamentelor.
Cunoscând debitul de calcul al instalaţiei şi folosind valorile
vitezelor economice ale apei se poate realiza dimensionarea conductelor
cu ajutorul nomogramelor .

5.6 Materiale pentru execuţia conductelor

În ultimele două decenii se constată o diversificare rapidă a
materialelor pentru conductele de transport şi distribuţie a apei. Alegerea
acestora se face pe baza unor criterii tehnice serioase şi a unor analize
economice corespunzătoare.
În general avem trei tipuri de materiale: beton armat, metal sau
plastic. În cadrul acestor categorii sunt disponibile o gamă largă de
materiale, diversificarea lor fiind încurajată de necesitatea de a asigura o
apă destinată consumului casnic care să nu fie afectată negativ de
materialul conductei care o transportă şi să nu contravină standardelor de
calitate europeană. Pe plan mondial principalele materiale utilizate în
alimentări cu apă [56] sunt:
1. Oţelul. Acesta rămâne în atenţia utilizatorilor cu măsuri de protecţie
împotriva coroziunii: la interior – izolaţie cu mortar de ciment; la
exterior – izolaţie din bitum, fibră de sticlă, protecţie catodică – cu
anod reactiv sau cu alternare de curent;
2. Fontă ductilă. Avantajele economice ale fontei ductile în comparaţie
cu alte materiale sunt:
- ţevile sunt robuste;
- îmbinarea se realizează uşor, permiţând ajustări la anumite modificări
pe traseu;
- coeficientul de securitate este foarte ridicat;
- în scopul îmbunătăţirii performanţelor de servici sunt protejate la
interior cu mortar de ciment iar izolaţia exterioară constă dintr-un

145
 strat de zinc metalic aplicat prin pulverizare şi acoperit cu un lac
bituminos;
3. Materiale plastice. Dintre acestea avem:
a. – Polietilenă înaltă densitate PEID. Este o răşină obţinută prin
sinteza chimică şi polimerizare a etilenei (derivat din petrol) şi are
în compoziţie polietilenă pură şi negru de carbon fin dispersat 0,2
%. Are ca avantaj o rezistenţă structurală înaltă, flexibilitate
ridicată, rezistenţă la coroziune şi nivele reduse ale rezistenţei
hidraulice datorită suprafeţei interioare foarte netede (k = 0,003
mm).
b. – Policlorură de vinil PVC – U. Se realizează prin extrudere şi
se asamblează cu îmbinare lipită (sudură la rece) şi îmbinare cu
inel în mufă. Ţevile din PVC sunt din punct de vedere mecanic
mai rezistente şi mai rigide decât cele executate din PE, dar
inferioare ca flexibilitate.
c. Poliesteri armaţi cu fibră de sticlă (Hobas). Aceste conducte
sunt realizate centrifugal introducându-se fibră de sticlă tocată,
răşini poliesterice, nisip cuarţos în interiorul matriţei printr-un
sistem complex. Astfel peretele conductei se realizează în straturi
succesive de la exterior câtre interiorul său. Conductele de acest
tip în gama DN 200 – 1000 mm sunt în exploatare din 1961 şi se
estimează că au durata de viaţă garantată la 75 de ani. Din studiile
efectuate [56 ] se observă că fonta ductilă se utilizează în 13 ţări,
PVC – U şi polietilena de înaltă densitate în 11, oţel în 10,
poliesteri armaţi cu fibră de sticlă în 7 ţări, beton armat precomprimat
şi armat în 4, azbociment în 3, oţel galvanizat în 2 şi polietilenă de
joasă densitate într-o singură tară.
Materialul tubular pentru realizarea aducţiunilor de apă se alege
în funcţie de [64]:
- dimensiunile rezultate din calcul;
- caracteristicile geologice şi geotehnice ale terenului;
- solicitările exterioare;
- presiunea apei din interior;
- caracteristicile fizico-chimice ale apei transportate;
- pericolul de coroziune;
- condiţiile speciale impuse de siguranţa alimentării folosinţelor şi
debitul necesar în caz de incendiu ;
146
- condiţii de execuţie;
Materialele tubulare folosite, de regulă, pentru aducţiuni sunt cele
prevăzute în tabelul următor [64]:

