Comunicare Interculturală

III .  Percepţia şi înţelegerea cultural

   S-a spus că în procesul comunicării mai important decât ce se spune este ce se înţelege. Cu alte
cuvinte, ceea ce este perceput. Percepţia reprezintă procesul intern prin care individul selectează,
judecă şi organizează stimulii din mediul extern. Cu alte cuvinte percepţia este transformarea
energiilor fizice din mediu în experienţă semnificativă pentru sine. Anumite aspecte din definiţie
ajută la explicarea relaţiei dintre percepţie şi cultură. O idee de bază este aceea că oamenii se
comportă în felul lor datorită modului în care ei percep lumea, iar aceste comportamente sunt
învaţăte ca părţi ale experienţei culturale. Indiferent dacă judecăm frumuseţea sau descriem satul
copilăriei sau cartierul în care ne-am petrecut adolescenţa, noi răspundem unor stimuli aşa cum o
facem de la început deoarece aşa ne-a învaţăt cultura. Reflectănd încercăm să observăm şi să
răspundem acelor elemente din mediu care sunt importante pentru noi. „Noi cei din Statele
Unite, scrie Larry A. Samovar, răspundem în principal la costuri şi lucruri măsurabile, în timp ce
în Japonia culoarea este posibil să fie un criteriu principal.68 Ploaia are o anumită semnificaţie şi
este percepută într-un fel de turist şi alt fel de agricultor. Anumite păsări şi animale sunt
percepute a avea o utilitate pentru un european şi alta pentru un asiatic. „Spiritul determinat nu
numai de trebuinţa practică, ci şi de curiozitate, de dorinţa de a cunoaşte, a căutat să dezlege
misterele lumii, iar voinţa de a supune forţele naturii l-a făcut să se oprească asupra fenomenelor
ei, pentru a născoci tot felul de mijloace prin care natura să fie aservită omului, lui homo sapiens.
Dar, oricât de mult s-ar dezvolta tehnica, ea rămâne un instrument la dispoziţia omului şi nu va fi
niciodată un scop în sine. Ea poate servi orice scop, bun sau rău, indiferent de punctul de vedere
al valorii morale, căci ea e „oarbă din punct de vedere cultural.”69 Ştiinţa şi tehnica modernă
exprimă, după opinia unor gânditori, „perfecta absenţă a sensului" (Heidegger). Principiu
esenţial al mişcării şi al privaţiei corespondente, repausul, natura este pentru subiectul uman
elanul, forta vitală, ceea ce îi susţine dinamismul, ceea ce îl împiedică să sucombe prematur. Ea
poartă numele de „viaţă”. Natura nu poate ţine de un demiurg, ea este interioară indivizilor şi
acţionează în ei. Ea este izvorul acelei tendinţe a creşterii, a acelei aspiraţii care corespunde în
fiecare fiinţă atracţiei exercitate de Primul Motor. Sau de prima explozie petrecută în Univers.70
     
      Experienţe, drame colective, transformări, momente de efuziune sau melancolii, toate depind
de felul în care le percep individul, grupul sau întreaga colectivitatze căreia aparţinem. Percepţia
socială este procesul prin care ne construim relaţiile sociale atribuind semnificaţie socială
obiectelor şi evenimentelor de care ţinem cont în mediile noastre. Această „primire” este un
aspect extrem de important pentru comunicare. Cultura condiţionează şi structurează procesele
de percepţie astfel încât dezvoltăm echipamente culturale inspirate perceptual. Oricât am dori să
fim originali – şi unii dintre noi chiar reuşesc – suntem ecoul faptelor altora. Să ne amintim de
Oedip, care fugind  din Cetate întâlneşte exact ce nu a dorit: aflarea unui adevăr pe care ar fi vrut
să-l evite, deşi căuta adevărul. Cultura, deci, nu numai că ne ajută să determinăm care stimuli
externi ne îmbogăţesc conştiinţa, dar, şi mai impotant, influenţează în mod semnificativ aspectul
social al percepţiei - construcţia socială a realităţii - prin atribuirea semnificaţiei acestor stimuli.
Şi primii stimuri cărora răspundem când ne depăşim condiţia existenţei în trup sunt
cuvintele. Criticul literar francez Roland Barthes este unul dintre primii adepţi ai semiologiei. În
una din cărţile sale cele mai cunoscute “Mitologii” (1957), supune analizei semiotice diferite
aspecte aparent inocente ale culturii populare franceze - de exemplu, luptele şi friptura cu cartofi
prajiţi - dezvăluindu-le coţinutul ideologic. Hrana, de exemplu, poate fi privită ca un limbaj sau
ca un cod. Fiecare element este un semn şi exista reguli acceptate social care guvernează
combinaţia de semne. În unele culturi, de exemplu, nu se amestecă alimentele dulci cu cele
aromate. Barthes dezvoltă conceptul de semn pentru a analiza ceea ce el numeşte ca fiind mituri
moderne. După el, o mitologie apare atunci câd un semn complet va deveni un semnificant
pentru altceva. O imagine a unui vultur, de exemplu, este la un anumit nivel o imagine a unui
vultur - un simplu semn. La un alt nivel, el poate reprezenta hotărârea şi tenacitatea naţiunii
americane. Similar, diferitele forme de hrană poartă un sens dincolo de simpla nutriţie: caviarul
şi hamburgerii sunt mai mult decât nişte variante alternative de mâncare. Deşi formal, acest tip
de analiză “arată modul în care funcţioneaza sistemele de semne, însă are nevoie să se inspire din
alte idei sociologice pentru a lega această funcţionare de procese sociale mai largi.”71
 
 Dificultăţile de comunicare cauzate de această diversitate pot fi foarte bine evitate prin
cunoaşterea şi înţelegerea elementelor care sunt subiect al diversităţii, împreună cu o dorinţă
sinceră de a comunica cu succes peste barierele culturale. Ele nu sunt insurmontabile. Se cer
depistate şi transformate în bunuri culturale. Mihai Ralea în studiul “Expresie individuală şi
expresie socială în artă”, distinge diferenţa dintre fenomen şi expresie: “ Lumea ne apare
condusă de legi, de principii generale. E cunoaşterea logică a universului. Alături de aceasta
primim însă şi un alt fel de informaţii dinafară. Se poate ca lucrurile să ne apară nu în
asemănarea lor, ci în deosebiri, nu în ce au comun, dar în ceea ce au individual. Putem percepe
diferenţele, nuanţele, putem înţelege esenţa unui fenomen, a unui lucru în sine, independenţă de
legătura cu altele, putem deosebi în lumea înconjurătoare unităţi ireductibile, specifice,
reasimilabile, nesubstituibile una alteia. Inteligenţa, deprinsă să lucreze cu generalul, cu
raporturile constante, comune, nu ne poate ajuta la percepţia individualului, a specificului. Pentru
aceasta trebuie să recurgem la intuiţie. Ea poate prinde orice nuanţă, orice deosebire, aceea ce e
ireductibil, caracteristic în lucruri. Aşa procedează omul practic, care trece peste teorii şi
abstracţii ca să aibă o cunoştinţă imediată a realităţii, aşa procedează omul politic, duşman al
oricărei false generalizări, la fel criticul de artă care intră direct în esenţa operei de artă. Există
astfel două cunoaşteri: una generală, bazată pe asemănări şi raporturi, alta diferenţială, specifică,
bazată pe deosebiri, pe caracteristici ireductibile. Arta e dintre acestea din urmă.”72
   Există trei elemente socio-culturale importante care au o influenţă directă asupra înţelesurilor
pe care le dezvoltăm pentru percepţiile noastre. Aceste elemente sunt credinţa/valoarea/sistemele
de atitudini. Când aceste trei elemente ne influenţeză percepţiile şi înţelesurile pe care le
dezvoltăm din ele, acestea afectează aspectele care aparţin fiecărui individ (subiective). Probabil
noi vom vedea aceeaşi entitate socială şi să fim de accord cu termenii sai obiectivi, dar ceea ce
obiectul sau evenimentul înseamnă pentru noi (ca indivizi) poate fi cu mult diferit. Atât un
American cât şi un chinez pot fi de accord, într-un sens obiectiv, că un anumit obiect este un
căţeluş, dar acestia pot fi în total dezacord în ceea ce priveşte interpretarea termenului de căţel.
