Subiecte

Introducere în istoria contemporană universală

1. Ce este istoria contemporană: concept,

conținuturi și periodizare
1. Definiți caracteristicile contemporaneității
Istoria contemporana – unitate de timp, avand caracteristici comune, distincta de
epoca precedenta, in care crizele sunt rezolvate prin schimbari de natura
revolutionara ( sec XX definit ca un ,,secol revolutionar” ). Istoria contemporana
incepe atunci cand problemele care sunt de actualitate in lumea capata o prima
vizibilitate.
Sfarsitul secolului XIX- inceputul sec.XX  globalizarea conceptului de ,, mare
putere”; lupta pentru posesiunile coloniale urmeaza Conferintei mondiale de la
Berlin (1883). Secolul XX este un - secol lung – secol al celei de-a doua globalizari
economice, care este definita in termenii ,,statului global”, dar nu este secolul
globalizarii politice, ci este cel al fragmentarii si al imbracarii natiunii in hainele
moderne ale politicului; este secolul lung din perspectiva extinderii, aprofundarii
si imbunatatirii conditiilor sociale a indivizilor, dar si al colectivitatilor. Paul
Johnson : ,, este un secol al relativismului, un secol al cautarilor de raspunsuri
absolute atat in termenii filosofiei, cat mai ales in cei ai istoriei  secolul celor mai
multe contestari istorice (razboaie, pace ).
Cele 15 mosteniri ale secolului XX :
1. Globalizare lumii ca perceptie, informatie si realitate. Globalizarea este atat
un sector global, dar si un spatiu al culturilor care convietuiesc, uneori in conflict,
alteori in cooperare
2. Politica memoriei- memoria, memorializarea au devenit proiecte ale
identitatilor nationale in termeni politici, cheia pastrarii fragmentarii politice este
adoptarea de state a unor proiecte de natura memoriala
3. Interdependenta- sec XX a consacrat functionarea sistemica a lumii in
termenii compensarii utilizate pentru reglarea clivajelor economice,
sociale,politice sau identitare
4. Sec.XX a creat o putre nemarginita a institutiilor in raport cu persoane 
institutionalism
5. Corporatismul- mecanismul consacrat istoric prin care a incercat sa fie
gestionata ruptura specifica societatilor moderne, dintre cei care muncesc si cei
care patroneaza combinatie de institutionalism, interdependenta si triangulatie
6. Consensualizarea- care invalideaza definitiv prin constructia istorica;
inventand treptat mecanisme compensatorii prin consensualizare
7. Colectivismul- responsabil de crearea unor solidaritati pe care umanitatea
nu le-ar fi dobandit ( de tip: etnic, social etc.)
8. Bunastarea- atat la nivel individual, colectiv, social, statal sau global
9. Consumerismul- societate a consumului aduce bunastare
10. Relativismul- tine de lipsa de normativitate si prescriptivitate in evolutia
societatii umane
11. Mass-media- mijloacele de comunicare in masa
12. Integrare regionala- de tip imperialist e inlaturata, integrarea unor conditii
geografice, genereaza mutatii profunde la nivel: economic, social..
13. Cultura inovativa post-moderna
14. Justitia tranzitionala sau incercarea statelor de a gestiona traumele
trecutului prin mecanisme juridice
15. Pericolele asimetrice la adresa sec.nationale.

2. Periodizări ale epocii contemporane

Periodizarea – ( de cand este studiata in mediul academic) - intre traditii nationale
si valori globale.
• Marea Britanie: pana in 1986, se studia din 1886-1945, dupa, post 45
• Franta – traditional de la 1789, ulterior- perioada 1917-1989
• Germania perioada nazista, reintoarcere la primul razboi mondial
• Olanda, secolele XIX- XX
• Rusia, 1917
• Statele Unite 1917
 1917 – intrarea SUA in razboi si Revolutia Bolsevica  bazele unei noi ordini
internationale; ,,secolul scurt”
 1890 – an de referenta neutru, criza vechii lumi – acumulari economice,
tehnologice, competitie militara, legiferare international; ,,secolul lung”
 1914 – inceputul Primului Razboi Mondial; ,,secolul mediu”

2. Caracteristicile secolului XX....prin ce este diferită istoria

contemporană. Istorie și istoriografie
Lumea sec.XX - lume a stiintelor, postnewtoniana; Max von Plank ,,De natura
rerum” , distributia energiei emise sub forma de radiatii  teoria cuantelor; Niels
Bohr- 1913 – radiatia atomica; Albert Einstein- teoria relativitatii; Lord Rutherford-
natura atomului.
Secolul XX – Noul imperialism/ Weltpolitik – nu mai vizeaza doar controlul politic,
ci un nou tip de exploatare (resurse,tehnologii, piete, etc.) imperialism
autocuprinzator, care incearca sa se extinda in spatiul extraeuropean. Sfarsitul
sec.XIX-inceputul sec.XX globalizarea conceptului de ,,mare putere”; lupta
pentru posesiunile coloniale ce urmeaza Conferintei mondiale de la Berlin(1883).
La inceputul sec. XX – rivalitatile vechi se pastreaza (dubla alianta, Franta si Rusia
versus Tripla, Germania, Italia, Austro/Ungaria), relativizarea tensiunii. Schimbari
in caractersiticile unei mari puteri: alaturi de forta militara, baza industriala,
infrastructura, coloniile, coeziunea sociala si nationala. Competitia pentru colonii
si sfere de influenta sporeste; devine greu pentru orice mare putere sa actioneze
singura in sistemul international.
Demografic : crestere demografica si a duratei de viata in lume - Cresterea
populatiei: 1 mld in 1804; 2 mld in 1927 (123 ani); 3 mld in 1960 (33 ani); 4 mld in
1974 (14 ani); 5 mld in 1987 (13 ani) si 6 mld in 1999 (12 ani). Decolonizarea – de
la 35 de state in 1900 la 197 de state in prezent  multiplicarea agentilor politici
statali.
Economic : noi tehnologii- adresate maselor, nu indivizilor; descoperirea stiintifica
isi face efectul la nivel social ( automobil, aviatie, electricitate); al doilea si al
treilea val al revolutiei industriale - dupa revolutia masinista vine revolutia
automatizarii si revolutia serviciilor; Inventii in infrastructura si comoditati; burse
si retele economice globale – internationalizarea bursei  globalizarea procesului,
multiplicarea polilor bursieri.
Politic:  Statul liberal (orientat spre libertatile politice) vs statul conservator
(organicist,pastrarea traditiilor) – lupta care dateaza din sec.XIX, potentata
ideologic la nivel de masacompetitie intre statele democratice si statele
totalitare, state de extrema dreapta si state de extrema stanga;  transformarea
imperialismului, care nu mai este doar un fenomen politic, devine postmodern;
exploatarea coloniala nu mai este doar pe cale militara, ci si prin mijloace
simbolice, inceputul sec.XX- Disparitia imperiilor europene multinationale; a doua
jumatate a sec.XX- Disparitia imperiilor traditionale  statele se emancipeaza
politic,dar nu si cultural si economic hegemoniile de tip imperial supravietuiesc
in locul variantei clasice;  statul national modern- definit politic si nu
etnic/national/cultural  sec.XX este unul al fragmentarii la nivel statal; 
Monarhii vs republici – indepartarea monarhie-oligarhie-democratie in sec.XX,
accent pe calitatea actului de guvernamant;  masificarea politicii- S.Huntington-
cele 3 valuri de democratizare : extinderea corpului electoral si eliminarea
criteriilor cenzitare; nuantarea politicilor de reprezentare a
suveranitatii( mandatarea puterii catre reprezentanti), respectarea unui set de
principii calitative raportate la drepturile individuale si colective ale indivizilor; 
sindicalism, socialism, anarhism, nationalism- extinderea drepturilor sociale ale
indivizilor si societatilor; raportarea statului la social; reglemantarea rapoturilor
Biserica- Stat.
Lumea între Kafka și Hasek. Relativism și decadență
Probabil ei nu s-au intalnit niciodata, Franz Kafka și Jaroslav Hašek, cei doi
scriitori care au descris realitatea ceha de la începutul secolului 20. Ambii s-au
născut în 1883, și amândoi au murit de tineri in jurul varstei de 40 de ani. Praga a
fost universul lor, dar s-au mutat în cu totul diferite cercuri și temperamentul și
sensibilitatea lor nu ar fi putut fi mult mai diferita. Similitudinea dintre cei doi
scriitori constă in faptul ca amandoi au scris, despre oameni care se află într-o
lume absurdă, cu legi și reglementări pe care ei nu le inteleg. Diferența constă în
modul în care scriitorii isi lasa caracterul lor principal reacționa la absurditatea.
Franz Kafka a venit de la burghezia evreiască din Praga și a scris în limba
germană. El a fost educat ca un avocat, dar scria intr-o lupta cu propria lui vina.
Kafka se simtea neiubit - în special de către tatăl său - și a suferit de tuberculoză
care l-a ucis în cele din urmă. În lucrarea sa cea mai faimoasă, Procesul, Josef K
este chemat la un tribunal.Absurd este lucrul, că Josef K nu a aflat nicodata de
ceea ce este acuzat, deși el de-a lungul cărții se urmareste adevarul cu privire la
ceea ce se face vinovat de. În cele din urmă el este executat cu un cuțit. Ca un
câine, a spus el, și era ca și cum rușinea ar supraviețui, așa cum se termină cartea.
K piere în încercarea sa de a înțelege o logică, care este la îndemâna lui.
Personajul principal din Jaroslav Hasek’s, Bunul Soldat Svejk, este abordarea
absurda într-un mod cu totul diferit. Prenumele Svejk este, de asemenea tot
Josef. El este un negustor ambulant caine viclean care vorbeste si incearca sa iasa
din orice situatie neplacuta. El se pronunță cu mândrie că el are un document care
să ateste că este un idiot. De fiecare dată când cineva responsabil trebuie sa-l
puna pe Svejk la o sarcina, el nu simte la fel. Svejk este pregatit cu o anecdotă cu
un punct care il face pe ascultator sa innebuneasca. Puterea dominantă este un
fapt stabilit, dar Svejk este supraviețuitor la logica lui de vulpe vicleana. La fel ca
autorul, Svejk a fost forțat să fie un soldat în timpul Primului Război Mondial, în
cazul în care vec hea lume imperială a căzut în afară. O situație groteasca este
urmata de alta, și mai mult de atat, K Svejk a devenit un simbol național, deși
ambele sunt o parte a aceleiași monede: putere ființei umane care încearcă să
supraviețuiască.El a fost un alcoolic si a scris povestiri în limba cehă în jurul
saloanele de bere din Praga.Bunul Soldat Svejk nu a fost terminat, când a murit.
În ambele cărți personajul principal numit Josef este ghidat pe Podul Carol cu doi
însoțitori. K în direcția castelului pentru a intalni destinul său. Svejk în direcția
opusă. Nici unul dintre cei doi autori nu au experimentat cat de populare au
devenit operele lor. Kafka pentru că a vrut doar să publice foarte puțin, Hašek
pentru că geniul său a ars prea repede.
La începutul anilor '20 a început să circule, mai întîi la nivel popular, credinţa că
nimic nu mai era absolut: timpul şi spaţiul, binele şi răul, cunoaşterea şi, mai
presus de toate, valoarea. în mod greşit, dar probabil inevitabil, relativitatea se
confunda cu relativismul.
5. Curente culturale în anii douăzeci
Anii `20  curent al decadentei;  transformare a moravurilor (publice si
particulare); relativism; hedonism cultural  nou gust muzical ( jazz, blues,lume a
subteranului); curentul evolutiv etotismul-grotesc; masificarea si sofisticarea
consumului cultural; comopolitismul consumului
o Noua cultura e deopotriva organica si moderna  redescoperire a
identitatilor
o Cultura binara- pesimista si optimista pesimism manifestat,denuntat
o Abstractizarea culturii-productie muzicala ludica
o Jazz- subcultura nascuta in America sec.XX, devine un curent cultural abia in
epoca Prohibitiei- nevoia schimbarii radicale la nivelul vietii individuale si a
manifestarii
o Cultura utilitarista in anii 1920 – schimba modelele de agregare sociala,
cultura economica, detrminata functional la nivelul economic; noile tehnologii si
forme ale muncii sunt date de fluxurile si refluxurile economice
o Cultura nationala subterana vs.cultura universala spiritul national nu este
alterat
o Noi forme de agrgare sociala paramilitarismul
Anii 1920 sunt comprehensibili la nivel istoric, doar in masura in care pot fi
intelese limitele de functionare a 3 noi sisteme puse pe ,,tapet” de incheierea
conflagratiei mondiale:  noul sistem international, guvernat de principiile
nationale, liberale,democratice si ale securitatii colective;  noul sistem economic
generat din cenusa razboiului, in care se consacra 3 fenomene contemporane:
nevoia de protectie contra globalizarii a statului national, dependenta functionala
a sistemului de noii poli economici ai lumii.
6. Între utilitarism și fordism – metamorfozele societății de consum
In anii 20, consumul e cel care e motorul economiei, a industriei  consumul
societatii. Radioul devine un bun prezent pretutindeni, apare frigiderul. Acesta se
leaga de un nou fel de a produce. Se schimba perceptia pentru productie –
conceptul taylorist sau fordismul.
Fordismul a fost un conceput si folosit pentru prima dată în întreprinderile lui
Henry Ford, de unde îi vine şi denumirea. Fordismul este o modalitate de folosire
a elementelor raţionale de organizare a muncii, în interesul capitalului. El permite
raţionalizarea şi sporirea productivităţii muncii dar şi o intensificare deosebită a
acesteia, constituind una din căile principale de sporire a gradului de exploatare.
 Ford a inventat urmatoarea chestie – produc subansamblurile in 10 locuri
dar le ansamblez intr-un singur loc. Randament, productivitate ridicata,
specializare.
 Sistemul ford e un sistem functionalist introdus pe piata muncii prin care se
produce o concentrarte a productiei pe subansamble si nu pe detalii. Suburbiile se
inventeaza tot in anii 20. zonele periferice se deschid pentru locuire. In afara de
modelul ford al productiei avem ceea ce se numeste integrarea rapida a noilor
tehnligii in industrie – beneficiile din zona chimiei – dinamita. Apar noi
medicamente. Tehnologiile isi shimba dimensiunile dintr-o data. Conteaza doar
utilitatea, nu cine inventeaza. Tehnologiile sunt extrem de repede absorbite de
societate.
 O a doua caracteristica majora a anilor 20 e relativismul moral si decadenta
care ii caracterizeaza. Avem ideea conservatoare de protejare a vechii societati
prin acte de prevenire a degradarii – actul Volster din anii 20 din SUA – prohibitia.
Americianii, pt a prevenii criminalitatea deoarece au vazut ca ezita legatura intre
alcool si crime, au interzis alcoolul. Insa efectele au fost inverse – a crescut
contrabanda, violentele. Transformarea femeii  daca pana atunci imbracamintea
era facuta sa acopere corpul, dintr-o data vine sa il puna in evidenta  moda
continua sa reflecte divizarile din societate.
 Decadenta morala e legata de erotism. Anii 20 sunt anii care au dat o
replica teribila crizei europene din sec XVIII incoace. De la casanova pana acum
explodeaza erotismul. Asta se leaga din doua din caracteristicilor decadei:
1. e un erotism functional, nu unul estetic
2. constructivismul sau supstituirea pe baza modelului import-export a
societatii. Constructivismul inseamna ca fiecare moda, obiect, apare intr-un loc
dar se raspandeste rapid.
 Un alt element e bioritmul elitei. Elita coboara din turnul de fildes in
societate. Transfera acesteia parte din elementele care pana atunci erau
accesibile doar ei. Societatea isi asuma elitele  stergerea granitelor dintre
diferitele categorii sociale. Pietele se transforma, preturile produselor agricole
scad. Functionalismul epocii pune o problema majora progresului Progresul se
transforma in conotatii negative:
1. progresul radical – regimurile totalitare – incercarea de condensare a
timpului. Omul nou.
2. progresul regresiv – perceperea lui ca decadenta. Se pune problema
progresului ca regres. Renuntarea la valorile bune, elemenetele si standardele
clasice care sunt calitativ superioara in detrimentul celor functionali.
 Anii 20 sunt anii subculturilor care se bazeaza pe consum  Individul se
dedubleaza, asumandu-si subculturi muzicale, artistice etc. Regimurile totalitare
au evitat subculturile, de exemplu Hitler interzice jazzul.
3. De la Belle epoque (1900-1914) la Marele Război - efectele sale în
plan social, economic și politic.
4. Statul în contemporaneitate...de la cliometrie la mutații calitative.
5. Istoriografia Marelui Război
6. Istoriografia Păcii de la Paris
8. Istoriografia păcii de la Paris
Istoriografia – pana in anii 80, una institutionala, vizeaza explicatii
legate de perspective diplomatice, economice, militare.
 Aproximativ 50.000 de titluri despre razboi; istorie
diplomatica,institutionala, militara; mai putin sociala si economica pana
in anii 1970; memorializarea razboiului incepand cu anii 1980.
 Despre pace - ,,pace cartagineza”, administrata invinsilor, nu
negociata cu acestia; conflict intre principiile liberale,democratice si
ambitiile nationala; accent pe principiul autodeterminarii.
 John Maynard Keynes- consecintele economice ale pacii (1918);
Roy Baker- ,,What Wilson did in Paris” (1919), ,,Woodrow Wilsom and
the World Settlement” (1922)- pacea personificata drept conflict intre
personalitatile politice ale vremii
 Istorii institutionale, biografice, moraliste – tendinta prevalenta a
primei jumatati de secol
 Interpretari conventionale: ,,buni si rai”, ,,moderati si
razbunatori”, „moderati si nationalisti”; politizarea campului
istoric,folosirea conferintei pentru sustinerea anumitor valori politice
 Manfred Boemke, Gerald Feldman, Elisabeth Glaser- ,,The Treaty
of Versalles: a Reassesment after 75 years” (1998)- lucrare istoriografica
menita nu doar sa introduca in circuitul stiintific noi date despre
organizarea si desfasurarea Conferintei, cat mai ales o reevaluare a
felului in care a fost tratata pacea in istorie
 Glaser, Keylor, Sally Marks- resping ideea unei Frante vindicative
si a unei paci cartagineze  politica de anexare a Rhinelandului a existat,
dar a fost minora in raport cu alte preocupari ale Frantei; fundamentala
a fost prezervarea aliantei cu puterile anglo-saxone si a unui eventual
compromis cu Germania  nu Franta, ci Marea Britanie a presat pentru
impunerea unor reparatii mai mari
 Controlul economic nu a vizat impunerea superioritatii aliatilor
fata de Germania cat mai ales reducerea pozitiei inferioare, echilibrarea
raporturilor economice
 Nu a fost o pace predeterminata, ci una negociata intre diverse
pozitii nationale
 Efecte pe termen lung: explicatia structurala a nevoii Frantei de a
prezerva alianta cu anglo-saxonii. Franta a cautat sa impuna conditii
pentru a se reafirma victorioasa in Europa, dar nici intr-un caz fara
alternativa.
7. Cum a fost negociată pacea la Paris 1919-1920

Pacea de la Paris – între principiile Wilsoniene și real-politikul

european.
In urma primului război mondial s-au ţinut, la Paris, lucrările conferinţei
care a consacrat pacea pe continentul european şi in lume. Lucrările s-
au deschis la 18 ianuarie 1919 şi au ţinut pană la 29 iunie 1920. Au fost
prezente delegaţii din peste 27 de ţări, fiind compuse din experţi
militari, in istorie, geografie, etnografie, ziarişti, etc. Este important de
reţinut care au fost principiile care au stat la baza tratatelor de pace.
Principiul naţionalităţilor a fost recunoscut ca baza teoretică a noii
organizări a lumii de către puterile Antantei şi aliaţi acesteia (Franţa,
Anglia, Rusia, SUA), in anii primului război mondial.
Documentele programatice care au impus acest deziderat de drept
internaţional, au fost:
Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (2/15 noiembrie 1917,
Petrograd) recunoştea dreptul inalienabil al naţiunilor la
autodeterminare şi formarea de state independente. Cele
patrusprezece puncte ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii,
Woodrow Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), au proclamat
drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea de state
independente; in ceea ce priveşte popoarele din Austro-Ungaria, a fost
prevăzută doar autonomia lor. In februarie 1918, preşedintele Wilson a
renunţat la această teză, pronunţandu-se pentru crearea statelor
naţionale, libere şi independente. In cursul anului 1918, naţiunile
oprimate din Austro-Ungaria au acţionat fără echivoc pentru
constituirea de state naţionale unitare (Congresul de la Kiev, noiembrie
1917, Congresul de la Roma, aprilie 1918, Congresul de la Philadelphia,
octombrie 1918). In contextul infrangerii Puterilor Centrale in război şi
al dezvoltării luptei de eliberare naţională s-au constituit in centrul
Europei, pe ruinele imperiilor destrămate (german, austro-ungar şi rus),
state noi, aşa-numitele state succesorale. Tratatele de pace care s-au
semnat, au pus bazele viitoarele state naţionale apărute pe teritoriile
fostelor imperii multinaţionale, ca rezultat al validării principiilor
anunţate de preşedintele american Woodrow Wilson. Amintim cateva
dintre acestea: convenţii de pace publice; libertatea navigaţiei pe mări,
desfiinţarea barierelor economice; reducerea armamentelor naţionale;
popoarele Austro-Ungariei au ocazia unei dezvoltări autonome (pe baza
principiului autodeterminării); garanţii de independenţă politică,
economică, integritate teritorială; o asociaţie generală de naţiuni va
trebui să fie constituită prin convenţii speciale, pentru a da garanţii
mutuale de independenţă politică şi integritate pentru statele mici şi
mijlocii. In timpul tratativelor secrete, Wilson a fost nevoit să sacrifice
spiritul principiilor expuse inainte. Americanii au fost siliţi să renunţe la
principiul libertăţii mărilor, obţinand sprijin englez pentru infiinţarea
Ligii Naţiunilor.
 Woodrow Wilson - ,,germanii trebuie pedepsiti pentru uimele
lor”; idealism- temperat de nevoia de echilibru in balanta de putere;
forta morala a umanitatii vs.izolationism; statul natiune
modern,recunoscut international, in comunitate si sistemul de
securitate colectiva
8. Noua geografie politică a Europei după Primul Război Mondial
 Europa de astazi este produsul sistemului de la 1919-1920;
supravietuieste intre aceleasi limite functionale, in baza
principiului autodeterminarii, disparitia imperiilor, respigerea
federalismului, construirea statelor nationale  centralizare
generata de problemele aduse de noua configuratie politica
 Nu Wilson si nici Conferinta din 1919 au stabilit formarea
statelor nationale  proces istoric + conjunctura favorabila,
granitele nu au fost trasate la Paris, cu exceptia celor din Polonia
si Germania, repsctiv Austria, Germania si Cehoslovacia
 Problemele din E-Europei dupa Joseph Rotschild : inapoiere
economica; economii agrare,nemecanizate ( exceptand
Cehoslovacia); suprapopularea; saracia; lipsa unor retele de
comunicatii; lipsa clasei de mijloc; ineficienta birocratiilor; rata
mare de analfabetism; lipsa de experienta in politica
internationala; lipsa de investitii straine.
9. Sistemul de mandate și Liga Națiunilor
o Articolul 22 din Convenant – germania renunta neconditionat la
colonii
o Forma mandatelor gandita in termeni britanici; nu este vorba
despre doctrina suvernaitatii, ci despre cea a autoritatii
Decizia privind atributia mandatelor-luata de Consilul Legii in 3 etape :
1. Puterile aliate si associate confera mandatul unei puteri/unui stat
tert
2. Se notifica acest lucru Consiliului Ligii
3. Consiliul ofera recunoasterea oficiala, precizand termenii
mandatului
Mandatul A – In baza acorsului Sykes-Picot (1916), la 25 aprilie 1920 se
impart mandatele din ASIA Mica: Irak (1820-1932) si Palestina (1920-
1948)- Marea Britanie; Siria (1923-1944) si Marele Liban (1948)- Franta
Mandatul B- Africa C &E: Ruanda-Urundi-Belgia, din 1926 partea Congo
Belgian; Tanganyika (1922-1946)- Marea Britanie, dupa unirea cu
Zanzior devine Tanzania; Camerum si Togoland- impartite intre Marea
Britanie si Franta
Mandatul C- Noua Guinee-Australia, Narum si Sarnoa- Marea Britanie,
Insulele din Pacificul de S- Japonia, Africa de S-V – Africa de Sud
Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor a fost o organizație
interguvernamentală înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris
care a pus capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației
Națiunilor Unite. Societatea a fost prima organizație internațională de
securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială.[6] În
perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23
februarie 1935, a avut 58 membri. Stabilite în Pactul Societății
Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea războiului
prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor
internaționale prin negociere și arbitraj. Printre altele erau tratate și
probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor
indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor,
sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din
Europa.

