Drept Penal 1

Elemente de drept penal general
A. Drept penal general

1. Noţiunea, obiectul, scopul şi principiile dreptului penal
Apărarea valorilor sociale împotriva faptelor periculoase a constituit şi

constituie o condiţie esenţială de existenţă a societăţii. Apărarea socială
împotriva faptelor periculoase, după apariţia statului a devenit o funcţie
importantă a acestuia pe care o realizează prin dreptul penal.
Sintagma drept penal este folosită pentru a denumi ramura de drept,
ca sistem al normelor juridice penale care reglementează relaţiilor de apărare
socială; de asemenea, dreptul penal este folosit şi pentru a denumi ştiinţa
dreptului penal ca ansamblu de idei, teorii şi concepţii.1
Având în vedere obiectul şi scopul reglementării juridice de apărare a
valorilor sociale, dreptul penal mai este cunoscut şi sub denumirea de drept
al apărării sociale.2
Dreptul penal se poate defini ca fiind sistemul normelor juridice care
reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea, ca infracţiuni,
sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru
valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea
infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor celor care le săvârşesc3.
Dreptul penal nu reprezintă doar o sumă de norme juridice, ci un
ansamblu de norme structurat în sistem, în jurul unor norme cu caracter de
1
În literatura juridică străină, dreptul penal este denumit şi drept criminal, denumire ce îşi are originea în
cuvântul latin „crimen” – crimă, „Drept penal” derivă şi de la cuvântul latin „poena” = pedeapsă, deci
sancţiune aplicabilă pentru fapta interzisă.
2
C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Vol. I, Casa de Presă şi Editură „Şansa” SRL.
Bucureşti, 1997, p. 8
3
C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Vol. I, Casa de Presă şi Editură „Şansa” SRL.
Bucureşti, 1997, p. 8
1
principiu şi pe instituţii fundamentale ale dreptului penal – infracţiunea,
sancţiunile de drept penal şi răspunderea penală.
Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare socială care
se nasc între membrii societăţii pentru respectarea de către aceştia a unor
valori cum sunt persoana, drepturile şi libertăţile sale, liniştea şi ordinea
publică.
Există mai multe opinii în legătură cu întinderea relaţiilor de apărare
socială: pe de o parte se susţine că obiectul dreptului penal îl constituie
relaţiile sociale de represiune penală, relaţii ce se stabilesc după săvârşirea
infracţiunii4, iar pe de altă parte, opinia ce a căpătat tot mai mulţi adepţi care
consideră că obiectul dreptului penal cuprinde relaţiile de apărare socială
care se nasc din momentul intrării în vigoare a legii penale5.
Atunci când a fost nesocotită obligaţia instituită prin norma penală,
relaţia socială de conformare se transformă în relaţie de conflict, şi pentru a
restabili ordinea de drept, făptuitorul este obligat să suporte sancţiunea
prevăzută de norma penală.
Se pot aprecia ca trăsături esenţiale ale dreptului penal, pe de o parte,
caracterul autonom şi unitar iar, pe de altă parte, caracterul de drept public.
Principiile fundamentale ale dreptului penal reprezintă idei care călăuzesc
atât elaborarea, cât şi realizarea normelor penale. Sunt considerate principii
fundamentale ale dreptului penal:
- principiul legalităţii, exprimă faptul că întreaga activitate se
desfăşoară pe baza legii (o faptă chiar dacă este periculoasă nu poate
4
I. Oancea, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti,1992 p. 15-16
5
V. Dongorez, Drept penal, 1939, p. 28
2
fi considerată infracţiune atâta timp cât prin lege nu este calificată ca
atare);6
- principiul umanismului - întreaga reglementare trebuie să pornească
de la interesele fundamentale ale omului7 ;
- principiul egalităţii în faţa legii penale - acesta se deduce implicit din
faptul că în legea penală nu sunt prevăzute privilegii care să permită
inegalităţi de tratament ;
- principiul prevederii faptelor prevăzute de legea penală - este scopul
dreptului penal (art. 1 Codul penal);
- infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale (art.17 alin.2
Codul penal);
- principiul personalităţii răspunderii penale - în dreptul penal nu se
poate antrena răspunderea penală pentru fapta altuia;
- principiul individualizării infracţiunilor de drept penal (art. 72 Codul
penal).
6
Principiul legalităţii în dreptul penal a fost formulat şi înscris în Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului. Astfel, în art. VIII astfel: „Nimeni nu poate fi pedepsit decât in virtutea unei legi promulgate
anterior infracţiunii şi legal aplicate”
7
C. Mitrache, Drept penal român – partea generală, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, , Casa de Presă şi
Editură „Şansa” SRL. Bucureşti, 1997, p.29.
3
Capitolul I. Raportul juridic penal
1.1. Noţiune
Raportul juridic penal este o relaţie de apărare socială reglementată

printr-o normă de drept penal8. În doctrina de specialitate, raportul juridic
penal a mai fost definit ca fiind, relaţia de apărare socială împotriva
criminalităţii şi combaterea acesteia prin normele dreptului penal.9
Realizarea normelor penale are loc în cazul săvârşirii de fapte interzise prin
aplicarea de sancţiuni celor vinovaţi. În astfel de situaţii realizarea normelor
penale are loc prin intermediul raportului juridic penal. Încă cu mulţi ani în
urmă s-a sugerat că, raportul juridic penal ar lua naştere prin săvârşirea
infracţiunii şi ar putea fi definit ca un raport reglementat de norma juridică
penală, între stat şi infractor în virtutea căreia statul are dreptul de a pedepsi
pe infractor, iar infractorul are obligaţia să suporte pedeapsa.10
1.2. Structura raportului juridic penal
Subiecţii
În raporturile juridice penale titular al funcţiei de apărare socială este
întotdeauna statul. Acţionând ca reprezentant al societăţii, statul apare în
raporturile juridice penale ca subiect dominant.
În raporturile juridice de conformare, statul impune tuturor
destinatarilor, norme obligatorii. În raportul juridic penal de conflict statul
8
A se vedea, C.Mitrache, op.cit.p.36
9
A se vedea, Alex. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.88.
10
I.Oancea, Unele consideraţii cu privire la raportul juridic penal, în S.C.J. nr.2/1958, pag.188
4
impune celuilalt subiect, persoană fizică sau juridică să suporte consecinţele
faptei sale, adică să suporte răspunderea penală.
Cel de al doilea subiect al raportului juridic este persoana fizică sau
persoana juridică, destinatar al obligaţiei prevăzute de norma penală.
Conţinutul raportului juridic penal presupune dreptul statului de a
pretinde o anumită conduită destinatarilor şi obligaţia corelativă a persoanei
fizice de a-şi conforma conduita exigenţelor cerute prin norma penală.
Obiectul raportului juridic penal presupune drepturile şi obligaţiile
subiectelor, în fapt conduita ce trebuie realizată. Respectarea obligaţiei
impuse prin norma juridică în cadrul raporturilor de conformare, aplicarea şi
executarea pedepsei în cadrul raportului de conflict, formează obiectul
raportului juridic penal.
1.3. Durata raportului juridic penal
Existenţa raportului juridic este marcată de două momente esenţiale,

cel al naşterii şi cel al stingerii acestuia.11
Naşterea raportului juridic penal de conformare are loc o data cu
intrarea în vigoare a normei penale iar în cazul raportului de conflict, odată
cu săvârşirea infracţiunii.12
Raportul juridic se desfăşoară de la formarea sa până la ieşirea din
vigoare a normei penale. Durata raportului juridic de conformare este aceea
a legii penale.
11
A se vedea, C. Mitrache, op.cit., p.38, V. Dobrinoiu, W. Brânză, Drept penal, Ed. Lumina Lex, 2003,
p.55 .
12
Dacă persoana nu are vârsta de 14 ani împliniţi la data intrării în vigoare a normei penale, pentru ea
raportul juridic de conformare nu s-a născut, urmând a se naşte la împlinirea acestei vârste.
5
Raportul juridic de conformare se poate stinge, fie prin ieşirea din
vigoare a normei penale, fie prin pierderea calităţii cerute de lege de către
destinatarul obligaţiilor instituite de normă fie prin săvârşirea faptei interzise
(dacă subiectul activ este calificat, raportul juridic de conformare va înceta
în momentul în care persoana fizică a pierdut această calitate cerută de lege).
Raportul juridic penal de conflict se stinge fie prin executarea
sancţiunilor aplicate infractorului, fie prin intervenţia unei cauze care
înlătură răspunderea penală. De remarcat, faptul că raportul juridic de
conflict poate să se stingă înainte de definitivarea acestuia dacă intervin
cauzele care înlătură răspunderea penală înainte de judecarea infractorului.13
După momentul executării sancţiunilor ori după stingerea executării
acestora persoana se va afla din nou, în raporturi juridice de conformare.
1.4. Faptele juridice penale
În strânsă legătură cu raporturile juridice penale se află faptele juridice

penale. Acestea pot fi definite ca stări, situaţii, împrejurări, fapte prevăzute
de legea penală, care dau naştere, modifică ori sting raportul juridic penal.
Faptele juridice se pot clasifica în raport cu momentul lor de incidenţă, cu
raportul juridic penal în: fapte generatoare de raport juridic penal, fapte
modificatoare de raport juridic penal şi fapte extinctive de raport juridic
penal.14
13
A se vedea, C. Bulai, Drept penal. Partea generală, vol.I, Casa de Presă şi Editură „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1992,p.46.
14
A se vedea, C. Mitrache, op.cit., p.40; R.Popescu, Dreptul penal al muncii, Ed. Naţional, Bucureşti,
2005, p.69.
6
Capitolul II. Infracţiunea
2.1. Noţiunea de infracţiune
Ştiinţa dreptului penal foloseşte mai multe accepţiuni ale noţiunii de

infracţiune astfel:
 infracţiunea – faptă a omului prin care se aduce atingere unei
anumite valori sociale, iar cel care a săvârşit o astfel de faptă
trebuie să fie pedepsit. Această faptă devine infracţiune numai
dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de norma de incriminare
pentru a fi calificată astfel.
 Infracţiunea – faptă descrisă de legea penală. Este accepţiunea
legiuitorului care interzice, sub sancţiuni specifice, faptele
considerate periculoase pentru valorile sociale esenţiale ale
societăţii.15În această accepţiune, infracţiunea se regăseşte în
partea specială a codului penal, în legi penale speciale sau în legi
cu dispoziţii penale(neglijenţa în serviciu, darea de mită, luarea de
mită, omor, furt, etc.)
 Infracţiunea – instituţie fundamentală a dreptului penal care,
alături de celelalte două - răspunderea penală şi sancţiunile de
drept penal, formează „pilonii”16 dreptului penal.
Precizăm că între aceste trei instituţii există o strânsă legătură. Fără
instituţia infracţiunii nu ar putea exista şi funcţiona celelalte două şi invers.
15
A se vedea G.Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, Studii şi Cercetări Juridice nr.2/1980,
p.143.
16
A se vedea, I. Oancea, Explicaţii teoretice ale codului penal român, partea generală, vol.I,
Ed.Academiei, Bucureşti, 1969, pag.99.
7
Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Ceea ce înseamnă
că fără infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără aceasta din urmă
nu se poate concepe aplicarea unei pedepse.
Codul penal român în vigoare defineşte noţiunea de infracţiune, ca
fiind fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi
prevăzută de legea penală.
Consacrarea definiţiei legale a infracţiunii, în chiar codul nostru penal,
are semnificaţii deosebite atât pentru teoreticieni cât şi pentru practicienii în
domeniu. Astfel, ea ajută organele competente a aplica legea penală la
caracterizarea unor fapte concrete ca fiind infracţiuni sau, dimpotrivă având
o natură extrapenală. În acelaşi timp, reflectă unele principii fundamentale
ale dreptului penal, cum sunt: principiul răspunderii subiective şi principiul
legalităţii incriminării.
De asemenea, prin această definiţie sunt puse în evidenţă de către
legiuitorul penal aspectele: material, uman, social, moral-politic şi juridic ale
infracţiunii17. Material, în sensul ca reprezintă o manifestare exterioară a
individului; uman pentru că reprezintă o activitate omenească; social
deoarece priveşte, se îndreaptă împotriva realităţilor sociale; moral-politic
deoarece reprezintă atitudinea morală şi politică a făptuitorului faţă de
valorile sociale; juridic deoarece reprezintă o încălcare a unei norme juridice
penale18.
17
A se vedea, Alex. Boroi, op.cit.,p.100.
18
A se vedea, C-tin. Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, partea generală, Casa de editură şi
presă ”Şansa” – SRL, Bucureşti, 2002, pag.85.
8
2.2. Trăsăturile fundamentale ale infracţiunii
Aşa cum rezultă din prevederile art.17 alin.1 din Codul penal, pentru
ca o faptă să fie considerată infracţiune trebuie să întrunească trei condiţii
esenţiale:
- să prezinte pericol social;
- să fie săvârşită cu vinovăţie;
- să fie prevăzută de legea penală.
2.2.1. Fapta care prezintă pericol social
Nu putem analiza trăsăturile esenţiale ale faptei fără să ştim ce este