Material tubular Tipul aducţiunii

Cu nivel liber Sub presiune
Beton precomprimat - STAS 7039/1
STAS 7039/2
Polietilenă de înaltă densitate STAS 10671/2
Policlorură de vinil STAS 6875/2 STAS 6875/1,2
Poliesteri armaţi cu fibre de sticlă - -
cu inserţie de nisip
Beton armat STAS 9530 -
Gresie ceramică STAS 1743/2 -
Oţel protejat la interior şi exterior - STAS 404/1, 2
STAS 530/1, 3
STAS 6898/1,2
STAS 7658
Fontă ductilă - SR EN 545

Conform SR 6819 aducţiunile cu nivel liber se realizează, de regulă

din canale de beton sau beton armat.
Alegerea materialului din care se execută reţeaua de distribuţie se
face în funcţie de condiţiile de funcţionare ce determină presiunea de
regim şi de condiţiile locale: agresivitatea solului, capacitatea
portantă a solului, încărcări mecanice exterioare [64]. Se ţine cont de:
- diametrul nominal al conductei;
- presiunea interioară;
- felul legăturilor;
- încărcarea mecanică exterioară;
- coroziunea internă sau externă
Durata de exploatare recomandată este de minim 50 de ani.
Materialele utilizate sunt:
-ţevi de oţel conform STAS 404/1,3; STAS 530/1,3: STAS
6898/2;STAS 7858;
- tuburi din fontă conform STAS 1674 şi STAS1675;

147
- ţevi din policlorură de vinil conform STAS 6675-1,2;
- tuburi de presiune din beton precomprimat conform STAS 7039-1,2;
- ţevi din poliesteri armaţi cu fibre de sticlă conform standardelor de
produs;

5.7 Construcţii anexă pentru aducţiuni şi reţele

Pe traseul aducţiunilor de apă se execută şi anumite construcţii

anexă cu rol tehnologic sau de exploatare, ca de exemplu:
- cămine de rupere a presiunii, care au rol de a coborî nivelul energetic
al conductei. Ele se compun dintr-un compartiment de presiune a
apei, unul de preluare şi unul de golire şi preaplin;
- cămine pentru vane, apometre, etc., care sunt construcţii tipizate din
beton armat în care se pot monta diverse armături sau aparate;
- traversarea cursurilor de apă, care se poate realiza prin îngroparea
conductei sub fundul albiei, traversare prin suspendare pe un pod
existent sau prin pod apeduct;
- traversarea căilor de comunicaţie, care se realizează prin conducte de
oţel protejate în tuburi cu un diametru mai mare ca cel al aducţiunii
sau prin conducte montate în galerii de protecţie;
- treceri în tunel, care sunt indicate pentru tronsoanele de aducţiune în
care conducta trebuie coborâtă la adâncimi mai mari de 8 – 10 m sub
nivelul terenului pentru evitarea funcţionării aducţiunii la presiuni
mai mici decât cea atmosferică;
- ancorarea conductelor de aducţiune, care este necesară pentru a
împiedica deplasarea pieselor de legătură situate la coturi, ramificaţii,
etc.
Pentru reţelele de distribuţie construcţiile anexă sunt acelaşi ca şi la
aducţiuni. Construcţiile accesorii specifice sunt căminele de branşament
(Fig.5.11) şi căminele de vizitare (Fig.5.12).

