Unitatea de învățare XI

Proba dreptului

Durată parcurgere unitate: 3 ore

Obiective :
1) Înțelegerea noțiunilor de probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu ;
2) Prezentarea sistemelor probatorii ;
3) Înțelegerea diferitelor mijloace de probă;
4) Corelarea noțiunilor predate în această unitate cu noțiunile predate anterior.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

Pentru a înţelege mai bine problematica probei este necesară lămurirea noţiunii de probă
(Secţiunea 1), prezentarea principalelor sisteme probatorii (Secţiunea 2), precum şi analiza a trei
aspecte majore: ce trebuie dovedit – obiectul probei (Secţiunea 3), cine trebuie să dovedească –
sarcina probei(Secţiunea 4) şi prin ce moduri se poate dovedi – mijloacele de probă (Secţiunea 5).

Secţiunea 1. Noţiune
În această secţiune, vom analiza definiţia probei (§1), importanţa probelor (§2) şi
clasificarea acestora (§3).

§1. Definiţia probei.

Termenul „probă” provine de la latinescul probatio, probus, care înseamnă bun, onest.
În literatura de specialitate nu există o unitate de opinii în privinţa noţiunii de probă.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că trebuie, în primul rând, făcută o distincţie între sensul noţiunii
de probă în dreptul privat şi în dreptul penal. Dacă în dreptul penal găsim o definiţie legală a probei,
şi anume, în Codul de procedură penală (art. 97), în dreptul privat, nu există o astfel de definiţie,
rolul determinant revenindu-i doctrinei.
Definiție: Probele pot fi definite ca mijlocul de stabilire a existenţei dreptului subiectiv, de
prezentare în justiţie a mijloacelor de probă, precum şi rezultatul obţinut din folosirea acestora în
scopul aflării adevărului.

§2. Importanţa probelor

Probele se află în strânsă legătură cu adevărul, iar stabilirea adevărului este esenţială în
formarea intimei convingeri a judecătorului. De altfel, importanţa probelor a fost reliefată încă din
dreptul roman, consacrându-se principiul idem est non esse et non probari (a nu avea drept sau a
nu-l proba este acelaşi lucru).

§3. Clasificarea probelor

După caracterul lor originar, primar sau caracterul derivat, probele pot fi imediate (sau
primare) şi mediate (sau secundare).
 Probele imediate provin direct de la sursă, dovedind adevărul fără intervenţia unei persoane
sau a unui fapt (de exemplu, declaraţia unui martor ocular, un înscris original). Probele mediate sunt
rezultatul unor verigi intermediare, nefiind în legătură directă cu adevărul (de exemplu, declaraţia
unui martor privitoare la un fapt relatat de un martor ocular, copia unui înscris).
Aceste probe nu trebuie confundate cu altă categorie asemănătoare din dreptul penal, şi
anume: probele principale, secundare şi incidentale, clasificate după obiectul lor.
După legătura cu faptul ce trebuie probat, probele pot fi directe şi indirecte. Probele directe
dovedesc în mod nemijlocit obiectul probaţiunii (de exemplu, în dreptul civil, un înscris privind
actul a cărui anulare se cere; în dreptul penal, flagrantul delict, reţinerea unui alibi). Probele
indirecte dovedesc o împrejurare ce are legătură cu obiectul probaţiunii, „un fapt vecin şi conex”.
După cum sunt constituite sau nu în faţa organelor judiciare, probele pot fi judiciare şi
extrajudiciare. Probele judiciare sunt cele care se constituie în faţa organelor judiciare, de exemplu,
mărturisirea, declaraţiile martorilor, cercetarea la faţa locului, reconstituirea. Probele extrajudiciare
sunt constituite în afara organelor judiciare (înscrisul care constată existenţa unui contract).
După natura lor, probele pot fi materiale şi personale. Probele materiale dovedesc obiectul
probaţiunii prin intermediul unui fapt material, iar probele personale prin intermediul oamenilor.
Există şi probe speciale, întâlnite numai în dreptul penal. Astfel, sunt probele în apărare şi probele
în acuzare. Probele în apărare dovedesc un element în favoarea inculpatului, fie chiar nevinovăţia
lui. Probele în acuzare se referă la stabilirea unui element care afirmă vinovăția inculpatului.
O altă categorie de probe speciale o reprezintă probele preexistente şi probele survenite.
Probele preexistente se referă la o împrejurare de fapt anterioară săvârşirii infracţiunii. Probele sunt
survenite „dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în momentul comiterii
infracţiunii sau chiar ulterior”.
Într-o altă opinie, exprimată tot în literatura de drept penal, probele pot fi perfecte şi
imperfecte. Probele perfecte arată în mod cert vinovăţia unei persoane, iar cele imperfecte au
caracter îndoielnic, neînlăturând posibilitatea nevinovăţiei persoanei cercetate.
Tabloul probei dreptului subiectiv arată că există probe comune ramurilor de drept (probele
imediate şi mediate, probele indirecte şi directe, probele judiciare şi extrajudiciare, probele
materiale şi personale), dar şi probe speciale, de ramură (cele din dreptul penal).