Americanul poate spune că e un animal de casă draguţ, pufos, drăgăstos, protector. Pe de altă
parte chinezul poate vedea câinele ca o specialitate potrivită pentru grătarul de dumincă. Se poate
vedea că baza culturală a celui din America îl face pe acestă să vadă în câine un animal de casă,
iar temelia culturală a chinezului îl determină să considere carnea de câine o delicateţe. La fel ca
în exemplul lui lui Samovar stau lucrurile între creştini şi evrei atunci când se află în faţa unei
fripturi de porc: deosebit de gustoasă pentru primi, şi hrană spurcată pentru adepţii legii din
Leviticul lui Moise.
 Larry A. Samovar şi Richard E.Porter, în Intercultural Communication,  apreciază că, în sensul
general, credinţele pot fi văzute ca păstrări individuale pe care un obiect sau eveniment le are
drept caracteristici. Credinţa implică o legătură între subiect si caracteristicile care-l disting.
Intensitatea credinţei noastre ca un eveniment sau obiect posedă anumite caracteristici, reflectă
nivelul probabilităţii noastre subiective şi, în consecinţă, intensitatea credinţei noastre. Aşadar cu
cât suntem mai siguri pe ceea ce credem cu atât intensitatea acelei credinţe este mai mare. Nu
este vorba aici doar de credinţele cu caracter religios, ci de orice convingere devenită, prin felul
în care ne raportăm la ea, o certitudine a propriei noastre mentalităţi.
In ceea ce priveşte comunicarea interculturală nu există judecăţi de valoare ca bun sau rău. Bun
şi rău, în faza iniţială, semnifică spusele părinţilor – în anii copilăriei. Apoi ce ne-a transmis
şcoala: care poate să fie în concordanţă sau nu cu valorile însuşite în familie. Căci, de pildă,
acasă am fost speriaţi că vine Bau-baul, că ne ne va lua nenea poliţistul, iar apoi aflăm că nu
există sperietori ascunse după colţ, iar poliţistul are menirea să ne apere (sau aşa ar trebui!). Dacă
cineva crede că visul din noaptea trecută îl pot ghida pe drumul cel bun, nu putem declara că
opinia lui e greşită (chiar dacă noi credem că aşa e); trebuie să fim în stare să recunoaştem şi să
ne împăcăm cu acea idee, dacă dorim să obţinem o comunicare plină de succes.73 La fel, dacă
cineva doreşte să investească toate economiile la Loto, doar fiindcă a visat ce numere vor ieşi
câştigătoare.
Valorile reprezintă aspectul valoric al sistemului de credinţa/valoare/sisteme de
atitudini.74 Aceste dimensiuni valorice includ calităţi ca: utilitate, bunătate, estetica, satifacţie şi
plăcere. Deşi fiecare dintre noi are un set individual de valori, există de asemenea valorile
culturale, infiltrate în cultură. Ele sunt, fără îndoială, rolul educaţiei. Educaţia, cum o aminteşte
Platon în cartea a VII-a din Republica, „nu este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr, ei
susţin că pot aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se află, ca şi când ar da vedere ochilor orbi
[...] însă, după cum ochiul nu e-n stare să se întoarcă spre strălucire dinspre întuneric, decât
laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca şi organul prin
care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul
devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea ce este şi la măreaţa lui
strălucire" (Republica, 518c-d).75
 
Strălucirea este dată de valorile culturale, care sunt un set de reguli organizate pentru a face
alegeri, reducând nesiguranţa şi conflictele dintr-o societate. Aceste valori derivă de obicei din
ideile psihologice bine cunoscute, ce sunt parte integrată a unei culturi. Prin aceste valori un
membru al unei culturi este informat în legătură cu ce e bun sau nu, adevărat sau fals, poziţiv sau
negativ şi aşa mai departe. Valorile culturale definesc pentru ce merită să mori, ce merita
protejat, ce înfricoşează oamenii, ce este corespunzător sau ridicol pentru a studia şi ce tipuri de
evenimente conduc indivizii către solidaritatea grupului. Valorile culturale precizează în acelaşi
timp ce comportamente sunt importante şi care trebuie evitate.
Valorile sunt exprimate într-o cultură ca reguli ce prescriu comportamentele pe care membrii
culturii ar trebuii să le aibă. Astfel catolicii ar trebui să asiste la liturghie, automobiliştii ar trebui
să oprească la stop, iar muncitorii ar trebui să ajunga la serviciu la timpul stabilit. Majoritate
urmează comportamentele normative. A nu le respecta înseamnă a fi sancţionat. Catolicul care
evita liturghia poate primi vizita unui preot, conducătorul auto care nu respectă regula de
circulatie poate primi o amendă şi angajatul care întârzie frecvent poate fi concediat. Studentul
care lipseşte de la cursuri şi de la seminarii poate fi depunctat la examenul final.
La rândul lor, valorile normative se extind de asemenea în comportamentul zilnic specificâd cum
ar trebui să se comporte oamenii în anumite contexte de communicare. Aceasta parte joacă rolul
unui ghid pentru un grup sau individ, care minimalizează sau previne părţile rele ale unei culturi.
Într-o carte intitulată Valori, apărută în 1935 la Editura pentru literatură şi artă, Mihai Ralea
scria: ”Conştiinţa noastră despre lumea exterioară e rezultatul unei medii organice cuprinsă între
un prag maximum şi unul minimum. Ceea ce trece deasupra sau ceea ce rămâne dedesubtul unui
număr de vibraţii pe secundă ne va fi necunoscut în veci.”76 Credinţele şi valorile contribuie la
dezvoltarea şi conţinutul atitudinilor. O atitudine poate fi definită ca o tendinţă învăţată pentru a
răspunde într-o manieră consistentă la o siuatie dată. Asta înseamnă că încercăm să evităm
lucrurile care nu ne plac şi să ne folosim de cele care ne plac. Atitudinile sunt învăţate într-un
context cultural. Oricum mediul cultural ajută la formarea atitudinilor - pregătirea noastră pentru
a răspunde - şi în final - formarea comportamentului.