fapta ca atare, deoarece infracţiunea se caracterizează, în primul rând, prin
aceea că este o faptă, adică o manifestare reală a făptuitorului în sfera
relaţiilor sociale, cu o existenţă obiectivă care poate să pună în pericol
valorile sociale ocrotite de lege. Această faptă poate consta într-o acţiune sau
o inacţiune.
Fapta trebuie să prezinte pericol social. Trebuie precizat faptul că
numai activităţile omeneşti pot prezenta pericol social, deoarece numai omul
se află în relaţii sociale. Spre exemplu, reacţia animalului, evenimentele
naturii (cutremur, inundaţie etc) care prin consecinţele lor sunt periculoase
(vătămări, distrugeri, pierderi de vieţi omeneşti) nu prezintă pericol social,
chiar dacă rezultatul se produce în societate.19
De aici, rezultă că trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă ce prezintă
pericol social se materializează în două aspecte:
19
A se vedea, C-tin. Mitrache, Cristian Mitrache,op.cit.,p.87.
9
 prin faptă se aduce atingere unor valori sociale importante, arătate
generic în art. l Codul penal (statul român, persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea, etc );
 pentru sancţionarea unei astfel de fapte este necesară aplicarea unei
pedepse.
În doctrina penală, pericolul social ca trăsătură a infracţiunii este
cunoscut sub două forme:
- pericol social generic
- pericol social concret.
Pericolul social generic este apreciat de legiuitor în momentul
înscrierii faptei periculoase în legea penală ca infracţiune (de exemplu:omor,
delapidare, viol etc).20
Pericol social concret este pericolul ce-1 reprezintă o faptă concretă
săvârşită de o persoană şi este apreciat de instanţa judecătorească cu prilejul
judecării faptei. El se reflectă în sancţiunea penală aplicată.21
În literatura de specialitate, problema naturii juridice a instituţiei
reglementate de art.181 a dat naştere la diferite opinii. Într-o primă opinie, s-
a susţinut că instituţia prevăzută de art. 181 din Codul penal ar reprezenta o
formă de înlocuire a răspunderii penale, motivându-se că pentru sancţionarea
faptelor prevăzute de legea penală, dar care nu au gradul de pericol social al
unei infracţiuni, se poate aplica una din sancţiunile reglementate de art.91
din Codul penal, valabile şi în cazul înlocuirii răspunderii penale. 22 Nu
putem fi de acord cu această opinie deoarece în cazul înlocuirii răspunderii
penale fapta comisă constituie o infracţiune, pe când în cazul art.181 fapta nu
20
A se vedea, Alex. Boroi, op.cit., p.103.
21
A se vedea, C. Bulai, op.cit., 271.
22
A se vedea, pe larg, A. Şt. Tulbure, Fapta care nu prezintă pericol social al unei infracţiuni şi înlocuirea
răspunderii penale, R.D.P.nr. 2/1996, p.98.
10
este infracţiune, dar prezintă un anume grad de pericol social necesitând
aplicarea unei sancţiuni prevăzute de art.91 din Codul penal – specifică
formei de înlocuire a răspunderii penale, respectiv o sancţiune
administrativă.
Într-o altă opinie, la care ne raliem, s-a afirmat că instituţia
reglementată de art.181 din Codul penal reprezintă o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei, ne mai existând pericolul social.23
2.2.2. Fapta săvârşită cu vinovăţie
Săvârşirea faptei cu vinovăţie este a doua trăsătură esenţială a

infracţiunii.
Vinovăţia priveşte latura subiectivă a infracţiunii şi este rezultatul
interacţiunii a doi factori: conştiinţa (factorul intelectiv) şi voinţa (factorul
volitiv).
Conştiinţa, este acea facultate psihică prin care persoana (făptuitorul)
îşi dă seama, are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, precum şi a
rezultatului acestora, care este periculos.
Voinţa este elementul psihic prin care făptuitorul săvârşeşte acţiuni
sau inacţiuni antrenând energia sa fizică spre realizarea rezultatelor urmărite.
Este necesar ca voinţa să fie liber determinată, adică persoana să aibă
capacitatea psiho-fizică de a se autodetermina şi de a fi stăpână pe actele
sale.24
În doctrina penală, vinovăţia a fost definită ca fiind „atitudinea
psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce
23
A se vedea, pe larg, C.Mitrache, op.cit.,p.167; Alex. Boroi, op.cit.,p.105.
24
A se vedea C. Mitrache, op.cit., p.77
11
prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei
şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut
reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală , subiectivă a
acestei reprezentări”25
Vinovăţia are două forme:
1. intenţia
2. culpa
1. Intenţia reprezintă forma fundamentală de vinovăţie şi este definită

în Codul penal.
Ea are două modalităţi: intenţia directă şi intenţia indirectă.
 Intenţia directă. se caracterizează prin prevederea rezultatului
faptei sale de către infractor şi urmărirea producerii acelui rezultat,
prin săvârşirea faptei. Această prevedere a faptei trebuie să fie
reală, efectivă. Pentru existenţa intenţiei directe se cere ca
rezultatul urmărit să corespundă rezultatului firesc al unei fapte
care prezintă pericol social şi acel rezultat să fi fost prevăzut de
făptuitor, indiferent de particularităţile în care 1-a conceput acesta
(spre exemplu: făptuitorul a ucis o altă persoană decât pe cea
vizată de el sau a furat un obiect ce aparţinea unei alte persoane
decât aceleia presupuse de el)26.
 Intenţia indirectă. se caracterizează prin prevederea rezultatului
faptei sale de către infractor şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui. (Spre exemplu, fapta inculpatului de
a fi aplicat victimei, aflată într-o avansată stare de ebrietate, o
25
C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura All, 1997, pag.118
26
A se vedea, C Mitrache, op.cit., p.77.
12
puternică lovitură cu pumnul, care a proiectat-o într-un bazin cu
ape reziduale, căderea ei fiind auzită de inculpat, precum şi de a o
fi părăsit în aceste condiţii fără a încerca să o salveze, evidenţiază,
pe plan subiectiv, acceptarea rezultatului survenit, constând în
decesul victimei, chiar dacă nu 1-a dorit)27. Elementul intelectiv
comun pentru cele două forme ale intenţiei îl reprezintă prevederea
caracterului periculos al urmărilor faptelor săvârşite.
2. Culpa constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede

rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va
produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale deşi putea şi trebuia să-1
prevadă.
Culpa are două modalităţi:
1. culpa cu prevedere (cu uşurinţă, cu previziune ori temeritate)
2. culpa simplă (neglijenţa sau greşeala).
 Culpa cu prevedere. Există atunci când infractorul are reprezentarea
rezultatului socialmente periculos al faptei sale, nu acceptă acest
rezultat şi speră în mod uşuratic că el nu se produce. Deci se poate
observa două elemente care caracterizează culpa cu prevedere
 făptuitorul a prevăzut posibilitatea survenirii unui rezultat periculos ca
urmare a activităţii desfăşurate, rezultat pe care nu l-a urmărit şi nici
nu 1-a acceptat.
 făptuitorul să fi socotit fără temei că rezultatul nu se va produce.
Exemplul clasic de infracţiune săvârşită cu această formă a vinovăţiei
este fapta conducătorului auto care nu reduce viteza la limita evitării oricărui
pericol la trecerea pe lângă grupuri de persoane, prevăzând posibilitatea unui
27
A se vedea, C. Mitrache, op.cit.,p.78.
13
accident (vătămarea ori uciderea unei persoane, avarierea autovehiculului
etc.) rezultat pe care nu-1 acceptă şi consideră neîntemeiat că acesta nu se
poate produce, dar, totuşi rezultatul se produce.
Se poate observa că prevederea rezultatului în cazul acestei modalităţi
apropie această formă de vinovăţie de intenţie (atât directă, cât şi indirectă).
Poziţia psihică faţă de rezultat diferenţiază culpa cu prevedere de intenţie,
căci dacă la intenţia directă este urmărit rezultatul iar la intenţia indirectă era
acceptat, în cazul culpei cu prevedere rezultatul .nu este acceptat, infractorul
sperând în mod superficial că acesta nu se va produce.
 Culpa simplă se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevedea
rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-1 prevadă.
Posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului este apreciată în
funcţie de personalitatea acestuia, experienţa de viaţă, pregătire profesională,
dezvoltare intelectuală etc. Dacă în urma observării acestor criterii
subiective se stabileşte că făptuitorul putea prevede rezultatul, atunci
vinovăţia sub forma culpei simple există.
2.2.3. Prevederea faptei în legea penală
Este a treia trăsătură esenţială a infracţiunii prevăzută în Codul penal -

legea prevede care fapte constituie infracţiuni.
Această cerinţă arată că pentru existenţa unei infracţiuni nu este suficient
să existe o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie, ci mai
trebuie ca această faptă să fie prevăzută de lege ca infracţiune şi sancţionată
cu o anumită pedeapsă28. Mai mult considerăm că, din raţiuni de ordin
28
A se vedea, I.Oancea, Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971,
pag.95
14
practic, este normal ca la stabilirea unei fapte ca infracţiune să se urmărească
mai întâi, dacă ea este prevăzută de legea penală, şi apoi să se treacă la
analiza pericolului social şi a formei de vinovăţie (existând posibilitatea
reală ca o anumită faptă să prezinte un grad de pericol social să fie săvârşită
cu vinovăţie, dar să nu(mai) fie prevăzută de legea penală)29.
Capitolul III. Conţinutul infracţiunii
3.1. Elemente generale
Conţinutul infracţiunii este prevăzut de norma de incriminare şi este

considerat a fi totalitatea condiţiilor sau elementelor prevăzute de lege
pentru ca fapta să constituie infracţiune.30
Conţinutul infracţiunii este sinonim cu conţinutul diferitelor
infracţiuni prevăzute de legea penală.
În conţinutul infracţiunii sunt prevăzute condiţii cu privire la anumite
elemente care privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce
atingere, împrejurările de timp şi de loc în care este comisă fapta31.
Ţinând cont că infracţiunea este o faptă, s-a afirmat, în literatura de
specialitate, că în conţinutul ei nu poate intra cel care săvârşeşte fapta –
subiectul infracţiunii, după cum nici valoarea socială căreia i se aduce
atingere – obiectul infracţiunii32. Tot în doctrina juridică, într-o altă opinie,
la care ne raliem, s-a susţinut că, în conţinutul infracţiunii sunt cuprinse
29
30
A se vedea, C. Bulai, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, 1992, p.125; Alex. Boroi, op.cit.,p.116.
31
A se vedea, C. Mitrache, op.cit.,p. 83.
32
A se vedea, I. Oancea, op.cit., p. 163 şi urm.
15
condiţiile atât cu privire la valoarea socială căreia i se aduce atingere, cât şi
cu privire la subiectul infracţiunii33.
3.2. Factorii infracţiunii (condiţii preexistente)
3.2.1. Obiectul infracţiunii
Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiuni ca

fiind valoarea socială şi relaţia socială formată în jurul şi datorită
acestei valori, care este vătămată, lezată sau pusă în pericol prin
săvârşirea faptei socialmente periculoasă.34
Se disting următoarele forme de obiect:
a. Obiectul juridic general care este format din totalitatea relaţiilor
sociale ocrotite prin norma de drept penal. În ultimă instanţă, se poate
aprecia că orice infracţiune lezează, în mod abstract, ordinea de drept şi
societatea.
b. Obiectul juridic special este reprezentat de valoarea socială căreia
în mod concret i se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. Această
categorie de obiect serveşte la determinarea individualităţii unei infracţiuni
în cadrul unui grup.35
c. Obiectul material. În literatura de specialitate36 s-a susţinut şi
existenţa unui obiect material nemijlocit, format din bunul sau valoarea
împotriva cărora se îndreaptă acţiunea sau inacţiunea incriminată şi asupra
cărora se răsfrâng urmările periculoase. Considerăm că obiect material nu
33
A se vedea, C. Bulai, op.cit., p.126.
34
A se vedea, V. Drăghici, Obiectul juridic al infracţiunii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.25; C.
Bulai, op.cit.,p.85; C. Mitrache, op.cit., p.85; I. Oancea, op.cit.,p.166; Alex. Boroi, op.cit.,p.120.
35
A se vedea, C. Mitrache, op.cit., 85.
36
A se vedea, C. Bulai, op.cit.,p.75; C. Mitrache, op.cit., p.85.
16
există la orice infracţiune, ci numai la acelea la care valoarea socială ocrotită
constă sau se exprimă într-o entitate materială.37 Infracţiunile care au obiect
material sunt infracţiuni de rezultat (spre exemplu, omorul, vătămarea,
distrugerea, furtul etc), iar cele care nu au obiect material sunt infracţiuni
de pericol (spre exemplu, insulta, ameninţarea etc).
Obiectul infracţiunii este un factor preexistent, necesar şi obligatoriu
pentru existenţa oricărei infracţiuni; lipsa acestuia conduce la inexistenţa
infracţiunii.
3.2.2. Subiecţii infracţiunii
Sunt acele persoane implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie

prin comiterea actului de executare, fie prin suportarea consecinţelor.38
În literatura de specialitate se face distincţie între subiectul activ şi
subiectul pasiv al infracţiunii.
a. Subiectul activ este acea persoană fizică sau juridică39 care
săvârşeşte o infracţiune şi care va trebui să răspundă penal.
Persoana fizică trebuie să săvârşească fapta direct şi nemijlocit, în
calitate de autor, sau să participe la săvârşirea infracţiunii, în calitate de
complice sau instigator. De asemenea, persoana fizică trebuie să mai
îndeplinească o serie de condiţii generale, cumulativ, respectiv:
 vârsta cerută de lege, de la care o persoană poate să răspundă penal
este 14 ani. Până la împlinirea vârstei de 14 ani, se va prezuma în
mod absolut că minorul nu are discernământ (adică nu poate
37
A se vedea, în acest sens, Alex. Boroi, op.cit.,p.121.
38
A se vedea C. Bulai, op.cit., p.81.
39
Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi ( publicat în M.Of. nr.601 din 12 iulie 2006)
17
conştientiza rezonanţa socială a faptelor sale).Din punct de vedere
juridic, prin discernământ se înţelege capacitatea unei persoane de a-
şi da seama de caracterul periculos al faptei şi de a-şi manifesta
conştient voinţa, capacitatea, raportat la fapta concretă săvârşită.40
Minoritatea este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Între
14 şi 16 ani, minorul va răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a
avut discernământ la săvârşirea faptei concrete. Deci, şi în acest caz,
există o prezumţie a lipsei de discernământ ( de astă dată însă,
prezumţia este relativă şi permite dovada contrară). Minorul care a
împlinit 16 ani va răspunde penal – şi în acest caz prezumţia este tot
una relativă, putând fi combătută prin proba contrarie;
 responsabilitatea presupune aptitudinea persoanei de a-şi da seama
de faptele sale şi de a-şi coordona în mod conştient voinţa în raport
cu acestea.41Responsabilitatea presupune atât un factor intelectiv
(discernământul) cât şi un factor volitiv (de voinţă).Responsabilitatea
se prezumă şi este o stare normală a oricărei persoane care a împlinit
16 ani;
 libertatea de voinţă şi acţiune presupune ca persoana să fi avut
posibilitatea de a decide în mod liber asupra comiterii faptei. Dacă
făptuitorul a acţionat sub imperiul unei constrângeri fizice sau
morale, fapta nu îi poate fi imputabilă lui şi fiind săvârşită fără
vinovăţie nu este infracţiune.
Persoana juridică poate fi subiect activ potrivit noilor modificări
aduse Codului penal care sunt în conformitate atât cu realităţile cu care se
confruntă societatea actuală, cât şi cu convenţiile în materie penală ratificate
40
A se vedea, V. Dongoroz şi colab., op.cit.,p.407.
41
A se vedea, G. Antoniu, Despre infractor, acţiunea infracţională şi vinovăţie, în RRD, nr.8/1969, p.80.
18
de România şi care prevăd aplicarea sancţiunilor penale în cazul persoanelor
juridice42. Astfel persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face
obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în
realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţiei prevăzută de
legea penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea
penală a persoanei fizice care a contribuit în orice mod, la săvârşirea
aceleiaşi infracţiuni.
b. Subiectul pasiv este acea persoană fizică sau juridică vătămată,

respectiv, care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea
materială ori starea de pericol creată prin săvârşirea infracţiunii. La
majoritatea infracţiunilor întâlnim un singur subiect pasiv, dar poate exista şi
o pluralitate de subiecţi pasivi (spre exemplu, omorul deosebit de grav). În
unele cazuri, subiectul pasiv trebuie să îndeplinească o anumită calitate (spre
exemplu, în cazul ultrajului, trebuie să fie vorba de un funcţionar ce
îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat).
3.2.3. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii
Sunt acele elemente preexistente infracţiunii, fără de care nu poate fi

concepută realizarea unei fapte penale. În cazul majorităţii infracţiunilor
prevăzute de Codul penal nu sunt prevăzute condiţiile speciale cu privire la
42
Nu este pentru prima dată în legislaţia română când este incriminată fapta persoanei juridice, astfel Codul
penal din 1936 consacra răspunderea penală a persoanei juridice în dreptul românesc.
19
timpul şi locul de săvârşire, acest lucru ducând la concluzia că infracţiunea
respectivă se va realiza indiferent de locul sau timpul comiterii ei (spre
exemplu, infracţiunea de omor).43
Locul şi timpul pot apărea în conţinutul unei infracţiuni şi atunci vor
influenţa existenţa acesteia.44
3.3. Conţinutul constitutiv al infracţiunii
3.3.1. Latura obiectivă
Prin latura obiectivă se înţelege activitatea persoanei fizice care

prin urmările ei periculoase vatămă sau pune în pericol anumite relaţii
sociale apărate de normele dreptului penal.45
Analiza laturii obiective presupune cercetarea elementelor sale
componente, respectiv: elementul material, urmarea imediată şi raportul de
cauzalitate.
a. Elementul material este o componentă de bază a laturii obiective
şi constă în actul material comis, act interzis de legea penală. Elementul
material se concretizează printr-o acţiune sau o inacţiune.
Acţiunea presupune un act material (spre exemplu, lovirea, luarea,
darea, sustragerea, distrugerea), anumite cuvinte (spre exemplu, o insultă, o
calomie, propagandă pentru război), sau în scris (spre exemplu, falsificarea,
contrafacerea, alterarea înscrisului, a scrierii sau a subscrierii).
43
A se vedea, C. Mitrache, op.cit., p.89.
44
A se vedea, C. Bulai, op.cit.,p.159 şi urm.
45
20
Inacţiunea presupune o atitudine pasivă din partea făptuitorului, în
sensul în care legea îl obligă să facă ceva, iar el se abţine sau refuză să facă
acel lucru.
Există infracţiuni care se pot realiza dintr-un singur act, dar şi
infracţiuni care presupun mai multe acte (acţiuni şi/sau inacţiuni).
Majoritatea infracţiunilor presupun o singură acţiune sau inacţiune
periculoasă.
b. Urmarea periculoasă constă într-o vătămare adusă obiectului
juridic special. Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată,
respectiv să fie rezultatul nemijlocit al acţiunii şi nu un rezultat îndepărtat.
c. Raportul de cauzalitate reprezintă acea legătură dintre acţiune sau
inacţiune şi urmarea socialmente periculoasă. Raportul de cauzalitate este
acea legătură esenţială care trebuie să existe între cauză (elementul material)
şi efect (urmarea periculoasă). În cazul infracţiunilor la care urmarea
imediată constă într-o schimbare în realitatea obiectivă, raportul de
cauzalitate trebuie demonstrat, în fiecare caz; în cazul infracţiunilor
„formale” stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară ea rezultând din
săvârşirea faptei, ex re46.
3.3.2. Latura subiectivă
Exprimă întotdeauna poziţia psihică a făptuitorului în raport cu

activitatea materială desfăşurată.47
Latura subiectivă constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu
privire la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conştiinţei şi
46
A se vedea, C. Mitrache, op.cit.,p.93; C. Bulai, op.cit.,p.133.
47
A se vedea Alex. Boroi, op.cit., p.131.
21
voinţei sale – faţă de materialitatea faptei săvârşite pentru ca acea faptă să
constituie infracţiune.
În doctrina penală se face clar, distincţia între vinovăţie ca trăsătură
esenţială a infracţiunii şi vinovăţia ca element al conţinutului unei anumite
infracţiuni.48
Ca element al laturii subiective, vinovăţia va exista doar atunci când
elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută
de legea penală.
Această deosebire se impune deoarece vinovăţia ca trăsătură esenţială
a infracţiunii nu presupune întotdeauna şi existenţa vinovăţiei ca element al
laturii subiective (spre exemplu, cu ocazia săvârşirii unei fapte din culpă se
realizează vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca
element subiectiv, dacă legiuitorul a incriminat acea faptă numai dacă este
săvârşită cu intenţie)49. Pot exista şi situaţii contrare, în care să existe
vinovăţia ca element al laturii subiective, dar să nu existe vinovăţia ca
trăsătură esenţială a infracţiunii (spre exemplu, faptele comise în stare de
legitimă apărare).
Mobilul este definit ca fiind acel motiv, impuls interior care a
determinat hotărârea infracţională şi deci, implicit comiterea
infracţiunii50. Mobilul nu poate lipsi de la nici o infracţiune intenţionată,
lipsa lui este un indiciu de anormalitate psihică a făptuitorului care impune
cercetarea responsabilităţii acestuia.51 De regulă, mobilul nu face parte din
conţinutul infracţiunii. Indiferent dacă este cerut sau nu, el trebuie stabilit de
48
A se vedea, Alex. Boroi, op.cit., p. 131; , C. Mitrache, op.cit.,p.96; C. Bulai, op.cit.,p.140.
49
Potrivit art.19 alin.2 şi 3 din Codul penal fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă este
infracţiune numai dacă se prevede expres în conţinutul normei de incriminare şi fapta constând într-o
inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea
sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie.
50
A se vedea, C. Bulai, op.cit.,p.69.
51
22
organele judiciare, deoarece ajută la calificarea faptei ca infracţiune, dar mai
ales, serveşte la individualizarea pedepsei.52
Scopul este ţelul urmărit prin săvârşirea faptei şi presupune
reprezentarea clară a rezultatului faptei53. Scopul poate fi mai îndepărtat
sau mai apropiat (spre exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare, scopul
apropiat îl constituie însuşirea unor bunuri sau sume de bani, iar cel
îndepărtat poate fi cumpărarea unui autoturism sau a unui imobil)54.
Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importantă în
individualizarea pedepsei, şi nu în existenţa faptei penale în sine.
Capitolul IV. Formele infracţiunii
4.1. Noţiune şi caracterizare
Prin formele infracţiunii se înţeleg acele feluri sau variante ale

aceleiaşi infracţiuni care se deosebesc între ele după stadiul în care se
află sau la care s-a oprit activitatea infracţională.55
Doctrina penală este unanimă în a distinge două perioade în care se
poate desfăşura activitatea infracţională: perioada internă şi perioada
externă.
Perioada internă începe cu luarea hotărârii de a săvârşii o
infracţiune, faptă care nu poate fi incriminată de legiuitor, deoarece nu este o
manifestare exteriorizată a individului în sfera relaţiilor sociale. Gândul
criminal nu prezintă pericol social efectiv câtă vreme nu s-a realizat o faptă
52
53
54
A se vedea, Alex Boroi, op.cit.,p.133.
55
A se vedea, I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed All, Bucureşti, 1994, p.194.
23
(cogitationis poenam nemo punitur – nimeni nu poate fi pedepsit cu o
pedeapsă oarecare pentru cugetul său).56Tot acum, se mai distinge o fază
adiacentă, şi anume cea oratorică, în care cel care s-a gândit la comiterea
unei infracţiuni, face cunoscut acest fapt şi altor persoane. Având în vedere
faptul că, nici în această fază nu se întreprinde nimic, deşi gândul criminal a
fost exteriorizat, se apreciază că nici acum nu putem avea de a face cu o
infracţiune şi deci, nu implică răspunderea penală a celui care a luat
hotărârea infracţională57. Totuşi, această fază prezintă pericol social dacă
este realizată cu scopul de a atrage şi pe alţii la săvârşirea infracţiunii, caz în
care putem vorbii de o pluralitate de infracţiuni (spre exemplu, asocierea
pentru săvârşirea de infracţiuni) sau de o infracţiune distinctă (spre exemplu,
ameninţarea).
Perioada externă cuprinde trei etape: faza actelor pregătitoare, faza
actelor de executare şi faza urmărilor.
4.2. Actele preparatorii (de pregătire)
Reprezintă prima fază a perioadei externe a activităţii infracţionale şi

constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de
săvârşire a infracţiunii ori în crearea condiţiilor favorabile în vederea
comiterii acesteia58.
Actele preparatorii sunt posibile numai în cazul infracţiunilor
intenţionate.
56
A se vedea, C. Mitrache, op.cit.,p.181¸O.Predescu, Elemente de drept penal şi de drept procesual penal,
Ed. Omnia, Braşov, 2001,p.25.
57
A se vedea, M. Zolyneak, Drept penal, partea generală, vol.I, 1976, p.116.
58
A se vedea, V. Dongoroz şi colab.,op.cit.,p.132.
24
După natura lor, ele pot şi materiale sau morale. Cele materiale
constau în pregătirea efectivă pentru comiterea infracţiunii (spre exemplu,
procurarea unui cuţit); cele morale constau în culegerea de date şi informaţii
cu privire la locul şi timpul când se va comite infracţiunea.
Pentru ca o activitate să poată fi considerată act preparatoriu la
săvârşirea unei infracţiuni, ea trebuie să îndeplinească, cumulativ
următoarele condiţii:
- să fie efectuată în vederea comiterii unei infracţiuni;
- să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o
manifestare capabilă să creeze condiţii favorabile executării
acţiunii ilicite;
- activitatea să nu facă parte din elementul material al infracţiunii
proiectate sau să nu constituie un început de executare a
acesteia;
- să fie săvârşită ci intenţie directă;
- să fie săvârşită de însăşi persoana care comite infracţiunea.
Actele preparatorii au câteva trăsături comune, respectiv:
- pun în pericol acelaşi valori sociale ca şi infracţiunea
consumată;
- nu pot genera ele însele, prin propria lor acţiune rezultatul
periculos;
- preced, întotdeauna, actelor de executare, având o existenţă
distinctă şi putând fi delimitate în timp şi spaţiu.
25
Cu privire la regimul actelor preparatorii (pregătitoare), în doctrina
penală există două teze principale: pe de o parte, teza incriminării actelor
pregătitoare, pe de altă parte, teza neincriminării acestora59.
În sprijinul incriminării actelor pregătitoare se aduc argumente care
privesc periculozitatea acestor fapte prin crearea de condiţii în vederea
săvârşirii infracţiunii60. S-a apreciat că este necesară incriminarea, pentru a
stopa din faşă activitatea infracţională, în caz contrar, infractorii fiind
încurajaţi la pregătirea cu migală a infracţiunii. În cazul acestei teze există
două variante: incriminarea nelimitată a actelor de pregătire şi incriminarea
limitată, doar în cazul infracţiunilor periculoase.
În susţinerea celei de-a doua teze, respectiv neincriminarea actelor
preparatorii, susţinătorii aduc ca argumente: echivocitatea marii majorităţi a
actelor de pregătire; situarea acestora în afara acţiunii elementului material;
lipsa pericolului social evident; situarea în timp îndepărtată de producerea
rezultatului socialmente periculos61. Mai mult neincriminarea, se consideră a
fi un stimulent, un îndemn pentru cel care s-a pregătit să comită infracţiunea
de a renunţa cât nu este prea târziu.62
Codul penal în vigoare a adoptat teza neincriminării actelor
pregătitoare. În mod excepţional, sunt prevăzute dispoziţii prin care în cazul
unor infracţiuni foarte grave, actele pregătitoare au fost incriminate fiind
asimilate cu tentativa (spre exemplu, infracţiunile contra siguranţei
statului). Dacă o persoană efectuează anumite acte pregătitoare sancţionate
de lege şi apoi trece la săvârşirea infracţiunii, actele preparatorii, deşi sunt
59
60
61
A se vedea, N. Iliescu, Problema incriminării şi sancţionării actelor preparatorii, în Studii juridice, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1960, p.485 şi urm; C.Mitrache, op.cit.,p.185.
62
A se vedea, N. Iliescu, op.cit.,p.485.
26
autonome, nu vor fi reţinute în concurs cu infracţiunea consumată, deoarece
aceasta din urmă absoarbe şi activităţile anterioare.
Actele preparatorii fiind asimilate tentativei, în aceste cazuri, li se va
aplica şi lor reglementarea din Codul penal privind desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului.63
4.3. Tentativa
4.3.1. Noţiune
Este forma de infracţiune care se situează în faza de executare a

infracţiunii, între începutul executării acţiunii care constituie elementul
material şi producerea rezultatului periculos.
Tentativa este definită ca fiind acea formă a infracţiunii care constă
în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare
care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
4.3.2. Conţinutul tentativei
Tentativa prezintă toate trăsăturile comune şi esenţiale oricărei

infracţiuni,
Obiectul juridic este identic cu cel al faptei consumate, cu singura
diferenţă că în cazul infracţiunii consumate, de regulă, se vatămă valoarea
socială, în timp ce prin tentativă se creează un pericol direct pentru aceasta
(de aceea gradul de pericol social în cazul tentativei este mai redus decât în
cazul infracţiunii consumate).
63
27
Subiectul este persoana fizică care s-a decis să comită infracţiunea.
Aceasta trebuie să îndeplinească condiţiile generale de existenţă ale
subiectului infracţiunii: vârstă, responsabilitate, libertate de acţiune.
Dacă pentru săvârşirea unei anumite fapte legea cere ca subiectul activ
al infracţiunii consumate să fie calificat şi subiectul activ al tentativei trebuie
să fie calificat (spre exemplu, în cazul tentativei de delapidare, subiectul
activ trebuie să fie un funcţionar cu atribuţii de gestionare).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele şi în cazul
tentativei.64
Ca orice infracţiune tentativa are un conţinut format dintr-o latură
obiectivă şi una subiectivă.
Latura obiectivă are aceleaşi componente ca şi în cazul infracţiunii
consumate, dar cu anumite particularităţi. Actul de executare a tentativei la
orice infracţiune se realizează numai prin acţiuni, pe când la forma
consumată poate consta şi în inacţiuni. În cazul urmării imediate, tentativa
va crea doar o stare de pericol, de ameninţare a relaţiilor sociale, pe când în
cazul infracţiunii consumate, se va putea vătăma obiectul ocrotit de lege.
Latura subiectivă în cazul tentativei se realizează numai parţial,
deoarece nu se va produce rezultatul, pe când în cazul formei consumate se
va realiza integral. În toate cazurile, când pentru întregirea laturii subiective
se va cere şi existenţa unui scop sau mobil anume, această cerinţă esenţială
va trebui realizată şi pentru tentativă65. În toate cazurile la tentativă, forma
vinovăţiei este intenţia directă.
64
65
A se vedea, Alex.Boroi, op.cit., p.144-145.
28
4.3.3. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
Datorită specificului său tentativa nu este posibilă la următoarele

categorii de infracţiuni:
- infracţiuni omisive, în acest caz elementul material se
concretizează printr-o inacţiune, în neîndeplinirea unei obligaţii
legale (ceea ce echivalează cu o infracţiune consumată);
- infracţiunile din culpă, în această situaţie nu există o rezoluţie
infracţională, deci nu se poate vorbi de punerea în practică a
unei hotărâri de a săvârşi o faptă penală;
- infracţiunile de obicei, în acest caz tentativa nu este posibilă
datorită specificului elementului material, care se formează prin
repetarea aceleiaşi activităţi până devine un obicei; efectuarea
unui singur act nu are relevanţă penală.
4.4. Infracţiunea consumată
Ultima fază a desfăşurării activităţii infracţionale o reprezintă faza

urmărilor.
Infracţiunea consumată este forma tipică sau perfectă a infracţiunii în
raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale.66
Infracţiunea consumată va atrage mereu răspunderea penală.
66
A se vedea, C. Bulai, op.cit.,p. 178.
29
4.4.1. Infracţiunea fapt consumat
Este acea infracţiune al cărei rezultat se produce odată cu executarea

integrală a elementului material al laturii obiective67. Infracţiunea consumată
include şi tentativa acelei infracţiuni. Momentul consumării diferă dacă este
vorba de o infracţiune formală sau de una materială. În primul caz, rezultatul
îl constituie o stare de pericol, iar în cel de-al doilea caz o vătămare
concretă, reală. În cazul infracţiunilor de rezultat, se consideră consumate,
după executarea activităţii infracţionale şi producerea rezultatului, iar în
cazul infracţiunilor de pericol, se consumă din momentul executării în
întregime a activităţii infracţionale.68
4.4.2. Infracţiunea fapt epuizat
Este o formă atipică de infracţiune mai gravă decât cea tipică.

Specificul acestei infracţiuni constă în prelungirea în timp, după momentul
consumării a infracţiunii. Prelungirea se poate datora fie amplificării
rezultatului iniţial fie continuării activităţii infracţionale (spre exemplu,
infracţiunea de lipsire de liberate în mod ilegal)69. Această formă atipică este
posibilă în următoarele cazuri:
67
A se vedea, C. Mitrache, op.cit.,p.195; O Predescu, op.cit.,p.40.
68
Este importantă cunoaşterea momentului consumării infracţiunii pentru a putea determina legea penală
aplicabilă, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea termenului de prescripţie etc.
69
Este importantă cunoaşterea momentului epuizării infracţiunii, mai precis al producerii ultimului rezultat
pentru a putea determina legea penală aplicabilă, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea termenului de
prescripţie etc.
30
- infracţiunile continue, când se prelungeşte în timp acţiunea sau
inacţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii, astfel
încât şi urmările se menţin cât durează fapta;
- infracţiunile continuate, când o persoană la diferite intervale de
timp, în baza aceleiaşi rezoluţii (hotărâri), comite acţiuni sau
inacţiuni care prezintă, fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni;
- infracţiunile de obicei, se caracterizează prin aceea că
elementul material se realizează prin comiterea mai multor acte
de acelaşi fel;
- infracţiunile progresive se caracterizează prin producerea de
noi urmări după ce s-a realizat conţinutul unei anumite
infracţiuni.70
Capitolul V. Cauze care înlătură caracterul penal al faptei
Cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei sunt acele stări,

împrejurări sau situaţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face ca,
potrivit legii, realizarea vreuneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să
devină imposibilă.71
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt următoarele:
Legitima apărare.
Starea de necesitate.
Constrângerea fizică.
Constrângerea morală.
70
A se vedea, pe larg, Alex. Boroi, op.cit.,p. 151.
71
A se vedea, Rodica Stănoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Ed. Hyperion, 1992, pag.137.
31
Cazul fortuit.
Iresponsabilitatea.
Beţia.
Minoritatea făptuitorului.
Eroarea de fapt
5.1. Legitima apărare
5.1.1. Noţiune
Potrivit Codului penal se află în stare de legitimă apărare acela

care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat
şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes
obştesc şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat
ori interesul obştesc.
Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte
fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin
violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin
semne de marcare.
De asemenea, este în legitimă apărare şi acela care din cauza
tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Legiuitorul a luat în considerare faptul că, deşi făptuitorul acţionează,
în toate cazurile, cu discernământ, o face sub presiunea unei constrângeri, de
32
orice fel.72 Necesitatea care determină apărarea arată că riposta celui atacat
nu urmăreşte să prejudicieze o anumită valoare ocrotită de lege; astfel încât,
nu se poate afirma că acţiunea întreprinsă pentru împiedicarea unui act injust
să fie apreciată ca prezentând pericol social, deşi ea prezintă un pericol
material şi fizic efectiv73.
5.1.2. Condiţiile legitimei apărări

Condiţii privind atacul
 Să fie material, adică un atac realizat prin mijloace fizice, prin
acţiuni şi inacţiuni care pun în pericol existenţa fizică a unor valori
sociale. (viaţa, sănătatea, integritatea unei persoane, sau alte drepturi
ale acesteia etc). Materialitatea atacului constă într-o acţiune realizată
cu sau fără folosirea de mijloace agresive (spre exemplu: corpuri
contondente, tăioase, arme de foc, substanţe inflamabile).
 Să fie direct, adică să constituie în mod nemijlocit o sursă de pericol
pentru persoana sau interesul obştesc împotriva căruia se îndreaptă.
Potrivit practicii judiciare atacul nu este direct în cazul în care între
agresor şi persoana vătămată se află un obstacol (spre exemplu, o uşă
sau o poarta închisă) care îl împiedică pe cel dintâi să pună în pericol
viaţa celui de-al doilea74.
 Să fie imediat, adică să fie pe punctul de a se ivi şi actual (să se fi
ivit deja). Un atac este iminent, atunci când există certitudinea
dezlănţuirii sale imediate. Spre exemplu, agresorul ridică un topor
asupra capului persoanei pe care vrea s-o ucidă sau îndreaptă în
72
A se vedea, C. Niculeanu, Despre conţinutul juridic al legitimei apărări, reglementată de art.44 din
Codul penal, Dreptul nr.8/2003, p.128.
73
74
A se vedea, V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.I, p.351.
33
direcţia acesteia o armă. Atacul este actual din momentul începerii
sale şi până la consumare. Astfel, un atac consumat nu mai justifică
un act de apărare, reacţia făptuitorului având caracterul unei riposte,
nu al unei apărări necesare.
 Să fie injust adică lipsit de orice temei legal. Spre exemplu, este
legală executarea unei lovituri în cadrul unui meci de box şi ilegală
efectuarea de către organul de poliţie a unei percheziţii domiciliare
fără autorizaţia procurorului sau fără a se fi săvârşit o infracţiune
flagrantă.
 Să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori
împotriva unui interes public. Atacul poate fi îndreptat nu numai
împotriva unei persoane care se apără pe sine ori îşi apără propriile
drepturi dar şi împotriva altei persoane sau a drepturilor acesteia (spre
exemplu, este legitimă intervenţia unui organ de poliţie împotriva unei
persoane care foloseşte violenţa faţă de un terţ).
 Să pună în pericol grav persoana atacată, drepturile
acesteia ori interesul public. Este grav un pericol în situaţia în care
atacul este de natură să provoace o vătămare ireparabilă sau greu
de înlăturat (spre exemplu, pierderea vieţii, cauzarea unei infirmităţi,
distrugerea unui bun de mare valoare etc).
Condiţii privind apărarea