Filozofia diplomatică a Ligii Națiunilor a reprezentat o schimbare

radicală a gândirii politice față de ultimele sute de ani precedenți.
Societatea nu dispunea de forțe armate proprii, ci depindea de Marile
Puteri pentru a-și pune în aplicare rezoluțiile, menținerea sancțiunilor
economice pe care Societatea le impunea sau să i se ofere o armată pe
care Societatea să o poată folosi când va fi necesar. Cu toate acestea,
ezitau adesea să o folosească. Sancțiunile puteau, de asemenea, să
nemulțumească membrii Societății, prin urmare nu se puteau conforma
cu acestea. Când Societatea i-a acuzat pe soldații italieni că ținteau
corturile medicale ale Crucii Roșii în timpul celui de-al Doilea Război
Italo-Etiopian, Benito Mussolini a răspuns că „Societatea Națiunilor este
extrem de eficientă atunci când ciripesc păsărelele, dar își pierde
complet utilitatea atunci când atacă uliii”.

După o serie de succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit
neputincioasă în fața agresiunii Puterilor Axei din anii 1930. Germania a
părăsit Societatea Națiunilor, urmată apoi de Japonia, Italia, Spania și
alții. Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat eșecul
scopului principal al Societății, acela de a împiedica o nouă conflagrație
mondială. Organizația Națiunilor Unite a înlocuit-o după sfârșitul
războiului și a moștenit un număr de agenții și organizații fondate de
Societate.
Conceptul unei comunități pașnice a națiunilor datează încă din 1795,
când în eseul Perpetual Peace: A Philosophical Sketch scris de
Immanuel Kant[10], filosoful a subliniat crearea unei societăți a
națiunilor care să controleze conflictele și să promoveze pacea între
state.[11] În acesta, Kant susținea crearea unei comunități globale
pașnice, nu în sensul să există un guvern mondial, dar în speranța că
fiecare stat s-ar declara stat liber care să-și respecte cetățenii și să-și
întâmpine vizitatorii străini ca pe semeni. O uniune a statelor libere va
promova o societate mondială pașnică datorită acestei raționalizări,
prin urmare poate exista o pace perpetuă legată de comunitatea
internațională.[12]

Cooperarea internațională pentru promovarea securității colective își

are originea în Concertul European, care s-a dezvoltat în urma
Războaielor napoleoniene în secolul XIX printr-o încercare de a menține
status quo-ul între statele europene și să evite alte războaie.[13][14]
Această perioadă a cunoscut, de asemenea, o evoluție a dreptului
internațional odată cu prima Convenție de la Geneva, înființând legi
despre ajutorul umanitar pe timp de război și convențiile internaționale
de la Haga din 1899 și 1907 care reglementează normele de război,
precum și soluționarea pașnică a disputelor internaționale.[15][16]

Precursoarea Societății Națiunilor, Uniunea Interparlamentară (UIP), a

fost formată de către activiștii pentru pace William Randal Cremer și
Frederic Passy în 1889. Organizația activa la nivel internațional cu o
treime din membrii parlamentului, în cele 24 de state care aveau
parlamente și erau membre UIP până în 1914. Obiectivele sale au fost
de a încuraja guvernele să își soluționeze diferendele internaționale
prin mijloace pașnice și de arbitraj iar conferințele anuale au fost
organizate pentru a ajuta guvernele să îmbunătățească procesul de
arbitraj internațional. Organizarea UIP a constat într-un consiliu condus
de un președinte care va fi ulterior preluată în organizarea Societății.
[17]

La începutul secolului XX, două blocuri-putere au apărut prin alianțele

între Marile Puteri europene. Aceste alianțe au intrat în vigoare la
începutul Primului Război Mondial, în 1914, implicând toate puterile
majore europene în război. Acesta a fost primul război major din
Europa între statele industrializate și pentru prima dată în Europa
Occidentală când produsele industrializării (de exemplu, producția în
masă) au fost folosite în război. Pierderile nemaiîntâlnite în urma
războiului industrial au fost de opt milioane și jumătate de membrii
morți ale serviciilor armate și 21 de milioane de răniți și aproximativ 10
milioane de civili morți.

Până la sfârșitul conflagrației, în noiembrie 1918, războiului a avut un

impact profund, afectând sistemele sociale, politice și economice ale
Europei cauzând o traumă psihologică și psihică pe continent.[20]
Sentimentul anti-război a crescut în întreaga lume; Primul Război
Mondial a fost descris ca fiind „războiul menit să pună capăt oricărui
război”[21][22] iar cauzele posibile au fost investigate viguros. Cauzele
descoperite cuprindeau cursa înarmării, alianțele, diplomația secretă și
libertatea statelor suverane de a participa la război din propriul interes.
Remediile percepute asupra acestora erau văzute ca fiind înființarea
unei organizații internaționale a cărui scop principal era prevenirea unui
viitor război prin dezarmare, diplomație deschisă, cooperare
internațională, restricțiile privind dreptul la războaie și sancțiunile care
au făcut războiul neatrăgător națiunilor.

În vreme ce Primul Război Mondial era în plină desfășurare, mai multe

guverne și grupuri începuse inițierea unor planuri de a schimba modul
în care relațiile internaționale se desfășurau cu scopul de a preveni
repetarea războiului.[21] Președintele Statelor Unite Woodrow Wilson
și consilierul său, colonelul Edward M. House, au promovat cu
entuziasm ideea unei Societăți ca un mijloc de a evita orice repetare a
vărsării de sânge văzute în Primul Război Mondial, iar înființarea unei
Societăți a fost un punct principal al celor paisprezece puncte pentru
pace.[24] Mai exact, punctul final stipula că „se va forma o asociație
generală de națiuni în vederea creării de garanții mutuale de
independență politică și de integritate teritorială a statelor mari și
mici.”[25][26]
Înainte de redactarea termenilor specifici ai păcii, Wilson a recrutat o
echipă, condusă de colonelul House, pentru a compila orice informații
considerate pertinente pentru evaluarea situației geopolitice din
Europa. La începutul lunii ianuarie 1918, Wilson l-a chemat pe House la
Washington iar cei doi au început să elaboreze într-un secret total,
primul mesaj al Societății Națiunilor care a fost trimis la un Congres
neavizat la 8 ianuarie 1918.[27]

Planurile finale ale lui Wilson pentru Societate au fost puternic

influențate de prim-ministrul sud-african, Jan Christiaan Smuts. În 1918,
Smuts a publicat o serie de tratate intitulate The League of Nations: A
Practical Suggestion. Conform biografiei scrise de F.S. Crafford despre
Sumts, Wilson a adoptat „și ideile și stilul” lui Smuts.[28]

La data de 8 iulie 1919, Woodrow Wilson a revenit în Statele Unite și a

lansat o campanie la nivel național cu scopul de a asigura sprijinul
poporului american pentru intrarea țării SUA în Societate. La 10 iulie,
Wilson a declarat în fața Senatului că „un nou rol și o nouă
responsabilitate au revenit acestei mari națiuni pe care o onorăm și pe
care cu toții dorim să o ridicăm la un nivel mai mare al serviciilor și
realizărilor.” Discursul președintelui Wilson a fost primit cu răceală, mai
ales de către republicani.[29]

Conferința de Pace de la Paris a permis înființarea Societății Națiunilor

(în franceză Société des Nations, germană Völkerbund) la data de 25
ianuarie 1919, având ca scop impunerea unei păcii ca urmare a Primului
Război Mondial.[30] Pactul Societății Națiunilor a fost scris de o comisie
specială, iar Societatea a fost instituită în Partea I a Tratatului de la
Versailles. La 28 iunie 1919,[31][32] 44 de state au semnat Pactul,
inclusiv 31 de state care au participat la război alături de Antanta sau s-
a alăturat acesteia în timpul conflagrației. În ciuda eforturilor lui Wilson
de a organiza și promova Societatea, și pentru care primise Premiul
Nobel pentru Pace în 1919, Statele Unite ale Americii nu s-au alăturat
Societății. Opoziția din senatul Statelor Unite ale Americii, în special din
partea politicienilor republicanilor Henry Cabot Lodge și William E.
Borah , împreună cu refuzul lui Wilson de face compromis, au asigurat
că Statele Unite ale Americii nu vor aproba Pactul.

Societatea a ținut prima întâlnire a consiliului la Paris, pe 16 ianuarie

1920, la șase zile după intrarea în vigoare a Tratatului de la Versailles. În
noiembrie, sediul central al Societății s-a mutat la Geneva, localitate în
care s-a desfășurat, la 15 noiembrie 1920 prima Adunare Generală, cu
reprezentanți din 41 de state.
10. Economia europeană la începutul anilor 20

Avem doua decenii 20 si 30 si avem doua etape similare: criza si

refacerea. In ambele cazuri discutam despre hiperinflatie, somaj, criza
pietelor, consumului, lipsa infrastructurii adecvate si despre recesiune
economica. Anii 1919-1923 sunt ani de recesiune si instabilitate
financiara care genereaza nevoia inventarii unor noi mecanisme prin
care sa se echilibreze nevoile economice ale lumii.
o Criza productiei- elementele economiei de piata sufera o
cotradictie  hiperinflatie in statele succesorale din C si E Europei
o Reconfigurarea pietelor – vizibila mai ales in spatiul E- European,
precum si Probleme la nivelul distributiei
o Tendinta statelor nationale de a se autarhiza, de a consuma ce
produc; consecinta mutatiilor dupa 1920  se schimba polii economici
ai lumii, Europa nu mai functioneaza ca economie la scara globala. SUA
si Japonia- rol providential in productia industriala si exportul de
capital. Puterea nationala sau a statului modern data de puterea
capacitatilor sale de productie, iar protectionismul e menit sa protejeze
economiile nationale si asta pune presiune pe economie dar si pe
producatori. Treptat, dupa 1921, majoritatea statelor incep sa deschida
economiile in materie comerciala, portile dechise fiind de natura sa
atraga capitaluri necesare pentru modernizare.
o Intre 1924-1929 – crestere economica constanta, resimtita la nivel
individual, la nivelul consumului; ritmuri de crestere economica- 6/8%
annual; 2 fenomene associate perioadei de crestere  perpetuarea
nationalismului economic, autonomia consumului; schimbul nu devine
unul globalizat. SUA impune tarife vamale prohibitive. Noi forte
economice- Japonia si SUA: Inverseaza raportul de putere cu Europa,
mai ales in domeniul commercial. Intre 1913-1929, exporturile globale
cresc cu 60%- contribuitie de 15% a M.Britanii, 33% a Germaniei, 50% a
Frantei, 300% a Japoniei si SUA.
o SUA- cel mai mare producator si exportator, fara a avea insa o
politica permanenta / implicare politica la nivel global; active la nivelul
politicii de creditare.  Controlul imigratiei- introducerea cotelor; 
reducerea preturilor de export, tarife prohibitive pentru importuri
preferentiale pentru exporturi;  nu se raporteaza exclusive la
standardul-an  renunta la rata fixa si permite monedei nationale sa
fluctueze; schimbarea naturii investitiilor: daca in al doilea razboi val
industrial investitiile vizeaza in special infrastructura si productia,
ulterior se investeste in consum  inversarea polaritatii in raport cu
credo-ul economic.
o Germania- pana in 1923 nu reusise sa isi atinga 60% din productia
antebelica, in 1927 ajunge la 120%
o Franta- in 1914 este unul dintre principalii creditori ai Europei,
dupa 4 ani de razboi, produce 4 mld $ dar are 30 mld$ datorie.

11. Problemele noilor democrații în anii 20

12. Evoluția regimurilor politice în perioada interbelică: dinamică și
caracteristici
A. Conceptul de ideologie.
- la origine : știința ideilor (de Tracy-sec XVIII); Marx – set, corpus de
idei al căror scop este mascarea realității; Karl Mannheim -
ideologia=un sistem de credințe despre lumea socială;
- definiție: ideologia este un set coerent și comprehensiv de idei
care explică și evaluează condițiile sociale, oferă un program de acțiune
socială și politică; ideologia are 4 funcții: explicativă (explică fenomene),
evaluativă (evaluează situații), orientativă, programatică (ce este de
făcut);
- fiecare ideologie are propria viziune asupra lumii politice și
sociale, precum și o viziune cum ar trebui să fie această lume; - adesea
ideologiile simplifică ideile filosofice pt a le face comprehensibile
maselor;
- ideologiile politice pot cuprinde două seturi generale de idei:
despre natura umană/despre libertate;
B. Democrația – ideologie.
Def: guverna de către și pentru popor; DAR, cine guvernează când
poporul este fragmentat în opinii, când are poziții divergente? R:
majoritatea? Mai mulți actori ajunși la un consens?
-Robert Dahl – poliarhiile=democrații: opt criterii – dreptul de vot;
dreptul de a fi ales; dreptul liderilor politici de a concura pt voturi;
alegeri libere și corecte; libertatea de asociere; libertatea de expresie;
surse alternative de informare; instituțiile publice-politice să depindă
de opțiunile votanților;
- două tipuri de democrație: majoritară-simplă (exclusivistă,
antagonistă )/ consensualistă (negociere, compromis);
- modele ale democrației: Marea Britanie - modelul Westminster:
majoritarist, puterea executivă=cabinete monocolore, cu majoritate
simplă/dar, în perioada 1919-1945, au existat mai multe cabinete de
coaliție; dominația cabinetului = deși guvernul este emanația
Parlamentului, liderii grupurilor parlamentare ocupă poziții în guvern;
sistemul bipartidist/ perioada interbelică-o perioadă de tranziție în care
laburiștii i-au înlocuit pe liberali; sistem electoral majoritar și
disproporțional (primul clasat învinge-majoritate absolută); pluralismul
grupurilor de interese; guvernare unitară și centralizată (situație
excepțională-Irlanda de Nord); flexibilitate Constituțională (nu are o
constituție);
- modelul consensualist al democrației: puterea executivă-
cabinete de coaliție; echilibru între puterile executivă și judecătorească;
sistem multi-partidist; reprezentare proporțională; corporatismul
grupurilor de interese (sindicate mai puternice); control constituțional;

Atribuite/premise ale democrației:

- Gabriel Almond: sistemele politice sunt clasificate în 4 categorii
(la nivelul de evoluție a anului 1956) : anglo-american, continental-
european, preindustrial, totalitar; sistemul anglo-american: se
caracterizează printr-o cultură politică omogenă, printr-o structură de
roluri(partide, grupuri de interese, mass-media) clar diferențiate, bi-
partidism (SUA, Marea Britanie); sistemul continental-european:
fragmentare a culturii politice, existența unor sub-culturi politice care
determină subsisteme de roluri, multipartidism (Franța, Germania,
Italia - sunt societăți plurale -Lijphart) (întrepătrunderea rolurilor – mai
ales în cazul partidelor catolice, de stânga etc. + presa este adesea
atașa de partide și de grupuri de interese);

- Arend Lijphart: omogenitatea socială(favorizează) și consensul

politic; DAR situația societăților plurale (multi-etnice, neomogene
social): tendintele centrifuge sunt estompate de cooperarea liderilor
politici și ai grupurilor sociale (=democrație consociațională);

- 2 forme ale democrației: liberală=protecția drepturilor și

libertăților individuale; //social-democrația = de la socialism-egalitatea
socială; a mai existat sintagma democrația populară=fază inițială spre
comunism-dictatura proletariatului;
Regimul autocratic – Europa de est.
- Stephean Ficher-Galati: - sec. XIX: principiile iluminismului, rădăcinile
democrației au fost marginale; + absența unei clase de mijloc (care nu e
doar economică) + consecințele imperiilor teocratice Otoman,
Habsburgic și Țarist + opoziția clasei aristocraților la modificările sociale
influențate de Franța; - naționalismul secular a reprezentat singurul
instrument de transformare – însă transmitea un mesaj radical, care se
plia pe forma regimului autoritar;
- destrămarea imperiilor : noile state afectate de tendințe
antidemocratice, xenofobe, uneori anti-semite; cuprindeau forțe care
se opunea influenței occidentalilor; - în unele regiuni, la nivelul
politicilor de stat, s-a încercat transferul instituțiilor democratice:
extinderea drepturilor politice, sufragiul universal, protejarea
minorităților etnice, constituțiile = era o construcție artificială;
- participarea maselor la guvernare era inexistentă; puținele
partide țărănești nu erau conduse de țărani, ci de intelectuali; - mb
partidelor liberale, în mare parte mb ai birocrației de stat, ofițeri,
proprietari de pământ, puținii mb ai clasei de mijloc, naționaliști
moderați – erau puțin înclinați spre aplicarea unui proces de
transformare socială;
- mișcările naționaliste vor prelua această funcție;
(- elemente de analiză: structura socială, economică, instituțională,
cultura politică)
Franța – regim politic.
- regimul = parlamentar;
- imediat după 1RM – 1919 - o nouă lege electorală: reprezentare în
parlament proporțional în fiecare departament, pe liste; listele care
obțin peste 50%, obține toate locurile din departamentul respectiv;
- alegerile sunt câștigate de Blocul național-alianța de centru-
dreapta (intransigență față de Germania); - din 1920 președinte - A.
Millerand; (campaniile electorale – socialiștii asimilați bolșevicilor);
 - în 1920, o delegație a socialiștilor au contactat partidul bolșevic
pentru a adera la Internaționala a III-a; convinși că cele 21 de puncte
impuse de Lenin nu vor avea vreun efect, la Congresul de la Tours (dec.
1920), delegații votează adeziunea la Internațională – se constituie
Secțiunea franceză a internaționalei = viitorul PCF; o minoritate, printre
care si Leon Blum, rămân fideli vechii orientări; politica de bolșevizare a
partidului impusă de Moscova va duce la scindare;
- o scurtă perioadă de guvernare de stânga – Aristide Briand; în
1922, Poincaré revine la conducerea Consiliului național;
- opoziția – Cartelul partidelor de stânga (socialiști+radicali)- vor
câștiga alegerile în 1924 – însă nu vor avea o majoritate clară în
Parlament; (până în 1926); un nou președinte – Gaston Doumergue;
premier, Edouard Herriot;
- în 1926, pe fondul instabilității financiare, la guvernare revine
Poincaré-susținut de mediile de afaceri; - PCF pierde fragilul capital
electoral; în 1929, Poincaré este înlocuit de André Tardieu (fost
colaborator al lui Clemenceau) = erau guverne de coaliție, în care
existau și miniștrii socialiști;
- în anii 30, criza regimului parlamentar (conexiunile dintre
parlamentari și grupurile de interese particulare-corupție); = criza
ideologiei republicane; - consecințe – afectează toate partidele politice;
- tendințe de evoluție : întărirea puterii Executivului, diminuarea puterii
Parlamentului; reconsiderarea intervenției Statului în economie; -
apariția formațiunilor și ligilor (veterani, mb ai clasei de mijloc, etc.)–
grupuri de presiune – determină criza! (ex. ligi: Tinerii
patrioți/Fascia/grupurile de șoc al Acțiunii franceze/ Crucile de foc) =
antiparlamentarism;
- alegerile din 1932 – coaliție de stânga: Herriot redevine premier; din
1934, Edouard Daladier – stânga radicală- premier pt puțin timp;
- 1936-1938 – frontul popular; - socialiștii deține nr cel mai mare în
Parlament; - Leon Blum devine premier; comuniștii susțin guvernul fără
să participe; (tematică electorală - antifascismul); în 1938, Blum este
înlocuit de Daladier;
Marea Britanie – regim politic.
- economic: deși post 1918 trece printr-o criză economică, afectată de
consecințele războiului, MB nu renunță la liber-schimbism și
convertibilitatea lirei în aur la nivelul antebelic(din 1925); sindicatele
mai puternice – greve;
- regim parlamentar: după 1RM, un nou sistem de vot – universal, pt
bărbații cu vârste peste 21 de ani și femei peste 30 de ani (din 1928,
femei peste 21 de ani) = uninominal majoritar, cu un singur scrutin;
atribuțiile Camerei Lorzilor au fost diminuate;
- partide: alternanță; din 1906 – Partidul Laburist; Lloyd George –
dintr-o aripă a Whigs, în alianță cu conservatorii va câștiga alegerile în
1918 (până în 1922, când pierde sprijinul conservatorilor);
- din 1923, laburistul Ramsay MacDonald – prim-ministru; 1924 –
alegerile câștigate de conservatori – Baldwin (W. Churchill – trece de la
liberali, la conservatori, min de finanțe); în 1929, laburiștii câștig
alegerile – MacDonald;
(Irlanda – mișcarea Sinn Fein);
- în 1929, conservatorii pierd alegerile; laburistul MacDonald-
premier, aliat cu liberalii;
- situația economică dificilă: în 1931, MacDonald constituie alături
de conservatori și liberali, un guv de uniune națională;
- guvernarea conservatoarea 1931-1939; - guvernele de uniune
națională erau dominate de conservatori; în 1935, conservatorul
Baldwin devine premier; din 1937, conservatorul Neville Chamberlain îi
succede lui Baldwin;

Germania.
- 1919- revolta spartakiștilor; = social-democrații și creștin-democrații
formează coaliția de la Weimar; aici se organizează o Adunare
constituantă votată de bărbați și femei peste 20 de ani; = o nouă
Constituție;
- Germania – republică federală, compusă din 17 landuri (fiecare
cu parlament și guvernare proprie);
- președintele, ales pe 7 ani, prin vot universal direct; acesta
numea cancelarul, promulga legi; putea dizolva Parlamentul și putea
guverna cu puteri depline în situații excepționale;
- Parlament bicameral: Reichstag, ales pe 4 ani, vota legi și
bugetul, controla guvernul; Reichsrat – format din reprezentanți ai
landurilor;
- partide: socialiști, creștin-democrați (Zentrum), „Populiștii”
(Stressmann, Thyssen)/// monarhiști – Partidul național german: marii
proprietari de pământ/// Partidul comunist german, creat în 1921;
- agitațiile publice ale organizațiilor de extremă (Casca de oțel…) +
„puciul de la berărie”- 1923; în același an, Stressemann devine cancelar;
va crea o nouă monedă – Rentenmark, girată nu de rezerva de aur, ci
de capacitățile industriale și agricole ale țării;
- în 1925, Hindemburg este ales președinte;

Statele Unite ale Americii - regim politic.

- economic: dezvoltarea economică, bazată pe creșterea puterii de
cumpărare; SUA – capital pt împrumuturi; = consum de masă;
- anii 20 - republicanii : Coolidge, Harding, Herbert Hoover;
- din 1932 – Roosvelt;
13. Forme de autocrație în Europa interbelică.
Regimurile totalitare.
- regimurile constituționale sunt cele în care, în pofida a tot ce se
întâmplă, bariera supremă este un fir de mătase – firul legalității; dacă
acest fir ar fi rupt, în mod inevitabile s-ar profila la orizont tăișul sabiei;
A.Teorie.
- Regimul autocratic – Europa de est.
- Stephean Ficher-Galati: - sec. XIX: principiile iluminismului, rădăcinile
democrației au fost marginale; + absența unei clase de mijloc (care nu e
doar economică) + consecințele imperiilor teocratice Otoman,
Habsburgic și Țarist + opoziția clasei aristocraților la modificările sociale
influențate de Franța; - naționalismul secular a reprezentat singurul
instrument de transformare – însă transmitea un mesaj radical, care se
plia pe forma regimului autoritar;
- destrămarea imperiilor : noile state afectate de tendințe
antidemocratice, xenofobe, uneori anti-semite; cuprindeau forțe care
se opunea influenței occidentalilor; - în unele regiuni, la nivelul
politicilor de stat, s-a încercat transferul instituțiilor democratice:
extinderea drepturilor politice, sufragiul universal, protejarea
minorităților etnice, constituțiile = era o construcție artificială;
- participarea maselor la guvernare era inexistentă; puținele
partide țărănești nu erau conduse de țărani, ci de intelectuali; - mb
partidelor liberale, în mare parte mb ai birocrației de stat, ofițeri,
proprietari de pământ, puținii mb ai clasei de mijloc, naționaliști
moderați – erau puțin înclinați spre aplicarea unui proces de
transformare socială;
- mișcările naționaliste vor prelua această funcție;

- Raymond Aron:
- trei tipuri de regimuri în care domină tăișul sabiei: - regimul franchist
din Spania-este împotriva pluralismului partidelor, dar într-o anumită
măsură tolerează constituționalismul(nu acceptă o constituție, dar
prevede o serie de limite statului= pretinde că elimină agitația
parlamentară); regimul nazist-ostil pluralismului, dar este favorabil un
partid revoluționar, confundat cu statul; regimul bolșevic – ostil
pluralismului, favorabil unui partid unic, revoluționar, care aspiră,
teoretic, spre unificarea societății într-o singură clasă socială;
- regimul portughez (Salazar): promovează o formă extremă de
conservatorism, pro-Biserică, pretinde că autoritatea vine de sus și nu
trebuie subordonată preferințelor cetățenilor; este ostil unui stat
totalitar; importanța familiei;
- regimul italian (antidemocratic, antiliberal): - partid-stat, o teorie
etatistă, avea un caracter revoluționar mai redus decât cel nazist;
promova structurile tradiționale, dar oferea guvernului puterea
totală=dezintegrarea parlamentului + partid unic;
- regimul nazist (antidemocratic, antirevoluționar):- principiul
unității nu este statul, ci rasa/națiunea;
- regimul marxist-leninist: nu repudiază ideile democratice, ci
pretinde că le reprezintă; suprimă partidele concurente;
B.Ideologia marxist-leninistă: Marxismul= o teorie care prevestește
evoluțiile viitoare pe plan economic și politic; însă, Lenin a observat că
marxismul nu poate fi de ajutor în chestiunile de economie practică:
(după „comunismul de război”) a propus NEP-ul, care tolera
proprietatea privită și o oarecare liberă inițiativă;
- principiul general al marxismului/comunismului: „de la fiecare
după capacități, fiecăruia după nevoi”; a fost inclus în Constituția URSS
1936, sub forma „de la fiecare după capacități, fiecăruia după muncă”
- Marx: - o societate nu poate sări peste etapele de evoluție; iar
planificarea economică este o utopie; cheia înțelegerii societății umane
se află în economie; condițiile sociale determinate de procesul de
producție; - infrastructuri(economie), structuri și
suprastructuri(institutii politice, culturale, idei);
- Lenin: - comunismul înseamnă puterea Sovietelor plus
electrificare;
- problema statului: marxism- destinat să dispară; devine un
instrument pt succesul revoluției proletare; Lenin – un instrument care
asigură dominația de clasă – monopolul violenței;
- liderii sovietici invocau ideologia sub forma unei „soluții magice”
capabile să explice și să îndrume orice eveniment social, politic,
cultural; dar, în același timp, ei au ocolit anumite principii din ideologia
marxistă genuină care nu se pliau pe intențiilor lor;
 - un al aspect: trebuiau să creadă în infailibilitatea ideologiei; dar,
deși contextul s-a schimbat-ei au găsit portițele necesare adaptării
discursului ideologic (ex. în 1948, Iugoslavia=acuzată că trădează
socialismului/ însă, în 1956(- atunci când Hrușciov propunea „căi
naționale spre comunism” până în 1958), Moscova își schimbă poziția);
= în decursul deceniilor, se observă eroziunea
ideologiei/discrepanța radicală dintre ideologie și realitate;
- întrebare: Stalin a transformat ideologia marxistă? – influența
factorului național în istoria societății?
14. Statele democratice între războaie
Problemele democratiilor in perioada interbelica
-lipsa de experienta politica a elitelor interbelice (noi sau vechi)
-incapacitatea de adaptate a fortelor politice la formule de
compromis→instabilitatea coalitiilor aflate la putere (incidenta mare a
camaniilor electorale)
-lipsa anticorpilor- democratiile interbelice permit⁄ promoveaza
agregari politice antisitem⁄ antidemocratice; datorita slabei
performante guvernamentale a elitelor democratice→orizont de
asteptare pentru aparitia liderului salvator care sa rezolve probleme de
natura credibilitatii politice, de inegalitate economica, de inechitate
sociala, de inadecvare ideologica.
-crizele economice resimtite la scara nationala (nationalism economic)
-apar noi pericole pe care anterior nu le gestionasera imperiile:
conflictele interetnice (majoritatile - castig in alegeri)
-conflictele de clasa (minoritatile nemultumite): renovarea spectrului
politic, partidele populiste se muta spre dreapta, conservatori impotriva
sistemului, partidele de stanga in permanent conflict.
-instituirea starii de urgenta pt rezolvarea problemelor de contestare
-liderii- demagogi populisti.