148
149
 5.8 Localizarea pierderilor de apă în reţelele de
distribuţie a apei
Reţelele existente de alimentare cu apă potabilă sunt realizate în
general din conducte metalice, oţel şi fontă, PVC şi azbociment şi în
măsură mică din tuburi de beton armat precomprimat.
Vechimea acestor reţele este de 20 – 50 de ani sau chiar şi mai mult,
având un grad avansat de uzură, conducând la frecvente avarii şi la
pierderi importante de apă (în jur de 20 – 25 %) [56]. Cele mai multe
avarii se produc la conductele de oţel (60%) datorită coroziunii, fisurii
conductelor, etc., şi la conductele de azbociment (interzise în ultimul
timp pentru apa potabilă deoarece se consideră că sunt cancerigene)
datorită avariilor la îmbinări şi spargerii conductelor la suprasolicitări.
Pe plan european situaţia reţelelor de distribuţie a apei este net
superioară fată de cea din România (pierderile de apă nu depăşesc 3%).
Numărul de avarii este foarte mic datorită faptului că conductele sunt din
materiale performante (fontă ductilă, polietilenă, poliester armat cu fibre
de sticlă, etc.) care corespund atât din punct de vedere sanitar cât şi
mecanic, au fiabilitate şi îmbinări bune.
Pornind de la aceste neajunsuri este importantă localizarea pierderilor
de apă încă din faza incipientă. În prezent există numeroase dispozitive
produse în SUA şi în unele ţări din Vestul Europei (Anglia, Germania,
Franţa) de detectare primară a pierderilor de apă.
Astfel grupul SEBA cu sediul la Baunach – Bavaria lucrează
după sistemul de managemant total al calităţii DIN ISO 9000 şi este
implicată de peste 40 de ani în domeniul localizării pierderilor de apă
punând la dispoziţie toate echipamentele şi metodele de măsură pentru
combaterea pierderilor de apă, inclusiv autolaboratoare complet echipate
[65].
Seba DynatronicR a brevetat un sistem pentru analiza şi
localizarea sistematică a pierderilor de apă din reţelele de distribuţie. La
baza acestuia stă un program de monitorizare, analiză, predicţie şi
localizare exactă a locurilor de defect din reţea. În timpul localizării
defectelor se diferenţiază două etape de lucru: “prelocalizarea” şi
“localizarea exactă” a acestora.

150
 Prin prelocalizare este stabilită cu o precizie redusă secţiunea
afectată de spărtură, prin palparea armăturilor accesibile direct, cu
ajutorul unor microfoane sensibile. Echipamentele folosite sunt de tipul
urechii electronice EO, a înregistratoarelor digitale de tipul GM sau GPL
sau a aparatelor din gama HydroluxR. Prin localizare exactă se permite
determinarea în teren a locului unde are loc pierderea, aceasta realizându-
se cu echipamente de tipul HydroluxR
În funcţie de metoda de test folosită se utilizează diferite aparate
(debitmetre, locatoare acustice, corelatoare) şi tehnici de măsură [65].
Pentru localizarea pierderilor din reţelele de distribuţie se utilizează
zgomotul produs de apa care iese cu presiune prin spărtură. Ieşirea
lichidului prin spărtură duce la generarea de unde acustice care sunt
purtate mai departe atât de coloana de apă cât şi de pereţii conductei.
Undele acustice se întind în coloana de apă spre ambele extremităţi,
sinusoidal. Acolo undele ating materialul conductei acesta vibrează
(Fig.5.13). Cu cât undele sonore se îndepărtează de sursă, cu atât ele
devin mai slabe. La acestea se adaugă şi alţi factori cum ar fi: calitatea
solului, densitatea acestuia, materialul din care este făcută conducta,
presiunea apei din reţea, diametrul conductei, datorită cărora nu se poate
stabili cu precizie cât de departe se aude zgomotul produs de spărtură.

Fig.5.13 Transmiterea sunetului prin diferite materiale

151
 Înregistratorul de zgomot (GPL 95) este dotat cu microfoane
extrem de sensibile, unitate de memorie şi baterie, toate încorporate într-
o carcasă robustă, rezistentă la apă. El face posibilă detectarea spărturilor
din reţele de apă, prin înregistrarea zgomotului la anumite intervale de
timp.
Aparatele electroacustice de ascultare (Urechea electronică
EO, Hydrolux HL) sunt sisteme dotate cu amplificatoare şi microfoane
sensibile şi de precizie. Microfonul serveşte la înregistrarea semnalului,
amplificatorul preia procesarea semnalului, iar căştile servesc la
ascultarea zgomotului de către operator.
Corelatoarele (MicroCorr, Correlux) calculează din diferenţa de
timp a sunetului înregistrat distanţa dintre spărtură şi unul dintre puncte,
ilustrând apoi rezultatul măsurătorii atât printr-o corelogramă cât şi
alfanumeric, direct în metri, pe display.
În concluzie, introducerea metodelor de prelocalizare şi localizare
exactă facilitează astăzi o scădere a deficitului de apă, impunându-se ca o
necesitate în exploatarea sistemelor de apă.