 Să fie necesară pentru înlăturarea atacului. În doctrină se arată că
apărarea este necesară atunci când intervine între momentul în care
atacul a devenit iminent şi momentul în care el s-a consumat.75 Fapta
75
A se vedea, pe larg în , I.V. Jurcă, Folosirea legitimă a forţei sau armelor de foc, R.D.P. nr.3/2005.
p.81; Alex. Boroi, op.cit.,p.200.
34
prevăzută de legea penală, săvârşită în apărare se consideră că a fost
necesară numai dacă a fost îndreptată contra agresorului şi nu altei
persoane sau unui bun al agresorului.
 Să fie proporţională cu gravitatea atacului. Legea nu stabileşte şi
nici nu este posibil a se stabili criterii teoretice de apreciere a
proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi aceea a apărării. De
altfel, se cere doar o proporţionalitate relativă, aceasta fiind apreciată
doar de organele judiciare. Proporţionalitatea dintre atac şi apărare are
însă nu numai un aspect obiectiv ci şi unul subiectiv, pentru că ceea ce
din punct de vedere obiectiv poate fi neproporţional, celui atacat poate
sa-i apară a fi în limitele proporţionalităţii76. Astfel, în art.44 alin.4 din
Codul penal, se arată că este în legitimă apărare şi acela care, din
cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul. Acesta se mai numeşte şi exces de apărare justificat.
Excesul de apărare justificat nu trebuie confundat cu excesul de
apărare scuzabil caz în care depăşirea limitelor legitimei apărări
constituie o circumstanţă atenuantă, întrucât depăşirea unei apărări
proporţionale cu atacul nu este determinată de tulburare sau de temere
provocată de atac, ci de alte resorturi psihice cum ar fi indignarea,
revolta, cauzate de comportarea agresorului.77
76
77
35
5.1.3. Efectele legitimei apărări
Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu este infracţiune, pentru

că îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei. Pe cale de consecinţă nu implică
răspunderea penală a făptuitorului.
Având în vedere că fapta săvârşită în legitimă apărare propriu-zisă nu
are caracter ilicit, nu poate atrage nici o altă formă de răspundere juridică. În
cazul excesului justificat poate interveni răspunderea juridică a
făptuitorului.78
5.2. Starea de necesitate
5.2.1. Noţiune
Potrivit Codului penal este în stare de necesitate acela care

săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea
fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia
sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc.
Nu este însă în stare de necesitate persoana care în momentul
când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai
grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era
înlăturat.
Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune deoarece nu
este săvârşită cu vinovăţie (spre exemplu: spargerea unei încuietori pentru a
salva o persoană imobilizată într-o încăpere care este incendiată, sustragerea
unui autovehicul pentru a transporta de urgenţă la spital o persoană
78
36
accidentată etc). Spre deosebire de legitima apărare, unde pericolul era
generat de un atac, în cazul stării de necesitate acesta este creat de diverse
întâmplări cum ar fi: incendii, inundaţii, cutremure etc. De asemenea, în
cazul legitimei apărări, acţiunea de apărare era îndreptată împotriva
agresorului pe când la starea de necesitate fapta vizează de cele mai multe
ori o persoană care nu este vinovată de crearea pericolului.
5.2.2. Condiţiile stării de necesitate
Existenţa stării de necesitate presupune, pe de o parte, un pericol iar

pe de altă parte, o faptă săvârşită pentru salvarea de la acel pericol.
Condiţii privind pericolul

 Să fie iminent, adică pe punctul de a produce răul la care este expusă
valoarea ocrotită. Este îndeplinită această condiţie când pericolul este
deja actual.
 Să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei
persoane, un bun important al acesteia, ori un interes obştesc.
 Să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale decât prin
săvârşirea faptei; caracterul inevitabil al pericolului se apreciază în
funcţie de împrejurările concrete în care s-a ivit şi în care persoana a
fost silită să acţioneze.79
79
37
Condiţii privind acţiunea de salvare
 Să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală.
 Să se fi constituit în singurul mijloc de înlăturare a pericolului, adică
să fie necesară. Acţiunea este considerată necesară când se efectuează
între momentul în care pericolul a devenit iminent şi până la încetarea
acestuia. Dacă pericolul putea fi înlăturat şi în alt mod, starea de
necesitate nu există.
 Să nu fi cauzat urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi
produs dacă pericolul nu era înlăturat. Dacă prin faptă s-au cauzat
urmări mai grave pentru că făptuitorul nu şi-a dat seama în moment
săvârşirii faptei că urmările vor fi mai grave, fapta urmează fi
considerată săvârşită tot în stare de necesitate. Când făptuitorul şi-a
dat seama ca pricinuieşte urmări vădit mai grave prin săvârşirea faptei
decât dacă pericolul nu era înlăturat, atunci fapta nu mai este săvârşită
în stare de necesitate, ci este infracţiune şi atrage răspunderea penală a
făptuitorului.
 Să nu fie săvârşită de către o persoană sau pentru a salva o
persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul. Astfel, nu este
în stare de necesitate persoana care datorită funcţiei sau profesiei sale,
este obligată să înfrunte pericolele inerente funcţiei sau profesiei
respective (spre exemplu, militarii aflaţi în misiune de luptă,
pompierii, marinarii, medicii etc.). Bineînţeles, aceste persoane pot
invoca starea de necesitate pentru faptele de salvare pe care le comit
în exerciţiul funcţiei sau profesiei.80
80
38
5.2.3. Efectele stării de necesitate
Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune fiindcă nu a

fost comisă cu vinovăţie şi pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea
penală. Starea de necesitate nu înlătură şi răspunderea civilă deoarece în
majoritatea cazurilor prejudiciul este adus unei persoane nevinovate de
ivirea pericolului.
Repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de
necesitate poate reveni persoanei salvate când ivirea pericolului care a
generat starea de necesitate se datorează unui eveniment (cutremur,
inundaţie etc).81
Când pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate, atunci este
înlăturată şi răspunderea civilă.82
5.3. Constrângerea fizică
5.3.1. Noţiune
Potrivit Codului penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de

legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia
făptuitorul nu i-a putut rezista.
Constrângerea fizică este o presiune pe care o forţă căreia nu i se
poate rezista o exercită asupra energiei fizice a unei alte persoane în aşa fel
încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală.83
81
A se vedea, C. Mitrache, op.cit.,p.112; Alex. Boroi, op.cit.,p.205.
82
83
39
5.3.2. Condiţiile constrângerii fizice
 Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

 să existe o constrângere fizică asupra persoanei care comite fapta
prevăzută de legea penală. Forţa străină care exercită constrângerea
trebuie să acţioneze direct - în momentul săvârşirii faptei - asupra
fizicului persoanei care comite acea faptă. De exemplu o persoană
imobilizează un funcţionar pentru a-1 împiedica să-şi îndeplinească o
îndatorire de serviciu. De asemenea, forţa străină poate consta într-un
fenomen natural (o înzăpezire, un vânt puternic etc.) sau într-un
proces fiziologic ce împiedică persoana constrânsă să acţioneze
conform obligaţiilor sale (de exemplu, un leşin, un atac de cord etc).
 Persoana constrânsă să nu aibă posibilitatea de a rezista acţiunii
de constrângere. Dacă persoana constrânsă are posibilitatea să
anihileze cu mijloace proprii ce pot fi folosite fără pericol, presiunea
exercitată asupra energiei fizice, caracterul penal al faptei nu este
înlăturat şi acea persoană va răspunde penal, pentru infracţiunea
săvârşită.
5.3.3. Efectele constrângerii fizice
Fapta comisă nu este infracţiune, nu are caracter penal deoarece îi

lipseşte vinovăţia. Vinovăţia nu poate exista când făptuitorul nu are liberate
de acţiune.
Răspunderea civilă este înlăturată şi ea în principiu.84
84
40
5.4. Constrângerea morală
5.4.1. Noţiune
Potrivit Codului penal , nu constituie infracţiune fapta prevăzută

de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată
prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a
altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”.
Constrângerea morală (ameninţare), este presiunea exercitată de o
persoană asupra psihicului altei persoane în aşa fel încât persoana constrânsă
săvârşeşte o faptă penală (spre exemplu, sub ameninţarea cu moartea, un
casier dă cheile de la casa de bani unui tâlhar)85.
5.4.2. Condiţiile constrângerii morale
 Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul

constrângerii executate prin ameninţare, altfel problema înlăturării
caracterului penal al faptei nu se poate pune, fiind lipsită de obiect.
 Să se exercite o acţiune de constrângere executată prin
ameninţare cu un pericol grav. Ameninţarea poate fi orală
(verbală) sau scrisă. Pericolul grav cu care
se ameninţă, dacă nu se săvârşeşte fapta pretinsă, poate privi viaţa,
integritatea corporală, libertatea, demnitatea, averea celui ameninţat
ori a altei persoane.
 Pericolul grav cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat altfel
decât prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală.
85
A se vedea, Rodica Stănoiu şi colab., op. cit., pag.183.
41
5.4.3. Efectele constrângerii morale
Constrângerea morală, ca şi cea fizică, produce efecte in personam.86

Nefiind infracţiune fapta săvârşită sub imperiul constrângerii morale
nu atrage răspunderea penală a făptuitorului.
5.5. Cazul fortuit
5.5.1 Noţiune
Potrivit Codului penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de

legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu
putea fi prevăzută.
Cazul fortuit desemnează situaţia, starea, împrejurarea în care acţiunea
sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu
1-a conceput şi nici urmărit şi care se datorează unei energii a cărei
intervenţie nu a putut fi prevăzută87.
Astfel, un tractorist care în timp ce ara cu tractorul, atinge cu plugul
un obuz rămas neexplodat în pământ din timpul războiului, care explodează
şi răneşte un muncitor agricol, nu va răspunde penal fiind în situaţia cazului
fortuit88.
86
A se vedea, V. Dongoroz şi colab., op.cit.,p.380.
In personam este acel termen latin care semnifică faptul că: întinderea efectelor unei instituţii, împrejurări,
acte sau măsuri procesuale este limitată la anumite persoane. Spre exemplu, acţiunea penală se pune în
mişcare in personam sau iresponsabilitatea este o cauză de excludere a vinovăţiei cu caracter personal.
87
A se vedea, C. Mitrache, op.cit.,p. 114.
88
C. Bulai, op. cit. p.255. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice,.-. op. cit, p.384-385.
42
Pot fi împrejurări fortuite: fenomenele naturii (spre exemplu:
cutremure, furtuni, trăsnete, alunecări de teren etc.) tehnicizarea activităţilor
umane (defectarea unui mecanism), starea maladivă a unei persoane
(epilepsie, atac de cord etc), comportarea imprudentă a victimei etc. Aceste
împrejurări imprevizibile pot fi anterioare, concomitente sau subsecvente
acţiunii făptuitorului.
5.5.2. Condiţiile cazului fortuit
Condiţiile cazului fortuit

 Rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa
intervenţiei unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa
făptuitorului. Totodată, trebuie să existe raport de cauzalitate între
împrejurarea neprevăzută şi rezultatul respectiv, în caz contrar nu
există caz fortuit întrucât rezultatul s-ar fi produs ca urmare a acţiunii
sau inacţiunii făptuitorului şi fără intervenţia neprevăzută a energiei
străine.
 Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia
împrejurării care a produs rezultatul89.
 Acţiunea sau inacţiunea care - datorită intervenţiei neaşteptate a
împrejurării fortuite a determinat producerea rezultatului
neprevăzut - să fie o faptă incriminată de legea penală.
89
A se vedea, pe larg, C. Bulai, op.cit., p.256; C. Mitrache, op.cit., p115.
43
5.5.3. Efectele cazului fortuit
Fapta prevăzută de legea penală comisă în caz fortuit nu este

infracţiune deoarece îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei.
Cazul fortuit înlătură caracterul penal al faptei şi deci, şi răspunderea
penală a făptuitorului.
Răspunderea civilă este, de asemenea înlăturată90.
5.6. Iresponsabilitatea
5.6.1. Noţiune

legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din
cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau de inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.
Prin alienaţie mintală se înţelege orice stare de alterare a facultăţilor
mintale, provenind dintr-o cauză patologică, o anormalitate fiziologică, o
leziune organică sau orice cauză morbidă. Intră în această categorie anomalii
care fac imposibilă dezvoltarea facultăţilor psihice (idioţenie, infantilism,
debilitate mintală etc.) sau maladii ale sistemului nervos şi psihic (nebunie,
oligofrenie, schizofrenie paranoidă, nevroze, psihoze etc).
În categoria altor cauze pot fi incluse unele fenomene psihologice
(somn natural, somn hipnotic, leşin etc.) sau diferite tulburări psihice
provocate prin diferite intoxicaţii (stări de inconştienţă provocate prin alcool,
stupefiante, narcotice, alimente alterate etc).
90
A se vedea, C. Mitrache, op.cit., p 115-116.
44
Incapacitatea psihică poate fi permanentă ori trecătoare, congenitală
sau survenită. Pentru a fi o cauză care înlătură caracterul penal al faptei,
iresponsabilitatea făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii
faptei şi să fie totală.
5.6.2. Condiţiile iresponsabilităţii
 Să existe o stare de incapacitate psihică intelectuală sau volitivă cu

privire la acţiunile sau inacţiunile lui.
 Starea de incapacitate psihică să existe în momentul
săvârşirii faptei. Nu se găseşte în această stare cel care şi-a provocat-
o ori a acceptat să i se provoace o stare de inconştienţă. Spre exemplu,
făptuitorul a acceptat să fie hipnotizat ori narcotizat pentru a invoca
această stare in apărarea sa.
 Starea de incapacitate psihică să fie datorată alienaţiei mintale
sau altor cauze.
 Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală.
5.6.3. Efectele iresponsabilităţi
Iresponsabilitatea este o cauză personală, deci, produce efecte numai

in personam, şi nu se răsfrânge asupra altor participanţi.
Iresponsabilitatea înlătură caracterul penal al faptei şi pe cale de
consecinţă şi răspunderea penală.
Iresponsabilitatea făptuitorului nu înlătură răspunderea civilă.
45
5.7. Beţia
5.7.1. Noţiune şi definiţie

legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea,
datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie
completă produsă de alcool sau de alte substanţe.
De asemenea, starea de beţie voluntară completă produsă de alcool
sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate
constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă.
Dintre formele beţiei cea care are efect înlăturarea caracterului penal
al faptei este beţia accidentală completă.
5.7.2. Condiţiile beţiei
Condiţiile stării de beţie

 In momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să se fi găsit în stare de
beţie produsă de alcool sau alte substanţe;
 Starea de beţie în care se găseşte făptuitorul să fi accidentală,
involuntară, fortuită;
 Starea de beţie să fie completă;
 Fapta comisă în starea de beţie accidentală şi completă să fie
prevăzută de legea penală.
46
5.7.3. Efectele beţiei
Fapta săvârşită în stare de beţie accidentală completă nu este

infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie.
Când beţia accidentală nu este completă atunci caracterul penal al
faptei nu este înlăturat, iar starea de beţiei poate constitui o circumstanţă
atenuantă.
Răspunderea civilă operează în toate cazurile de beţie reglementate de
lege fie pentru persoana care se afla în starea respectivă, fie faţă de
persoanele care o aveau în pază şi supraveghere91.
5.8. Minoritatea făptuitorului
5.8.1. Noţiune

legea penală, săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia, nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Potrivit Codului penal s-a stabilit că minorul care nu a împlinit 14
ani nu va răspunde penal, iar pe de altă parte, s-a stabilit că minorul care
are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că
a săvârşit fapta cu discernământ. Dovada discernământului în comiterea
faptei concrete incumbă acuzării, în favoarea minorului existând prezumţia
relativă a lipsei de discernământ.92
91
92
47
5.8.2. Condiţiile stării de minoritate
 Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;

 Fapta să fie săvârşită de către un minor care nu îndeplineşte
condiţiile legale pentru a răspunde penal. Minorul care are între 14
şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta
cu discernământ. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se
prezumă că nu are discernământ şi nu răspunde penal;
 Minorul să se afle în această stare în momentul săvârşirii faptei.
5.8.3. Efectele minorităţii făptuitorului
Fapta prevăzută de legea penală comisă de un minor care la data

săvârşirii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal nu
este infracţiune fiind săvârşită fără vinovăţie.
Minoritatea este o cauză personală şi nu se poate răsfrânge asupra
posibililor participanţi la comiterea faptei.
Răspunderea civilă nu poate fi înlăturată pentru persoanele care l-au
avut în grijă sau pază pe minor.93
93
48
5.9. Eroarea de fapt
5.9.1. Noţiune
Potrivit Codului penal, eroarea de fapt constă în necunoaşterea sau

cunoaşterea greşită de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei ori o
circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.
Spre deosebire de celelalte cauze care înlătură caracterul penal al
faptei, unde vinovăţia era înlăturată datorită constrângerii la care era supus
făptuitorul sau datorită incapacităţii fizice ori psihice a acestuia, în cazul
erorii de fapt, făptuitorul are capacitatea psiho-fizică normală, dar voinţa şi
conştiinţa lui s-au format şi au evoluat pe date greşite ale realităţii săvârşind
o faptă prevăzută de legea penală.94
5.9.2. Condiţiile erorii de fapt
 Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;

 În momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut
existenţa unor stări, situaţii sau împrejurări de care depinde
caracterul penal al faptei. Obiectul erorii poartă deci asupra stării,
situaţiei sau împrejurării de care depinde caracterul penal ai
faptei (art.51 alin. l din Codul penal). Starea desemnează modul în
care se prezintă o persoană (spre exemplu: starea civilă, pregătirea
intelectuală, starea de minoritate, starea de sănătate etc.) ori un bun
(valoarea economică, starea de uzură etc), ori o instituţie (utilitate
94
49
publică, sarcinile ce-i revin). Situaţia se referă la poziţia pe care o are
o persoană (căsătorită, rudă apropiată etc), ori un bun (dacă aparţine
avutului public sau celui privat etc). Împrejurarea desemnează o
circumstanţă în care are loc săvârşirea faptei (noapte, război etc);
 Starea, situaţia sau împrejurarea necunoscută de făptuitor să
reprezinte un element constitutiv al infracţiunii ori o circumstanţă
a acesteia.
5.9.3. Efectele erorii de fapt
După cum eroarea se referă la o împrejurare constitutivă a infracţiunii

sau la o circumstanţă agravantă se pot produce următoarele efecte:
- dacă priveşte o împrejurare, situaţie sau stare de care depinde
caracterul penal al faptei, fapta nu constituie infracţiune şi deci
se înlătură total răspunderea penală;
- dacă priveşte o circumstanţă agravantă, fapta rămâne
infracţiune, înlăturându-se răspunderea penală pentru forma
agravată a infracţiunii, cu reţinerea răspunderii pentru forma
simplă a infracţiunii.95
Capitolul VI. Infractorul
6.1. Noţiunea de infractor
În mod curent, prin infractor se are în vedere persoana care a

săvârşit o infracţiune, fără a fi definit de Codul penal.
95
50
Alături de termenul de infractor, în Codul penal este întâlnit şi
termenul de făptuitor. Cei doi termeni nu sunt sinonimi, făptuitor având un
sens mai larg decât cel de infractor; astfel, făptuitorul este orice persoană
care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă va
răspunde penal sau nu. Subiect al răspunderii penale va deveni numai
infractorul care răspunde penal.96
6.2. Clasificarea infractorilor
În dreptul penal se face o clasificare a infractorilor ţinându-se cont de

anumite criterii. Astfel:
A. După vârstă:
- infractorul major, este persoana care a împlinit 18 ani şi care a
comis o infracţiune;
- infractorul minor, lato sensu este persoana cu vârsta între 14
şi 18 ani.
B. După infracţiunea săvârşită:
- infractor primar care este la prima infracţiune;
- infractorul recidivist sunt acele persoane care au mai săvârşit
infracţiuni ( în sensul art. 37 din codul penal).
C. După sex:
- infractori de sex masculin – statisticile penale arată că
majoritatea infracţiunilor sunt săvârşite de bărbaţi;
- infractorii de sex feminin.
În general reglementările penale nu fac distincţia între infractorul
bărbat şi femeie. Acest lucru înseamnă că, de regulă, atât reglementările din
96
51
partea generală cât şi cele din partea specială, se aplică atât pentru bărbaţi
cât şi pentru femei.
6.3. Formele pluralităţii de infractori
Pluralitatea de infractori se realizează sub trei forme:

1. Pluralitatea naturală (necesară).
2. Pluralitatea constituită (legală).
3. Pluralitatea ocazională (participaţia penală).
6.4. Participaţia penală
6.4.1. Condiţii generale
Aşa cum rezultă din dispoziţiile Codului penal pentru existenţa

participaţiei penale, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii:
- să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;
- la comiterea faptei să-şi fi adus contribuţia mai multe persoane
decât era necesar potrivit naturii faptei;
- participanţii să fi avut aceeaşi voinţă comună de a săvârşi
fapta;
- calificarea faptei comise prin contribuţia mai multor persoane
ca fiind infracţiune.
52
6.4.2. Tipurile de participaţie penală
În ştiinţa dreptului penal se fac mai multe clasificări ale participaţiei

penale după mai multe criterii. Ne vom opri doar la două dintre acestea.
 după atitudinea psihică a participanţilor faţă de rezultatul faptei
şi voinţa comună de a coopera, participaţia poate fi: proprie -
când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie,
intenţie ori culpă - şi improprie – când nu toţi participanţii
acţionează cu aceiaşi formă de vinovăţie (unii cu intenţie şi alţii
din culpă, sau unii cu intenţie şi alţii fără vinovăţie).
 după criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii:
executarea directă şi nemijlocită a faptei (specifică autorului şi
coautorului), activitate de determinare (instigatorul), activitate
de înlesnire (complicele).
6.4.3. Autoratul
Este forma de participaţie penală în care o persoană săvârşeşte prin

acte de executare fapta prevăzută de legea penală.
Potrivit Codului penal, autorul este persoana care săvârşeşte în
mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Când autorul a săvârşit
infracţiunea împreună cu alţi participanţi, contribuţia sa se caracterizează
prin aceea că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.
Coautoratul este forma de participaţie în care la săvârşirea unei
fapte penale şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai
multe persoane.
53
Condiţii:
- contribuţia nemijlocită a cel puţin două persoane la comiterea
faptei. Contribuţia coautorilor la săvârşirea faptei poate fi:
concomitentă sau succesivă;
- sub raport subiectiv, coautoratul presupune săvârşirea actelor de
executare de către toţi participanţii cu aceeaşi formă de vinovăţie
adică fie cu intenţie, fie din culpă.
În literatura juridică se susţine şi opinia că în cazul infracţiunilor din
culpă nu poate exista coautorat şi, prin urmare, cei care acţionează din culpă
sunt autori ai unor infracţiuni distincte97.
Există şi infracţiuni, la care coautorul nu poate să apară cum ar fi,
spre exemplu infracţiunile ce se comit în, persoana propria,respectiv de
către o singură persoană (mărturia mincinoasă, dezertarea), infracţiunile de
omisiune (infracţiunea de nedenunţare) etc.
6.4.4. Instigarea
Este o formă a participaţiei penale ce constă în fapta de determinare,

cu intenţie, prin orice mijloace, de către o persoană numită instigator a altei
persoane numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.98
Potrivit legislaţiei penale, instigatorul este persoana care, cu intenţie,
determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală.
Instigatorul se mai numeşte şi autor moral, iar instigatul, autor
material al infracţiunii. Instigarea poate fi comisă de o singură persoană,
97
A se vedea, M.Basarab, Drept penal, partea generală, vol.I, ediţia a II-a, Editura Fundaţiei Chemarea ,
Iaşi, 1995, pag.185
98
A se vedea, C. Mitrache, op.cit. pag.244.
54
dar poate fi efectuată şi de mai multe persoane, fie concomitent, fie
succesiv, faţă de aceeaşi persoană sau faţă de mai multe persoane, dar
privitor la aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.
a. Condiţiile instigării:
- să se fi efectuat o activitate de determinare de către o persoană
(instigator) faţă de o altă persoană numită instigat;
- obiect al activităţii de determinare să fie săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală;
- activitatea de determinare să se efectueze cu intenţie, neexistând
instigare din culpă;
- instigatorul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi
realizat cel puţin o tentativă pedepsibilă.99
b. Formele instigării
În raport cu reuşita sau nu a determinării, instigarea îmbracă mai
multe forme, după care se stabileşte şi răspunderea penală a instigatului şi a
instigatorului
- instigarea urmată de executare (instigatorul determină, iar
instigatul execută infracţiunea la care) a fost instigat;
- instigarea neurmată de executare. Atunci când instigatorul a
determinat săvârşirea unei infracţiuni, instigatul a acceptat însă
ulterior, se desistă ori împiedică involuntar producerea rezultatului
sau, din alte motive, nu trece la executare (de exemplu, a fost
trimis în provincie în interes de serviciu, a doua zi nu a avut
99
A se vedea, SLex. Boroi, op.cit., p.241-244.
55
condiţii climaterice favorabile)100;
- instigarea neizbutită(aparentă) sau îndemnul, există atunci
când instigatorul determină o persoană la săvârşirea unei
infracţiuni însă persoana asupra căreia s-a executat determinarea
nu acceptă.
6.4.5. Complicitatea
Este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane

care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei
fapte prevăzută de legea penală ori promite, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va
favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea
nu este îndeplinită.
Prin urmare, complicele efectuează acte de sprijinire a activităţii
autorului (contribuţie indirectă) şi în principiu, complicitatea este posibilă la
orice faptă prevăzută de legea penală.
a. Condiţiile complicităţii:
- comiterea, de către autor, a unei fapte prevăzute de legea penală;
- săvârşirea, de către complice, a unor activităţi menite să
înlesnească, să ajute pe autor la săvârşirea infracţiunii. Înlesnirea
se referă la acte îndeplinite anterior începerii executării, ca de
exemplu: procurarea de mijloace, luarea de măsuri sau crearea de
condiţii de natură să uşureze săvârşirea faptei, facilitarea
posibilităţii autorului de a se apropia de obiectul asupra căruia
100
Trib.Mun.Buc., Secţia a II-a pen., Dec. nr.325,1994, în rev. Dreptul nr.4/1995, pag.68
56
urma să se acţioneze etc. Ajutorul priveşte acte îndeplinite chiar în
timpul săvârşirii faptei (spre exemplu. paznicul nu opreşte la
poartă pe un infractor şi îl lasă să intre într-o societate comercială
pentru a sustrage anumite bunuri)101. Promisiunea de tăinuire sau
de favorizare constituie un mijloc de întărire a hotărârii
infracţionale luată de altă persoană şi în acest fel contribuie la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Aceste fapte de
promisiune a tăinuirii bunurilor sau de favorizare a infractorului,
când sunt săvârşite fără o înţelegere stabilită înainte ori
concomitent cu săvârşirea faptei, constituie infracţiuni de sine
stătătoare, respectiv tăinuirea ori favorizarea infractorului;
- săvârşirea actelor de ajutor sau de înlesnire numai cu intenţie
directă, indirectă sau chiar depăşită.
b. Felurile complicităţii
- complicitatea materială (acte de sprijin material – procurarea de
instrumente etc) şi morală (acte de sprijin moral – promisiunea de
tăinuire a bunurilor etc);
- complicitatea nemijlocită (complicele acordă sprijin direct
autorului) şi mijlocită (sprijinul este dat prin intermediul
instigatorului sau altui complice).
- complicitatea prin acţiune (acţiuni – adună informaţii, oferă
instrumente, etc) şi complicitatea prin inacţiune (inacţiuni –
neînchiderea unei ferestre prin care autorul pătrunde pentru a fura
etc.)
101
57
 Pedeapsa în caz de participaţie
In codul penal român a fost consacrat sistemul parificării pedepselor
cu corectivul diferenţierii sancţiunilor în funcţie de contribuţiile aduse la
săvârşirea infracţiunii. Potrivit regulii parificării toţi participanţii sunt
susceptibili în principiu, de a fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută în partea
specială a Codului penal pentru fapta săvârşită. Bineînţeles, parificarea
pedepselor nu înseamnă aplicarea aceleiaşi pedepse pentru toţi, ci doar între
aceleaşi limite maxim special şi minim special prevăzute de lege.
6.4.6. Participaţia improprie
Participaţia improprie este o formă a participaţiei penale care se

caracterizată prin aceea că persoanele care săvârşesc cu voinţă comună o
faptă prevăzută de legea penală nu acţionează toate cu aceeaşi formă de
vinovăţie102.
Participaţia improprie este posibilă la toate formele de participaţie,
adică poate exista sub forma coautoratului, a instigării sau a complicităţii.
Capitolul VII. Răspunderea penală
7.1. Noţiunea de răspundere penală
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi reprezintă

consecinţa nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale.103
102
103
A se vedea C. Mitrache, op.cit. p.260; Alex.Boroi, op.cit.,p.257
58
Întrucât unicul temei al răspunderii penale îl formează săvârşirea unei
infracţiuni, în cadrul raportului juridic penal de conflict trebuie să se
stabilească două elemente: existenţa faptului care dă naştere răspunderii
penale şi sancţiunea corespunzătoare ce urmează a fi aplicată infractorului104.
În dreptul penal, noţiunea de răspundere penală este abordată dintr-o
dublă accepţiune. Astfel, pe de o parte, stricto sensu, prin răspundere penală
se înţelege obligaţia unei persoane care a săvârşit o infracţiune de a suporta
consecinţele faptei sale, adică aplicarea sancţiunii prevăzute de lege, iar pe
de altă parte, lato sensu, având în vedere faptul că răspunderea penală se
realizează prin intermediul raportului juridic penal de conflict, răspunderea
penală desemnează atât dreptul statului de a-l trage la răspundere pe
infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută de lege şi de a-l constrânge să o
execute, cât şi obligaţia infractorului de a suporta consecinţele faptei sale, în
vederea restabilirii ordinii de drept.105
7.2. Principiile răspunderii penale
Principiile răspunderii penale sunt acele idei de bază ce se regăsesc

în normele de reglementare a răspunderii penale.
Principiile răspunderii penale sunt:
 legalitatea răspunderii penale. Legalitatea răspunderii penale are
în vedere atât legalitatea incriminării (prevederea în lege a
condiţiilor în care o faptă constituie infracţiune) cât şi legalitatea
104
C.Bulai, Drept penal, p.gen., vol.III, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.13, C. Mitrache,
op.cit., p.261, V.Dobrinoiu, op.cit. p.367
105
A se vedea V. Dobrinoiu, op.cit.,p.368
59
sancţiunilor de drept penal şi a criteriilor în funcţie de care aceste
sancţiuni se individualizează106;
 infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale.
 umanismul răspunderii penale. Acest principiu este reflectat nu
numai în determinarea sistemului de valori ocrotite de normele
penale ci şi de conţinutul constrângerii juridice care trebuie să
intervină când se încalcă obligaţia de conformare faţă de normele
penale;
 personalitatea răspunderii penale. Răspunderea penală revine
exclusiv persoanei care a săvârşit sau a participat la săvârşirea
faptei ce constituie infracţiune. Ea nu poate interveni pentru fapta
altuia şi nici nu poate fi colectivă107;
 unicitatea răspunderii penale. Potrivit acestui principiu,
răspunderea penală este unică, în sensul că săvârşirea unei
infracţiuni atrage o singură dată răspunderea penală şi are ca
urmare aplicarea sancţiunii penale prevăzute de norma de
incriminare;
 individualizarea răspunderii penale. În baza acestui principiu,
răspunderea penală se stabileşte diferenţiat în funcţie de
periculozitatea făptuitorului şi de gravitatea infracţiunii.
Individualizarea răspunderii penale se realizează în conformitate
cu anumite criterii stabilite de lege privind individualizarea
pedepsei ce constituie obiectul răspunderii penale. Individualizarea
răspunderii penale presupune trei etape: individualizarea legală
106
A se vedea, C. Bulai, op.cit., p.320; Alex Boroi, op.cit., p.258, C. Mitrache, op.cit., p.262.
107
A se vedea, C. Bulai, op.cit., p.321, ; Alex Boroi, op.cit., p.259, C. Mitrache, op.cit., p.262.
60
(realizată de legiuitor), individualizarea judiciară (realizată în
principal de către instanţele de judecată);
 inevitabilitatea răspunderii penale. Principiul inevitabilităţii
răspunderii penale presupune că o dată ce o persoană a săvârşit o
infracţiune,ea nu mai poate evita răspunderea penală108;
 prescriptibilitatea răspunderii penale. Potrivit acestui principiu
prescripţia înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă trecerea
unui anumit timp prevăzut de lege de la săvârşirea infracţiunii fără
ca infractorul să fi fost tras la răspundere.
7.4. Cauzele care înlătură răspunderea penală
Sunt anumite stări, situaţii, împrejurări posterioare săvârşirii

infracţiunii, în prezenţa cărora se stinge raportul juridic penal de conflict, se
stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune şi obligaţia infractorului de a o
executa109. Se face distincţie între două categorii de cauze care înlătură
răspunderea penală:
 generale: amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea
părţilor;
 speciale (cauze de nepedepsire) care au în vedere conduita
infractorului cum ar fi: desistarea şi împiedicarea producerii
rezultatului, împiedicarea săvârşirii faptei de către participant,
denunţarea faptei de către mituitor etc.
Indiferent dacă este vorba de cauze generale sau de cauze speciale de
înlăturare a răspunderii penale, ele au, fără excepţie, drept consecinţă faptul
108
A se vedea, C.Mitrache, op.cit., p. 263, C.Bulai, op.cit., p.320, Alex. Boroi, op.cit., p.260.
109
A se vedea, C.Mitrache, op.cit., p.270.
61
că fac imposibilă aplicarea sancţiunilor penale, deşi fapta rămâne
infracţiune. Cauzele care înlătură răspunderea penală nu trebuie confundate
cu cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Cauzele care înlătură răspunderea penală nu produc efecte în ceea ce
priveşte consecinţele civile ale comiterii infracţiunii.110
7.4.1. Amnistia
Amnistia111 este un act de clemenţă al Parlamentului României prin

care din considerente de politică penală este înlăturată răspunderea penală
pentru infracţiunile comise până la data apariţiei legii de amnistie112.
Amnistia nu înlătură caracterul penal al faptei care a fost şi rămâne o
infracţiune şi mai mult orice altă faptă similară comisă după adoptarea legii
de amnistiere se sancţionează penal.
În funcţie de momentul în care este adoptată amnistia poate fi:
- antecondamnatorie (înainte de condamnare);
- postcondamnatorie (după condamnare)113.
Principalul efect al amnistiei este înlăturarea răspunderii penale a
făptuitorului pentru fapta săvârşită. În cazul amnistiei antecondamnatorii
va înceta urmărirea penală sau procesul penal, după caz. Dacă urmărirea
penală nu a fost dispusă, cauza aflându-se în faza actelor pregătitoare, se va
dispune neînceperea urmăriri penale. În cazul amnistiei
postcondamnatorii, pe lângă înlăturarea răspunderii penale se va înlătura şi
pedeapsa pronunţată şi celelalte consecinţe ale condamnării. Ea înlătură
110
111
Amnistia este un cuvânt de sorginte grecească şi înseamnă uitare, din grecescul amnestia.
112
113
Ambele forme sunt prevăzute de art.119 din Codul penal.
62
pedeapsa principală dacă nu a fost executată sau restul de pedeapsă rămas
neexecutat. De remarcat este faptul că amenda încasată anterior amnistiei nu
se restituie, după cum partea de pedeapsă executată nu poate face obiectul
vreunei cereri de dezdăunare.114
Amnistia nu produce efecte în raport cu consecinţele civile care
izvorăsc din infracţiune, deoarece dreptul la despăgubire aparţine celui
păgubit, iar statul nu poate să renunţe la un drept care nu îi aparţine.
Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor
educative luate prin hotărârea de condamnare. („amnistia nu reprezintă o
restitutio in integrum”)115
Pentru a nu se crea o situaţie defavorabilă învinuitului sau
inculpatului s-a prevăzut în legea procesuală, posibilitatea acestuia de a
continua procesul penal (dreptul de a cere continuarea procesului penal
aparţine făptuitorului şi poate fi exercitat în orice fază a procesului), pentru
a-şi dovedi nevinovăţia, chiar dacă amnistia are un caracter obligatoriu.
Prin continuarea procesului penal nu se va pierde, deci, beneficiul amnistiei
(făptuitorul nu poate refuza amnistia), astfel încât, dacă va fi găsit vinovat
va fi amnistiat, iar dacă va fi găsit nevinovat, se va dispune scoaterea de sub
urmărire penală (în faza de urmărire) sau se va pronunţa achitarea (în faza
de judecată).
7.4.2. Prescripţia răspunderii penale
Prescripţia poate fi definită ca fiind o cauză care înlătură răspunderea

penală pentru o infracţiune datorită trecerii în anumite condiţii, a unui
114
115
A se vedea, pe larg, C. Bulai, op.cit., p.183; C.Mitrache, op.cit., p.274.
63
anumit interval de timp de la data săvârşirii ei. Pe de o parte, trecerea
timpului estompează efectele pe care fapta a avut-o în plan social, pe de altă
parte, datorită faptului că infractorul a trăit sub ameninţarea răspunderi
penale şi nu a mai comis între timp nici o altă infracţiune rezultă că acesta s-
a îndreptat chiar fără să fie tras la răspundere penală.116
Termenele de prescripţie sunt determinate de gravitatea sancţiunilor
prevăzute de lege pentru infracţiunile comise. Astfel potrivit Codului penal,
sunt reglementate următoarele termene de prescripţie pentru persoana
fizică:
- 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
detenţiei pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mari de 15 ani;
închisorii mai mari de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;
închisorii mai mari de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
- 3 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii care nu depăşeşte 1 an sau amenda.
Dacă pentru infracţiunea săvârşită legea prevede alternativ pedeapsa
amenzii sau pedeapsa închisorii, termenul de prescripţie se va determina în
raport cu maximul special al pedepsei închisorii.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale se reduc la jumătate
pentru cei care la data săvârşirii faptei erau minori.
116
A se vedea, O. Predescu, op.cit., p.120.
64
Termenele de prescripţie se socotesc de la data săvârşirii faptei
penale.
Efectele prescripţiei se produc din momentul în care durata
termenului de prescripţie s-a împlinit şi nu de la data în care împrejurarea ca
atare, a fost constatată de organul judiciar. Împlinirea termenului de
prescripţie înlătură posibilitatea aplicării oricărei sancţiuni penale.
7.4.3. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea plângerii