15. Fascismele și autoritarismul corporatist

Fascismul în anii 20
Fascism- provine din latinescul „FASCIORUM” (mănunchi de spice
purtat de suveranii Imperiului Roman).În secolul XX apar o serie de
asociaţii care nu se pot adapta realitaţii postbelice (ex:Fascia di
Combattimento-cămăşile negre).Fasismul are 5 caracteristici :
-dimensiunea naţionalistă (primordialitatea naţiunii italiene,care are un
viitor)
-naţiunea exprimată prin stat-
-ideea transcendenţei(idei economice de dreapta şi idei sociale de
stânga cumulează într-o ideologie distinctă)
-regim care epurează adversarii politici
-mişcare paramilitară : structură de organizare deplin ierarhică
Acest curent apare în Italia de după PRM,când Musolini începe să se
alieze cu socialiştii.Partidul naţional fascist a fost o soliţie radicală
,energică bazată pe un nou stil politic. În 1922,în Italia-în numele
Fasciilor de luptă şi a mişcării fasciste,Benito Mussolini acaparează
puterea în italia pe cale legală,dar sub presiuni făcute asupra regelui
Vittorio Emanuele III.Între 28-30 octombrie 1922 are loc simbolicul
„Marş asupra Romei”,care a culminat cu numirea lui Musollini în
fruntea statului italian
16. Fascismul în Italia. Ideologie și forme de acțiune politică
Italia fascistă.
- post 1918 – tema „victoriei mutilate” (nu primește Istria și Dalmația –
promise în tratatul de la Londra din 1915);
- inițial, mișcarea fascistă era marginală; însă, va obține sprijinul
grupurilor de interese private + a birocraților;
- partide: moderați, liberali, radicali; Partidul Popular Italian, democrat-
creștin moderat: promitea împroprietărirea țăranilor; Partidul Socialist,
nr mare de aderenți, două tabere –moderați vs „maximaliști”
(preluarea violentă a puterii); Partidul Comunist, apare în 1921, condus
de Antonio Gramsci; = o divizare a stângii;
 - guv liberale nu au aplicat reforma agrară; în 1919, țăranii vor
ocupa cu forța terenurile; socialiștii și catolicii vor forma cooperative
care să controleze marii proprietari de pământ;
- greve muncitorești influențate de Rev. Bolșevică; greva de la Alfa
Romeo (Milan), august 1920;
- Marșul asupra Romei, oct 1922; - Mussolini formează guv; -
încearcă să păstreze iluzia legalității=sprijinul cercurilor - interzice
grevele, controlează muncitorii; noiembrie 1922, Parlamentul îi
încredințează puteri depline;
- lege electorală în 1924; afacerea Matteotti: deputat socialist,
care îi atacase în noul Parlament pe fasciști, ucis de squardiștii fascisti –
10 iunie 1924; opozanții protestează, se retrag din Parlament; mulți
fasciști părăsesc partidul; = Mussolini anunță instaurarea dictaturii la 3
ianuarie 1925; squardiștii încep violențele în toată Italia + min de
justiție Rocco promulgă „legile apărării Statului„ („fascistissime”);
- președintele Consiliului de stat – Mussolini – puteri sporite,
responsabil doar în fața regelui, poate guverna prin decrete; cenzura
mass-media; epurarea administrației locale; partidele politice nefasciste
interzise; poliția politică, OVRA; Tribunale speciale pt „inamici”;
- Instituțiile regimului: monarhia+Senatul păstrate, dar fără nicio
funcție; un nou sistem de vot pt Camera deputaților: 400 de mb din
1000 erau numiți de Marele Consiliu al fascismului, restul aleși de
corporații, asociații culturale… (desființată în 1938);
- Il Duce – min al corporațiilor și șeful suprem al armatei; asistat
de Marele consiliul al fascismului:
- în 1929, alianța cu catolicii; acordurile de la Latran, recunosc
suveranitatea Papei asupra Vaticanului;
- organizații de tineret;
- 1922-1926 alianță în fasciști și grupurile private; o politică mai
liberală; din 1937 - măsuri autarhice; - investiții în infrastructură; anii
30, adoptă modelul german; Mussolini proiecta o Italie cu 60 de mil de
locuitori – politică pro-natalistă;
17. Totalitarismele interbelice. Caracteristici generale
18. Genocidul și practicile genocidare în secolul XX
Secolul genocidelor – definitii, caracteristici, forme de manifestare
Victime si calai
Ideocratii si autocratii
Teroare si frica
Gulag, camere gazare, Big Brother, banalitatea raului, Holocaust,
genocid, Holodomor, clasicid, dekulakizare, Mare Teroare,
Rafael Lempkin, inventator al cuvantului in timpul 2RM – initial sinonim
cu barbarismul, apoi evoluat, inspre ura rasiala, religioasa sau sociala.
Definitii:
 Rezistenta la modernizare (Nolte)
 Comunitate politica carismatica (Gregor)
◦ Palingenetic ultranationalism (Griffin; palingenesis = renastere)
◦ Viziune holist nationala asupra celei de a treia cai (Eatwell)
 Abordarile marxiste – ultima linie de aparare a capitalismului
degenerat
Secolul XX a fost secolul genocidelur. In ultima suta de ani, au fost ucise
mai multe persoane decat in toate razboaiele istoriei omenirii. Peste
155 de milioane de oameni au murit in acesta perioada.
 URSS - Naimark, 2010, utilizand datele din arhivele NKVD:
◦ 1,2 milioane executati (2/3 intre 36-38)
◦ 3-5 milioane morti in Ucraina – colectivizare si foamete -
dekulakizare
◦ 6 milioane deportati, din care peste 1,5 morti
◦ 16-17milioane internati in lagare de munca – 3 milioane pentru
activitati contrarevolutionare
19. Rusia revoluționară....de la criza țarismului la regimul
comunismului de război.
Comunismul de razboi a fost o politica economica dura adoptata de
bolsevici in timpul razboiului civil rus, avand ca scop sa asigure
aprovizionarea oraselor siArmatei Rosii cu alimente, cu arme si cu
munitii, in conditiile in caremecanismele si relatiile economice normale
fusesera distruse de razboi.

Comunismul de razboi includea urmatoarele actiuni:

Toate fabricile mari erau controlate de guvern.

Productia era planificata si organizata de guvern.
Disciplina impusa muncitorilor era stricta, iar grevistii puteau fi
impuscati fara judecata.
A fost impusa munca obligatorie "claselor ne-proletare".
S-a introdus prodrazvyorstka – rechizitionarea surplusurilor de
produse agricole, (ceea ce depasea minimum de subzistenta), pentru a
fi redistribuite populatiei orasenesti si armatei.
Distribuirea marfurilor alimentare si marfurilor de prima necesitate a
fost cartelata si s-a facut in mod centralizat.
Functionarea intreprinderilor private a fost interzisa.
A fost introdus controlul militarizat al cailor ferate.