Secțiunea a II-a. Sisteme probatorii

La nivel mondial există două sisteme: sistemul acuzatorial şi sistemul inchizitorial.

 Sistemul acuzatorial mai este denumit şi sistemul probei morale, iar sistemul inchizitorial,
sistemul probei legale. Treptat, s-a conturat un alt sistem, care tinde să ia locul sistemului
inchizitorial, şi anume, sistemul intimei convingeri a judecătorului.

În sistemul acuzatorial, sistemul probei morale, părţile au sarcina probei şi exclusivitatea

iniţiativei procesului. Acest sistem este întâlnit, în special, în dreptul privat.

În sistemul inchizitorial sau sistemul probei legale, administrarea probelor este lăsată în sarcina
instanţei. Este întâlnit, în special, în dreptul penal sau administrativ. Rolul probelor este stabilit
precis de legiuitor, care prevede condiţiile de admisibilitate a probelor şi face o ierarhie a acestora.
 În dreptul civil, trebuie făcută distincţia între proba faptului juridic şi proba actului juridic.
Faptului juridic i se aplică sistemul probei morale sau al probei libere, iar actul juridic este supus
unui regim mixt, fiindu-i aplicabil sistemul probei libere, dar şi sistemul probei legale. În dreptul
penal, în mod tradiţional, s-a aplicat sistemul intimei convingeri a judecătorului.
 În ceea ce ne priveşte, apreciem că, de fapt, la noi în dreptul penal, în materia probelor este
un sistem hibrid. Acest sistem cuprinde sistemul probei legale, dar care permite principiul
libertăţii probelor, şi deci, sistemul probei morale sau libere sau sistemul intimei convingeri,
prin teza I a art. 103 alin. (1) C.proc.pen., conform căreia „Probele nu au o valoare dinainte
stabilită prin lege…”.

Secțiunea a III-a. Obiectul probei

Vom analiza mai întâi definiţia obiectului probei (§1), apoi faptele care constituie obiectul probei
(§2), faptele care nu trebuie dovedite (§3).

§1. Definiţia obiectului probei

Definiție: Obiectul probei reprezintă ansamblul de împrejurări – acte şi fapte juridice –

pentru care legea prevede producerea de consecinţe juridice.

§2. Faptele care constituie obiectul probei

În dreptul civil, faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice (dolul, reaua-
credinţă a unei persoane); pozitive sau negative (acestea din urmă se dovedesc prin probarea
faptelor pozitive contrare.
În dreptul penal, faptele care trebuie dovedite se clasifică în fapte principale (res probandae)
şi fapte probatorii (res probantes). Faptele principale sunt probe directe. Faptele probatorii sunt
probe indirecte şi privesc împrejurări de fapt relevante pentru dovedirea faptelor principale (de
exemplu, relaţia de duşmănie între asasin şi victimă, în cazul unui omor).

§3. Faptele care nu formează obiectul probei

În dreptul penal, este consacrat principiul libertăţii probelor, în sensul că este admisibilă
orice probă. Cu toate acestea, există trei categorii de fapte sau împrejurări care nu trebuie dovedite:
faptele evidente şi faptele notorii; faptele necontestate şi prezumţiile legale absolute.

4. Sarcina probei

Definiție: Sarcina probei este definită ca obligaţia procesuală a participanţilor într-un litigiu
de a dovedi împrejurările care constituie obiectul probaţiunii

Regulile sarcinii probei:

1) actori incumbit probatio
2) În civil: regula este că sarcina probei revine reclamantului.
 În schimb, în dreptul penal, trebuie făcută o distincţie între latura penală şi latura civilă şi o
distincţie între organele judiciare şi părţile în proces. În ceea ce priveşte latura penală, regula este că
sarcina probei revine organelor judiciare şi nu părţilor.
Latura civilă a procesului penal este supusă regulii actori incumbit probatio.