prealabile
Plângerea prealabilă constituie o excepţie a principiului oficialităţii

procesului penal. Astfel, pentru anumite infracţiuni, cu un grad redus de
pericol social, tragerea la răspundere penală a infractorului este lăsată la
aprecierea persoanei vătămate, punerea în mişcare a acţiunii penale fiind
strict condiţionată de manifestarea de voinţă, expresă a victimei.117
Trebuie întrunite cumulativ, mai multe cerinţe pentru ca plângerea
prealabilă să aibă acest statut (să înlăture răspunderea penală):
- să fie prevăzută expres, în textul de lege care incriminează fapta;
- să fie făcută de persoana vătămată, adică de victimă;
- să îndeplinească anumite condiţii cu privire la forma, locul şi
termenul de introducere, reglementate de Codul penal.
Potrivit Codului penal în cazul infracţiunilor pentru care punerea
în mişcare a acţiuni penale este condiţionată de introducerea unei
plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acesteia înlătură
răspunderea penală.
117
65
De asemenea, se consideră că plângerea prealabilă lipseşte şi atunci
când a fost făcută fără îndeplinirea condiţiilor legale.
În cazul retragerii plângerii prealabile, persoana vătămată revine
asupra deciziei exprimate prin introducerea plângerii prealabile. Retragerea
plângerii trebuie să intervină înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre
judecătorească definitivă şi să fie explicită. De asemenea, retragerea
plângerii trebuie să fie totală şi necondiţionată, adică să privească atât
aspectul penal, cât şi pe cel civil şi să nu presupună anumite condiţii, din
partea persoanei vătămate.
7.4.4. Împăcarea părţilor
Instituţia împăcării părţilor este strâns legată de instituţia plângerii

prealabile fiindcă, cu o singură excepţie, în care împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală, deşi acţiunea se pune în mişcare din oficiu, pentru toate
celelalte infracţiuni împăcarea părţilor este prevăzută când acţiunea penală
se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Pentru a se realiza împăcarea părţilor trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii:
- se poate realiza în cazul acelor infracţiuni la care legea prevede
expres, că ea reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală;
- trebuie să aibă loc între partea vătămată şi infractor;
- să fie personală; în cazul pluralităţii de infractori sau de persoane
vătămate, efectele împăcării trebuie să fie in personam;
- să fie expresă;
66
- să fie totală, necondiţionată şi definitivă(adică să nu poată fii
supusă unor condiţii viitoare).118
Împăcarea poate interveni în orice etapă a procesului penal, dar
înainte ca hotărârea instanţei să rămână definitivă.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea
civilă.119
Capitolul VIII. Sancţiunile de drept penal
8.1. Aspecte generale
Sancţiunile de drept penal sunt măsuri de constrângere care se

aplică în urma săvârşirii faptelor interzise de legea penală pentru a se
restabili ordinea de drept. Ele constau în privaţiuni, îngrădiri, suferinţe la
care este obligat cel care încalcă normele penale. În acelaşi timp, sancţiunile
de drept penal reprezintă o instituţie importantă a dreptului penal alături de
infracţiune şi răspundere penală. Sancţiunile sunt consecinţa stabilirii
răspunderii penale, iar răspunderea penală este consecinaţa săvârşirii unei
infracţiuni.120
În Codul penal român sunt reglementate următoarele trei categorii de
sancţiuni de drept penal:
 pedepsele;
 măsurile educative;
 măsurile de siguranţă.
118
A se vedea, O. Predescu, op.cit., p.124-125.
119
120
A se vedea, C.Bulai, op.cit., pag.276.
67
8.2. Pedepsele121
Sunt cele mai importante sancţiuni de drept penal. Potrivit Codului

penal pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare
a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni.
a. Trăsăturile caracteristice ale pedepsei sunt următoarele:

 pedeapsa este o măsură de constrângere; constrângerea se
caracterizează prin aceea că persoana faţă de care se aplică suferă
anumite privaţiuni, restricţii (libertatea, bunurile, drepturi etc.);
 pedeapsa este un mijloc de reeducare; această trăsătură exprimă
preocuparea pentru îndreptarea şi reintegrarea în viaţa socială a celui
condamnat;
 pedeapsa este o sancţiune prevăzută de lege;
 pedeapsa se aplică numai de către instanţele judecătoreşti;
 pedeapsa are caracter personal.
b. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Prevenirea are în vedere atât pe cel condamnat (prevenţia specială) cât şi
alte persoane (prevenţia generală).122
c. Funcţiile pedepsei reprezintă mijloacele de realizare a scopului

acesteia: prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
121
Noţiunea de pedeapsă provine din latinescul poena care înseamnă pedeapsă.
122
68
 funcţia de constrângere - este consacrată de legislaţie în definiţia
legală a pedepsei „pedeapsa este o măsură de constrângere”;
 funcţia de reeducare - prin executarea pedepsei se urmăreşte
formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de
drept şi faţă de regulile de convieţuire socială;
 funcţia de exemplaritate;
 funcţia de eliminare care se realizează prin izolarea celui condamnat
temporar sau permanent din cadrul societăţii.
d. Categorii de pedepse aplicabile persoanei fizice: Codul penal

reglementează următoarele trei categorii de pedepse:
1) pedepse principale:
 detenţiunea pe viaţă;
 închisoare de la 15 zile la 30 de ani;
 amenda.
2) pedepse complimentare:
 interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;
 degradarea militară.
3) pedepse accesorii:
 interzicerea unor drepturi prevăzute de lege
69
Capitolul X. Cauzele care înlătură consecinţele condamnării
10.1. Aspecte generale
Reabilitarea reprezintă mijlocul legal prin care fostul condamnat

este deplin reintegrat, pe plan juridic, în societate.123
Reabilitarea are ca efect încetarea decăderilor, interdicţiilor şi
incapacităţilor care rezultă din condamnare.
Reabilitarea are ca efect repunerea condamnatului în drepturile
politice, economice şi sociale deţinute anterior, dar nu presupune şi
reîncadrarea acestuia pe postul şi în funcţia deţinută anterior, deci
reabilitarea nu este o restitutio in integrum124.
Reabilitarea înlătură şi antecedentele penale. De asemenea, ea
produce şi alte tipuri de efecte, respectiv recunoaşterea vechimii în muncă
sau a drepturilor de pensionar.125
Reabilitarea poate fi obţinută pentru orice tip de condamnare
indiferent de gravitatea acesteia şi va produce efecte numai pentru viitor.
Reabilitarea este de două feluri, ambele forme fiind reglementate de
lege:
- reabilitare de drept;
- reabilitarea judecătorească.
123
124
Restitutio in integrum se poate defini ca fiind: fie repunerea în situaţia anterioară a persoanei sau
persoanelor ale căror drepturi au fost lezate prin încheierea unui act juridic sau prin săvârşirea unui
fapt juridic, fie repararea integrală a prejudiciilor materiale sau morale cauzate unei persoane.
125
A se vedea, Alex. Boroi, op.cit., p368.
70
10.2. Reabilitarea de drept
Reabilitarea de drept este acea formă de reabilitare care intervine

din oficiu (în virtutea legii), pentru anumite condamnări de mică
gravitate, în momentul îndeplinirii condiţiilor legale.
În conformitate cu dispoziţiile din Codul penal, reabilitarea
persoanei fizice are loc, de drept, în cazul condamnării la amendă sau
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an, dacă în decurs de 3 ani
condamnatul nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune.
Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă în decurs de 3
ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau după caz, pedeapsa
complementară, a fost executată sau considerată ca executată şi persoana
juridică nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune.
În mod special, dacă cel condamnat cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei nu a săvârşit din nou nicio infracţiune înlăuntrul
termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării
condiţionate a executării pedepsei, el este reabilitat de drept la expirarea
termenului de încercare. (aceeaşi situaţie este şi în cazul suspendării
executării pedepsei sub supraveghere).
10.3. Reabilitarea judecătorească
Este acea formă de reabilitare care trebuie constatată şi acordată

numai de către instanţa judecătorească, la cererea fostului condamnat.
Reabilitarea judecătorească se poate cere şi acorda indiferent de
natura sau mărimea pedepsei stabilite prin hotărârea de condamnare şi
71
indiferent de natura sau de gravitatea infracţiunii pentru care s-a pronunţat
condamnarea.
Reabilitarea judecătorească se poate acorda în acele cazuri în care nu
operează reabilitarea de drept, respectiv pentru acele condamnări la
închisoare mai mari de 1 an.126
Pentru acordarea reabilitării judecătoreşti nu este suficientă numai
îndeplinirea condiţiei termenului, ci fostul condamnat mai trebuie să
îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii:
- să nu fi suferit o nouă condamnare în cursul termenului de
reabilitare;
- să aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace
oneste, cu excepţia cazului când are vârsta legală de pensionare sau
este incapabil de muncă;
- să fi avut o conduită bună;
- să fi achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile
civile la plata cărora a fost obligat.
Conform Codului penal, reabilitarea judecătorească va fi anulată când
după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o condamnare
care, dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare.
126
72

Drept Penal 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Penal 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elemente de drept penal general

A. Drept penal general

Apărarea valorilor sociale împotriva faptelor periculoase a constituit şi

Raportul juridic penal este o relaţie de apărare socială reglementată

1.2. Structura raportului juridic penal

1.3. Durata raportului juridic penal

Existenţa raportului juridic este marcată de două momente esenţiale,

1.4. Faptele juridice penale

În strânsă legătură cu raporturile juridice penale se află faptele juridice

2.1. Noţiunea de infracţiune

Ştiinţa dreptului penal foloseşte mai multe accepţiuni ale noţiunii de

2.2.1. Fapta care prezintă pericol social

Nu putem analiza trăsăturile esenţiale ale faptei fără să ştim ce este

2.2.2. Fapta săvârşită cu vinovăţie

Săvârşirea faptei cu vinovăţie este a doua trăsătură esenţială a

1. Intenţia reprezintă forma fundamentală de vinovăţie şi este definită

2. Culpa constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede

2.2.3. Prevederea faptei în legea penală

Este a treia trăsătură esenţială a infracţiunii prevăzută în Codul penal -

Capitolul III. Conţinutul infracţiunii

3.1. Elemente generale

Conţinutul infracţiunii este prevăzut de norma de incriminare şi este

3.2. Factorii infracţiunii (condiţii preexistente)

3.2.1. Obiectul infracţiunii

Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiuni ca

3.2.2. Subiecţii infracţiunii

Sunt acele persoane implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie

b. Subiectul pasiv este acea persoană fizică sau juridică vătămată,

3.2.3. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

Sunt acele elemente preexistente infracţiunii, fără de care nu poate fi

3.3. Conţinutul constitutiv al infracţiunii

3.3.1. Latura obiectivă

Prin latura obiectivă se înţelege activitatea persoanei fizice care

3.3.2. Latura subiectivă

Exprimă întotdeauna poziţia psihică a făptuitorului în raport cu

Capitolul IV. Formele infracţiunii

4.1. Noţiune şi caracterizare

Prin formele infracţiunii se înţeleg acele feluri sau variante ale

4.2. Actele preparatorii (de pregătire)

Reprezintă prima fază a perioadei externe a activităţii infracţionale şi

Este forma de infracţiune care se situează în faza de executare a

4.3.2. Conţinutul tentativei

Tentativa prezintă toate trăsăturile comune şi esenţiale oricărei

Datorită specificului său tentativa nu este posibilă la următoarele

4.4. Infracţiunea consumată

Ultima fază a desfăşurării activităţii infracţionale o reprezintă faza

Este acea infracţiune al cărei rezultat se produce odată cu executarea

4.4.2. Infracţiunea fapt epuizat

Este o formă atipică de infracţiune mai gravă decât cea tipică.

Capitolul V. Cauze care înlătură caracterul penal al faptei

Cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei sunt acele stări,

5.1. Legitima apărare

Potrivit Codului penal se află în stare de legitimă apărare acela

5.1.2. Condiţiile legitimei apărări

Condiţii privind apărarea

Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu este infracţiune, pentru

5.2. Starea de necesitate

Potrivit Codului penal este în stare de necesitate acela care

5.2.2. Condiţiile stării de necesitate

Existenţa stării de necesitate presupune, pe de o parte, un pericol iar

Condiţii privind pericolul

Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune fiindcă nu a

5.3. Constrângerea fizică