Decretele din octombrie, proclamate de noua putere bolşevică în

momentul în care legitimitatea sa era redusă, au avut consecinţe
imediate dezastruoase pentru economia Rusiei. În multe cazuri
muncitorii au preluat defectuos gestiunea întreprinderilor, în mediul
rural au avut loc adevărate revolte ţărăneşti pentru împărţirea haotică
a terenurilor iar culacii au început să stocheze producţiile deja
existente. Mijloacele de transport lipseau iar convoaiele de
aprovizionare erau atacate de forţele de opoziţie. În aceste condiţii,
chiar în timpul războiului civil, Petrogradul, Moscova şi alte mari oraşe
au intrat într-o criză profundă. Lipsea pâinea (raţiile au ajuns la 25g/zi),
carnea şi bunurile curente de consum, condiţiile de igienă s-au
deteriorat şi tifosul şi-a făcut apariţia. În faţa acestor probleme, precum
şi a necesităţilor impuse de războiul civil, Lenin a decis introducerea
unor măsuri excepţionale cunoscute sub semnul “comunismului de
război”, crearea în mai 1918 a Comisariatului de Aprovizionare a
Poporului (Narkomprod) fiind considerat actul fondator al acestei
politici prin care statul devine principalul producător şi distribuitor de
bunuri. În plan economic, după naţionalizarea parţială din iunie 1918, s-
a trecut apoi în noiembrie 1920 la preluarea de către stat a tuturor
întreprinderilor cu mai mult de 5-10 muncitori precum şi la campanii
propagandistice pentru creşterea randamentului (“eroismul muncii
organizate infinit mai dificil decât eroismul insurecţiei” –Lenin), la
raţionalizarea resurselor şi chiar la folosirea de specialişti străini. Rusia
de la Imperiul Ţarist la Uniunea Sovietică Proiectul pentru Învăţământul
Rural 33 Agricultura Bilanţ În agricultură a fost introdus un regim mai
riguros, o politică de rechiziţii masive a grâului excedentar executată cu
ajutorul Comitetelor de ţărani săraci sau a Armatei de aprovizionare
(detaşamente de muncitori şi militanţi bolşevici). Campania de rechiziţii
din 1918, deşi însoţită de un val de teroare, execuţii sumare, asasinate,
s-a dovedit a fi un eşec, colectându-se mai puţin de 10” din cantitatea
propusă, comitetele de ţărani fiind dizolvate spre sfârşitul anului.
Rechiziţiile au fost înlocuite cu un sistem planificate de cote dar planul
nu a fost realizat decât în proporţie de 34-38% în următorii doi ani.
Bilanţul acestei perioade (1918 – 1921) a fost însă unul negativ în plan
economic dar benefic pentru noul regim în plan politic. Producţia
industrială a continuat să fluctueze, condiţiile de viaţă s-au deteriorat,
oraşele au început să se depopuleze, penuria nu a fost redusă, dar
controlul total al statului şi teroarea economică au permis bolşevicilor
mobilizarea tuturor resurselor pentru câştigarea războiului civil şi
lichidarea fizică a opoziţiei interne.
”Noua Politică Economică” – N.E.P. La începutul anului 1921, războiul
civil a fost încheiat şi noul regim bine Rusia de la Imperiul Ţarist la
Uniunea Sovietică 34 Proiectul pentru Învăţământul Rural Raţiuni
economice Motive politice Agricultură Industrie Sectorul socialist
Constituţia din 1924 instalat, însă preţul era enorm. Peste 7 milioane de
morţi, o agricultură ce furniza mai puţin de ⅔ din producţia antebelică,
handicapată de împărţirea rapidă a terenurilor şi de revoltele ţărăneşti
din Ucraina şi Siberia Occidentală împotriva cotelor şi rechiziţiilor. O
industrie ce nu atingea decât 13% din nivelul pre-1914, orientată spre
război şi prost gestionată de către stat. O penurie generală, de la
alimente la bunuri de consum curent ca a condus la depopularea
masivă a oraşelor (Moscova de la 1.200.000 la 800.000 de locuitori,
Petrograd, de la 2.2 milioane la 750.000). În plus, în februarie 1921, la
Kronstadt, baza navală a Rusiei, a izbucnit revolta marinarilor şi
soldaţilor care s-au răsculat sub semnul drapelului roşu şi al sloganului
“Moarte bolşevicilor, Trăiască Sovietele !”. Revolta a fost înăbuşită în
sânge de Armata Roşie, dar semnalul de alarmă a fost receptat de
conducătorii bolşevici, astfel încât la cel de-al X-lea Congres al partidului
comunist, Lenin a anunţat o nouă politică economică. În esenţă NEP-ul
pleca de la ideea că, pentru a fi eficient, socialismul trebuia să preia o
structură economică eficientă, capitalistă, care în Rusia nu mai exista. În
consecinţă Lenin a propus restabilirea unui sector privat, deschis
concurenţei şi iniţiativei individuale care să funcţioneze alături de un
sector socialist, favorizat de stat şi în competiţie cu primul. Astfel se
putea înregistra un progres economic al sectorului de stat care să
permită eliminarea treptată a celui privat. Primele măsuri au fost luate
în agricultură, impuse de situaţia dramatică în care se găsea Rusia
(aproape 3 milioane de morţi datorită foametei în perioada 1921-
1922).Rechiziţiile au fost suprimate şi înlocuite cu un impozit de până la
5,6% în natură, redistribuirea pământurilor suspendată şi permisiunea
pentru folosirea forţei de muncă închiriate, renunţarea temporară la
colectivizare, liberalizarea comerţului interior. Apoi s-a trecut la
suprimarea muncii obligatorii şi reabilitarea contractelor de muncă şi a
salariilor ierarhizate, la denaţionalizarea întreprinderilor cu mai puţin
de 20 de muncitori şi chiar la acordarea de concesiuni capitalului străin
(uzinele Ford de la Gorki). Sectorul socialist era menţinut în
transporturi, bănci, comerţul exterior şi marea industrie. Au fost făcute
investiţii uriaşe, mai ales în electrificare şi modernizare tehnologică.
Uzinele au fost grupate în trusturi ale statului fiind obligate să se
gestioneze autonom, să achiziţioneze materii prime, să comercializez
produsele lor şi să împartă beneficiul obţinut cu statul. NEP-ul a avut
efecte de liberalizare a regimului şi în plan juridic – moştenirea a fost
restabilită pentru locuinţe, venituri, bunuri, CEKA a fost temperată şi la
nivel local înlocuită cu alte structuri fără puteri excepţionale. În plan
politic, stabilizarea regimului a fost sancţionată prin adoptarea unei noi
Constituţii în 1924. Prin acest act se ratifica apariţia noului stat federal
URSS (1922), o federaţie de republici proletare ce acceptau principiile
egalităţii naţionalităţilor şi autonomiei lingvistice. Puterea legislativă era
încredinţată Congresului Sovietelor din Uniune, ales la doi Rusia de la
Imperiul Ţarist la Uniunea Sovietică Proiectul pentru Învăţământul Rural
35 Bilanţ NEP I.V. Stalin Victoria lui Stalin Evoluţii în PCUS Tacticile lui
Stalin ani şi convocat anual, ce desemna cele două camere (Sovietul
Uniunii şi Sovietul Naţionalităţilor) ale Comitetului Executiv Central.
Acesta se întrunea de 3 ori pe an şi numea Prezidium-ul şi Consiliul
Comisarilor Poporului (guvernul – 12 membrii), organe permanente.
Această piramidă preda practic puterea executivului controlat în
totalitate de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, de altfel singurul
partid legal (listele electorale conţineau rubricile PCUS şi cei ”fără
partid”). În final, rezultatele NEP-ului au fost pozitive din punct de
vedere economic: producţia de grâu a depăşit în 5 ani nivelul antebelic,
producţia de cărbune s-a triplat, cea de petrol s-a dublat, iar cea de oţel
a crescut de şapte ori. Şomajul a fost resobit, nivelul de viaţă s-a
ameliorat iar rubla, definită în aur şi stabilizată a fost reintrodusă în
1924. Din perspectiva regimului comunist au exista însă şi efecte
negative – îmbogăţirea comercianţilor, industriaşilor, intermediarilor şi
culacilor, precum şi disparitatea între preţurile agricole şi cele
industriale
Uniunea Sovietică.
- 3 constitutii: Constituția din 1918- adoptată la Congresul al V-lea al
Sovietelor; - principii promovate: dictatura proletariatului, guvern
centralizat, clasele exploatatoarea fără drepturi politice și civile;
drepturi fundamentale doar pt cei care muncesc;
- discriminarea țăranilor: aceștia aveau 1 deputat la 120.000 de
alegători, aleși în 2 etape/ muncitorii, 1 deputat la 25.000 de alegători,
aleși direct;
- instituțiile precizate de Constituție - conform constituției:
regimul este unui constituțional-pluralist, suveranitatea aparține
Congresului suprem al sovietelor, ales prin vot universal; între sesiunile
Congresului, Comitetul executiv conduce țara, format din 200 de mb
numiți de Congres; Comitetul executiv alege un Consiliu al comisarilor
poporului-guvernul.
- contextul adoptării constituției din 1918 – regimul instabil,
război civil.
- Constituția din 1924: context – regimul stabil; articol de început
al Constituției: obiectivul URSS este de a-i unii pe muncitori într-o
republică sovietică mondială;
- republicile s-au unit într-un stat federal; era precizat dreptul la
secesiune;
- sistemul de vor: cel din 1918;
- Parlamentul: bicameral – o Cameră aleasă prin vot direct de
populație; a doua cameră reprezentând naționalitățile-Consiliul
Naționalităților; - promulga legile propuse de Consiliul comisarilor;
- Constituția din 1936: - nu se mai vb despre lupta de clasă, iar
discrepanțele dintre rural-urban dispar;
- puterea executiv: consiliul de miniștrii (nu mai sunt comisari);
Parlamentul putea interpela guvernul;
- sistemul de vot: listă unica de candidați; 2 opțiuni: fie pro, fie
abținere de la vot;
- teoretic: susținută libertatea de expresie și de adunare;
- protecția persoanei și a proprietății;
- este proclamată ordinea socialistă- fără clase sociale;
-=constituțiile vb aproape deloc despre PCUS; - iluzia separației dintre
stat-partid;
- dictatura proletariatului: proletariatul deține puterea absolută și
se exprimă prin intermediul partidului; = partidul deține puterea
absolută și poate instaura dictatura proletariatului;
- economic: decretul asupra pământului de după 1RM a
împroprietărit țăranii (incapabili să crească productivitatea pământului)
= cultură a subzistenței; în 1921, revolte ale țăranilor vs cotelor
destinate orașelor; șomaj, salarii mici;
- diviziunea bolșevicilor: „opoziția muncitorească” – cere
democratizarea partidului, creșterea rolului sindicatelor; Troțki –
centralism, militarizarea muncii; 1 mai 1921, revolta marinarilor de la
Kronstadt (vechii susținători ai comuniștilor)=înăbușită violent;
- NEP: „repliere strategică” – perioadă de tranziție spre socialism;
accent pe industrializare; crearea unui sector economic privat;
agricultură: impozitul diminuate, acordul de a vinde surplusul;
colectivizarea amânată; industrie: sectorul privat format din
întreprinderi >21 de muncitori; FORD va construi o uzina de automobile
la Gorki;
- URSS, creată în 1922; Constituția din 1924; - externele, min de
război, comerț exterior, comunicații sunt de competența Uniunii
Sovietice; republicile-autonomie lingvistică, instituții locale;
= sistemul de vot: sistem de democrație electivă?!?! Populați
alege Sovietele, care aleg organele administrative = vot indirect care
reduc puterea votului popular;
- 1928 – o nouă politică: industrializare, planificare,
cooperativizare; primul plan cincinal 1928-1932, suprimarea sectorului
privat + industrializare; al doilea plan, 1933-1937, corectează din erorile
primului plan-cotele micșorate, credite mai mare agriculturii…; al treilea
plan, 1938-1941, se va axa într-un final pe înarmare;
20. Leninismul. Între războiul de clasă și noua politică economică.
Bolşevicii = social democraţi ruşi, adepţi ai lui V.I.Lenin; partidul clasei
muncitoare era unul foarte bine organizat – fiecare membru aparţinea
unei organizaţii de partid; principiul era: centralismul democratic
(propuneri de jos, decizii luate de forurile superioare şi obligatorii peste
tot)
- Revoluția bolșevică are drept cauză proximă măsurile represive
ale guvernului provizoriu: închiderea ziarelor partidului ca și decizia
guvernului de a trimite garnizoanele capitalei pe front. O cauză
fundamentală a revoluției bolșevice este refuzul guvernelor provizorii
de a încheia pacea (care a fost prima cerere afișată pe pancartele
revoluției din februarie), asta cu atât mai mult după eșecul total al
ofensivei din 16 iunie ordonată de guvernul provizoriu (și care s-a soldat
cu aproape jumătate de million de soldați ruși omorâți fără nici un
câștig) și a concentra eforturile administrative întru corijarea gravelor
dezechilibre sociale.
- 25 octombrie/7 noiembrie 1917, bolşevicii preiau puterea la
Petrograd ( guvernul lui Kerenski)  1917 – an de presiune
revoluţionară în Rusia; 2 etape:
1. momentul februarie 1917 – în urma unei mişcări populare de
stradă a fost înlăturat ţarul Nicolae II şi s-a instituit Republica rusă,
condusă de Guvernul Provizoriu şi sovietele de deputaţi. Insurecția
bolșevică survine pe fondul deteriorării complete a popularității
Guvernului provizoriu condus de Kerensky și a unei situații de criză
profundă, atât pe front cât și în întreaga societate și economie, fapt
care a repolarizat societatea pe vechea linie de fractură dintre clase
• revoluţie de esenţă liberal occidentală; scop: împotriva autocraţiei
ţaristă şi pentru democraţie, dar eşec: datorită specificităţii Rusiei;
2. revoluţia realizată printr-o lovitură de stat operată data de
bolşevici la 7 noiembrie 1917
- opinia publică internaţională a fost şocată de această evoluţie a
evenimentelor având în vedere că Rusia era considerată ca cea mai
ferită ţară de o izbucnire revoluţionară; de ce? Pentru că în 1914 nimeni
nu se gândea la posibilitatea prăbuşirii ţarismului – aproape întreg
poporul rus nu putea concepe Rusia fără ţar
- Lovitura de stat a fost organizată de bolșevici sub conducerea lui
Vladimir Ilici Lenin și este considerată a fi prima revoluție comunistă din
secolul al XX-lea (deși, strict cronologic vorbind, este a doua, ea având
loc după revoluția bolșevică reușită de la Tallin, prin care bolșevicii
estoni conduși de Jaan Anvelt capturează puterea cu două zile înaintea
revoluției bolșevicilor ruși la Petrograd). Gărzile Roșii conduse de
bolșevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală
întâmpinând o slabă opoziție. În noaptea de 24-25 octombrie/6-7
noiembrie 1917 a fost ocupat Palatul de Iarnă, reședința țarilor Rusiei.
Revolutia din februarie-martie, la fel ca si cea din octombrie-noiembrie
nu pot fi intelese fara liderul fractiunii bolsevice, exilat dar ajuns in
Rusia cu ajutorul serviciilor germane secrete intr-un vagon sigilat si
blindat. Ajuns in Rusia a incercat sa revolutioneze publicul si a incercat
prin tezele sale sa duca evenimentele spre o ruptura totala fata de
vechiul regim. Prin tezele sale, Lenin enunta cateva diferente fata de
Marx. Chiar daca Rusia nu era coapta dpdv economic si social pt o
revolutie, ea va trebuia ca prin intermediul „dictatutii proletariatului” sa
transforme cursul evenimentelor pe baza unor metode radicale. Lenin,
in tezele din aprilie s-a rupt total de socialistii revolutionari adoptand
tactica iesirii din razboi si a semnarii imediate a pacii. Evident, moderatii
si socialistii revolutionari au replicat acestei ingerinte de si stat l-au
expulzat din nou pe Lenin de aceasta data in Finlanda, el asteptand o
noua oportunitate.
Victoria bolsevicilor s-a rezumat la 3 factori:
1. bolsevicii s-au adresat si taranilor, bazandu-si putera nu doar pe
muncitori si soldati ci si pe tarani. Au promis o rapida reforma agrara,
realizata reapid.
2. Rusia era epuizata de razboi si lenin a promis si dat pacea f repede
– a capitulat cum a luat puterea, punand armata in degringolada. Trupe
loialiste si sovietele de stat – conduse de Lev Stroski – de aici se naste
Armata rosie, din militari care dezertau si se inrloau aici. Pacea a fost
semnata la Brest-Litovsk, rusia pierde teritoriu, aparand noi entitati
care au fost reunite treptat sub puterea Armatei Rosii.
3. un sistem democratic nu avea la acel moment „anticorpi” de a
rezista la acel moment
21. URSS în perioada stalinistă.
Stalin la putere 1924-1939
Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice în 1922, în urma morții lui Vladimir Ilici Lenin, câștigând în anii
deceniului al treilea lupta pentru putere cu Lev Troțki și consolidându-și
pe deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, o perioadă de
represiune cruntă al cărei apogeu a fost atins în 1937. Stalin a rămas la
putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, și după
încheierea acestuia, până la moartea sa. Din 1946 a deținut și funcția de
prim-ministru al Uniunii Sovietice. Ideologia marxist-leninistă ca
interpretare a lui Stalin este adeseori numită și stalinism. PRM şi
războiul civil au avut un effect devastator asupra economiei
Rusiei.Astfel că stalin a luat măsuri în acest sens, înlocuind Noua
Politică Economică cu planurile cincinale,pe care le introduce în 1928,şi
agricultura individuală cu cea colectivă,transformând astfel US dintr-o
societate ţărănească într-o mare putere industrial.La sfârşitul celui de-al
patrulea deceniu ,US era a doua putere economică din lume.Stalin a
eliminat opoziţia politică prin sistemul exilului intern (gulag). Regimul
lui stalin a colectivizat agricultura,care a determinat schimbări sociale
dramatice
Succesul lui Stalin în bătălia politică pentru succesiune s-a datorat atât
tacticilor angajate de acesta cât şi slăbiciunilor opozanţilor săi. Devenit
în 1922 secretar general al PCUS – practic şeful birocraţiei de partid,
Stalin a înţeles mai bine şi a folosit în avantajul său transformările prin
care trecea partidul. De la 240.000 de susţinători în 1917, PCUS ajungea
în 1929 la peste 1,6 milioane de membrii în majoritate tineri (54% sub
30 de ani), puţin educaţi (91% din membrii nu aveau decât studii
elementare) şi lipsiţi de experienţă politică. Stalin a continuat
campaniile de recrutări politice în această direcţie, şi şi-a asigurat astfel
sprijinul unui contingent numeros, loial şi uşor de manipulat. Stalin a
fost primul care a înţeles că într-un partid centralizat şi ierarhizat
puterea aparţinea de fapt celui ce controla aparatul birocratic, membrii
Rusia de la Imperiul Ţarist la Uniunea Sovietică 36 Proiectul pentru
Învăţământul Rural organismelor permanente. Fiind singurul membru al
tuturor organelor conducătoare ale partidului Stalin a asigurat cu
răbdare şi perseverenţă ascensiunea politică a oamenilor fideli, a evitat
înfruntările directe şi şi-a gradat atacurile împotriva opozanţilor, a pozat
în arbitru şi în gardian al leninismului (1924 – „Principiile Leninismului”
– în ciuda dorinţelor lui Lenin, Stalin, pentru a obţine legitimitate
personală ca urmaş al acestuia, i-a construit acestuia un adevărat cult al
personalităţii). În acelaşi timp Stalin şi-a asigurat loialitatea aparatului
represiv GPU şi a profitat de imaginea URSS-ului asaltat din afară şi din
interior de forţe ostile pentru a elimina adversarii politici şi a introduce
un regim abuziv, centralizat şi birocratizat aflat sub controlul său.
2.4. Stalinismul Câştigarea luptei politice de către Stalin a însemnat şi o
profundă schimbare în politica economică a Uniunii Sovietice. În iarna
anului 1927 dificultăţile de aprovizionare urbană au reapărut şi limitele
liberalizării începeau să se vadă. Stalin a decis măsuri energice –
confiscarea recoltelor, impunerea de impozite adiţionale şi
obligativitatea comercializării produselor agricole, pentru ca în aprilie
1928 să hotărască colectivizarea progresivă a pământurilor şi
eliminarea culacilor. În paralel, Stalin a preluat practic tezele
opozanţilor săi de „stânga” şi a decis trecerea la o industrializarea
rapidă cu ajutorul fondurilor obţinute de la ţărani fiind decis să atace
structurile tradiţionale ale lumii rurale ruse pentru a furniza industriei
oamenii şi capitalurile necesare. 2.4.1. Planificarea industrială Rusia de
la Imperiul Ţarist la Uniunea Sovietică Proiectul pentru Învăţământul
Rural 37 Primul plan cincinal Industria Finanţarea industrializării
Premisele planificării economice existau deja în Rusia bolşevică din
1918 atunci când se crease Consiliul Naţional al Economiei iar Comisia
pentru planificare, înfiinţată în 1921, a definit până în1928 conţinutul
primului plan cincinal. Stalin a revizuit însă obiectivele fixate de
economişti considerându-le prea timide şi primul plan cincinal, lansat în
1929 conţinea perspective ambiţioase (a fost dealtfel încheiat în doar 4
ani) necesare pentru depăşirea înapoierii economice, exact în
momentul în care întreaga lume capitalistă intra în Marea Criză
Economică. În privinţa industriei s-a prevăzut o rată anuală de creştere
de 17-25% şi o mărire a producţiei globale cu aproape 180% în cinci ani,
prioritatea absolută fiind acordată infrastructurii şi industriei grele
(peste 80% din investiţiile totale). Au fost construite şantiere imense
(combinatele siderurgice din Ural şi Siberia, calea ferată pentru Asia
Centrală etc), modificându-se practic geografia Rusiei datorită sutelor
de mii de tineri muncitori ce sunt amplasaţi în aceste noi locaţii.
Producţia a fost raţionalizată şi uzinele grupate în combinate – asociaţii
de întreprinderi complementare. Numărul de muncitori s-a dublat
(peste 6 milioane în 1932), s-a introdus o politică de şcolarizare serală şi
a fost stimulată competiţia între muncitori atât prin mijloace
propagandistice cât şi printro remuneraţie diferenţiată în funcţie de
randament. Uriaşul combinat de la Magnitogorsk şi muncitorii săi.
„Oraşul de Oţel” a fost construit în lipsa depozitelor de cărbune şi a
forţei de muncă necesare în apropiere. Finanţarea acestui uriaş efort
industrial s-a realizat prin mobilizarea de către stat a noi capitaluri –
împrumuturi forţate pe salarii, mărirea impozitelor, cumpărarea de
bunuri agricole cu preţuri mici şi revânzarea lor cu profit. Practic, în
condiţiile lipsei de capital extern, industrializarea a fost finanţată atât
de ţărănime cât şi de proletariat iar industria bunurilor de consum a
fost sacrificată (nu şi-a revenit decât târziu după al doilea război
mondial) în beneficiul industriei grele. De asemenea comerţul cu
amănuntul a fost neglijat (tehnici de vânzare „capitaliste”) iar interesul
minor pentru servicii a făcut ca în 1937 cozile lungi să nu dispară nici
după oprirea raţionalizării (existau doar 137.000 de puncte de vânzare
în oraşe). Rusia de la Imperiul Ţarist la Uniunea Sovietică 38 Proiectul
pentru Învăţământul Rural Al doilea plan cincinal Colectivizarea şi
eliminarea culacilor Al doilea plan cincinal (1933 – 1938) a fost orientat
spre consolidarea industriei grele. Industria chimică a devenit prioritară
pentru a asigura îngrăşămintele necesare agriculturii, dezvoltarea
industriei mecanice a fost accelerată pentru a se realiza independenţa
în materie de echipamente. În sfârşit au fost prevăzute în plan obiective
privind industria bunurilor de consum dar acestea nu au fost atinse iar
transporturile rămân o problemă a Rusiei staliniste. Cel de-al treilea
plan cincinal a fost întrerupt de izbucnirea celui de-al doilea război
mondial şi de necesitatea înarmării statului sovietic. Practic în 1939,
URSS-ul era cel de-al doilea producător mondial de petrol şi al treilea de
oţel, avea cele mai mari centrale electrice din Europa iar geografia sa
industrială se descentralizase, tot mai multe combinate gigantice fiind
mutate spre est. Industrializarea rapidă s-a făcut însă cu costuri umane
teribile, numai la Canalul pentru Marea Albă murind peste 200.000 de
oameni. 2.4.2. Colectivizarea În privinţa agriculturii, decizia lui Stalin
pentru colectivizare a fost clară şi dacă în aprilie 1929 acesta propunea
dezvoltarea sectorului colectiv prin sovhozuri (ferme de stat cu salariaţi
agricoli) şi kolhozuri (cooperative de producţie), în toamna aceluiaşi an
Stalin a ordonat „lichidarea clasei culacilor” iar autorităţile locale au
fost somate să confişte bunurile ţăranilor îmbogăţiţi şi să-i expulzeze în
vederea colectivizării. Planul a fost urmat cu promptitudine şi în 1934
mai mult de 88% din terenuri erau deja integrate kolhozurilor (faţă de
58% în 1930). „Deculacizarea” – eliminarea clasei culacilor şi
cooperativizarea au atins însă şi ţăranii mijlocaşi, depăşind limitele
planificate şi devenind un adevărat război împotriva ţărănimii. Pentru a-
i obliga să intre în cooperativele de producţie şi să-şi abandoneze
pământul şi animalele a fost mobilizat întreg aparatul de represiune al
statului, sate întregi au fost deportate şi bilanţul tragic înregistrat a fost
de peste 3 milioane de morţi. Campanie de colectivizare în anii 30.
Sloganul este:” Noi kolhoznicii pentru colectivizarea completă lichidăm
clasa kulacilor” Rusia de la Imperiul Ţarist la Uniunea Sovietică Proiectul
pentru Învăţământul Rural 39 Concesiile puterii sovietice Bilanţ
economic Efecte politice Urmările imediate ale colectivizării forţate nu
au fost însă benefice şi în 1937 recoltele formelor cooperatiste nu
înregistrau decât o creştere cu 10% faţă de nivelul anului 1928, iar în
ceea ce priveşte prelevările acest nivel nu va fi atins decât în 1958. Mai
mult în 1932 foametea făcea mai mult de un milion de victime şi
raţionalizarea a trebuit reintrodusă la sate până în 1935. În faţa acestor
realităţi puterea sovietică a făcut unele concesii. După ce Stalin a
criticat excesele, kolhozurile au primit dreptul de a comercializa
excedentul după plata impozitelor, iar din 1933 ţăranii colectivizaţi au
primit în folosinţă o mică parcelă a cărei recoltă putea fi vândută pe
piaţa liberă. Bilanţul transformării profunde produse în lumea rurală de
fenomenul colectivizării a rămas încă deschis. Treptat cele 260.000 de
kolhozuri (19,3 mil. familii şi peste 125 mil. ha) au înregistrat o creştere
importantă a producţiei, dar contribuţia terenurilor individuale (mai
puţin de 3% din suprafaţa cultivată) a rămas decisivă, asigurând mai
mult de 21% din producţia globală. Randamentul formulelor
cooperatiste era de 7-8 ori mai mic decât al parcelelor individuale, în
ciuda introducerii mecanizării şi modernizării agriculturii în kolhozuri şi
sovhozuri şi chiar dacă în 1939 URSS-ul devenea unul dintre primii
producători la nivel mondial, producţia pe cap de locuitor era inferioară
Europei Occidentale. Colectivizarea a contribuit însă la stabilizarea
regimului politic, milioanele de victime şi periferizarea lumii rurale a
permis eliminarea unei surse majore de opoziţie faţă de comunism şi în
acelaşi timp a eliberat un substanţial volum de mână de lucru pentru
industrie.
Prima etapă 2.4.3. Marile epurări Represiunea stalinistă cunoscută sub
numele de „marea epurare” a cunoscut mai multe etape şi a fost
îndreptată în primul rând împotriva membrilor PCUS. În condiţiile
controlului total exercitat de Stalin, toate defecţiunile planurilor sale au
fost puse pe seama birocraţiei de partid. Într-o primă etapă, în 1933,
sunt excluşi membrii vechii gărzi acuzaţi de trădare, sabotaj şi spionaj şi
împreună cu ei aproape 22% din membrii de partid pentru motive
morale – ineficienţă şi corupţie, majoritatea fiind executaţi. Rusia de la
Imperiul Ţarist la Uniunea Sovietică 40 Proiectul pentru Învăţământul
Rural A doua etapă „Marile procese” Proporţii Explicaţii În iulie 1934
aparatul poliţienesc a fost profund remaniat şi a apărut NKVD-ul
(Comisariatul pentru interior) ce putea deporta, exila închide şi executa
fără judecată persoanele „socialmente periculoase”. După asasinarea în
decembrie acelaşi an a lui Kirov, membru marcant în Biroul Politic,
Stalin a luat o serie de măsuri excepţionale precum accelerarea
proceselor, limitarea drepturilor la apărare şi creşterea numărului de
condamnări la moarte. Între 1936 şi 1938 URSS-ul a trecut printr-un
nou val de epurări. Vâşinski, procurorul general al statului, a formulat
teoria complotului general împotriva puterii sovietice şi vechea gardă
bolşevică a fost decapitată până la nivel local iar în 1937 are loc
procesul marilor şefi ai Armatei Roşii, Tuhacevski, Iakir, Blucher, care
sunt judecaţi rapid şi executaţi alături de alte mii de ofiţeri. În acelaşi
timp represiunea s-a îndreptat spre membrii Internaţionalei comuniste
– Komintern-ul, iar Gulag-ul, sistemul lagărelor de concentrare s-a
generalizat. Proporţiile valurilor succesive de teroare stalinistă sunt încă
puţin cunoscute şi estimări prudente indică pentru perioada 1936-1939
un număr de 4-5 milioane de persoane ce au suferit de pe urma
epurărilor şi cel puţin 1,5 milioane executate. Practic după ce
înregistrase în 1933 3,5 milioane de aderenţi, în 1939 PCUS mai avea
2,3 milioane de membrii. Dintre aceştia doar 8% mai erau vechi
bolşevici, 20% veneau din timpul războiului civil şi 25% din perioada
NEP-ului, restul aproape 47% erau membrii noi intraţi în partid datorită
şi în timpul lui Stalin. Mai mult decât atât, dominaţia muncitorilor
printre cadrele de partid a luat sfârşit, în 1939 aproape 50% din
militanţii fiind funcţionari, partidul transformându-se într-un partid de
cadre. Epurările nu au atins simplii cetăţeni ci cadrele şi militanţii de
partid, au lovit grupurile care se opuseseră lui Stalin şi au condus la
înlocuirea vechilor cadre cu oameni loiali până la fanatism
conducătorului partidului. Au urmărit decapitarea elitei comuniste
internaţionale (pentru preluarea controlului asupra partidelor din
străinătate) şi a minorităţilor naţionale (pentru frânarea
particularismelor locale şi rusificarea PCUS). Pe de altă parte, teroarea a
fost generată de o adevărată psihoză a încercuirii apărută după venirea
lui Hitler la putere în Germania cu un mesaj anticomunist virulent şi mai
ales după semnarea în 1936 a Pactului AntiKomintern cu Italia şi
Japonia. De asemenea, marile epurări au făcut parte dintr-un fenomen
mai complex, al restabilirii raţiunii de stat. În ideologia marxistă
menţinerea statului era legată de existenţa unor clase sociale
antagonice iar dictatura proletariatului trebuia să fie doar o stare
tranzitorie pentru stadiul societăţii fără clase. După 1934, aneantizarea
kulacilor şi ultimelor elemente burgheze ar fi trebuit să conducă la
deprecierea Statului şi implicit la diminuarea puterii personale a lui
Stalin. În schimb acesta a dezvoltat tema „încercuirii capitaliste”, a
complotului general şi a justificat astfel nu numai necesitatea existenţei
unui stat puternic, ierarhizat şi disciplinat, dar şi a unui conducător unic.
22. Germania de la Weimar la regimul nazist
Caracteristicile nazismului.
Nazismul sau national-socialismul a fost ideologia totalitară
nationalist,rasistă , antisemită şi anticomunistă a Germaniei
naziste,adoptată în timpul lui Adolf Hitler între anii 1933-
1945.Ideologia nazistă şi trăsăturile ei definitorii au fost concretizate în
opera “Mein Kampf”,scrisă de Hitler în timp ce se afla ăn închisoarea
don Landberg (1923-1924).Alături de Programul în 25 de puncte din
1920,aceasta a reprezentat biblia Nazismului german.Ideile lui hitler au
la bază o concepţie rasială ,considerând că oamenii pot fi împărţiţi pe
baza ierarhiei valorice a raselor.El a împărţit rasele în 4
categorii,ordonându-le după cum urmează:
1, rasa ariană,reprezentată de germani ,care era superioară celorlalte
2, rasa anglo-saxonă
3,rasa slavonă
4, negrii ,ţigani ,evrei
El extinde darwinismul social la nivelul raselor umane.
O altă c aracteristică a nazismului este ultranaţionalismul ,dezvoltat ca
o consecinţă a condiţiilor germanilor din ultimii ani.Tratatul de la
Versailles trebuia reconsiderat,iar teritoriile pierdute trebuiau
retrocedate Germaniei,iar Germania să revină la forntierele din 1914.el
dorea crearea unui Reich care să cuprindă toţi membrii poporului
german,dincolo de frontier; germanii austrieci,sudeţi,comunităţile care
trăiau de-a lungul coastei baltice ( pangermanism). Una din trăsăturile
definitorii ale nazismului este stăpânirea spaţiului vital economic ,care
să permită Germaniei să-şi procure materii prime pentru industria ce
acum se punea pe picioare.un asemenea obiectiv putea fi atins doar
printr-o extindere teritorială de mari proporţii. Numai prin cucerirea
Poloniei, Ucrainei și Rusiei putea obține Germania sursele de materii
prime necesare industriei germane. Inițierea „noii ordini” în Europa de
est presupunea în același timp atingerea unui obiectiv important:
distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial.
18. Ascensiunea lui Hitler și criza republicii de la Weimar
Republica de la Weimar a fost o republică democrată stucturată într-un
stat politic în funcţie de regiune,religie şi structure socio-
economice.există clivaje vizibile la nivelul unor regiuni din S ,foarte
dezvoltat ,faţă de regiunile din N,mai puţin dezvoltat.există şi clivaje
religioase: catolici,protestanţi,laici .Diferenţe între structurile
urbane,industrial şi cele tradiţionale,rurale.Ca interval
chronologic,republica de la Weimar se încadreaza in intervaluk 1919-
1933. Numele provine de la orașul Weimar, unde o adunare națională a
convenit la crearea unei noi constituții, după ce monarhia germană a
fost abolită în urma înfrângerii națiunii în Primul Război Mondial. Deși
era republică, numele oficial al țării nu s-a schimbat, rămânând
Deutsches Reich (Imperiul German) - este vorba de așa-numitul „al
Doilea Reich”. Existenţa ei va fi pusă sub semnul întrebării odată cu
izbucnirea marii crize economice din 1929+1933,concomitant cu
ascensiunea national-socialiştilor şi afirmarea lor pe scena politică.
Societatea germană oscila între comuniști și naziști, adepții Partidului
Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), partidul nazist condus
de Hitler. Comuniștii nu colaborau cu socialiștii din cauza înăbușirii în
1919 a insurecției spartakiste. Hitler a profitat de dezbinarea stângii, iar
partidul său, fiind finanțat de mari industriași germani precum Alfred
Krupp, a câștigat (fără majoritate absolută) alegerile parlamentare din
noiembrie 1932, și a emis pretenții la funcția de prim ministru. La 30
ianuarie 1933 președintele Germaniei, von Hindenburg, l-a numit pe
Hitler cancelar (Kanzler = prim-ministru). Instalarea la putere a lui
Hitler a fost destul de rapidă, iar din Cabinetul format la 30 ianuarie
1933, făceau parte doar trei naţional-socialişti: cancelarul Hitler, Göring
– comisarul Aviaţiei şi Frick – ministrul de Interne. Imediat după
instalare, Hitler a acţionat cu rapiditate şi cu o deosebită abilitate,
consolidându-şi dictatura. Cele mai esenţiale decrete au fost adoptate
în primele şase luni, după momentul preluării puterii. De altfel, va
obţine de la Hindenburg dizolvarea Reichstag-ului, iar la 21 martie
1933, va avea loc o şedinţă solemnă, întrunită la Postdam, unde
cancelarul va pretinde că va apărea pacea în lume şi va fi continuatorul
tradiţiei prusace. La 1 mai 1933, are loc prima mare Sărbătoare a
muncii la Berlin, iar în ziua următoare vor fi dizolvate sindicatele.
Totodată, Hitler va căpăta puteri depline la 23 martie, cu majoritatea
constituţională de două treimi din Reichstag. Puterea executicvă şi
legislativă îi erau încredinţate lui Hitler, Reichstag-ul fiind convocat tot
mai rar doar pentru a aproba decizii luate anterior, preşedintele
Reichstag-ului păstrând doar o autonomie nominală. Consiliul de minişti
îşi va pierde şi el atribuţiile, astfel că din ianuarie şi până în mai, Hitler a
reorganizat întreaga administraţie a ţării.
23. Hitler la putere....nașterea unui totalitarism.
Germania - regimul nazist.
Dictatura legală? – ianuarie 1933, naziștii erau minoritari în guv condus
de Hitler – urmăreau obținerea sprijinului forțelor tradiționale
economice; imaginea lui Hitler-reconstructor al Reich-ului;
- după incidentul piromanului Van der Lubbe asupra
Parlamentului = naziștii proclamă decretul „pt protejarea poporului
german” –feb. 1933; libertățile publice suspendate – principalul inamic
Partidul comunist;
- noi alegeri în 1933 – NSDAP adună 44% din voturi; în alianță cu
Centrul catolic (promisiunea Concordatului), Hitler obține puteri
depline pe 4 ani;
- iulie 1933, NSDAP devine partid unic; sindicatele desființate,
înlocuite cu Frontul Muncii; 1934, plebiscitul popular aprobă ieșirea din
Liga Națiunilor;
- campanii vs protestanților și evreilor; se semnează Concordatul;
- după moartea li Hindenburg, august 1934, Hitler decide
contopirea funcțiilor de președinte cu cele ale cancelarului (și
conducător al armatei);
- 1935 – legile rasiale de la Nurnberg: evreii excluși din toate
compartimentele economice și profesionale; își pierd cetățenia
germană;
- din 1936- militarizarea economiei: nu doar redresarea, ci și
pregătirea pt rzb; (ex. investitorii străini obligați să cheltuiască profitul
tot în Germania, orice import din străinătate trebuie compensat printr-
un export de aceeași valoare în țara respectivă);