     Comortamentul unui individ nu poate fi privit ca un capriciu. Reacţia lui la stimulii exteriori
nu este decât în aparenţă ilogică ori fără explicaţii. Unul dintre cele mai importante elemente
întâlnite în aspectele perceptive ale comunicării interculturale este viziunea asupra lumii.
Viziunea asupra lumii are legătură cu orientarea culturală - noţiuni ca Dumnezeu, umanitate,
natura, prietenie, comportament ţin de conceptul vieţii. Pe scurt viziunea asupra lumii ne ajută în
a ne găsi locul şi rangul în univers. Viziunea asupra lumii e atât de complexă, deseori e dificil de
izolat în timpul unei interacţiuni interculturale. Aspectele privind viziunea asupra lumii nu ţin de
timp şi reprezintă bazele fundamentale ale unei culturi. Un catolic are o altă viziune decât un
musulman, hindus, evreu, taoist sau ateu. Felul în care un American vede locul individului în
natură diferă de viziunea unui euro-american. Americanii se văd ca parte din natură; ei văd o
relaţie echilibrată între fiinţa umană si mediu, o relaţie bazată pe respect şi egalitate. Pe de altă
parte euro-americanii văd o lume centralizată în care supremaţia e deţinută de oameni, ca parte
întregata în natură. Ei tratează universal ca fiind al lor - un loc unde dorinţele se pot implini spre
a mări puterea ştiinţei şi a tehnologiei. De aici cheltuielile enorme pentru cunoaşterea planetelor
din sistemul solar şi nu numai. În urma descoperirilor ştiinţei, faptul că Pământul se roteşte în
jurul Soarelui a devenit un adevăr banal. Este adevăr banal raportat la cunoştinţele curente. Dar
lucrurile nu au stat tot timpul aşa. După filosoful grec Anaximandru, de pildă, exista convingerea
că dacă pămîntul rămîne nemişcat, aceasta se datorează în mod exclusiv locului pe care el îl
ocupă în cosmos. Situat în centrul universului, la egală distanţă de toate punctele ce formează
marginile lumii, nu există nici un motiv pentru ca el să se deplaseze într-o direcţie sau alta.
Stabilitatea pămîntului se explică prin proprietăţile pur geometrice ale spaţiului; pămîntul nu are
nevoie de rădăcini, ca la Hesiod; el nu trebuie să se sprijine nici pe o forţă elementară diferită de
el însuşi, precum apa la Thales sau aerul la Anaximene. El rămîne la locul său fără o intervenţie
din afară, pentru că universul, orientat simetric în toate părţile sale în raport cu centrul, nu mai
indică direcţii absolute. Nici sus, nici jos, nici dreapta sau stìnga nu există în ele însele, ci doar
raportate la centru. Iar, din punctul de vedere al centrului, acest sus sau jos nu sînt doar simetrice,
ci pe deplin reversibile. Între ele nu există nici o diferenţă, la fel ca şi între dreapta şi stìnga.
Această concepţie sintetizată de Jean-Pierre Vernant, în Mit şi gândire în Grecia antică, nu este
o viziune a unui ignorant, ci a unui savant al timpului care gândea logic, ştiinţific, dar în raport
cu nivelul ştiinţei din vremea sa.
    După cum se vede, viziunea asupra lumii influenţează în profunzime o cultură. La fel de
importantă este importanţa factorului economic. Ralea nota:” Dar atunci, când aceste produse
culturale adevărate răsărite din realitatea solului nostru, se vor înfăptui, intelectualul îşi va putea
serba propriul său triumf. El se va putea bucura în linişte şi libertate de cugetul său, autonom în
conştiinţă şi aspiraţie, dominindu-şi destinul fără să fie lacheul slăbiciunilor şi viciilor unor
stăpâni, care cer mereu să fie linguşiţi pentru a lăsa să li se strecoare printre degete câteva
frimituri din regalul lor banchet.”77 Aşadar, efectele mediului sunt de obicei subtile şi nu se pot
identifica doar în felul de a se îmbrăca, gesturi sau vocabular. Ne putem gândi la aceasta viziune
ca la o încercare de a cuprindere  culoarea apei unei mări prin luarea ei în palmă. Această viziune
influenţeaza credinţele, valorile, atitudinile, modalitatile de a folosi timpul şi alte multe aspecte
ale culturii. În felul său subtil aduce o influenţă puternică în comunicare interculturală astfel
încât fiecare vorbitor are o viziune asupra lumii profund fixate în psihicul sau şi crede că oricare
alt vorbitor are aceeaşi parere.78 După Humbold, activitaiea intelectuală şi limba constituie o
unitate şi sunt inseparabile. Chiar şi privită în sine, activitatea intelectuală este legată
de necesitatea de a intra în relaţie cu sunetele verbale, căci altfel nici gândirea nu ar putea să
obţină claritate, nici reprezentarea nu ar putea deveni concept. Legătura indestructibilă care
uneşte gândirea, organele vocale şi auzul cu limba rezidă irevocabil în  alcătuirea originară, cu
neputinţă de explicat altfel, a naturii umane.79 Dar, oricât de important este limbajul – şi este
foarte important – el nu este singurul care determină sistemul de gândire a individului. Un alt
element esenţial este organizaţia socială. Felul în care o cultură se organizează, dar şi instituţiile
acesteia, afectează modalitatea de percepere a lumii de către membrii unei culturi.80 Prima
componentă a organizării sociale este familia. Un specialist în psihologia interculturală, Alan
Roland, a identificat trei aspecte universale ale prezentării identităţii la toţi indivizii:
- o identitate individualizată, 
- o identitate familială şi 
 - o identitate spirituală. 
       Grupurile culturale de obicei accentuează una sau două dintre aceste dimensiuni şi
minimalizează semnificaţia celorlalte. Identitatea individualizată, după Alan Roland, este sensul
"I"-ului independent, cu distinctive mărimi între sine şi altele.81 Familia este cea mai mică formă
de organizare socială cu o mare influenţă. Familia influenţează stadiile de dezvoltare ale unui
copil, afectând aproape totul, de la primele sale atitudini, până la selectare jucăriilor şi ghidează
învăţarea limbajului şi mulţimea de accente plasate aici. Abilităţile ce ţin de construirea
vocabularului şi dezvoltarea dialectelor ţin de rolul familiei. Familia, de asemenea, oferă şi
întreţine îmbunătăţirea, susţinerea, răsplata şi pedeapsa, având un efect marcant asupra
dezvoltării valorilor copilului şi a ţelului pe care îl urmăreşte. Dacă, de exemplu, copilul învaţă
prin observaţie şi comunicare că tăcerea este cel mai preţios lucru, aşa cum fac copiii japonezi,
acelaşi aspect al culturii se va reflectă şi în comportamentul lor. 