Excepţii:
Excepţiile se întâlnesc mai mult în dreptul civil, deoarece în procesul penal, se întâlnesc
numai în privinţa laturii civile. În procesul civil, dacă pârâtul are sarcina probei în două situaţii:
dacă invocă excepţii, conform principiului in excipiendo reus fit actor şi atunci când formulează o
cerere reconvenţională, situaţie în care dobândeşte şi calitatea de reclamant şi trebuie să probeze
ceea ce pretinde.
În dreptul penal, dacă în soluţionarea laturii civile, inculpatul s-ar opune exercitării acţiunii
civile invocând o excepţie, atunci îi revine sarcina probei, fiind aplicabil principiul in excipiendo
reus fit actor.

Răsturnarea sarcinii probei

În literatura de specialitate se subliniază că sarcina probei se răstoarnă şi în cazul
prezumţiilor legale absolute (acestea pot fi răsturnate prin mărturisire), al prezumţiilor intermediare
sau mixte, nu însă în cazul prezumţiilor absolute irefragabile.

4. Riscul probei
Sarcina probei, în orice litigiu, revine părţilor, sub supravegherea judecătorului, în virtutea
rolului activ al acestuia. Având în vedere principiile actori incumbit probatio şi eius incumbit
probatio qui dicit, non qui negat, sarcina probei revine reclamantului, care se supune, în fapt,
riscului de a nu putea dovedi adevărul şi, deci, de a pierde procesul.

Secțiunea a V-a. Mijloacele de probă

Mijloacele de probă sunt reglementate atât de Codul de procedură civilă, cât şi de Codul de
procedură penală. Probele nu trebuie confundate cu mijloacele de probă. Astfel, mijloacele de probă
pot fi definite ca reprezentând căile legale prin care se administrează probele sau prin care se
dovedeşte un fapt juridic.
Mijloacele de probă trebuie clasificate după cum probele sunt necontencioase sau
contencioase. Probele necontencioase sau preconstituite sunt stabilite de părţi în absenţa riscului
unui litigiu, dar cu previziunea unui eventual litigiu. De exemplu, actul pe care părţile îl întocmesc
pentru a constata vânzarea şi cumpărarea pe care au efectuat-o. Aici, actul încheiat are semnificaţia
de instrumentum, care are rolul de a face proba lui negotium.

Probele contencioase sau nepreconstituite sunt cerute în cursul procesului, intervenind după
declanşarea litigiului. De exemplu, declaraţia unui martor ocular după comiterea unui accident de
circulaţie etc. Probele preconstituite mai sunt denumite şi probe a priori, iar cele nepreconstituite,
probe a posteriori.
În ceea ce priveşte probele preconstituite, numai înscrisurile fac parte din această categorie
(§1.), pe când în cazul probelor a posteriori, sunt cuprinse proba cu martori, mărturisirea,
prezumţiile etc. (§2).

Probele cu înscrisuri / a priori

 1) Actul autentic: întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de
notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și
condițiile stabilite de lege.
2) Înscrisul sub semnătură privată: actul redactat de particulari și semnat de acesta.
3) Înscrisul pe suport informatic.
4) Înscrisurile în formă electronică.
5) Duplicatele/copiile.
6) Înscrisurile recognitive/înnoitoare.
7) Contractele încheiate pe formulare tipizate.
8) Biletele.
9) Telegrama depusă la oficiul poștal
10) Anexele
11) Scrisorile.

Probele a posteriori (judiciare)

1) Proba testimonială / mărturia – declarația unei persoane cu privire la împrejurări pe care le-a
cunoscut personal.
2) Mărturisirea – recunoașterea de către o parte a unui fapt pe care partea potrivnică își
întemeiază o pretenție sau o apărare și care este de natură să producă împotriva autorului ei
consecințe juridice.
3) Prezumțiile

Alte tipuri de mijloace de probă

1) Interceptarea comunicațiilor, precum și supravegherea video, audio sau prin fotografiere.

2) Expertiza și constatarea
3) Prezentarea scriptelor de comparație (în cazul infracțiunilor de fals)
4) Mijloace materiale de probă: lucrurile care prin însușirile lor, prin aspectul lor sau prin
semnele ori urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la
soluționarea procesului.
Teme de reflecție
1) Există vreun sistem național pur acuzatorial sau inchizitorial?
2) Care este în opinia dvs. cel mai potrivit sistem pentru dreptul naţional ?

Test
1) Sistemul probatoriu în cauzele civile din România.
2) Analizați probele cu înscrisuri în România.
3) Definiți sistemul probatoriu inchizitorial.
4) Sisteme probatorii.