2RM: toamna 1938- prima jumătate a 1939 – au existat câteva

incidente la granița dintre Germania și Polonia; Polonia (condusă de
generalul Beck) beneficia de garanțiile Franței și a Marii Britanii (din
1939, după schimbarea de optica a lui Chamberlain); = populația
poloneză de etnie germană a început emigrarea spre Germania, iar
Germania a expulzat un nr mare de evrei cu cetățenie poloneză și a
făcut revendicări privind cedarea Danzig-ului; + noi acorduri comerciale
semnate între Polonia și URSS;
- criza din martie 1939 – conferința de la Munchen privind
ocuparea Cehoslovaciei = Polonia va primi garanțiile Franco-Britanice; -
Franța și Marea Britanie au încheiat tratate de garanții mutuale cu
Grecia, România, Turcia;
- Marea Britanie: instituie serviciul militar obligatoriu în 28 aprilie
1939;
- baza Axei Germ.-It.-Japonia: - pactul anti-Komintern; Japonia a refuzat
inițial aderarea la un pact militar; - 22 mai 1939 se semnează Pactul de
oțel între Italia și Germania – caracter ofensiv: prevedea-în cazul în care
una dintre părți se află în război, cealaltă se va poziționa de partea ei ca
aliată; cu toate acestea, Italia dorea o amânare a războiului cu 2-3 ani
pt a-și pregăti armata și flota;
- mai-iunie 1939- Hitler a căutat să semneze pacte de neagresiune cu
alte state – au acceptat Danemarca, Letonia, Estonia; au refuzat-
Norvegia, Suedia, Finlanda;
- URSS – a avut o atitudine ambivalentă: negocia cu puterile occidentale
pt încheierea unor acorduri de garanții mutuale, dar și în negocieri
secrete cu Germania; (în 1939, Litvinov este înlocuit cu Molotov în
postul de min. de externe); = tergiversările și eșecul negocierilor dintre
URSS și Occident = la 23 august Ribbentrop ajunge la Moscova pt a
semna tratatul de neagresiune cu URSS; - inițiativa a aparținut rușilor,
care au curtat Germania după martie 1939;
- Germania programase la începutul anului 1939 un atac asupra
Poloniei în septembrie 1939 – trebuiau grăbite negocierile cu URSS;
Problema Danzing-ului: - autoritățile avea orientări pro-naziste =
încercau să submineze statutul de oraș liber;
- Polonia proclamă mobilizarea generală abia în 31 august; în 1
septembrie armata germană intră în Polonia, iar Danzig-ul afirmă unirea
cu Germania;
 - reacția Marii Britanii și Franței – abia în 3 sept -
ultimatum=respins de germani – începerea războiului;
- în 8-9 septembrie ambasadorul sovietic la Varșovia părăsește Polonia
– Moscova acuză tratamentul dur la care sunt supuși etnici ruși și
ucraineni din Polonia; = pe 17 septembrie unitățile sovietice vor ocupa
partea de est a Poloniei; - Ribbentrop îl contactase pe min de externe
italian, Ciano, pt a-l informa asupra acordului secret din pactul
Ribbentrop-Molotov;
- DAR – germanii erau surprinși de înaintarea rapidă a trupelor
sovietice pe teritoriul polonez și de pierderile nesemnificative;
(germanii suferiseră pierderi însemnate); - Varșovia va capitula la 29
septembrie 1939;
- 28 septembrie 1939 – un nou acord între URSS și Germania
privind împărțirea zonelor de influență: în Polonia era avantajată
Germania, însă URSS prelua cele 3 state Baltice (în acordul din 23
august erau acordate URSS doar Letonia și Estonia);
- cele 3 state baltice, după încheierea tratatelor de asistență
mutuală, acordau dr URSS de a deține baze militare pe teritoriul lor;
-- războiul ciudat – nicio ostilitate; Hitler propunea pacea, condiția fiind
recunoașterea noului status-quo de către occident; dar, mobilizare 90
de divizii la granița cu Belgia și Olanda-state neutre;
-- după capitularea Poloniei – un guvern polonez în exil la
Paris, condus de Raczkiewicz;
- Franța – Daladier președinte al Consiliului de miniștrii și min. al
Apărării – Parlamentul votează în 2 decembrie un proiect de lege care
acorda puteri depline guvernului pe parcursul ostilităților; generalul
Gamelin este recunoscut de englezi generalisim pe frontul de vest; în
martie 1940, Daladier este schimbat ci Paul Reynaud.
- MB – guvernului Chamberlain remaniat – Churchill intră ca ministrul al
Amiralității;
- martie 1940 – Hitler ordonă ocuparea Norvegiei (Germania importa
minereuri prin porturile norvegiene, expuse atacurile aliaților) și
Danemarcei – finalizate în aprilie;
- 10 mai 1940 - au fost ocupate și Olanda și Belgia;
- 10 mai 1940 – Churchill este numit prim-ministru și formează un
guv de uniune națională;
- invadarea Franței – prin Ardeni 16 mai – direcția vest; 10 iunie guv
francez părăsește Parisul;
- 10 iunie – intră Italia în răzb.
- 16-17 iunie – proiectul de uniune Franco-Britanică - aprobat de
francezi și britanici – unificare instituțională, o singură politică externă,
un singur buget, cetățenii francezi devenea cetățeni britanici, și invers;
(implicați în proiect Jean Monet, de Gaul/ lordul Halifax);
= proiectul va fi caduc – avea drept scop să descurajeze intențiile
semnării armistițiului cu Germania; - Reynaud demisionează, înlocuit de
Petain;
- 20-21 iunie armistițiul Franței cu Germania;
- 25 iunie URSS ocupă Basarabia și nordul Bucovinei;
- Arbirajul de la Viena – 30 august 1940 – nordul Transilvaniei
cedat Ungariei; trupele germane vor fi mobilizate în România;
= dar, aceste mișcări au neliniștit URSS;- practic, Germania garanta noile
granițe ale României;
- la Berlin încep pregătirile planului Barbarossa; - 27 septembrie
1940 este semnat Pactul tripartit: Germania, Italia, Japonia;= prevedea
construcția unei „noi Europe”- spațiul vital pt Germ și It.
- martie 1931, între Germania și Austria semnat un acord de uniune
vamală (unificarea tarifelor și legislației);
- moratoriul Hoover: context-criza economică; - Hoover propune
un moratoriu pt datoriile interaliate, între iulie 1931-iunie 1932; situația
financiară a Germaniei se agravează;
- Conferința de la Lausanne: 16 iunie-9 iulie 1932; criza econ.
făcea imposibilă aplicarea planului Young; decide: Germania să mai
plătească încă 3 mild de mărci, apoi reparațiile să fie anulate;(din cele
132 de mld. stabilite în 1921, Germania plătise cam 23 de mld.);
Planurile de dezarmare.
- conferința pt dezarmare de la Geneva: 2 febr. 1932, prezente 62
de țări; activitate pe comisii – politică, pt dezarmare morală, terestră,
aeriană, navală, privind cheltuielile naționale pt apărare, pt efectivele
trupelor, pt arme biologice și chimice;
- planul Tardieu : armele puternice/artilerie grea puse sub
autoritatea Ligii națiunilor; crearea unei poliții internaționale; - Litvinov
propune dezarmarea totală;
-planul Hoover : reducrea trupelor terestre cu 1/3; renunțarea la
artileria grea și aviația de bombardament; reducerea cu 1/3 a flotelor
navale;
= eșecul negocierilor; Germania părăsește conferința; în
decembrie 1932, întâlnirea celor 5 (Fr, MB, SUA, It, Germ.) pt a acorda
Germaniei „egalitate în drepturi în sistemul internațional de
securitate”;
- planul Herriot – plan propus de Herrior și Paul-Boncour;
domeniul militar, perfecționa planul Tardieu: reducerea tuturor armelor
europene, serviciu militar pe termen scurt inapt pt ofensivă, artileria
grea sub control internațional; politic: realizarea unei Antante regionale
europene;
- planul MacDonald , propus în martie 1933; stabilea: 200 de mii
efectivele armatelor principalelor țări europene, suprimarea aviației;
- Germania, ian. 1932 Hitler preia puterea; anunță părăsirea
conferinței dezarmărilor; oct. 1933, Germania se retrage din Liga
Națiunilor;
noiembrie 1932, pact de neagresiune franco-sovietic; acord comercial
franco-sovietic în ian. 1934;
- septembrie 1934, URSS este invitată să intre în Liga Națiunilor; -
loc permanent în Consiliu;
Germania:
 - 13 ianuarie 1934 – plebiscit în regiunea Saar- rezultat,
întoarcerea regiunii la Germania;
- martie 1934, reimpunerea serviciului militar obligatoriu; pretext
– eșecul dezarmării; = proteste verbale ale occidentalilor; Hitler anunță
intenția de a construi o flotă egală cu 35% din marina britanică;
Acordurile de la Stresa – reacția la politica germană: 3 acorduri,
care probau existența unui front comun vs Germaniei: franco-anglo-
italian (aprilie 1935), franco-sovietic (mai 1935 – asistență mutuală în
caz de atac), sovieto-cehoslovac (mai 1935);
- Germania, martie 1936, detașamente „simbolice” vor
remilitariza Renania;
Anschluss. - agresiunea finală a Germaniei asupra Austrie
- ianuarie 1938 – agitații ale naziștilor austrieci – intervenția
cancelarului austriac:
- 13 februarie 1938 cancelarul austriac, Schuschnigg, se întâlneşte cu
Hitler la
Berchtesgaden; ultimatumul lui Hitler – numirea liderului nazist austriac
drept min. de interne:
- martie 1938 precipitarea evenimentelor şi ocuparea Austriei de către
trupele germane;
-12 martie 1938 Hitler declara, la Linz, în mod oficial, alipirea Austriei la
Germania, confirmată şi printr-un plebiscit

Germania-Cehoslovacia.
- existenţa unei mişcări a germanilor din regiunea sudetă – Partidul
Germanilor Sudeți; Hitler acuză persecuții asupra germanilor;
- Cehoslovacia ia măsuri de mobilizare armată
- Marea Britanie trimite ca mediator pe lordul Runciman
- 12 septembrie 1938, discursul lui Hitler de la Nürnberg ⇒ 13
septembrie, liderii
germani sudeţi au întrerupt convorbirile cu autorităţile cehoslovace şi
au încercat o
revoltă, care a fost rapid reprimată de guvernul cehoslovac
- 15 septembrie 1938 Chamberlain şi Sir Horace Wilson s-au întâlnit cu
Hitler la
Berchtesgaden
- pe 20 septembrie 1938, guvernul cehoslovac a respins memoriu
franco – britanic
privind împărţirea ţării
- pe 21 septembrie 1938, guvernul cehoslovac acceptă condiţiile
impuse, ca urmarea a
unui ultimatum franco – britanic
- 22 septembrie 1938, Chamberlain s-a întâlnit din nou cu Hitler, la
Godesberg, liderul
german declarând că nu este de acord cu condiţiile primite, germanii
sudeţi fiind
maltrataţi, regiunea trebuia anexată Germaniei
- 29 septembrie 1939 Conferinţa de la München şi împărţirea statului
cehoslovac ⇒
apogeul conciliatorismului
- 30 septembrie 1938 Chamberlain şi Hitler au semnat o declaraţie de
neagresiune
considerată de toată lumea ca menit să aducă pacea în Europa
- la 2 octombrie 1938 Polonia colonelului Beck a ocupat regiunea
Teschen
-la 2 noiembrie 1938, în urma primul dictat de la Viena, Ungaria
primeşte sudul Slovaciei
- martie 1939, preşedintele cehoslovac Hacha (succesorul lui Benes) se
întâlneşte cu
Hitler şi sub presiune, acceptă protectoratul german asupra Boemiei şi
Moraviei
- 15 martie 1939, Slovacia îşi declară independenţa, iar la 16 martie
1939 acceptă
protectoratul german
24. LIGA NATIUNILOR SI SECURITATEA COLECTIVA
Pacifism și dezarmare
Societatea Națiunilor nu a avut propria forță armată și depindea de
Marile Puteri pentru a-și impune rezoluțiile, nevrând însă să facă acest
lucru.[182] Cei mai importanți doi membri , Franța și Marea Britanie,
erau reticente să impună sancțiuni, cu atât mai mult să recurgă la
acțiuni militare în numele Societății. Imediat după Primul Război
Mondial, pacifismul a devenit o forță puternică între popoarele și
guvernele celor două țări. Conservatorii britanici nu era interesați de
Societate și au preferat, în cadrul guvernului, să negocieze tratate fără
implicarea organizației.[183] Mai mult, sprijinul Societății de dezarmare
pentru Marea Britanie și Franța, și ceilalți membri, dar în același timp
susținea securitatea colectivă, însemna că Societatea se auto-priva de
singurele mijloace de forță prin care puteau să-și mențină autoritatea.
[184]

Când Cabinetul britanic a discutat despre conceptul Societății în timpul

Primului Război Mondial, Maurice Hankey, Secretarul Cabinetului a
răspândit un memorandum pe acest subiect. Acesta afirma, „În general,
mie mi se pare că un asemenea proiect este primejdios, deoarece va
crea un sentiment de securitate care este o închipuire totală”.[185]
Acesta a atacat încrederea britanică antebelică asupra sfințeniei
tratatelor ca fiind o amăgire și a încheiat afirmând că:

[O Ligă a Națiunilor] va avea ca rezultat doar eșecul și cu cât eșecul este

amânat tot mai mult cu atât mai sigur va fi că această țară va adormi.
Aceasta va pune o mare pârghie în mâinile idealiștilor cu intenții bune
care se găsesc aproape în fiecare guvern, care au condamnat
cheltuielile pe armamente, iar în timp, aproape sigur această țară va fi
prinsă în dezavantaj.
Ministrul Biroului de Externe, Sir Eyre Crowe a redactat la rândul său un
memorandum către Cabinetul britanic susținând că „o ligă și un pact
serios” vor fi doar „un tratat ca oricare tratat”. „Ce este de asigurat că,
spre deosebire de celelalte, nu va fi încălcat?” Crowe a continuat să-și
exprime scepticismul asupra „obligației de acțiune comună” împotriva
agresorilor deoarece credea că acțiunile statelor individuale vor fi în
continuare determinate de interesele naționale și de balanța de putere.
De asemenea, a criticat propunerea Societății pentru sancțiunile
economice deoarece vor fi zadarnice și că „totul este o chestiune de
predominare militară”. Tot acesta a avertizat că dezarmarea comună
era practic imposibilă.
Desființare și moștenire

Clădirea Adunării Societății Națiunilor din Geneva

În vreme ce situația din Europa escalada în război, Adunarea a
împuternicit Secretarul General pe 30 septembrie 1938 și 14 decembrie
1939 pentru a permite continuarea existenței legale a Societății și să-și
mențină activitățile reduse. Sediul Societății, Palatul Păcii a rămas
vacant timp de aproape șase ani până la sfârșitul celui de-al Doilea
Război Mondial.[186]

La Conferința de la Teheran din 1943, Aliații au căzut de acord de a crea

o nouă organizație, care să înlocuiască Societatea: Organizația
Națiunilor Unite. Multe din instituțiile Societății, precum Organizația
Internațională a Muncii, au continuat să lucreze, iar, în cele din urmă s-
au afiliat cu ONU.[59] Organizarea Organizației Națiunilor Unite a fost
destinată să fie mult mai eficace decât a Societății.[187]

Ultima întrunire a Societății Națiunilor a avut loc în 12 aprilie 1946, la

Geneva. La aceasta au participat delegații a 34 de țări.[188] La această
ședință s-a discutat despre lichidarea Societății: bunurile valorau
aproximativ 22.000.000 de dolari în 1946, inclusiv Palatul Păcii și
arhivele Societății au fost dat Organizației Națiunilor Unite, fondurile de
rezervă au fost înapoiate națiunilor care le-au furnizat, și datoriile
Societății au fost rezolvate. Robert Cecil a afirmat la ultima adunare:

Să afirmăm cu îndrăzneală că agresiunea oriunde s-ar afla și oricum

poate fi apărată, este o crimă internațională, că este datoria fiecărui
stat iubitor de pace să aloce orice forță este necesară pentru a o zdrobi,
că mașinăria Cartei, nu mai puțin ca mașinăria Pactului, este suficientă
pentru acest scop dacă este folosită cum trebuie, iar orice cetățean
binevoitor din fiecare stat să fie gata să se supună oricărui sacrificiu
pentru a păstra pacea... Îndrăznesc să-mi impresionez ascultătorii că
marea lucrare a păcii se află nu numai în interesele limitate ale
națiunilor noastre, dar mai mult pe acele mari principii de drept și
nedrept de care națiunile, la fel ca oamenii, depind.
Liga a murit. Mulți ani să trăiască Națiunile Unite!

Moțiunea care a desființat Societatea a fost votată unanim: „Societatea

Națiunilor va înceta să mai existe, cu excepția scopului de a-i lichida
afacerile.” De asemenea, fusese stabilită și data la care să pună capăt
existenței Societății, aceasta fiind a doua zi după închiderea sesiunii. Pe
19 aprilie, Președintele Adunării, Carl J. Hambro din Norvegia, a
declarat „sesiunea douăzeci și unu și ultima a Adunării Generale a
Societății Națiunilor închisă.” Societatea Națiunilor și-a încetat existența
în următoarea zi.

Istoricul american, David Kennedy susține că Societatea a fost un

moment unic când afacerile internaționale au fost „instituționalizate”,
spre deosebire de metodele de drept și politice dinaintea Primului
Război Mondial. Principalii Aliați din al Doilea Război Mondial (Marea
Britanie, Uniunea Sovietică, Franța, Statele Unite ale Americii și
Republica Chineză) au devenit membri permanenți în Consiliul de
Securitate ONU (CSONU), în 1946. Cu toate acestea, în 1971, Republica
Populară Chineză a luat locul Republicii Chineze (Taiwan) ca membru
permanent în CSONU. Deciziile Consiliului de Securitate sunt luate de
toți membrii ONU; totuși, deciziile unanime nu sunt necesare, spre
deosebire Consiliul Societății. Membrii permanenții ai Consiliului de
Securitate au drept de veto pe care îl pot folosi pentru a-și proteja
interesele vitale.

La fel ca predecesoare sa, ONU nu are propria forță armată, însă cere
membrilor săi să contribuie la intervenții armate, precum în Războiul
din Coreea și misiunea de menținere a păcii din fosta Iugoslavie. De
asemenea, ONU are mai mulți membri decât Societatea Națiunilor.
Securitate colectivă
O altă deficiență a apărut datorită contradicției între idea securității
colective care a format temeiul Societății și relațiile internaționale între
statele individuale.[178] Sistem securității colective al Societății cerea
națiunilor să acționeze, dacă era necesar, împotriva statelor pe care le
considerau prietenoase, și într-un mod care le putea pune în pericol
interesele lor naționale, de a sprijini statele care nu aveau nicio
afinitate.[178] Această deficiență a fost expusă în timpul Crizei din
Abisinia, atunci când Marea Britanie și Franța au trebuit să mențină
balanța securității pe care și-au creat-o în Europa „de a se apăra
împotriva dușmanilor din ordinea interioară”,[179] în care Italia a jucat
un rol important, împreună cu obligațiile care le revin în Abisinia, în
calitate de membru al Societății.[180]

Pe 23 iunie 1936, în urma eșecului eforturilor Societății de a opri

războiul Italiei împotriva Abisiniei, Premierul britanic, Stanley Baldwin, a
declarat la Camera Comunelor că securitatea colectivă a

eșuat în cele din urmă datorită ezitării a aproape tuturor națiunilor din
Europa de acționa asupra a cea ce îmi place să numesc sancțiuni
militare... Adevăratul motiv, sau principalul motiv, a fost că am
descoperit în decursul câtorva săptămâni că nu era nicio țară, cu
excepția țări agresoare, care era pregătită pentru război... Dacă
acțiunea colectivă ar trebui să fie un fapt și nici pe departe un lucru de
discutat, înseamnă nu numai că fiecare țară e pregătită de război; dar
trebuie să fie pregătită să plece la război de îndată. Este un lucru
groaznic, însă este o parte esențială din securitatea colectivă.[147]
25. Crizele spațiului vital.
26. Relațiile internaționale în Extremul Orient în perioada interbelică
27. Originile celui de al Doilea Război Mondial
24. Istoriografia cauzelor celui de al Doilea Război Mondial
Anii ’50= interpretarea generală potrivit căreia vinovat de al 2-război
mondial este Hitler și partidul nazist, oligarhia militară și politica
conservatoare de la Tokyo-care au urmat denunțarea și destructurarea
sistemului tradițional de la Versailles. Prin politica lor au afectat viețile a
zeci de milioane de oameni, prin politicile rasiale si de exterminare în
masă. Această perspectivă inițială începe să fie nuanțată în jurul
războiului rece
SUA: pe baza documentelor rechiziționate din Germania și a unor
documente furnizate, în 1948 apare o carte în 2 volume dedicate
relațiilor soviet-germane din 1939-1941 în cuprinsul căreia sunt făcute
publice actele de cooperare și colaborare – actul anexă la pactul
Ribbentrop-Molotov
URSS: 1949 apare un volum de studii istorice: ”Falsificatorii istoriei” în
care bancherii americani care au finanțat economia germană și
politicile imperialiste, erau făcuți vinovați de declanșarea războiului. (-
amprenta politica a războiului rece)
Anii ’60: ideea că în declanșarea războiului slăbiciunile și
vulnerabilitățile (vinovăția liderilor) au jucat un rol important. Gilbert și
Gott interpretează canonic partea lui N. Chemberlain de vină în
termenii unei lipse de viziune politică.
A. JP Taylor scrie ”The origins of the 2WW”- el resetează jocul
istoriografic: dincolo de greșelile occidentalilor, de personalitatea luui
Hitler trebuie ca analiza războiului să fie realizată în lumina a 3 factori
care și-au pus amprenta asupra:
a) sistemului internațional
b) felului în care a fost restructurată arena politică în perioada
interbelică
c) felului în care au fost gestionate crizele care au precedat 1WW
(Taylor contestă că Hitler ar fi avut o strategie clară pe care să o urmeze
etapă cu etapă, el susține că Hitler a fost un oportunist care s-a folosit
de toate oportunitățile oferite în anii 30)
Prima replică majoră a aparținut lui Herman Weinberg: care
demonstra că Hitler nu a fost oportunist. = i-au naștere 2 școli de
gândire care dezbat rolul furher-ului în setarea războiului: 1.
Intenționaliști și 2. Structuraliști
Anii ’90: se discută cauzele într-o viziune mai amplă, pe o arenă
internațională mai extinsă: a) appeasemant-ul nu a fost o politică
proastă; b) capacitatea puterilor occidentale de a-l controla pe Hitler
(Fr. Angl. erau vulnerabile la acel moment)
2WW rezultatul a 4 factori: imaturitatea sistemului de putere
reprezentat la nivel internaț.; marea recesiune economică interbelică;
masificarea politicii și ideologizarea extremă a acesteia; conflictul
ideologic apărut între democrație și statele non-democratice.
28. Desfășurarea primei faze a celui de al Doilea Război
Mondial...Faza Europeană
1 sept. 1939 armata germană invadează Polonia= ”Blitzkrieg”, Polonia
atacată pe 3 direcții: N, S, C. (folosesc noua tactică: cea a pungilor
strategice). Cauzele victoriei: - războiul dinamic a prins nepregătită
armata poloneză; - inactivitatea aliaților occidentali.
17 sept. Armata sovietică intră în Polonia, iar la 27 sept. Varșovia
capitula= sfârșitul statului polonez *(delimitarea graniței Poloniei între
cele 2 state (avantaj Germ., în compensație rușii primesc influență în
Țările Baltice cărora le impun tratate de asistență mutuală-permisiunea
de a instala garnizoane în puncte-cheie din țările respective)
Sovieticii atacă Finlanda: la 30 noiembr. 1939 (doreau să-și asigure un
spațiu teritorial mai mare pentru protecția Leningrad-ului). Armata
finlandeză rezistă(Liga Națiunilor exclude URSS dintre reprezentanții
săi)- ofensivă mai dură a URSS (ataca și pe mare) iar la 6 martie 1940
finlandezii cer armistițiu (cedează teritorile dorite de ruși).
Frontul de Nord- ocuparea Norvegiei și Danemarcei: aprilie 1940
”operațiunea Wilfred” prin care britanicii vor să impună, alături de
Franța, o blocadă în porturile norvegiene (prima operațiune a
parașutiștilor). La 9 aprilie 1940 Germania invadează Danemarca (care
capitulează fără rezistență) și Norvegia instaurând un guvern pro-
nazist= control strategic al Mării Nordului.
Frontul de Vest: Germania propune planul ”von Mansteni” care
presupunea atacarea Franței prin Ardeni (=necesitatea de a ocupa
Belgia și Olanda. Acestea capitulează în scurt timp). În mai 1940 trupele
germane înaintează și ocupă N Franței, în iunie 1940 Parisul ocupat-
armistițiu de la Compiegne= N Franței (ocupat militar de Germania), S
Franței (regim satelit al naziștilor: guvernul de la Vichy condus de
Phillippe Petain).
Bătălia Angliei: după capitularea Franței, următorul obiectiv
pentru Hitler a devenit ocuparea Angliei. Preconizata debarcare trebuia
însă pregătită de un puternic atac aerian menit să submineze rezistența
engleză și să faciliteze atacul terestru. Ofensiva asupra Marii Britanii a
început printr-un puternic atac aerian al Luftwaffe(avioane germ.).
Bătălia Angliei inaugurează caracterul destructiv la nivelul populației
civile, războiul se transformă într-unul psihologic (57 zile cu
bombardamente de noapte asupra Londrei). Anglia are capacitatea de a
rezista (radar)-Germania pierde jumătate din Luftwaffe- consecințe în
campania din E.
-Germ. blochează Anglia cu ajutorul submarinelor, dar englezii vor
utiliza convoaiele navale
-ieșirea din izolare vine odată cu atacarea URSS de Hitler
 Frontul de Est - În Balcani și Mediterana: Italia deschide câmpuri
conflictuale cu scopul redefinnirii Mediternei ca o mare internă. Eforturi
ale germanilor în Albania, Iugoslavia, Grecia, Creta (rezistență împotriva
ocupatorului- intervin strategic nu să ocupe).
1941 mai: ocuparea Europei continentale și transformarea ei într-
o ”Europă a Axei” devine o realitate. SUA și URSS încep să accepte
semnalele Marii Britanii privind iminența izbucnirii unei faze mondiale a
războiului.
La 22 iunie 1941 Hitler a declanșat cea mai amplă operațiune
militară „Operațiunea Barbarossa”- atacarea Uniunii Sovietice – invazie
soldată cu eșec pt. Germani
1943: guvernul Badglio (succesor al lui Mussolini-dizolvarea
partidului fascist și arestat Mussolini-executat în 1945-), semnează
armistițiu cu Aliații în schimbul cooperării. Italia primește statutul de
cobeligerant activ contra Germaniei. Aliații debarcă în Sicilia
La 6 iunie 1944: Debarcarea anglo-americană în Normandia (ziua
z) – Aliații controlează Bretonia și Normandia; germanii sunt respinși pe
malul drept al Senei. În august 1944 este eliberat Parisul.
După Stalingrad, armata sovietică începe contraatacul spre Est-
eliberează Ucraina. Spre V sovieticii înaintează pe mai multe direcții:
Finlanda, România, Bulgaria, Berlin. La Est rușii forțează Ungaria să
semneze armistițiu și atacăViena, sovieticii intră primii în Berlin și Praga
1945: la 6 și 9 august Truman decide lansarea bombelor atomice
la Hiroshima și Nagasaki. Rușii pătrund în Manciuria. Iar la 2 septembrie
Japonia capitulează
Campania din Polonia: 1 septembrie 1939 armata germană invadează
Polonia
”Blitzkrieg”: nouă modalitate de a purta un război, tehnică militară
dezvoltată din perioada interbelică de Heinz Guderian (ofițer german).
Prin Blitzkrieg (război fulger) se înțelege tactica bazată pe atacuri rapide
și decisive asupra inamicului.- formează pungi strategice
Polonia atacată pe 3 direcții:
 N- von Bock ataca coridorul Danzig spre Prusia Orientală;
S-von Rundstedt ataca înspre Silezia, Slovacia;
C- Guderian ataca dinspre Brest-Litovsk și Lvov.
Efectivele cu care germanii atacă: 40 divizii, 6 blindate, 2300 avioane.
Aviația poloneză decimată în 2 zile – armata poloneză se retrage spre
centru (10 sept) pentru protejarea Varșoviei.
-armata poloneză a fost rapid dezintegrată de o mică forță terestră
reprezentată de tancuri și avioane