La rândul ei, şcoala este o altă organizaţie importantă a societăţii. Şcolile sunt înzestrate cu o
mare parte din responsabilitatea transmiterii şi întreţinerii unei culturi. Ele sunt legături de bază
ale comunităţilor cu trecutul şi viitorul. Şcolile întreţin o cultură prin relatarea noilor membri ce
s-a întâmplat, ce este important şi ceea ce un membru al culturii ar trebui să ştie. Şcolile pot
învaţă geografie sau sculptură, matematică sau ştiinţe ale naturii. Pot pune accentual pe evoluţia
bazată pe  pace sau cauzată de violenţă. Pot prezenta o anumită versiune culturală a istoriei. Dar
orice s-ar spune, şcoala este determinată de cultura în cadrul căreia există. Jacqueline Russ, se
întreabă retoric: „Să fie aceasta raţiunea pentru care Platon a fondat în 387, în grădinile lui
Akademos (la nord de Atena) o şcoală destinată să formeze, să educe şi să convertească sufletele
care au uitat Binele? Sarcina paidetică îi apare „de departe drept cea mai importantă printre
îndatoririle supreme în cetate" (Legile VI, 765e). Responsabilitatea filosofului este pe deplin
angajată în procesul formării spiritelor. Actul de a educa şi de a învăţa pe alţii nu este oare
eminamente politic, o dată ce la el îndeamă constatarea amară a derivei generale a conştiinţelor şi
a conduitelor, ca şi necesitatea de a găsi un leac? Discipolul lui Socrate nu şi-a onorat oare cel
mai bine Maestrul devenind, la rândul său, Maestrul Academiei?”82 Intersant pentru subiectul
nostru este faptul că manifestările inteligenţei sunt strâns legate de ceea ce Giddens numeşte
reproducţia culturală, atrăgând atenţia că modurile de folosire a limbajului sunt “legate de
diferenţele culturale, care însoţesc diferenţele de interese şi gusturi. Copiii din mediile sărace, în
special cei din grupurile minoritare, îşi formează moduri de exprimare şi de comportament care
intră în contradicţie cu cele dominante în şcoală.”83 De aici o serie de atitudini şi manifestări
specifice. Se consideră că există o strictă interdependenţă în viaţa socială, care leagă într-un
organism solidar toate aspectele grupului. Când suferă una suferă toate. „Când magistratura şi
administraţia sufăr, scrie Mihai Ralea, şcoala nu poate prospera. Când politicianismul ne fură
studenţi şi când această plagă ambiţionează să selecţioneze profesorii, - catearele fiind ajunse
trambuline pentru situaţii mai bune ori locuri comode de plasat partizani neîcăpuţi în alte slujbe,
- învăţământul nu poate progresa. Şcoala şi-a pierdut prestigiul său religios. Ea suferă de toată
demoralizarea şi descompunerea din jurul ei. În zadar veţi căuta paliative pentru a tămădui cutare
rău special acestei instituţii.”84         
Dar orice discuţie, în relaţile interculturale, trebuie să includă o investigaţie a problemelor de
limbaj, în general înainte de a întâmpina probleme cu limba străină. In această introducere a
diverselor feţe ale culturii, se va observa limba vorbită şi legătură culturală. 
       In sensul de bază, limba este un sistem simbolic organizat şi învaţăt, folosit să reprezinte
experienţele umane din interiorul unei comunităţi. Fiecare cultură îşi lasă amprenta pe
simbolurile cuvintelor. Obiecte, evenimente, experienţe şi sentimente, toate au o etichetă, un
nume, pentru că o comunitate de oameni a decis în mod arbitrar să le acorde acel nume. Astfel,
pentru că limba este un sistem inexact de simboluri, reprezentând realitatea, înţelesurile
cuvintelor au o largă varietate de interpretate. 
       Limba este primul aparat prin care o cultură îşi transmite credinţele, valorile, normele şi
viziunea asupra lumii. Limbajul oferă oamenilor posibilitatea de a interacţiona cu ceilalţi
membrii ai culturii şi, de asemenea, de a-şi exprima gândurile. Astfel, limbajul serveşte atât ca
un mechanism de comunicare, dar ca si un ghid al realităţii sociale. Limbajul influenţează
percepţiile, transmite înţelesuri şi ajută la modelarea tiparelor de gândire.85 Neurocercetatorul
William Calvin de la Universitatea din Washington si lingvistul Derek Bickerton de la
universitatea din Hawaii au cateva sugestii in legatura cu aceste motive. In cartea lor „Lingua ex
machina” ei sustin ca abilitatea de a crea simboluri – semne care se refera la lucruri – este
prezenta in oricare animal care poate invata sa interpreteze semnele naturale cum ar fi urmele
lasate de animale. Sintaxa se dezvolta dintr-o nevoie abstractă legată de o viaţa socială. La
maimuţe, şi la alte mamifere  cu relaţii sociale complexe şi subtile, indivizii fac alianţe şi se
comportă altruistic faţă de alţii, cu înţelegerea implicită că favoarea făcută va fi returnată. Pentru
a reuşi în asemenea societăţi, animalele trebuie să aleagă aliaţi demni de incredere şi să detecteze
şi să pedepsească pe cei ce înşeală, ce iau dar nu dau nimic în schimb. Aceasta cere increderea
unei constelaţii mobile de indivizi într-un model mintal abstract de roluri sociale (datorii,
creditori, aliaţi şi aşa mai departe) legaţi între ei de aşteptări sociale (de genul  o mână spală pe
cealaltă) sau  de acceptare (de felul rău cu rău, dar mai rău este fără rău).86        
Că orice act de percepţie sau de comunicare este orientat de ideologie, a devenit un loc comun
mai înainte de a-şi fi dat cineva osteneala să aprofundeze teoretic această problemă, a cărei
soluţie ar avea, presupun, rezultate mult mai complicate şi mai diferenţiate.87
 Procesele mentale - forme de motivaţie şi încercări de a găsi soluţia potrivită pentru o problema
într-o comunitate - creează şi ele un alt component al culturii. Dacă nu a avut experienţe cu
oameni aparţinând altui tip de cultură, care urmează alt tipar de gândire, majoritatea oamenilor
nu poate comunica eficient. Aceasta pentru că, în fenomenalilatea sa, limba se dezvoltă totuşi
doar într-un cadru social, iar omul se înţelege pe sine numai în măsura în care a verificat, prin
încercări, cât de inteligibile sunt cuvintele sale pentru ceilalţi. Obiectivitatea sporeşte când
cuvântul plăsmuit de către un subiect este rostit din nou de gura altcuiva. Prin aceasta nu i se
răpeşte nimic subiectivităţii, căci un om se simte mereu una cu alt om; dimpotrivă,
subiectivitatea este întărită, dat fiind că, preschimbată în limbă, reprezentarea nu mai aparţine
exclusiv unui unic subiect. Transferându-se în alţii, subiectivitatea se uneşte uneşte cu ceea este
comun întregii specii umane şi din care fiecare individ deţine o specificare ce poartă în sine
aspiraţia de a găsi o întregire în ceilalţi. In împrejurări asemănătoare, o limbă câştigă cu atât mai
mult cu cât coeziunea membrilor comunităţii, care o influenţează în mod direct, este mai mare şi
mai intensă. Unul din cele mai fascinante aspecte ale limbajului uman este incredibila diversitate
de înţelesuri şi relaţii ce ne permite să exprimăm, atât în mod direct cât şi indirect. Unele limbii
sunt structurate în aşa fel încât este subliniata relaţia dintre cei doi vorbitori pe baza poziţiei
sociale. Unele nu exprimă timpul trecut, prezent sau viitor, datorită unei concepţii culturale
despre timp total diferită de a noastră. Altele au separat vocabularele pentru sacru şi pentru
profan, fiecare fiind folosit numai în situaţii speciale. Iar alţii au vocabulare diferite pentru
bărbaţi şi pentru femei.