5.9 Tehnologii moderne de reabilitare a reţelelor de

apă
Reabilitarea reţelelor de apă din ţara noastră se face în general
prin săpătură deschisă, cu înlocuirea conductelor nefuncţionale, aceasta
având implicaţii nedorite prin deranjamente în programul serviciilor
publice.
Din acest motiv s-au dezvoltat tehnologii de reabilitare a
conductelor fără săpătură, aplicate în numeroase ţări din Europa în ultimii
15 – 20 ani, impunându-se adaptarea lor şi în ţara noastră.
Reabilitarea reţelelor prin tehnologii “Relining” [56] presupune
verificarea stării conductei din reţea. Aceasta se poate realiza prin
inspecţie TV cu o cameră autopropulsată, informaţia fiind înregistrată pe
o bandă video situată în vehiculul de control. Prin intermediul
informaţiilor afişate pe ecran se înregistrează în mod exact poziţia
defecţiunii constatate. Pentru informaţii suplimentare pot fi tăiate mostre
din conductă din zone reprezentative. Pentru a putea fi reabilitată
conducta se impune curăţirea ei. Depunerile moi sunt îndepărtate cu

152
ajutorul unei mingi de forma unui proiectil, din poliester sau
polipropilenă care este împins în sistem prin jet de apă sau aer
comprimat. Mingea este prevăzută la exterior cu perii de sârmă pentru a
ajuta curăţirea peretelui conductei. Depunerile mai dure pot fi îndepărtate
cu metode mecanice cum sunt găurirea, tragerea unui raclet sau curăţirea
prin presiune. După ce tronsoanele conductei au fost curăţate se poate
realiza lucrarea de relining. În continuare se prezintă câteva metode de
relining.
Sistemul conducta compact
În conducta veche se introduce o conductă lungă de polietilenă de
aceeaşi dimensiune care este împăturită longitudinal în formă de “C”
după extruderea ei pentru a-i reduce secţiunea. Metoda de introducere
este prin tragere cu ajutorul unui cablu acţionat de un troliu. După ce este
pus în poziţie sunt lipite fitinguri pentru a permite procesul de tratare.
Conducta este încălzită şi presurizată cu abur. Astfel materialul revine la
forma originală şi se mulează pe peretele conductei.
Protecţie prin îmbrăcare cu alunecare (sliplining)
Acest sistem prevede introducerea în conducta veche a unei noi
conducte cu un diametru puţin mai mic. Alunecarea se realizează datorită
unui spaţiu disponibil la începutul tronsonului conductei unde se
realizează o cutie batardou şi câteva găuri de acces. Materialele folosite
sunt: polietilenă de densitate medie (MDPE) şi poliester armat cu fibră de
sticlă şi inserţie de nisip (PAFSIN). După ce conducta nouă este
introdusă în conducta veche se umple cu mortar de ciment spaţiul rămas
între ele. Procedeul conduce la o reducere a diametrului intern al
conductei, capacitatea de transport a debitului pierdută prin micşorarea
diametrului fiind compensată de realizarea unor pierderi de sarcină
reduse datorită netezimii interne a noii conducte.
Spargerea conductelor
Această metodă este folosită în cazul când conductele ce
trebuiesc reabilitate sunt amplasate foarte adânc, în ape subterane şi în
zone cu probleme de trafic.
Metodele de reabilitare fără decopertarea conductei sunt
numeroase: aplicarea prin pulverizare centrifugala a unui material din
răşină epoxidică şi un întăritor; mularea pe pereţi prin aer comprimat (sau
prin apă) a unui strat protector din poliester moale, împregnat cu răşină,

153
relining cu o conductă din polietilenă, pliată longitudinal, introducerea
unei conducte noi în cele vechi, etc.
Avantajele acestor tehnologii:
- reducerea perturbării traficului şi a serviciilor publice;
- nu necesită excavarea şi refacerea săpăturii şi scăderea nivelului
apelor subterane;
- nu există riscul de prăbuşire sau tasări şi nu sunt perturbate instalaţiile
subterane;
- impactul social şi de mediu este minim;
- consum redus de timp;
- reducerea costurilor în comparaţie cu metodele clasice.