Războiul de Iarnă sau războiul sovieto-finlandez: 30 noiembrie 1939

URSS invadează Finlanda
Sovieticii formulează pretențiile în Finlanda- încep tratative între cele
două- finlandezii nu acceptă reglementările propuse de sovietici.
-obiectivele principale ale URSS erau: împiedicarea accesului pe mare
spre Leningrad, îmbunătățirea căilor de acces pe uscat spre Leningrad
prin deplasarea ganiței finlandeze
30 noiembr 1939: începe invazia sovietică, care se desfășoară pe 4
direcții - rezistența armatei finlandeze, opresc înaintarea sovieticilor în
apropierea lacului Ladoga.
Liga Națiunilor exclude URSS dintre reprezentanții săi; sovieticii sunt
surprinși de rezistența finlandeză; opinia publică occidentală de partea
Finlandei.
1-15 febr 1940: ofensivă mai dură a URSS – sovieticii reușind crearea
unei breșe în adâncimea liniei Mannerheim (puternic apărată de
finlandezi). Finlanda atacată și pe mare (golful Finic), cade orașul Viborg
6 mart 1940: Generalii finlandezi cer armistițiu- sovieticii deschiși la
negocieri
13 mart 1940: semnat un armistițiu căci toate condițiile impuse de
sovietici au fost acceptate – Finlanda cedează toate teritoriile cerute
inițial de sovietici (URSS dorea instaurarea unui guvern comunist și
transformarea Finlandei în satelit)
 Războiul ciudat – de la prăbușirea Poloniei în sept 1939 până la
deschiderea ofensivei apusene a lui Hitler (mai1940)
Război proclamat la nivel oficial (3 sept 1939 guvernul britanic a
declarat război Germ, cîteva ore mai târziu guvernul francez a urmat
exemplul britanic), dar lipsesc operațiunile militare (între forțele franco-
britanice și cele germane nu s-a dat nicio bătălie). Franța și Marea
Britanie, deși declaraseră război Germaniei la 3 sept, nu au întreprins
nicio acțiune militară concretă. Francezii, după o scurtă incursiune în
regiunea Saar se retrag în spatle fortificaâțiilor ”liniei Maginot”. Politica
Franței de așteptare nu este lipsită de efecte redutabile, odată ce
războiul este declarat dar nu și început: va duce la demoralizarea
soldaților de pe front. Astfel, este stimulat un curent pacifist, care
consideră că ostilitățiile nefiind începute mai este posibilă pacea.
Germanii pun capăt ”războiului ciudat” atacând spre vest. (în luna mai
atacă Belgia și Olanda)
În perioada ”războiului ciudat”, SUA a susținut pasivitatea manifestată
de guvernele francez, englez împotriva Germaniei și au fost de acord cu
planuri de operații pentru ajutorarea Finlandei împotriva URSS. În
februarie 1940, Roosvelt l-a trimis pe Summer Welles, adjunct al
Secretariatului de Stat, în Europa pentru a sonda posibilitatea ca Anglia
și Frnața să încheie pace cu Germania- misiunea eșuează
-stare în aparență pasivă: guvernele aliate au petrecut multă vreme
discutând diverse planuri de ofensivă împotriva Germaniei
29. Explicații structurale despre evoluția și sfârșitul celui de al Doilea
Război Mondial.
Războiul în Atlantic (bătălia atlanticului)
A doua jumătate a anului 1942 și prima jumătate a anului 1943 a
reprezentat perioada cea mai critică a Bătăliei din Atlantic. În fapt,
bătălia s-a desfășurat de-a lungul celor 6 ani ai războiului.
După prăbușirea Franței în iunie 1940, rutele de transport
maritime ale Anglei devin nesigure- navele care treceau prin sudul
Irlandei erau expuse atacurilor lansate de submarinele germane, iar
pierderile pricinuite de submarine creștea.
În urma negocierilor dintre Churchill și Roosevelt, marina militară
a SUA a trimis 50 de distrugătoare în schimbul concesionării pe 99 ani a
opt baze britanice din zona îndepărtată a Atlanticului. Distrugătoarele
au fost înzestrate cu sistemul ”asdic” (anti submarine detection
investigation commintee), și în scurt timp și-au adus contribuția la
soluționarea problemei escortării și la campania anti-submarine.
În primăvara lui 1941 submarinele germane și-au reluat atacurile
apelând în special la tactica ”hată de lupi” (mai multe submarine atacau
simultan noaptea la suprafață) introdusă de amiralul Donitz. Atacând la
suprafață submarinele beneficiau de viteza lor superioară, deși
atacurile de noapte la suprafață fuseseră practicate în primul război
mondial, englezii au fost luați prin surprindere. Dispozitivul Asdic era
capabil să detecteze un submarin în imersiune pe o rază de aproximativ
1500 m, dar nu detecta submarinele care acționau la suprafață ca niște
torpilatoare. – măsuri împotriva atacurilor nocturne: luminarea mării cu
proiectoare, dezvoltarea radarelor
Conferința aliaților întrunită la Casablanca în 1942 pentru
reglementarea următoarelor etape ale strategiei forțelor aliate, a fost
confruntată cu un bilanț îngrijorător în ceea ce privește tonajul navelor
de comerț. În aceste condiții, debarcarea în Europa trebuia precedată
de câștigarea Bătăliei din Atlantic. Bătălia din Atlantic căpătase aceeași
importanță capitală ca și Bătălia pentru Anglia.
În primăvara anului 1943, submarinele germane au suferit o serie de
pierderi grele în luptele cu convoaiele inamice. Ritmul de pierderi nu
putea fi suportat multă vreme, astfel încât la 23 mai, Donitz și-a retras
toate submarinele din Atlanticul de Nord (după înfrângeri navale
majore amiralul Donitz își retrage submarinele și abandonează lupta
atlanticului). În timpul ultimelor săptămâni de război, activitatea
submarinelor s-a desfășurat în principal în lungul coastelor din est și
nord-est a Angliei.
Luptă lungă, al cărei scop principal a fost păstrarea liniei de
aprovizionare atlantice (SUA aproviziona Marea Britanie). A fost o luptă
pentru controlul coridoarelor maritime din insulele Britanice până în
America.
-inovații tehologice: radare, spărgători de coduri (sumarinele germane-
convoaie)
-succesul sau eșecul în această bătălie se numără în tonaj: tonaj de
nave scufundate respectiv de marfă ajunsă cu succes în porturi
Globalizarea Războiului mondial – fronturile african, oriental, atlantic
(pacific?)
Frontul african:
În 1941, desfășurarea războiului în Africa a înregistrat o serie de
schimbări. A fost un război cu o dinamică rapidă dar oscilantă. Anul
începuse prin alungarea italienilor din Cyrenaica de către englezi, ca
apoi să sosească o forță germană sub conducerea generalului Erwin
Rommel (vulpea deșertului) și englezii sunt alungați.
Rommel a continuat ofensiva spre Egipt, acesta fiind oprit de
englezi abia la frontieră cu prețul unei rezistențe disperate. În mai 1942,
el declanșează a doua ofensivă spre Egipt și ocupă Tobrukul, în urma
acestui succes, Rommel ajunge la El Alamein.
Sub comanda generalului Bernard Montgomery, britanicii vor
declanșa ofensiva în nordul Africii (ofensiva de la El Alamein) la 23 oct
1942. Aliații (superior militar), străpung liniile defensive ale lui Rommel
care este nevoit să se retragă continuu spre V.
Sub comanda generalului Dwight Eisenhower, la 8 noiembrie 1942
americanii debarcă la Casablanca (în Algeria și Maroc). Cu prilejul
conferinței de la Casablanca (14-23 ian 1943), Roosvelt și Churchill se
vor pune de acord asupra principiului capitulării necondiționate și îi vor
încredința lui Eisenhower comanda supremă a trupelor aliate din Africa
iar la 22 aprilie avea să se declanșeze ofensiva finală. Prinși între două
fronturi, germanii se vor retrage din Africa după luptele din 8-12 mai,
prilejuindu-le Aliaților eliberarea centrelor Tunis și Bizerta.
13 mai 1943: capitularea trupelor germane la Tunis.
Luptele din Africa de Nord (cu precădere operațiunea Torța) au avut o
influență asupra întârzierii debarcării din Europa.
Frontul oriental
În 1940, după cucerirea Franței și a țărilor de jos de către Hitler,
japonezii au profitat determinându-i pe francezi să consimtă la
ocuparea ”protectoare” a Indochinei franceze de către Japonia.
Roosvelt a cerut retragerea trupelor japoneze din Indochina, guvernul
Statelor Unite a condiționat ridicarea embargoului la petrol (în Japonia),
de retragerea ei din Indochina și China. Japonezii nu acceptă, totuși
așteaptă 4 luni până să declanșeze războiul în Pacific.
În dimineața zilei de 7 decembrie 1941, o forță navală japoneză cu
șase portavioane a efectuat un puternic atac aerian asupra bazei navale
americane Pearl Harbour din Arhipeleagul Hawaii. (lovitură lansată
înaintea declarațiilor de război).
Aproape simultan cu atacul aerian de la Pearl Harbour, au început
o serie de debarcări în Pen. Malaysia și în Filipine. Japonezii cuceresc
Hong Kong, Filipine, Indonezia Malaezia, Singapore, ocupă Birmania.
Japonia taie legăturile SUA cu Australia, ocupă importante teritorii în
Pacific, dar începând cu a doua jumătate a lui 1942, forțele anglo-
americane vor trece la ofensivă. Momentul de cotitură pe acest teatru
de operații îl reprezintă bătălia de la Midway (iunie 1942) =americanii
învingători.
Atacul decisiv dat de americani japonezilor a fost folosirea bombei
atomice: în 6 august 1945 la Hiroshima și 9 august la Nagasaki. La 10
august, Aliații transmit termenii capitulării necondiționate guvernului
japonez. La 26 august, trupele americane ocupă întreg arhipeleagul
nipon. Documentul semnat la bordul USS Missouri în rada portului
Tokio la 2 septembrie 1945 pune capăt luptelor cu Japonia.
Frontul din Pacific
Situația din Pacific în favoarea americanilor din 1943. Sub comanda lui
Nimitz în C Pacificului și a lui MacArthur în S-V americanii cuceresc în
salturi posesiunile japoneze
30. Originile războiului rece. Istoriografie

Istoriografia Războiului Rece

- pentru est – 9 mai e sărbătoarea victoriei, dar pentru vest 8 mai
1945 este sărbătoarea victoriei
- realitatea: noaptea 6-7 mai 1945 – Germania ordonă încetarea
războiului; armistiţiul e semnat la 8 mai 1945
- de ce două date? pentru că datele şi semnificaţiile au fost
interpretate diferit
1. istoriografia estică, sovietică
- în ultimii 60 de ani scrisul istoric dedicat “marelui război pentru
apărarea patriei” şi evoluţiei internaţionale 1945-1989 a fost cantonat
în cadrele stricte ale ideologiei comuniste
- agresiunea Geramaniei, comportamentul ei şi problema
Germaniei postbelice – favorizată de atitudinea democraţiilor
occidentale, interpretată în termenii unui imperialism şi a duşmăniei
faţă de statele comuniste
- foarte puţine lucrări istorice, cantonate mai ales în zone
particulare (arme, amănunte cronologice etc), publicate în această
perioadă în est au adus în vreun fel lumină asupra cauzelor Războiului
Rece
• marea majoritate au lecturat începuturile noului conflict în
termenii ideologici propuşi de Stalin - eg: Jdanov sau Eugen Varga
(articol în Foreign Affairs)
- concluzie: în istoriografia blocului estic, imperialismul economic al
statelor vestice, ideologia duşmănoasă a statelor capitaliste,
ameninţarea cu arma nucleară au fost liniile directoare ale reconstituirii
originilor Războiului Rece
2. istoriografia vestică - V Europei şi mai ales SUA
A.
- imediat după al doilea război mondial istoricii şi oamenii politici
au devenit preocupaţi (public, prin scris) de felul în care al doilea război
mondial s-a încheiat şi de felul în care raporturile internaţionale s-au
declarat în primii ani postbelici
- atunci se pun bazele curentului ortodox de interpretare a
originilor Războiului Rece, ce avea în vedere natura expansionistă a
politicii externe a URSS, în termeni strategici ale unei noi mari puteri
(expansiunea Imperiului Ţarist) şi la nivel ideologic, consecvent
revoluţionar
• agresivitatea în estul Europei – interpretată în sensul ideologic al
transformărilor revoluţionare petrecute aici
- ingerinţele sovietice în Iran şi Turcia (1946)
• Iran – acord puteri occidentale-URSS pentru împărţirea
administraţiei pe timpul WW2, URSS susţine un Guvern revoluţionar
pentru a ocupa teritoriile petroliere din N, iar V reacţionează – stop prin
decizia lui Truman
• Turcia – controlul asupra strâmtorilor, 1944 – intră în WW2 de
partea Aliaţilor, 1945 – URSS denunţă regiunea strâmtorilor şi cere
renegocierea lor prin păstrarea unui rol mare pentru sine; 1946 – Anglia
şi SUA desantează în Turcia şi trimit nave; Stalin masează trupe în
Bulgaria, pregătind o invazie; stop criză datorită altor probleme
- curentul ortodox, la care şi-au adus o contribuţie importantă cei
care au făcut politica epocii a fost determinat în reconstituirea
evenimentelor de frică, de criza pe care o putea aduce un nou război
• V rememorează cedările ante WW2, interpretând acţiunile URSS
ca pe un evenimentr similar celor ale Germaniei, mai ales că a fost
redescoperită conivenţa celor două puteri revizioniste în 1939 în
declanşarea războiului (publicarea Actului Adiţional al Pactului
Ribbentrop-Molotov, descoperit de americani în Arhivele germane)
• pe baza celor publicate de liderii Iugoslaviei (mai ales după
ruptura Tito-Stalin, 1948), iniţiativele sovietice au putut fi interpretate
în această grilă a vinovăţiei ideologice
- scrierile ortodoxe: omniprezente în anii ‘40-’50, însoţind o reală
“vânătoare de vrăjitoare” împotriva activiştilor comunişti din V Europei
şi SUA
• SUA, din 1947 – rezoluţie a Congresului pentru cercetarea
activităţilor comuniştilor
• judecări şi condamnări de diferite personalităţi

B
- de la mijlocul anilor ’50 în SUA începe să se manifeste un nou
curent, cu privire la cauzele, condiţionările, procesele ce au determinat
trecerea război cald-rece
- scrieri ce au interpretat revizionist istoriografia ortodoxă,
susţinând că nu revoluţia mondială dezvoltată în termeni ideologici de
sovietici a fost cauza principală a acestui îngheţ în relaţiile
internaţionale, ci natura mesianică şi imperialistă în termeni economici
dezvoltată în politica externă a SUA
- o nouă generaţie de tineri istorici contrapun o nouă interpretare a
ideologiei americane
- curent caracterizat de
• agresivitatea specifică unei interpretări curente şi azi, ce vede SUA
ca pe un jandarm ce acţionează în baza unor interese economice
globale ce aveau în atenţie
- felul în care a fost încheiat acordul de la Bretton-Woods
(=stabilirea unui sistem de evaluare monetară, de stabilitate monetară;
instituirea unor rate de schimb stabile ce avea la bază etalonul aur şi
dolarul)
- felul în care Planul Marshall a fost dimensionat în vederea
reconstrucţiei economice a Europei (1947, Planul Marshall pune în
slujba reconstrucţiei economice europene o sump, dar şi materii prime
din SUA, ce puteau fi folosite doar dacă statele europene cooperau în
vederea folosirii acestora sau SUA putea să controleze destinaţia
sumelor)
- istoriografia revizionistă s-a dezvoltat şi în strânsă legătură cu
evoluţiile politice ale anilor ’60 – SUA e prinsă în capcana războiului din
Vietnam, în care intrase financiar de la începutul anilor ’50, când a
sprijinit Franţa în războiul din Indochina
- anii ’70 – şi pe fondul declasificării de noi documente, aspectele
ideologice au devenit mai puţin determinante în reconstituirea istoriei,
iar vinovăţiile pentru începutul Războiului Rece au fost mai degrabă
interpretate în termenii greşelilor, preconcepţiilor, temerilor ce au
caracterizat politica externă a celor două mari puteri după războiul
mondial
C.
- politicile de securitate naţională ce au stat la baza bipolarizării
lumii – devin subiect primordial pentru şcoala postrevizionistă
• dezvoltarea unor interpretări care depăşeau mai vechile
dimensionări ideologice, consensuale
- deşi majoritatea postrevizioniştilor au opinat pentru concluzii pro-
ortodoxe, se pot întâlni şi autori care au opinat în favoarea unora dintre
evaluările revizioniştilor
- majoritatea analizelor post-revizioniste – construite
• prin valorificarea surselor anglo-americane din timpul WW2
• prin reconstituiri factologice
• din deducţii provenite din studierea retoricii folosiră în URSS
• din examinarea comportamentului internaţional al marilor puteri
- au meritul de a clarifica unele dintre “greşelile” făcute de marile
puteri în primii ani postbelici
• greşeli de percepţie a acţiunilor celuilalt în politica internaţională
– crize diplomatice; crize ce puteau duce la un nou război
• luarea în considerare a politicii sferelor de influenţă, recunoscute
de facto, dar nu de iure
- istoriografia vest-europeană a evoluat în siajul curentelor
dezvoltate de SUA
• cu excepţia Angliei, tema originilor Războiului Rece a fost puţin
abordată până prin anii ’60, când istoricii francezi (J.B.Duroselle,
A.Fontaine) publică studii despre acest subiect
• de la început, analizele au fost mai diverse şi mai puţin
determinate ideologic – pot fi incluse în curentul postrevizionist
- după 1990 – dezgheţ istoriografic
• noile surse, provenite din arhivele sovietice şi apariţia unei noi
generaţii de cercetători – configurarea unei palete nuanţate asupra a
ceea ce a stat la originile Războiului Rece
• confirmând sau infirmând mai vechea istoriografie, operele
istorice de după 1990 s-au focalizat asupra politicilor de securitate
naţională, eliminând aparent premeditarea ideologică a acţiunilor
acestora
• aportul dezvoltării metodologice şi conceptuale din ştiinţele
politice şi relaţiile internaţionale au dus la deschideri interpretative,
care însă nu rezolvă pe deplin dispunerea responsabilităţilor pentru
declanşarea conflictului
- istorici ce îşi reevaluează lucrările după 1990
• John Lewis Gaddis (anii ‘70) – “The Long Peace. Inquires in the
history of the Cold War”
• Vojtech Masting (pe parcursul anilor ‘70) – lucrare dedicată
politicii sovietice din perioada Războiului Rece
• Melvin Leffler (anii ‘80) – “The Preponderence of Power. National
Security, the Truman Administration and the Cold War”
diferenţe în interpretarea responsabilităţilor pentru începutul
Războiului Rece
• 1992 – Laffler consideră că responsabilitatea a aparţinut ambelor
puteri, acordând credit reactivităţii politicii sovietice, astfel încât a dat
un plus de responsabilitate diplomaţiei SUA în declanşarea războiului
• Gaddis, pe baza noilor documente descoperite în Arhivele
comuniste – “We know now” (mijlocul anilor ‘90): sovieticii şi Stalin au
acţionat astfel încât au făcut Războiul Rece inevitabil, chiar dacă nu au
fost determinaţi neapărat de considerente ideologice revoluţionare
• Masting – “Războiul Rece şi insecuritatea sovietică în timpul lui
Stalin” – subliniază frica perpetuă pentru securitatea internaţională a
sovieticilor, dar şi dimensionarea proastă a gestiunii crizelor
diplomatice de către sovietici
- cine e vinovat?
• Leffler: SUA a interpretat greşit intenţiile, acţiunile URSS şi de
aceea URSS a acţionat mai agresiv altundeva
• Masting: greşeli ale SUA şi URSS în domeniul securităţii naţionale
• Gaddis: vina URSS
Concluzie: descoperirile din ultimii 15 ani arată:
1. sovieticii au vrut să schimbe natura regimurilor politice şi a ordinii
internaţionale pe o durată lungă, dar acţiunile lor din primii ani
postbelici au fost de natură să indice o tranziţie mai rapidă spre această
schimbare – întreaga Europă de Est la sfârşitul lui 1945 era administrată
deja prin politici inspirate/copiate din URSS
2. schimbarea de paradigmă apărută în politica externă a SUA în anii
1945-1946
- Daniel Yergin (1979): “The Shattered Peace” – trecerea de la
axiomele Yaltei la axiomele Rigăi – succesiune de diplomaţi şi actori
politici în SUA, cu responsabilităţi strategice
• el susţine că politicile flexibile şi moderate, maleabile, dezvoltate
de Roosevelt în asociere cu Harry Hopkins şi Henry Stimson, de la
mijlocul anului 1945, au fost urmate de o politică mai decisă, bazată pe
un sentiment anticomunist, care i-a avut în centru pe secretarul de stat
James Byrnes, pe George Kennan, Dean Achenson, Paul Mitze, pe lângă
Truman, care au răspuns nerespectării de către sovietici a
angajamentelor internaţionale
Yalta ----------------------------------------------------------------- Riga
- Roosevelt - Truman
- H.Hopkins - G.Kennan
- H.Stimson - Dean Acheson
- P.Mitze

DAR lui Yergin i se reproşează că nu a fost atent la ce se întâmpla în

realitate, pe teren (evoluţii URSS) – acţiunile Rigăi ar fi fost determinate
de iniţiativa URSS
- se poate spune azi că politica externă a celor două superputeri a
fost caracterizată de
• indecizie în planificare
• dezorganizare strategică
nici una nu a fost pregătită pentru asumarea rolului de mare putere în
1945, într-un sistem internaţional bipolar
- Gaddis: cele două supraputeri au învăţat să supravieţuiască în
această condiţie, învăţând regulile bipolarismului
A. neintervenţia în blocul exclusiv al celuilalt stat
- iniţial, până s-au delimitat sferele de influenţă/acţiune, URSS şi
SUA se întâlnesc în
• criza Berlinului (1948-1949)
• 1950-1952 – Coreea – SUA intervine militar în Coreea de Sud;
URSS intervine prin intermediul Chinei
• 1962 – criza rachetelor din Cuba
soluţia ambelor puteri: blocadă, fără a se confrunta, pentru că ambele
au dezvoltat politici militare strategice distructive la nivel global
B. dezvoltarea unor crize periferice, fără potenţialitatea confruntării
directe
- neintervenţie evidentă în crizele anului 1956
• criza Suezului: Franţa şi Anglia intervin cu Israel împotriva deciziei
Egiptului de a naţionaliza canalul Suez; SUA şi URSS administrează criza,
pentru a o limita
• criza revoluţiei din Ungaria – SUA nu susţine Ungaria, URSS poate
interveni liniştită în propria zonă de influenţă (cum a făcut şi SUA în
Chile în 1975 – regimul Allende înlăturat)
C. acceptarea naturii diferite a politicii celeilalte supraputeri, sub
condiţia comportamentului raţional în politica internaţională
- comportamentul raţional în relaţiile internaţionale – nici unul
dintre cei doi mari poli să nu dezvolte politici ce să pună în pericol
stabilitatea Terrei
- Războiul Rece=pace lungă şi anevoios obţinută, pe calea crizelor
periferice şi a unor politici de acomodare într-o lume globalizată
istoriografia sovietică după 1990
- Vladislav Zubok + Constantin Pleşakov – “Inside the Kremlin’s Cold
War”
• evaluează politica dezvoltată de URSS în perioada de până la
moartea lui Stalin (1945-1953)
• confirmă o teză pe care o avansează doi istorici americani,
apropiaţi de curentul ortodox, William McCagg şi Walter Taubman: în
ultimele luni de război, Stalin şi liderii sovietici nu ştiau, deşi ar fi dorit,
care erau condiţiile prin care cooperarea interaliată să poată fi
continuată
• din perspectiva leadership-ului sovietic, cei doi au precizat că
două condiţii erau absolut necesare
1. o rezolvare favorabilă URSS a situaţiei Germaniei – Germaniea să
se afle în imposibilitatea de a mai fi vrodată un pericol pentru URSS
2. obţinerea unei asistenţe economice privilegiate din partea SUA
• cei doi ruşi arată şi ei contradictorialitatea concepţiilor lui Stalin,
care conducându-se după două obiective exclusiv reciproce (imperial-
revoluţionar) a încercat să instaureze o dominaţie sovietică cât mai
largă în Europa – contradictorialitate aparentă doar pentru că se făcea
diferenţa URSS – V (eg: imperial=civilizator); Stalin nu a înţeles că
trebuia să existe o diferenţă între modul în care guvernul sovietic
administra teritoriile anexate, precum statele baltice, Prusia Orientală,
E Poloniei şi regiunile amicale din E Europei
• după ei, dacă acceptăm ideea că în lume există oameni buni şi răi,
Stalin a fost băiatul rău de la originle Războiului Rece; tratamentul dur
imprimat de el în Europa de E a alarmat puterile occidentale,
îndepărtându-l de realizarea scopului primordial – neutralizarea
Germaniei; vina nu ar fi doar a lui Stalin (băiat rău dintotdeauna), iar
felul cum s-a comportat a fost acceptat pe timpul WW2 de aliaţii
occidentali DAR la sfârşitul războiului aliaţii aşteptau ca el să se schimbe
• 3 factori l-au condus pe Stalin spre Războiul Rece
1. schimbarea conducătorilor şi a pradigmelor de politică externă din
SUA (Roosevelt - Truman) şi GB (Churchill - Attler) la sfârşitul WW2;
Stalin devine mai nevrotic şi mai anxios, necunoscând pe cei doi
parteneri – temător
2. vara 1945 – SUA deţinea monopolul armei atomice, lucru
considerat de Stalin ameninţător pentru siguranţa URSS
3. Stalin a fost afectat de criticile oficialilor şi mass-mediei din V
Europei despre comportamentul sovieticilor în Europa de E şi zona de
ocupaţie din Germania – percepe începutul unui război ideologic,
propagandistic
- datorită celor trei factori, Stalin a acţionat agresiv şi incoerent,
făcându-i pe vestici să reacţioneze

Concluzie: chiar dacă în ultimii 60 de ani literatura istorică despre

originile Războiului Rece a evoluat considerabil, se pot observa că există
în continuare o paletă largă de interpretări, petele negre ale cunoaşteri
istorice fiind tot mai numeroase decât cele gri sau albe

Premisele războiului rece.