Ceea ce face ca limbajul să fie necesar în actul simplu al producerii ideilor se repetă neîncetat şi
în viaţa spirituală a omului; comunicarea  socială cu ajutorul limbajului îi garantează acestuia
capacitatea de convingere şi de stimulare. Facultatea de a gândi are nevoie de ceva care să fie
echivalent cu ea şi totuşi distinct de ea. Facultatea de a gândi este aprinsă de ceea ce îi este
asemenea, iar în ceea ce este diferit de ea îşi găseşte o piatră de încercare prin care măsoară
esenţialitatea producţiilor sale interioare.88 La rândul ei, facultatea de a gândi îşi dovedeşte
competenţele în comunitate. Aceasta „reprezintă una dintre instituirile sociale fundamentale
pentru dezvoltarea socială. Departe de a fi o simplă agregare de indivizi, ea reprezintă calea
mediană între ţesătura birocratică de tip etatic şi procesele specifice pieţei libere, caracterizate de
urmărirea intereselor individuale.”89 Limba este sistemul cu statutul cel mai clar: ea este
constituită din semnale, care-şi au semnificatul şi semnificantul lor. Celelalte sisteme au
caracteristic faptul că sunt puse în funcţiune (ca printr-un fel de simbioză sau de parazitism) tot
prin intermediul semnalelor limbii, care sunt deja înzestrate cu un conţinut semantic propriu.
Tocmai datorită acestui fapt sistemele conotative sunt eminamente formale: ele sînt puse în
funcţiune prin intermediul unei utilizări speciale sau al unei selecţii speciale a semnalelor
lingvistice care dau naştere nu altor semnale, ci unor simboluri şi imagini, care să precizeze şi să
potenţeze, chiar şi să contrazică, „dar nu să anuleze, semnificaţii lingvistici.”90
Evident, există diferenţe culturale în ceea ce priveşte gândirea şi cunoaşterea. Această diversitate
poate fi clarificată şi adaptată comunicării interculturale, făcând o comparaţie între Orient şi
Occident. In partea occidentală există accepţia relaţiiei directe între conceptele mentale şi
concretul realităţii. Această orientare este bine fixată în consideraţiile logice. Există credinţa că
adevărul este acolo undeva şi poate fi descoperit urmărind o succesiune logică şi concretă.
Voltaire, pe care îl cităm ca pe un spirit tipic al gândirii occidentale, nota: „Omul nu s-a născut
rău: dobândeşte răutatea aşa cum dobândeşte o boală... Adunaţi-i la un loc pe toţi copiii
universului ; nu veţi vedea la ei decît nevinovăţie, blândeţe şi teamă... Omul nu s-a născut rău :
că unii s-au molipsit de această boală, faptul se datoreşte celor ce se află în fruntea lor, care fiind
atinşi de această boală, o transmit şi celorlalţi oameni..."91

La nevoie trebuie doar să roteşti piatra potrivită în directia potrivită şi adevărul va ieşi la iveală.
Viziunea celor din Est, bine inlustrată de cea taoistă, susţine ca problemele sunt rezolvate diferit.
Pentru început, oamenii nu sunt recunoscuţi raţional. Adevărul nu se găseşte căutând şi activând
aplicăţia modelului aristotelian de motivăre. Dimpotrivă, indivizii trebuie să se pregătească să
primească adevărul aşa că vor aştepta. Dacă adevărul este menit să apară, acesta va fi cunoscut.
Marea diferenţă între cele două puncte de vedere este aria de activitate. În mintea occidentală
activitatea umană are rolul principal şi în cele din urmă va conduce la aflarea adevărului. In
tradiţia taoista, adevărul e agentul activ, iar dacă este menit să fie cunoscut, totul se va întâmpla
direct prin acţiunea adevărului de a ieşi la iveală.”
Din perspectiva studiilor limbajului, sociologul şi antropologul francez Pierre Bourdieu este
probabil cel mai asociat cu conceptele cheie ale lingvisticii/capital simbolic şi habitus –
lingvistic, poziţionarea în piaţa lingvistică şi rolul lor în producerea comunicării legitimate (cu
efectele sociale ale dominaţiei, reproducerii, a excluderii şi accentuării situate). Acest lucru, de
altfel, trebuie văzut ca o parte dintr-un proiect mai mare, pe care colaboratorul său, Loic
Wacquant îl rezumă în scopul de a depăşii „paradoxul dintre perspectivele subiectiviste şi
obiectiviste, fizica socială şi semiologia socială astfel încât să producă o ştiinţă materialistă,
unificată a practicii umane şi puterea simbolică”. 
       Tiparele de gândire ale unei culturi afectează modul în care indivizii comunică şi modul în
care fiecare persoană răspunde celor aparţinând altor culturi. Nu ne putem aştepta că fiecare
persoană să folosească aceleaşi modalităţi de gândire, dar acceptând existenţa lor şi învăţând să
ne acomodăm cu ele, vom îmbunătăţi comunicarea interculturală. 
Critica sociologică din punctul de vedere al lui Bourdieu presupune trei feluri de concepte: în
locul gramaticii el pune noţiunea de acceptabilitate sau într-un alt mod în locul limbajului,
noţiunea de limbaj legitim. În locul relaţiilor de comunicare (sau interacţiunii simbolice) îl pune
relaţiile puterii simbolice şi aşa înlocuieşte întrebarea în privinţa înţelesului vorbirii cu întrebarea
privind valoarea şi puterea vorbirii. În final în locul competenţei lingvistice speciale pune
capitalul simbolic care este inseparabil de poziţia vorbitorului în structura socială.”92 La rândul
său, capitalul cultural poate fi transformat în capital economic, la fel cum capitalul economic
poate fi transformat în capital cultural. Totuşi, aceste tranfosrmari au loc la diferite grade de
schimb. Capitalul economic este mai lichid şi mai uşor transferabil din generaţie în generaţie,
fiind folositor în special in continuarea procesului de reproducere şi dominaţie de clasă, în timp.
Capitalul cultural, totuşi, funcţionează ca un factor major în definirea clasei. Pentru a menţine
legitimitatea, capitalului cultural şi a-i asigura atât convertibilitatea cât şi abilitatea de a se
reproduce, sistemul educaţional creează o piaţă în capitalul cultural cu certificate ca monedă.93
La rândul lor, procesele verbale sunt primul pas pentru schimbarea gândirii şi a ideilor, dar în
strânsă legătură, procesele nonverbale le pot camufla. Mulţi autori sunt de accord că interesul
proceselor nonverbale cuprinde următoarele idei: gesturi, expresii ale feţei, contactul vizual şi
privirea insistentă, postura şi mişarea, atingerea, îmbracămintea, obiectele, spaţiul şi timpul,
paralimbajul. Observând procesele nonverbale relevante pentru comunicarea interculturală, se
vor lua în considerare trei aspecte: comportamentul nonverbal care funcţionează ca o formă
tăcută a limbajului, conceptual timpului şi folosirea şi organizarea spaţiului.94
 De exemplu, atingerea ca formă de comunicare poate demonstra cum comunicarea nonverbală
este un produs al culturii. Femeile şi bărbaţii din Germania îşi strâng mâna la fiecare întâlnire. În
S.U.A femeile, de regulă, nu fac acelaşi lucru. Barbaţii vietnamezi nu strâng mâna femeilor sau
celor mai tineri dacă aceştia nu întind mâna, în Thailanda, oamenii nu se ating în public, iar a
atinge pe cineva pe cap este un păcat major. 