5.10 Degradarea calităţii apei în sistemul de

distribuţie
Principalele cauze care conduc la degradarea calităţii apei în
sistemele de distribuţie a apei (reţea de distribuţie,rezervoare şi staţii de
pompare) sunt:
- formarea şi dezvoltarea unui ecosistem biologic
- influenţa materialelor sistemului
- formarea de depozite
- exploatarea reţelei
Dezvoltarea unui ecosistem biologic
Ecosistemul format în reţeaua de distribuţie are ca sursă principală de
energie materia organică formată din carbon organic ce rămâne în apă
după procesul de tratare. Această materie reprezintă sursa de hrană a
bacteriilor care se dezvoltă atât liber în apă cât şi pe pereţii interiori ai
conductelor sub forma unui biofilm bacterian şi conduc la modificări de
calitate a apei potabile.
Pentru a reduce proliferarea bacteriană se adoptă filiere de tratare
care să elimine carbonul organic (oxidare cu ozon şi adsorbţie pe cărbune
activ granular),dezinfectare cu clor şi întretinerea periodică a sistemului
de distribuţie (spălare şi dezinfectare).
Influenţa materialelor sistemului
Stabilitatea chimică a apei reprezintă elementul cel mai important în
controlul coroziunii elementelor componente ale sistemului de
154
distribuţie.De asemenea materialele care nu sunt supuse la coroziune pot
influenţa calitatea apei datorită aditivilor de fabricare.
Unele studii dezvoltă conceptul privind influenţa materialului
conductelor în corelaţie cu apa asupra formării biofilmului.
O funcţionare normală a reţelei de distribuţie implică înlăturarea
riscului formării biofilmului prin înlăturarea factorilor care îl generează şi
prin folosirea dezinfectanţilor.
Formarea de depozite
În timp capacitatea de transport a conductelor reţelei de distribuţie a
apei se modifică, reducând capacitatea iniţială. Depozitele formate
reprezintă centre de degradare a calităţii apei prin favorizarea activităţii
microorganismelor pe tronsoane cu viteze mici şi în rezervoare.
Exploatarea reţelei de distribuţie a apei
Variaţia permanentă a presiunilor în reţea, îmbătrânirea materialelor,
coroziunea, conduc la stări de avarii care produc contaminări accidentale
şi pierderi importante de apă. Astfel se impune conceptul de
„Management al pierderilor reale de apă” care necesită:
-retehnologizări pe baza datelor reale ale stării reţelei;
-evaluare prin depistare,dotări şi control ( I );
-stabilirea cheltuielilor şi aprecierea daunelor provocate ( C );
Fiabilitatea sistemului poate fi reprezentată prin calcularea
randamentului reţelei ca fiind minimul curbei ce reprezintă valorile
însumate ( I + C ).

5.11 Siguranţa calităţii apei în sistemele de distribuţie a

apei
Datorită complexităţii fenomenelor, siguranţa calităţii apei în
sistemele de distribuţie a apei trebuie analizată în ansamblul lor: Staţie de
tratare-sistem distribuţie-branşamente consumatori.
Primul pas îl reprezintă stabilirea unui diagnostic al sistemului
prin analize chimice şi bacteriologice asupra calităţii apei, studii asupra
biofilmului format pe pereţii conductelor, evoluţia stării conductelor şi a
depozitelor din reţea şi analiza stării rezervoarelor.
Măsurile necesare pentru a obţine o siguranţă în menţinerea
calităţii apei distribuite sunt:
155
- curăţirea sistematică a componentelor sistemului de distribuţie;
- asigurarea intervenţiilor pentru remedieri;
- controlul on-line a echilibrului calciu – carbon a apei injectate;
- asigurarea unei doze minime de dezinfectant rezidual;
- injectarea unei ape biostabile în reţeaua de distribuţie;
- utilizarea materialelor ce conduc la o formare scăzută a biofilmului;
- asigurarea unei presiuni minime în vederea evitării contaminărilor
accidentale;
- reducerea pierderilor de apă din reţea;
- modelarea şi simularea calitativă a sistemului în vederea urmăririi:
- vârstei apei în sistem;
- evoluţiei consumului de clor rezidual în rezervoare ţele pentru a
asigura doza cerută conform Legii 458/2002;
- amestecul apei din mai multe surse;
- urmărirea propagării substanţelor contaminante;

156