- începând cu sf. 1945 devin vizibile fricțiunile dintre SUA și URSS:
problema Greciei, răzb. din Indochina; - armata sovietică nu a fost
demobilizată;
Discursul lui Churchill de la Westminster College of Fulton, (Missouri,
aici își făcuse Truman studiile): 5 martie 1946;
- încă din 12 mai 1945 , într-o telegramă adresată preşedintelui Truman
( care îi succedase lui Roosevelt la 12 aprilie 1945 ) , Winston Churchill
îşi exprima îngrijorarea cu privire la lipsa de transparenţă din zonele
ocupate de sovietici , afirmând : a fost trasă o cortină de fier în faţa
aliaţilor vestici.
- în timpul Conferinţei de la Potsdam , Churchill , utilizând o expresie
metaforică , protestează faţă de împrejmuirea de către sovietici , cu un
gard de fier , a misiunii britanice din România. În iulie 1945 , în urma
alegerilor generale din Marea Britanie , la mijlocul Conferinţei de la
Potsdam , Winston Churchill este înlocuit de noul prim-ministru
Clement Attlee.
- 5 martie 1946 - invitat la Westminister College , Winston Churchill
utilizează pentru prima dată , în public , sintagma cortină de fier,
afirmând : De la Stettin , de pe coasta Balticii până la Triest , de pe
coasta Adriaticii , o cortină de fier a coborât tăind în două continentul.
( … )/ „epoca de piatră”/
- reacţiile la discursul rostit de Churchill nu au întârziat să apară.
Guvernul britanic, condus de Attlee a dezavuat discursul fostului prim
ministru britanic- susținând ca nu i-a încredințat nici un mandat.
-Departamentul de stat SUA – a respins orice implicare; La 15 martie
1946 , a urmat replica sovietică , prin discursul rostit de Stalin . Vizibil
deranjat de discursul de la Fulton , liderul de la Kremlin a ţinut să
precizeze că ascensiunea comuniştilor în sud-estul Europei nu este una
accidentală, ci o consecinţă firească a sacrificiului pe care aceştia l-au
dovedit în lupta cu regimurile fasciste./ într-un interviu dat Pravdei,
Stalin chiar susținuse că un atac asupra URSS dinspre vest, deși puțin
probabil, va duce la zdrobirea occidentalilor;
Doctrina Truman: ianuarie 1947, secretarul de stat Byrnes este înlocuit
de generalul Marshall – schimba de optică=o politică mai energică; -
implicați în noua politică G. F. Kennan (viitor ambasador la Moscova) și
Dean Acheson (subsecretar de stat); 12 martie 1947 – Truman ține un
discurs în Congresul SUA: cere votarea unui ajutor financiar de 400 mil.
$ pt Grecia și Turcia; - acest tip de sprijin putea fi extins și la alte state =
scop-prevenirea instaurării regimurilor totalitare - nu este o afacere pur
economică, ci cuprindea și un sprijin militar sub forma materialului de
război și de experți militari;
- pt „ susținerea popoarelor libere”;
Conferința de Moscova: 10 martie 1947 - miniștrii de externe: Fr.
(Bidault), MB. (Bevin), SUA (gen. Marshall), URSS (Molotov): - problema
tratatului de pace cu Germania; - eșec;
Planul Marshall:
- mai 1947 – guv. francez (Paul Ramadier) și guv italian au decis
revocarea miniștrilor comuniști;
- 5 iunie 1947, discursul lui Marshall de la Harvard, privind
„situația mondială”-gravă, Europa ruinată-necesitatea unui ajutor
suplimentar, gratuit;= trebuia acordat la o scară mai mare, țărilor
europene în ansamblul lor; acestea trebuiau să realizeze bilanțul
resurselor, forme de colaborare și cooperare;
=inițial, guv. fr și britanic au cerut sfătuiri cu guv soviectic;la Conferința
de la Paris din 21 iunie-2 iulie 1947, min.francez Bidault a cerut ca
planul să fie aplicat întregii Europe (fără Spania), chiar și statelor învinse
și neutre + crearea unor comisii specializate pe ramuri economice,
monitorizate de un comitet director;
- opoziția Moscovei; a cerut ca ajutorul să fie repartizat doar victimelor
Germaniei și fără coordonarea supranațională; Fr. și Anglia au invitat
toate statele să participe la programul propus de SUA: It, Portugalia,
Irlanda, Grecia, Olanda, Islanda, Belgia, Luxemburg, Turcia, Austria,
Danemarca, Suedia, Norvegia au acceptat; Cehoslovacia a acceptat să
trimită o delegație, dar prim-min Gottwald a anunțat că Moscova va
oferi un ajutor mai convenabil; statele comuniste au refuzat; precum și
Finlanda;
Cominformul: - reacția sovietică la planul Marshall; creat-22 sept. 1947
= organ de legătură între Moscova și PC-uri; publicație în fr. si rusă;
delegați din 9 țări: It., Fr., URSS, Pol., Iug., Bg., Rom., Ung., Cehoslov. .
- discursul lui A. Jdanov: lumea împărțită în 2 tabere;

Introducere – politica de containment: în SUA exista un curent de

opinie (marginal) care reclama revenirea la izolaționism, orice
intervenție/asistență internațională să fie făcută prin intermediul
instituțiilor internaționale (ONU) – actori – Henry Wallace (fost vice-
președinte al lui Roosvelt) and coo. , considerau containmentul prea
agresiv;
- totodată, existau opinii conform cărora containmentul este
prea pasiv – conservatorii republicani;
- criză – la periferia zonelor de influență: va fi tot mai dificil de
argumentat pericolul reprezentat de aceste evenimente la adresa
securității SUA; = SUA se va angaja în conflicte determinate de cauze
ambigue, confuze;
Originile războiului rece:
Prăbuşirea Axei şi epuizarea Europei au lăsat faţă în faţă pe cei doi mari
învingători ai războiului: SUA şi URSS.
Prăbușirea Germaniei naziste și nevoia de umplere a vidului de
putere rezultat au condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul
războiului. Obiectivele aliaților fiind divergente.
La finele anului 1945 relațiile dintre cei 3 mari se deteriorează
rapid. Spre surprinderea Moscovei, aceasta nu a fost invitată de către
americani să participe la negocierile cu Japoniei, iar ulterior, sovieticii
vor refuza să-și retragă trupele din sectorul N al Iranului.
La 9 februarie 1946 Stalin rostea un discurs electoral în care
cataloga sistemul capitalist drept generator de inegalități sociale și
economice, responsabil pentru cel de-al doilea război mondial. Liderul
sovietic sublinia inevitabilitatea unui nou război cu ţările din sistemul
capitalist şi în acest context, el afirma necesitatea întăririi interne a
Uniunii Sovietice pentru a putea face faţă acestui nou conflict.
Acest discurs a fost catalogat de oficialul american Paul Nitze
drept o declarație întârziată de război la adresa SUA. (-de fapt discursul
era menit să modeleze conștiința cetățenilor sovietici și a-i pregăti
pentru sacrificiile pe care urmau a le suporta de pe urma implementării
planurilor cincinale viitoare).
Ca urmare a refuzului URSS de a adera la Banca Mondială și FMI,
departamentul Trezoreriei solicit ambasadei americane la Moscova o
explicitare a comportamentului sovietic. La 22 februarie 1946 - Kennan
expediază telegrama cea lungă - un studiu de 8 000 de cuvinte, pe
parcursul căruia realizează o radiografie totală a comportamentului şi
politicii externe promovate de Stalin. El cataloga comunismul drept ”un
parazit malign care se hrănește cu un țesut bolnav”, Kennan milita
pentru îndiguirea expansiunii sovietice prin apelul la mijloacele politice-
doctrina de containment
La 5 martie 1946 - invitat la Westminister College , Winston
Churchill utilizează
pentru prima dată , în public , sintagma cortină de fier, afirmând : De la
Stettin , de pe coasta Balticii până la Triest , de pe coasta Adriaticii , o
cortină de fier a coborât tăind în două continentul. ( … ). Reacţiile la
discursul rostit de Churchill nu au întârziat să apară. Guvernul britanic,
condus de Attlee a dezavuat discursul fostului prim ministru britanic.
Vizibil deranjat de discursul de la Fulton , liderul de la Kremlin a ţinut să
precizeze că ascensiunea comuniştilor în sud-estul Europei nu este una
accidentală, ci o consecinţă firească a sacrificiului pe care aceştia l-au
dovedit în lupta cu regimurile fasciste.
În septembrie 1946 - ambasadorul sovietic la Washington , Nikolai
Novikov elaborează o telegramă în care atrăgea atenţia factorilor
politici de la Moscova asupra pericolului politicii americane de
dominare economică şi militară a lumii.
 Planul Marshall , 5 iunie 1947 la începutul anului 1947 , datorită
acţiunilor energice promovate de George C. Marshall şi Dean Acheson ,
factorii politici americani conştientizează faptul că situaţia economică
disperată din Europa cerea un ajutor american de avergură.
În februarie 1947, britanicii înștiințau factorii decizionali de
Washington de faptul că Marea Britanie nu-și mai putea onora
obligațiile financiare asumate față de Grecia și Turcia. Prin urmare, la 12
martie 1947, într-un discurs rostit în fața congresului american,
președintele Truman milita pt necesitatea susținerii statelor care luptau
pt prezervarea independențelor și libertăților. O tranșă de 400 milioane
de dolari era acordată sub formă de ajutorr Greciei și Turciei în paralel
cu trimiterea de experți americani civili și militari – doctrina Truman.
Crearea Cominformului: (septembrie 1947) şi teoria lui Jdanov privind
împărţirea lumii în cele două blocuri
- 1943 – din ordinul lui Stalin Comintern-ul este desfiinţat , această
măsură , aparent radicală, având menirea de a-i convinge pe aliaţii
occidentali de faptul că URSS a renunţat la idea revoluţiei mondiale.
- 22 septembrie 1947 – este creat Cominformul . În discursul inaugural ,
Andrei Jdanov , după ce prezintă Cominform-ul drept o reacţie directă
la propunerea de acceptare a Planului Marshall , proclamă împărţirea
oficială a lumii în două tabere:
-tabăra imperialistă şi antidemocratică
-tabăra antiimperialistă şi democratică
Istoriografia ortodoxă:
2 viziuni diferite cu privire la geopolitică:
-viziunea americană: (N. Spykman)- ”școala marginală” =lumea poate fi
dominată prin controlul țărmurilor (”viziune maritimă”)
-viziunea sovietică: ”continentală”= diferende care guvernează
degradarea relațiilor dincolo de negociere la nivel public; 3 zone
problematice: Turcia, Iran, Asia de S-E --2 viziuni de control asupra
lumii: maritimă=controlul punctelor strategice; și continentală=
extinderea terestră /ciobanu
Şcoala ortodoxă
- telegrama cea lungă şi articolul lui Kennan: primele documente
ale acestei istoriografii
- memorialistica unor decidenţi americani şi englezi ce au asistat la
faptele sovieticilor
- la originile conflictului URSS – lumea occidentală stă
comportamentul agresiv, determinat ideologic, al sovieticilor, care în
pofida acceptării de anglo-americani a unor cedări teritoriale sau zone
de influenţă, au dorit să promoveze o revoluţie mondială
- Stalin: evoluţie revoluţionară într-o singură ţară – la revoluţii într-
o singură regiune
- URSS nu respectă nici o înţelegere; se consideră inima lumii,
puterea misionară
/tîrău cursuri mai vechi
-dezvoltată la sfârşitul anilor 1940, în anii 1950 şi în anii 1960. Aceasta
accentuează vina URSS pentru izbucnirea RR. SUA sunt văzute ca
aflându-se într-o poziţie de superioritate morală, acţiunile sale sunt
ghidate de o serie de principii şi idealuri superioare. Adesea
tradiţionaliştii şi realiştii au viziuni similare asupra RR: URSS era
agresorul şi reprezenta o ameninţare; SUA trebuiau să riposteze; se
consideră că răspunsul SUA (prin politica de îngrădire) a fost unul
înţelept şi justificat, că URSS este vinovată de începerea RR; că politica
americană era întotdeauna generoasă, dreaptă, reprezenta „binele”, iar
cea sovietică reprezenta „răul”, un pericol de moarte pentru întreaga
omenire. Reprezentanţi: Thomas A. Bailey sau Herbert Feis. /net
Istoriografia revizionistă:
-politica externă a SUA s-a exprimat întotdeauna prin politici
economice; SUA rămâne fidelă principiilor controlului strategic prin
mijloace economice- ”imperialismul american” este unul economic
(controlul piețelor prin competiție, controlul finațelor prin proceduri
financiar-bancare – elementele unei puteri expansive dpdv geopolitic)
 -’45-46= ”diplomația atomică”, ’46 SUA renunță la angajamentele
lend&lease stopând investițiile în URSS; divergențele economice SUA-
URSS se acutizează între 1946-1947, luând o formă explicită în
contextul elaborări Planului Marshal (care dispunea și de propriul
mecanism de aplicare- formă de amestec intern dpdv al sovieticilor)
Şcoala revizionistă
- apare în anii ’60 în SUA – William Appleton-Williams
- vina aparţine SUA, condusă de principii imperialiste şi ideologice;
nu a înţeles intenţiile şi nevoile de securitate ale URSS – s-a ajuns la
Wrece

dezvoltată începând cu sfârşitul anilor 1960 şi în anii 1970. Aceasta

accentua vina SUA pentru izbucnirea şi dezvoltarea Războiului Rece.
Politica SUA nu a fost doar un răspuns la politica ameninţătoare a URSS.
SUA au urmăril reconstruirea lumii capitaliste liberale. Expansiunea SUA
a început mult înainte de RR şi va continua după RR şi nu are de-a face
cu principii înalte şi idealuri, ci cu interese foarte pragmatice,
principalele sale interese fiind cele economice.O altă afirmaţie a
revizioniştilor este că SUA au interpretat şi perceput eronat URSS,
intenţiile sale şi capacităţile sale, puterea sa. De asemenea, uneori s-a
arătat că şi URSS, mai ales Stalin, a interpretat eronat intenţiile SUA,
cele două părţi suspectându-se reciproc. Reprezentanţi: William
Appleman, Walter LaFeber sau Gar Alperovitz.

Istoriografia postrevizionistă:
-pe fondul deschiderii arhivelor, la începutul anilor ’70 – istoricii devin
mai conștienți de procese și etape, de faptul că Războiul Rece a început
și s-a terminat în Germania
-mai bună documentare, metode mai științifice de demonstrație,
adecvare epistemică pentru explicarea fenomenului istoric și mai puțin
pentru ”identificarea vinovatului”
6 dimensiuni analitice:
a) Politicile de securitate națională enunțate în termeni geopolitici
b) Competiția pentru structurarea unor mecanisme eficiente de
implementare a cooperării și de păstrare a securității naționale
c) Schimbarea eșaloanelor decizionale din SUA de la paradigma
cooperării (război) la cea a competiției (pace)
d) Europa de Est, fără să fi fost un teritoriu al unor divergențe de
securitate a devenit o arenă de confruntare culturală, economică și
ideologică
e) Niciunul dintre statele mari din coaliția Națiunilor Unite nu și-a
dorit o nouă confruntare; aceasta însă a sporit gradul de insecuritate al
Marilor Puteri – implicit asocierea unor comportamente impredictibile
la nivel politic în anumite situații
f) Alteritatea – percepția/ lipsa de percepție asupra celuilalt și a
națiunilor sale

Şcoala post-revizionistă
- se folosesc ambele interpretări anterioare
- şcoala cea mai scientistă; se bazează pe accesul la documente cât
mai multe
- propune modele interpretative ce ţin seama de variante diferite
ale reconstituirii politice
• schimbarea paradigmei de politică externă
• schimbarea geopolitică etc
- după 1990, accesul la noi documente nu doar invalidează mai
vechile reconstituiri istoriografice, ci ridică noi şi mai multe semne de
întrebare; dă direcţii de interpretare, dar sursele modifică lucrurile
31. De la cooperare la scepticism şi confruntare (perspectiva
structurală). Degradarea relaţiilor în Marea Alianţă şi începutul
războiului rece.
32. Gestiunea păcii după cel de al Doilea Război Mondial
33. Crizele din Turcia, Iran şi Grecia 1945-1946.
Crizele din Turcia si Iran – 1945-1947
Guvernul moscovit a încercat să folosească prezența trupelor sovietice
în Iran pentru a influența politic țara, a cerut Turciei în 1945 îngăduința
să-și poată deschidă baze militare în strâmtorile mării.
Iran:
Sovieticii erau interesați de zăcămintele de petrol ale Iranului și se
temeau de o extindere a influenței britanice și americane în aceste
regiuni putând chiar primejdui propria producție de petrol în zona de
graniță cu Iranul de nord, în azerbaidgeanul sovietic.
Americanii sperau să spargă monopolul britanic al petrolului din
Orientul Apropiat și să poată preîntâmpina concurența sovietică,
temându-se totodată de o extindere a influenței sovietice dincolo de
Iran spre Arabia Saudită.
În timpul 2 răzb. mondial, trupele sovietice și britanice ocupaseră Iranul
pentru a evita o alianță a șahului cu puterile Axei, acestea urmând să se
retragă cel mai târziu la o jumătate de an după sfârșitul războiului (până
în 2mart 946). Sovieticii nu și-au retras trupele din Iran la 2 martie ci s-
au deplasat spre sud, astfel că prim ministru persan acuza URSS în fața
Consiliului de securitate de politică imperialistă de forță. URSS se va
înțelege cu prim ministru pentru o retragere completă a trupelor în
următoarele 6 săptămâni, având promisiunea creării unei societăți
iraniano-sovietice de exploatare a petrolului din nord. –Criza se
soluționa
URSS a trebuit să se mulțumească (lăsând supremația britanicilor
și americanilor în regiunea Orientului Apropiat și în cadrul ONU) cu o
participare modestă din petrolul iranian. Criza Iranului, un caz clasic de
coliziune a intereselor marilor puteri, a fost interpretată ca o dovadă a
justeții doctrinei de îngrădire americană.
Turcia:
Între timp a izbucnit o nouă criză în relațiile sovieto-americane, în
cadrul căreia guvernul Truman a mers până aproape de o confruntare
militară. Pe 7 aug guvernul sovietic i-a cerut Turciei rezilierea
nemijlocită a Convenției de la Montreux din 1936, prin care Turcia avea
dreptul de control asupra navelor de război în strâmtorile țărilor
riverane Mării Negre. Guvernul sovietic vroia să participe și el la control
și să construiască lucrări de fortificații comune turco-sovietice în
strâmtori.
Recunoașterea cererii sovietice ar fi dus la control sovietic asupra
Turciei, deci și la un control sovietic asupra Greciei și a întregului Orient
apropiat și Mijlociu. Guvernul sovietic a primit o notă de protest
vehementă, guvernul turc a fost avertizat să dovedească o poziție
fermă și unități ale flotei americane au fost deplasate înspre zonele
estice ale Mării Mediterane.