    Un alt exemplu în comunicarea nonverbală este contactul vizual. În S.U.A. se încurajează
păstrarea unui contact vizual bun cu cel cu care vorbim. În Japonia şi în alte ţări asiatice,
contactul vizual nu este aşa important, iar printre americani, contactul vizual al copiilor cu
adultul este semn de nerespect.
    Ochii pot fi, de asemenea, folosiţi pentru a exprima sentimente. De asemenea, lărgirea ochilor
poate exprima surprindere pentru un englez, dar mesajul transmis prin lărgirea ochilor diferă de
la o cultură la alta. Ochii largi pot indica furie pentru un chinez, a cere ajutor sau asistenţă pentru
un spaniol, nesiguranţa oferită de schimbare pentru un francez şi un efect convingător pentru un
afro-american. Ca şi componentă a culturii, expresia nonverbală are mult în comun cu limbajul.
Ambele sunt sisteme pe care le învaţăm şi le transmitem ca experienţă culturală. Aşa cum am
învaţăt că “stop” poate însemna a opri, a înceta, putem învaţă că o mână ridicată poate însemna
acelaşi lucru. Pentru că cea mai mare parte a comunicării nonverbale are o bază culturală, ceea ce
simbolizează, adesea, este ceea ce o cultură a transmis membrilor ei. Simbolul nonverbal pentru
sinucidere, de exemplu, variază printre culturi. In SUA e de obicei un deget îndreptat la tâmplă
sau trasat în jurul gâtului. In Japonia apăsarea mâinii asupra stomacului, iar în Noua Guinee e
mâna plasată la gât. Atât simbolurile nonverbale cât şi efectele generate sunt părţi ale experienţei
culturale, ceea ce este transmis de la o generaţie la alta. Comportamentul nonverbal este, în
general, inconştient. Folosim spontan simboluri nonverbale, fără ca măcar să ne gândim ce
postură, ce gest, sau ce distanţă interpersonală este adecvată situaţiei. Aceşti factori sunt
importanţi în comunicarea interculturală deoarece, împreună cu alte aspecte ale procesului de
comunicare, comportamentele nonverbale sunt subiecte ale variaţiei culturale. Aceste
comportamente nonverbale se împart în două categorii. În prima, cultura are tendinţa de a
determina comportamentele nonverbale specifice care reprezintă sau simbolizează anumite
gânduri, sentimente, sau starea comunicatorului. Astfel, ceea ce într-o cultura poate fi un semn
de salut, în alta poate fi la fel de bine un semn obscen. Sau ce ar putea fi un simbol de afirmare
într-o cultură, în alta poate fi fără sens sau chiar să sublinieze negaţia. In a doua, cultura
determină când este potrivit să araţi sau să comunici diferite sentimente, gânduri sau stări
interioare; acestea sunt evidente în particular la afişarea emoţiilor. Deşi se pare că sunt mici
diferenţe interculturale între comportamentele ce reprezintă stările emoţionale, totuşi diferenţele
sunt mult mai mari în alegerea momentului afişarii emoţiilor, precum şi în alegerea căror emoţii,
a persoanei care să le afişeze, unde şi când să fie afişate. Gregory Bateson a descris aceste
„mesaje secundare” ca metacomunicare, pe care o folosim ca rame în jurul mesajelor pentru a
desemna cum pot ele fi interpretate. Importanţa meta comunicării poate fi văzută în cercetăriile
despre comunicare indicând faptul ca 90% din conţinutul social al unui mesaj este transmis
paralingvistic sau nonverbal.95

În ansamblu, culturile Orientului şi Occidentului au constituit un proces unificat de globalizare în

istoria dezvoltării civilizaţiei universale. Acest proces a fost conceput ca fiind o entitate
singulară, un sistem, care, ca oricare altul, are structurile şi substructurile sale. Interacţiunea se
poate produce între elementele de bază la diferite nivele: etnic, naţional, construirea civilizatiei.
Ambivalenţa e o trăsătură caracteristică a procesului de interactiune; atât îmbogăţirea mutuală,
cât şi respingerea pot fi posibile în acest proces. De asemenea, trebuie observat un alt fapt
substanţial: în timp ce interacţionează cu o altă cultură, fiecare formă culturală îşi influenţează
echivalentul său din cealaltă cultură. În timp ce îşi conservă trăsăturile caracteristice, o formă
culturală împrumută şi ceva străin de la echivalentul său pe parcursul acestui „dialog”.
       O importanţă aparte în analiza comunicării interculturale o are problema paralelismului
dintre „universal” şi „particular” în procesul istoric-cultural din lume. Caracterul obiectiv al
analizelor multor fenomene şi situaţii care reies din acest proces al dialogului socio-cultural se
află într-o strânsă legătură cu soluţia problemei. Studiul regularizărilor obiective ale lumii ca
întreg, la fel ca şi linia de separare a culturilor naţionale implicate în acest proces, este o
problemă care, în prezent, atrage atenţia multor savanţi.”96 Fiecare simbol este important datorită
istoriei lui. Fiecare gest oricât de simplu, cum ar fi fluturarea mâinii, poate produce efecte
diferite (pe motiv cultural). În SUA se încearcă să-şi ia rămas bun plasând mâna în afară şi
mutând-o jos şi sus; în India, unele părţi ale Africii şi America de Sud e un simplu semn cu
mâna. Trebuie de asemenea să fim constienţi ca ceea ce poate fi un gest prietenos pentru o
cultură, în alta poate fi unul obscen sau nepoliticos. Cultura influenţează şi redirecţionează aceste
experienţe şi aduce o mare contribuţie în felul în care trimitem, cerem şi răspundem simbolurilor
nonverbale.97 Pe bună dreptate declară M. Joly: „De la mitul Peşterii la cel din Biblie, am învăţat
că suntem noi înşine imagini, fiinţe asemuite Frumosului, Binelui şi Sacrului […] şi că am putea
fi “înţelepţi ca imaginile”.98 
Conceptul asupra timpului existent într-o cultură reprezintă filozofia acesteia asupra trecutului,
prezentului şi viitorului, iar importanţa sau neimportanţa îl plasează în timp. Cele mai multe
culturi occidentale gândesc timpul în termini lineal-spaţiali; suntem legaţi de timp şi vom fi
conştienţi de trecut viitor şi prezent. In contrast, indienii Hopi nu dau mare importanţă timpului.
Ei cred că fiecare fiinţă, obiect sau animal îşi are sistemul sau temporar.    Chiar în interiorul
culturii americane întâlnim grupuri care percep timpul în moduri ce par ciudate unor străini.
Spaniolii se referă uneori la timpul mexican sau latin, pentru că ideea lor diferă de conceptul
predominant englez, şi afro-americanii se referă uneori la timpul oamenilor negrii. Nimic nu este
la fel pretutindeni. Formele, culorile, proporţiile dintr-o fotografie, pictură sau dintr-un desen
reiau calităţile formale ale referentului permiţând recunoaşterea lor. Introducând alături de
imagine, diagrama şi metafora, Ch. S. Peirce subliniază că imaginea nu corespunde tuturor
tipurilor de icon şi că ea este un semn iconic şi nu un icon. Mai târziu, în anul 1964, imaginea
(publicitară) este definită din aceeaşi perspectivă de către Roland Barthes, drept purtătoarea unei
semnificaţii, o formă de comunicare al cărei mesaj este alcătuit din îmbinarea semnelor iconice,
plastice şi lingvistice şi din forţa conotaţiei99.
       La fel de important în comunicare este mediul, mai exact spţiul. Modul în care oamenii
folosesc spaţiul ca parte a comunicării interpersonale este numit proxemitate. Implică nu doar
distanţa dintre cei aflaţi în conversaţie, dar şi orientarea lor fizică. Arabii şi latinii, de exemplu,
încearcă să interacţioneze într-un mod mai apropiat decât nord-americanii. Este importat de notat
că oamenii aparţinând diferitelor culturi relaţionează altfel. Când vorbim cu o persoană de altă
cultură, trebuie realizat că ceea ce ar fi o violare a spaţiului privat în cultura noastră nu este
intenţionat de alte personae. Putem experimenta sentimente dificil de înţeles; putem crede că
cealaltă persoană e necioplită sau chiar făcând avansuri sexuale inacceptabile, când de fapt
mişcarile celuilalt sunt doar manifestarile învaţării sale culturale despre folosirea spaţiului. 
Conceptul de spaţiu are o istorie lungă şi, probabil, se confundă cu însăţi istoria. Prima definire a
esenţei civilizaţiei prin influenţa conjugatã a factorilor de mediu, ne asigură Ecaterina Lung,
apare în tratatul Despre aer, ape şi locuri, atribuit lui Hippocrat (V-IV î. Hr.). “Ideea potrivit
cãreia cadrul geoclimatic are influenţã asupra sănătăţii, tipului fizic şi caracteristicilor psihice ale
diferitelor popoare a marcat profund teoriile ulterioare care încercau să explice diversitatea
umană”.100 Unul din cele mai importante moduri în care noi comunicăm non-verbal este prin
folosirea spaţiului. Toţi avem o „bulă” în jurul nostru care se extinde sau se contractă pe măsură
ce interacţionăm cu oamenii din jurul nostru de pe stradă, la ore, la birou, în lift, sau la o
întâlnire. Folosirea spaţiului variază de la o cultură la alta sau chiar în cadrul aceleasi culturi.
Edward T. Hall si Mary Reed Hall au observat că majoritatea americanilor albi din clasa de
mijloc folosesc patru tipuri majore de distanţe în relaţiile lor sociale si de afaceri:
intime, personale, sociale si publice.
Distanţele intime, care variază de la contact fizic direct la aproximativ 18 inches, sunt folosite în
majoritatea acţiunilor private, cum ar fi a face dragoste. „La distanţa asta” scrie Halls „eşti
coplesit de semnale senzoriale de la persoana cealaltă – căldură corporală, stimulaţii tactile de la
piele, mirosul parfumului, până şi sunetul respiraţiei-toate acestea pur şi simplu te învăluie. În
societatea noastră, folosirea în public a distanţei intime este descurajată. Când în condiţii de
înghesuială suntem constrânşi să împărţim spaţiul nostru intim cu străinii ne simţim stânjeniţi.
Distanţa personală, care variază de la un picior la patru picioare, este folosită în general de soţi în
locurile publice şi de oamenii care discută. Spre  deosebire de distanţa socială, care variază de la
30 de centimetri la un trei metri, să zicem, şi care este folosită în relaţiile de muncă, tranzacţii de
afaceri, şi întâlniri în cadru social, distanţa publică, variază de la câţiva metri până la mult mai
mult şi este folosită de vorbitori la adunările publice şi de profesori la ore.
Un aspect important al comunicării non-verbale este atingerea sau folosirea „flirtului”, pe
care Matt Cartmill îl descrie  ca pe un vital limbaj tăcut în care sunt schimbate informaţii
importante despre sănătatea participanţilor şi capacitatea lor de reproducere!101
Edward Halls consideră că culturile diferă substanţial în uzul lor de spaţiu personal. Teoria lui
generală este că noi trăim într-un „balon” invizibil sau într-un spaţiu personal. Cât de mult spaţiu
vrem fiecare între noi şi alţii depinde de învăţarea noastră culturală, experienţa noastră în familii,
situaţia specifică, şi relaţia noastră cu persoanele cu care vorbim. Cu toate că distanţa psihică pe
care ne-o dorim între noi şi ceilalţi variază, Hall spune că diviziunea este de ajuns de consistentă
pentru majoritatea oamenilor din America de Nord. Experienţa arată că aceste distanţe variază în
diverse culturi. În India, sunt elaborate reguli despre cât de aproape pot membrii unei caste să-i
abordeze pe cei din altă castă, iar arabii de acelaşi sex stau mult mai aproape decât Nord
Americanii. Nord Americanii dacă se află într-un lift păstrează spaţiul personal dacă spaţiul
psihic îl permite. Un arab intrând într-un lift poate sta chiar lângă altă persoană si poate atinge
chiar dacă nu mai este nimeni în lift. A sta la rând se referă la linia pe care o formezi în timp ce
aştepţi. Tradiţionala linie primul venit, primul servit era tipică în secolul al XIXlea în Franţa, dar
astăzi, împreună cu italienii şi spaniolii, francezii sunt printre cele mai puţin răbdătoare persoane
din Europa. Până recent, britanicii erau ştiuţi pentru a sta la cozi pentru taxiuri, pentru mâncare,
şi pentru bilete. Chiar şi în magazine sau puburi, clienţii erau serviţi în ordine. Practica s-ar putea
să nu mai existe în Marea Britanie, dar oamenii din Statele Unite încă stau la coadă-de obicei - şi
au reguli elaborate pentru a sta la rând.102 Orientarea fizică este de asemenea influenţată cultural
şi ajută la definirea relaţiilor sociale. Nord-americanii preferă să se aseze când sunt faţă în faţă
sau în partea dreapta a celuilalt. Noi rareori căutam aranjamente de o parte şi de alta. Locuitorii
Chinei preferă însă acest lucru şi nu se pot simţi confortabil într-o situaţie de faţă în faţă.  De
asemenea, încercăm să definim ierarhiile sociale prin folosirea nonverbală a spaţiului. Stând în
spatele unui pupitru şi vorbind cu cineva care stă, de obicei e un semn al relaţiei superior-
subaltern. Neînţelegerile pot uşor apărea în relaţii interetculturale când două personae, fiecare
ghidându-se dupa cultura sa, nu-şi respectă reciproc aşteptarile. Deşi rămânem aşezaţi, de
exemplu, când ar trebui să ne ridicăm, putem uşor viola o normă culturală, fără să stim că ne
insultăm oaspetele. Mobilierul şi mărimea camerei pot, de asemenea, indică statutul social. In
America, statutul este adesea măsurat prin mărimea pupitrului, a biroului, dacă are carpet pe
duşumea. Cum ne organizam spaţiul reflectă cultura căreia aparţinem. Casele, de exemplu,
conservă credinţele şi valorile culturale. Aspectul caselor din America de Sud este extrem de
privat, cu o singură uşă ce se deschide spre stradă şi restul în spatele pereţilor. Americanii de
Nord sunt obinuiţi să mărească iarzii fără pereţi, cu ferestre ce au privirea în casă, dând voie
trecătorilor să vada interiorul. În America de Sud un nord-american se poate simţi exclus,
întrebâdu-se ce se ascunde în spatele pereţilor.103 Un grup de cercetători a studiat utilizarea a
douăzeci dintre cele mai familiare gesturi europene pentru a le localiza folosirea de-a lungul
barierelor naţionale. De exemplu, au descoperit că gestul cu degetul mare în sus folosit frecvent
în Statele Unite de către auto-stopişti este mai degrabă înţeles ca însemnând „okay”. Dar în
Grecia, trei degete ridicate, iar cel mare unit cu arătătorul formând un cerc poate însemna, de
asemenea, „okay”. În Franţa, înseamnă zero sau bun de nimic. În Japonia, acelaşi gest poate
însemna „bani”, dar este un simbol de multe ori mai ofensiv decât degetul mijlociu ridicat în
Brazilia. Îndoirea celor trei degete din mijloc în palmă şi întinderea degetului mic şi cel mare, iar
apoi mişcarea mâinii înainte şi înapoi din încheietură este un salut hawaian. Pentru fanii
Universităţii din Texas Longhorn, degetul mic şi arătătorul ridicate, iar cele două degete din
mijloc şi cel mare îndoite în palmă înseamnă „Hook’em horns”, un salut specific acestei
universităţi. Dar în anumite părţi din Africa acelaşi gest este o înjurătură, iar pentru italieni este
„cornuto” semnalând că nevasta unuia este infidelă. Întinderea mâinii, cu palma înainte înseamnă
„stop!” în Statele Unite, dar în Grecia este „moutza”, un semn de confruntare. În Africa de Vest,
acelaşi gest este mai insultător decât ridicarea degetului mijlociu.104
Cu toată importanţa limbajului nonverbal, vom concluziona, pe urmele celor mai mulţi
cercetători, că, totuşi, limba este organul formator al gândului. Integral spirituală, integral
interioară, scrie Humbold, trecând oarecum fără să lase urme, activitatea intelectuală se
exteriorizează in vorbire prin intermediul sunetului şi devine astfel perceptibilă pentru simţuri.
Activitaiea intelectuală şi limba constituie o unitate şi sunt inseparabile. Chiar şi privită în sine,
activitatea intelectuală este legată de necesitatea de a intra în relaţie cu sunetele verbale, căci
altfel nici gândirea nu ar putea să obţină claritate, nici reprezentarea nu ar putea deveni concept.
Legătura indestructibilă care uneşte gândirea, organele vocale şi auzul cu limba rezidă irevocabil
în  alcătuirea originară, cu neputinţă de explicat altfel, a naturii umane. Concordanţa dintre sunet
şi idee este, aşadar, evidentă. După cum ideea, asemenea fulgerului şi tunetului, reuneşte într-un
singur punct întreaga forţă de reprezentare, excluzând tot ceea ce este în plus, tot aşa şi sunetul
răsună cu o fermă acuitate şi unitate. După cum ideea cuprinde în întregime sufletul, tot aşa şi
sunetul deţine o putere pătrunzătoare, capabilă să zguduie toate fibrele umane. Această
capacitate, prin care sunetul se deosebeşte de toate celelalte impresii sensibile, depinde evident
de faptul că auzul (ceea ce nu se întâmplă în cazul celorlalte simţuri sau se întâmplă în alt mod)
recepţionează impresia unei mişcări sau, mai degrabă, când este perceput sunetul care emană din
voce, impresia unei acţiuni efective şi că această acţiune porneşte din interiorul unei fiinţe vii,
manifestându-se ca sunet articulat, dacă este produs de o fiinţă gânditoare, sau ca sunet
nearticulat, dacă este produs de o fiinţă senzitivă. La fel cum gândirea, în laturile sale cele mai
specific umane, este o aspiraţie de a urca din întuneric către lumină, dinspre limitare către
infinitate, tot aşa şi sunetul izbucneşte din profunzimea pieptului spre exterior şi găseşte o
substanţă adaptată admirabil propriei sale esenţe, aerul, cel mai fin şi mai mobil dintre toate
elementele, a cărui aparentă incorporabilitate corespunde spiritului şi din punct de vedere
senzorial. Acuitatea pătrunzătoare a sunetului vorbirii îi este indispensabilă intelectului care
interpretetează obiectele. Atât lucrurile din natura exterioară, cât şi activitatea suscitată de un
impuls interior îl înzestrează pe om cu o mulţime de trăsături. Omul tinde să compare, să dividă
şi să reunească şi, în vederea împlinirii scopurilor sale mai înalte, aspiră să configureze o unitate
din ce în ce mai cuprinzătoare. „Dorind, aşadar, să reunească obiectele într-o anumită unitate,
omul are nevoie de unitatea sunetului pentru a o putea reprezenta. Sunetul nu suprimă însă nici
una dintre celelalte impresii pe care obiectele sunt capabile să le producă asupra percepţiei
interne sau a celei externe; dimpotrivă, el însuşi devine purtătorul acestora şi, prin natura sa
individuala, care se află în rapot cu natura obiectului potrivit felului în care acest obiect este
simţit de perceptivitatea individuală a vorbitorului, adaugă o nouă impresie cu funcţie
designativă. Acuitatea sunetului permite în acelaşi timp o mulţime ituli Imn i de modificări care,
rămânând perfect distincte chiar şi în raport cu icpu zentările, nu se confundă atunci când se
combină între ele, ceea i e im i întâmplă în aceeaşi măsură cu nici un alt efect senzorial.105
Ca şi Humbold, din care am preluat frazele de mai sus, Eminescu scrie: „Măsurariul civilizaţiunii
unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete - noţiuni, prin şir şi
accent logic - cugete, prin accent etic — simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după
noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă
limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească
nemţeşte, de ex. cu material de vorbă unguresc.  Afară de aceea, civilizaţiunea unui popor constă
cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor
oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principii care trebuie să constituie
fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi
principii care să le fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai
civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţiunea, care e şi trebuie să fie comună
tuturor păturilor populaţiunii. Sunt popoare ce posedă o respectabilă inteligenţă naltă, fără de a fi
ele civilizate; sunt altele care, făra inteligenţă naltă, întrunesc toate condiţiunile civilizaţiunii.
Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprii ale naţiunii, prin
care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să
fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina
cea mare a lumii.”106