34. Războiul rece: periodizări şi dimensiuni analitice avansate în

istoriografie
1. Perioada Războiului Rece – sfârşitul WW2-1989
- lume bipolară în prima fază, dominată de două superputeri
militare, economice, determinate ideologic (SUA, URSS)
- din anii ’60 apare şi o a treia componentă: lumea a treia
2. Cel de al treilea val al democratizării – după 1990
- lumea postmodernă, materialistă sau tradiţională
- globalizare
- dacă în prima etapă războiul a fost o armă psihologică ce a ajutat
la conturarea păcii, după 1990, războiul e un obiectiv politic de eliminat
în afacerile internaţionale

1.
- termenul de război rece: din 1944 (B.Baruch)
• competitorii nu se întâlnesc direct, raporturile dintre ei nu sunt
transformare în raport conflictual
• 1947 – conceptul devine cunoscut datorită lui Walter Lippmann
• mult timp a fost interpretat ca un conflict politico-ideologic, ce
împărţea lumea de la Est la Vest: un Occident democratic, liberal VS un
Răsărit comunist, autarhic, etatist; la mijlocul anilor ’60, această viziune
începe să se estompeze, şi pe fondul apariţiei lumii a 3-a
- în ultima perioadă, cercetătorii meditează asupra a noi evoluţii în
spaţiul mondial
• din anii ’60: dihotomie N-S – conflictul dintre lumea 1-lumea 2 în
emisfera nordică şi lumea 3 din emisfera sudică
• dihotomia ţări dezvoltate – ţări în curs de dezvoltare
• istoriografia marxistă: raportul centru – periferie
aşa că, fluxurile strategice ale evoluţiei postbelice mondiale nu pot fi
studiate dintr-o singură perspectivă
• separea N-S nu există din punct de vedere geografic, pentru că în
N sunt ţări sărace şi în curs de dezvoltare; nu putem identifica sudul ca
zonă săracă (eg: Australia, Noua Zeelandă)
- anii ’70 – detensionarea raporturilor internaţionale şi apare
posibilitatea deschiderii unor canale de comunicare
bi-/multidimensionate între state antagonice – acest dialog instituţional
devine o comunitate de securitate pentru membrii săi (eg: UE etc)
• ajută la distrugerea conflictului ideologic
- sfârşitul Războiului Rece (anii ‘80) – a destructurat un sistem
internaţional foarte greu construit, în care puterile majore şi blocurile
pe care le coordonau au învăţat să se acomodeze, să realizeze
compromisuri, cu scopul de a păstra pacea mondială
eg: Războiul Rece – echilibru al terorii – SUA şi URSS crează foarte mult
armament nuclear
DAR o perioadă relativă pacifică în confruntarea dintre blocuri – se
acţionează prin intermediari
• criza Berlinului: Stalin înconjoară oraşul pentru a îi împiedica pe
germani să intre în sistemul vestului – SUA face un pod zburător ce
alimentează un an Berlinul
• criza cubaneză/rachetelor – SUA instituie blocadă pentru a
împiedica vapoarele sovietice să ajungă în Cuba; momentul când se
observă că e nevoie de un dialog
• dialog prin interpuşi: războaie periferice purtate vs membrii ai
celuilalt bloc – eg: SUA vs Coreea (1950-1956), URSS şi SUA vs statele
arabe (anii ‘50)
• conflicte prin interpuşi în statele de colonizare – Africa, America
Latină etc
- din anii ’60 discută căi instituţionale de reglementare a
conflictelor
• discuţii de reducere a armamentului nuclear şi spaţial – 1963;
1967 – SALT 1, 1972 – SALT 2
conflictul foarte cald ajunge în anii ’70 foarte discursiv
eg: conflictul din Afganistan – anii ’70, în legătură cu conflictul din
Orientul Mijlociu – încercarea URSS de a rămâne în zonă
- Războiul Rece e o epocă a redescoperirii identităţii etnice,
culturale, politice, epocă a fondării statelor naţionale moderne prin
import instituţional din statele dezvoltate
- în toate regiunile – evenimente diferite
• Africa – decolonizarea, câştigarea libertăţii şi dreptul de a îşi
organiza o formă de guvernare
• Europa – emanciparea femeilor
• Orient – terorism amestecat cu elemente religioase – conflictul
israelo-palestinian
• China – metode de a controla o civilizaţie prin mijloace autoritate;
redevine cel mai populat stat
- în epoca postbelică, lumea a înregistrat probabil cel mai mare salt
de cunoaştere din istorie
• tehnică: peste 6 milioane articole ştiinţifice anual, trăiesc peste
80-90% din oamenii de ştiinţă; peste 80% din descoperirile ştiinţifice
• transferul spre social a dus la un moment dat la globalizare,
uniformizare, distrugere de identităţi
• dincolo de tehnicile de comunicare, oamenii şi-au păstrat
tradiţiile, structurile
- epoca alianţei între lumea academică – politică – economică; eg:
Internetul
(Internetul – iniţial între Stanford University şi UCLA)
- DAR progresele au fost estompate de multe ori de dramele
produse de război, drame cu atât mai apropiate cu cât mijloacele de
comunicare şi manipulare devin mai puternice – trebuie identificate
întâi obiectivele combatanţilor
- K Holsti identifică un număr de 183 războaie majore şi cauzele lor
principale
• primele 3 locuri – ……….conflicte: divergenţe legate de
componenţa guvernului, crearea statului, menţinerea integrităţii statale
• 14 războaie: modificare a teritoriului
• 12 conflicte: ocuparea de teritorii strategice
• 12 conflicte: pentru supravieţuirea regimului politic
• 10 conflicte: consolidarea naţională (reunirea unui grup etnic –
războaiele subsahariene; unitatea naţională)
• 17 conflicte: războaie ideologice sau de susţinere a unui aliat
• 7 războaie: motive religioase
• 5 războaie: interese economice şi protejarea intereselor
comerciale
- vechile cauze ale războaielor încep să dispară; eg: WW1 şi WW2 –
războaie hegemonice
- războiul vizează în general statul naţional, integritatea sa şi a
regimului său
Exemple
1. războaie de decolonizare: Olanda, Franţa, Marea Britanie
• războiul Olanda-Indonezia: 1945-1949
• războiul Franţa-Indochina: 1946-1954
• războiul GB-India: după WW2
2. conflicte de natură etnică, teritorială, religioasă
• războiul India-Pakistan: 1947-1948 – probleme religioase
• războiul Israel – lumea arabă: protecţia asupra coreligionarilor –
1947, 1948, 1956 etc, 1973
3. războaie de secesiune pe motive politice sau de consolidare
naţională
• războiul din Coreea: 1950-1955
• războiul China-Tibet: 1950-1951
• războiul Algeria-Franţa: 1954-1962
• războiul Vietnamul de sud şi cel de nord: 1958-1975
4. războaie pentru teritorii strategice
• războiul Israel, Franţa, GB – Egipt: criza Canalului Suez (1956)
• războiul GB – viitorii locuitori ai Israelului: 1946-1948
• conflictul Cehoslovacia-URSS: 1968 – sfârşit prin o intervenţie de
tip război, o invazie
• războiul Egipt-Siria-Israel: 1973
5. războaie pentru conflicte de frontieră
• războiul Uganda-Tanzania: 1978
• războiul India-Pakistan: 1965
• războiul Indonezia-Malaiezia: 1963-1966
6. războaie pentru schimbarea/supravieţuirea regimului politic
• conflictul SUA-Cuba: 1961
• războiul Vietnam-Cambodgia: 1961-1979
• războiul Libia-Ciad (+Franţa): 1978-1988
• războiul Argentina-GB: 1982 (pentru Insulele Falkland)
• războiul SUA-Liban: 1958, 1983 (SUA sprijinea Israelul pentru
păstrarea/asigurarea situaţiei)
7. războaie ideologice
• războiul SUA-Vietnamul de nord: 1964-1975
• crizele Berlinului – conflicte ce puteau duce la război
• criza rachetelor
• războiul SUA – autocraţiile din America Latină, ce tindeau spre
marxism – ingerinţă ideologică – eg: Chile (1973; vs guvernul Allende),
Honduras, Nicaragua (America Centrală în general)
- conflictele limitate în perioada postbelică, nu războaie totale
- 3 reguli
1. statul învins nu e distrus
2. revenirea la status quo se face sub protecţie internaţională – nici
un conflict nu se încheie fără o convenţie/un act internaţional
3. motivaţii diferite în raport cu perioada istorică anterioară prin
combinarea motivaţiilor – amprenta cea mai consistentă şi-o pune
războiul rece prin natura sa ideologică
- atmosfera s-a tensionat (Războiul Rece) – echilibru al terorii ce a
avut nevoie de supape în periferie; aceste războaie minore ajută la
construirea păcii
- războiul nu mai e o cauză fundamentală a scăderii demografice
(pentru că există SIDA, diferite boli, foamete etc) – uneori, războiul
duce la creşteri demografice (eg: Nigeria)
- perioada Războiul Rece a permis pe cale construcţiei, a negocierii
instaurarea unei relative stări de pace la nivel internaţional, marile
puteri nemaiangajându-se într-un conflict între ele
- 1969-1971 – s-a creat planul multipolarizării (Kissinger)

Franţa Anglia

SUA ---------------- conflict ideologic ------------------------- URSS

SUA acceptă intrarea Chinei în ONU şi reluarea relaţiilor diplomatice cu
ea; China asigură echilibrul balanţei

CHINA

- dispar jocurile de sumă zero

- prbolema gestionării stării de pace după un război
- J.M.Keynes: structura macroeconomică – intervenţia statului în
economie pentru a stabiliza inflaţia, şomajul
- mijlocul anilor ’70 – statele din lumea a 3-a intră pe piaţa
internaţională şi vor să joace un rol autonom
eg: OPEC – sindicalizează preţul petrolului; debalansează întreaga
economie mondială
- al treilea val (Alvin Toffler): dezvoltarea sectorului
terţiar/serviciilor
- industrializare etc
35. Criza Berlinului 1948.
Problema Germaniei 1945-1949: În 1945, Germania e în al doilea război
mondial. În ianuarie 1945, ruşii sunt la 70 km de Berlin, la 7 martie
1945, aliaţii străpung linia Rinului şi bombardează intens Ruhul, având
loc atacul spre centrul Reichului. În 30 aprilie 1945, Hitler se sinucide,
iar pe 8/9 mai, Germania capitulează. În 4-11 februarie are loc
Conferinţa de la Yalta, unde se are în discuţie problema administrării
Germaniei. Aceasta viza planul H. Morgenthan, ce presupunea
„postoralizarea Germaniei”, şi anume: se prevedea dezindustrializarea
şi transformarea ei într-un stat eminamente agrar, care să poată fi
controlat nu doar la nivel militar, ci mai ales la nivel economic şi de
agrare socială. Ulterior, partajarea Germaniei şi instituirea unor zone
autonome de administrare a acesteia (50 % URSS; 50% Anglia, Franţa şi
SUA). Reunite la Postdam (2 august 1945), cei ”Trei Mari”, au luat
decizia ca nici un guvern central să nu fie restaurat pentru moment în
Germania. Întrucât nu au putut cădea de acord asupra unei formule de
pace pentru o Germanie unică, în 1946 blocurile rivale începuseră să
creeze două Germanii. Astfel că, la conferințele de la Moscova și Londra
s-a constatat imposibilitatea unei înțelegeri, iar la 18 iunie 1948 cei trei
Aliați occidentali anunțau o nouă monedă germană (Deutsche Mark-
marca germană) pentru zona lor, fapt care a constituit pretextul acțiunii
sovietice de a bloca căile de acces terestru spre Berlin. Aliații vestici au
răspuns acestei acțiuni sovietice, prin creearea unui pod aerian prin
care aprovizionau Berlinul. Rezultatul acestor măsuri a fost
intensificarea divizării dintre Est și Vest, și în cele din urmă la crearea
Republicii Federale Germania (7 septembrie 1949). Răspunsul
sovieticilor a venit o lună mai târziu, când, au creat Republica
Democrată Germană (7 octombrie 1949).
36. Regulile sistemice de agregare a bipolarizării ostile în perioada
clasică a Războiului Rece.
37. Formarea blocului occidental şi funcţionarea sa în perioada clasică
a războiului rece.
Formarea blocurilor

- 1947 – lumea era divizată în două blocuri ce începeau să se

prelimineze ideologic, economic şi strategic-militar
- ideologic, divizare anunţată încă de la începutul lui 1946, prin
discursul electoral din 9 februarie 1946 al lui Stalin: există două lagăre
mondiale
• al păcii, al popoarelor iubitoare de pace
• al războiului, al imperialismului capitalist
- confirmat în martie 1946 de fostul premier al GB, W.Churchill în
discursul susţinut la Universitatea din Fulton, Missouri
- confirmat în 1947 prin formarea Cominformului – Biroul
Informativ al Partidelor Comuniste, în urma întâlnirii de lângă Varşovia
(sept 1947)
- preluarea de către SUA din raţiuni de securitate, exprimate
ideologic, a responsabilităţii din Grecia şi Turcia – doctrina Truman: SUA
asuma să acorde asistenţă economică şi protecţie strategică acelor
state în pericol de a fi agresate de URSS; discursul din februarie 1947 şi
cel din 12 martie 1947 ale lui Truman asumă în termeni contraideologici
politica externă a blocului vestic

- economic, blocurile s-au structurat până în 1949

• pe baza Planului Marshall (iunie 1947), statele vest-europene au
beneficiat începând cu 1948 de aşa-numitul European Recovery
Programme, în care până în 1951, 30 mld dolari au fost oferiţi cash şi în
materii prime/echipamente, refăcând bazele prosperităţii; Planul
Marshall alocă bani pe baza unor proiecte comune pentru refacere –
bani şi tehnologie; două idei:
- autarhia e rea, schimbul liber şi impozitele sunt motorul
economiei
- punterea în comun a resurselor pentru a fi mai bine valorificate –
de aici, renunţarea la despăgubiri în zona Germaniei; 9 mai 1950 –
Declaraţia Schumann (CECO); 1951 – Tratatul de la Roma – piaţa
europeană
• se dezvoltă structurile instituţionale europene
• se dezvoltă şi ideea constituirii Uniunii Europene
• URSS refuză Planul Marshall – 1949: CAER – Consiliul Economic de
Ajutor Reciproc; URSS îşi asumă ajutarea sateliţilor săi pentru
construirea socialismului, în schimbul ajutorului economic; ajutoare
sovietice date pentru construirea industriilor grele în statele-satelite
(industrie energetică, siderurgică, constructoare de maşini)
• din 1955, vine Hruşciov – se încearcă reformarea CAER (politici
generale din 1961): propune o diviziune generală a muncii în blocul
estic, schimb de produse pe bază de troc între membrii
- militar-strategic
• blocul V – 1947: tratatul de la Dunkerque între GB şi Franţa – cele
două state încercau să-şi dezvolte mutual securitatea naţională vs o
posibilă agresiune germană ; 1948, celor două state li se alătură şi
statele Benelux (17 martie 1948, Tratatul de la Bruxelles) – mecanism
de apărare colectivă în eventualitatea unui atac împotriva unei din ţări
• 4 aprilie 1949 – Tratatul Atlanticului de Nord – NATO; 12 membri
iniţial
- zona atlantică urma să fie guvernată nu doar de o alianţă politico-
militară, ci urma să se dezvolte şi o comunitate de securitate
- articolul 5: orice stat atacat urma să primească ajutor direct din
partea celorlalţi cosemnatari
- în 1952 se ajunge la 50 divizii
- misiune: păstrarea independenţei Europei libere de comunism
- între statele membre NATO nu erau doar state democratice din V,
ci şi Portugalia (dictatură)
- comunitate de securitate – sprijinirea unor valori comune – eg:
anticomunismul
- 1955 – inclusă RFG

Formarea blocului vestic: Blocul Occidental (Vestic), se construieşte pe

3 dimensiuni specifice, nu atât a unei alianţe politico-militare, cât a unei
comunităţi de securitate. Aşadar, blocul occidental se naşte şi
evoluează de facto în 3 dimensiuni: cea economică- reconstrucţia
postbelică şi planul Marshall contribuie la restructurarea raporturilor
economice ale Blocului V. pe aliniamentul hegemon-client, şi anume
dependeţele unor structuri regionale de structurile economice ale SUA;
Acordul de la Bretton Woods, care defineşte sistemul monetar
internaţional, este creat FMI, Banca Mondială şi Banca Internaţională
de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BRD); GATT/ Acordul General de Tarife
şi Comerţ, a fost un pilon al liberalizării economice, apare printr-un
acord încheiat la Geneva în 1947. Apoi, dimensiunea strategică- aprilie
1945, Conferinţa de la San Francisco, în care fusese creată ONU, se
adoptă Chartea „Naţiunilor Unite”, scopul fundamental fiind al
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, alături de apărarea
drepturilor omului. Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, are în
subordine FMI şi BRD. Prin tratatul de la Rio, SUA renovează doctrina
Monroe şi continentul american devine un spaţiu de securitate comun.
Cea ideologică- războiul rece a fost un conflict primordial ideologic şi
cultural, care a dus la crearea unei comunităţi ideologice anti-
comuniste. SUA îşi dezvoltă propriile instituţii culturale, la nivel
guvernamental şi non-guvernamental, instrumente utilizate pt
susţinerea conflictului de natură ideologică.
- V s-a solidificat şi prin alt tip de alianţă
• în Pacific, în 1951 – semnat Pactul de Alianţă între SUA, Australia
şi Noua Zeelandă (Anzus) – tratat politico-militar, de asistenţă mutuală
• 8 septembrie 1942 – tratatul Anzus e completat prin Tratatul
Organizaţiei Asiei de SE (Seato)
• în Orientul Mijlociu, SUA a promovat prin Pactul de la Bagdad o
politică similară de securitate regională; alături participă: Turcia, Irak,
Iran, Pakistan, SUA, GB
• 1948, America Latină – 30 martie – 2 mai 1948 – Conferinţă
Panamericană – OAS (vechea doctrină Monroe, cooperare)
38. Formarea blocului estic şi funcţionarea sa în perioada clasică a
războiului rece
• URSS – tratate mutuale de prietenie şi asistenţă cu statele-satelite
– 1947-1948, precizând ajutorul militar dat în caz de atac extern
• 1955, Tratatul de la Varşovia (14 mai 1955) – spre deosebire de
NATO, statele din bloc nu s-au pus de acord cu structura militară a
Tratatului, locul structurii de comandă etc
- nu s-a dezvoltat o comunitate estică de apărare, deşi au fost
planuri
- diferite opinii despre gradul de integrare
Evoluția blocului estic.
 - după 5 martie 1953 – inițiativa Moscovei pt apropierea de
Iugoslavia; Noul Curs economic; în URSS – Hrușciov prim-secretar,
Malenkov premier (debarcat în 1955);
- în 1953, izbucniseră revolte sociale în Bulgaria, Cehoslovacia,
RDG = cauze – condițiile de viață și de muncă precare;
- februarie 1956 – Congresul XX al PCUS
Polonia: 1956 moare Boleslav Beirut, urmat de Edward Ochab; - 28-29
iunie revolta muncitorilor din Poznan; (destinderea); cauze: lipsa
bunurilor de consum, condițiile proaste de locuit, salariile mici; armata
a fost mobilizată – victime (min Apărării era gen.sovietic Konstantin
Rokossovsky); oficialitățile au început să recunoască existența
problemelor;
- muncitorii au început să organizeze consilii muncitorești,
independente de partid; - se propunea și reevaluarea relațiilor
polono=sovietice;
- Ochab propune să-i acorde lui Gomulka postul de prim secretar
al PCP, ca o măsură de liniștii masele și de a salva PC; Gomulka îi va
îndepărta pe sovietici din BP al PCP, dar promitea Moscovei ca va păstra
regimul comunist și alianțele cu URSS intacte.
Ungaria: lider Matyas Rakosi; după 1953, un simulacru de conducere
colectivă; Rakosi a păstrat funcția din partid, renunțând la cea de
premier;
- 4 iulie 1953, Imre Nagy – „moscovit” (fost agent KGB), devine
premier, la recomandarea sovieticilor; la sf. anilor 40 fusese în opoziție
cu Rakosi, dar a scapat de proces; divergențe între Rakosi și
Nagy=divergențe între partid și stat; 1955- debarcarea lui
Malenkov=debarcarea lui Nagy;
- opinia publică îl susținea pe Nagy; Noul curs economic și
transformările politice au deșteptat și intelectualitatea „progresistă”,
care nu mai accepta supunerea oarbă față de partid;
- presiunile sociale obligă centru să omagieze, în feb. 1956,
persoana lui Rajk; + amnistiere;
 - iulie 1956, Rakosi refuza să demisioneze, propunând arestarea
lui Nagy și a intelectualilor recalcitranți;
- context – revolta din Polonia.
- iulie 1956, Mikoian ajunge la Budapesta și îi cere lui rakosi să
demisioneze; sovieticii au ales drept succesor pe Erno Gero = opinia
publică nemulțumită;
- preluarea puterii de către Gomulka în Polonia, a încurajat
populația maghiară; 23 oct. Manifestațiile studenților la Budapesta; au
cerut solidaritate cu Polonia și revenirea lui Nagy, pedepsirea
staliniștilor, evacuarea trupelor sovietice, liberalizarea regimului,
reforme economice, alegeri libere și pluri-partidism; = muncitorii și
restul populației s-a solidarizat cu studenții; conflicte deschise între
protestatari și securitate; Nagy este numit prim-ministru; Armata
sovietică inițial a intervenit, însă imediat s-a retras;
- 25 oct. Gero este înlocuit de sovietici cu Janos Kadar, „ilegalist”;
Nagy susținea înlăturarea statutului de satelit al Ungariei = milita pt
independența totală a Ungariei, condiție pt a construi socialismul
autentic;
- protestatarii maghiari au cerut dizolvarea PCU, organizarea de
alegeri libere, pluripartite; formele de acțiune a protestatarilor erau
consiliile muncitorești;
- Nagy și Kadar erau prinși între pretențiile populației și
necesitatea menajării sovieticilor;
- Nagy a aprobat cererea de desființare a PC, a fost eliberat
cardinalul Mindszety; va retrage Ungaria din OTV și va proclama
neutralitatea, solicitând protecția ONU;
= 4 noiembrie URSS intervine militar pt înăbușirea revoltei;
. Formarea blocului estic: În formarea blocului estic, aceleaşi 3
dimensiuni. Confruntate cu o lipsă de capitaluri insuficiente care să le
permită refacerea, se va ajunge la denunţarea planului Marshall- la
ordinele URSS, ceea ce arată o dependenţă a statelor din E Europei în
raport cu URSS. În lipsa capitalului, se va ajunge la un proces de
integrare economică a statelor din E: 1.pe calea armistiţiilor, a
tratatelor bilaterale cu URSS, şi anume sovieticii acceptă să exploateze
în comun anumite resurse economice, pe care le prelucrează în
termenii reparaţiilor/daunelor de război. 2.transferul de tehnologii şi
utilaje aflate în surplus în raport cu planificarea internă sovietică spre
aceste state, ceea ce reprezintă bazele declanşării procesului de
industrializare 3.sovietii aprovizionează pe cale ideologică proiectele de
ajutorare şi stabilizare economică din regiune, pe baza transferului de
modele prin 2 procese: industrializare şi colectivizare. Se înfiinţează
CAER, la 1 ianuarie 1949 ca replică la planul Marshall. În 1959, e
adoptată la Praga o nouă cartă a CAER, prin care obiectivul într-
ajutorării era înlocuit cu cel al integrării specializate a economiei din
regiune. Strategică: Între decembrie 1943-februarie 1948, toate statele
din E încheie tratate bilaterale cu URSS, prin care asumă ca în cazul unui
conflict/al atacării uneia dintre ele să se considere solidare. La 14 mai
1955, în condiţiile semnării tratatului cu Austria, statele din E semnează
pactul de la Varşovia- organizaţie politico-militară având ca obiectiv
protejarea arealului C-E european, urmând să se integreze prin instituţii
politice şi militare. Ideologică: blocul E se structurează primordial
ideologic, prin 3 mecanisme: 1. În sept 1947, constituirea blocului estic
dpdvr ideologic- crearea la Varşovia a Kominformului- singura instituţie
funcţională din blocul E; principii de funcţionare a acestuia: a.unificarea
şi coordonarea politicilor ideologice; b.transferarea politicilor de
epurare şi de instituţionalizare a partidelor comuniste după modelul
stalinismului târziu; c.organul de presă unic- „Pentru pace trainică,
pentru democraţie populară”- menit să împărtăşească experienţele
ideologice ale partidelor comuniste şi alternativă de propagandă spre
Occident. 2. Campaniile pentru pace- congrese organizate de sovietici în
care se denunţa carcaterul agresiv al blocului occidental- congrese la
Praga şi Paris (1949), Stokholm 1950. După 1950 nu mai sunt
organizate, pt că URSS devine putere nucleară. 3. Tranformarea
armatelor din blocul estic în structuri represiv-politice respectiv
instrumente de propagandă politică.
39. Satelizarea Europei Centrale şi de Est: Pe fondul evenimentelor din
1948 din Cehoslovacia (expulzări ale etnicilor germani, alegeri,
reconstrucție economică) apare infiltrarea agenților serviciilor speciale
ale S.U.A. și Marii Britanii cu rol de "agitatori". Existând cauza, trupele
sovietice nu părăsesc Europa Centrală și de Est cucerită-eliberată,
staționând pe teritoriul mai multor state. Aflate pe linia de demarcație
dintre cele două blocuri foste aliate, armata sovietică nu a plecat din
Ungaria decât după dizolvarea Tratatului de la Varșovia. De altfel,
crearea CAER-ului, la 1 ianuarie 1949 ca replică la planul Marshall şi la
situaţia din Germania, dar şi ca mecanism de într-ajutorare între statele
comuniste. Prin CAER, sovieticii urmau să finanţeze şi coordoneze
politicile de transformare economică, iar singurele sale reuşite au fost
începutul procesului de colectivizare şi introducerea trocului. A fost o
organizaţie internaţională de colaborare economică între statele
socialiste, coordonată de URSS şi care a avut drept scop, satelizarea faţă
de Moscova a ţărilor membre pe plan economic şi politic. Satelizarea s-
a produs prin mai multe etape: a) semnarea convenţiilor de armistiţiu:
Armistiţiu cu Italia, septembrie 1943 Armistiţiu cu România, 12
septembrie 1944 Armistiţiu cu Bulgaria, 28 octombrie 1944; b)
Conferinţa de pace de la Paris (1946-1947), s-a deschis la 26 iulie 1946,
în Palatul Luxemburg au participat reprezentanţii celor cinci mari puteri,
16 state care îşi trimiseră trupe în Europa, precum Cehoslovacia, şi un
număr de state invitate; au participat şi delegaţii ale Italiei, Finlandei,
Bulgariei, României şi Ungariei. Au fost semnate tratatele de pace pe
baza proiectelor întocmite de Consiliul Miniştrilor de Externe. Structura
tratatelor: clauze politice: vizau excluderea organizaţiilor fasciste şi
crearea unui cadrul democratic; clauze economice: se referă la reparaţii
şi restituiri; clauze militare cu privire la prizonieri, dezarmare, reducerea
armatei, aviaţiei etc.; URSS îşi rezerva dreptul de a-şi menţine forţele
militare în vederea asigurării liniilor de comunicaţii cu zonele sovietice
de ocupaţie din Austria; clauze teritoriale.(nu s-a semnat un tratat de
pace cu Germania). Japonia: 1951, Statele Unite ale Americii a organizat
o Conferinţă de pace, la care nu au participat Uniuniea Sovietică şi
statele satelit; SUA şi Marea Britanie au semnat un tratat, Japoniei
fiindu-i recunoscută independenţă şi suveranitatea; Statele Unite aveau
dreptul de a păstra armata în Okinawa, iar Japonia îşi lua obligaţia de a
renunţa la forţă şi la ameninţarea cu forţa. 14 mai 1955, la Viena s-a
semnat tratatul de pace cu Austria; c) tratatele bilaterale între URSS şi
sateliţi, semnate între URSS cu Cehoslovacia (12 decembrie 1943), cu
Iugoslavia (12 aprilie 1945), cu Polonia (21 aprilie 1945), România (4
februarie 1948), cu Ungaria (18 februarie 1948), cu Bulgaria (18 martie
1948). Aceste tratate prevedeau organizarea unei apărări comune
împotriva Germaniei, erau orientate împotriva puterilor occidentale şi
urmăreau întărirea militară şi diplomaticăa blocului sovietic european.
40. Sovietizarea Estului Europei: Sovietizarea Estului Europei:
Sovietizarea estului Europei a fost un răspuns la Planul Marshall, care a
venit abia în septembrie. Conducerile partidelor comuniste iugoslav,
bulgar, român, ungar, ceh, francez şi italian au fost invitate pentru 22
septembrie la Szlarska Preba, aflat acum în Silezia poloneză, şi au aflat
de la conducătorul delegaţiei sovietice, Jdanov, verdictele date situaţiei
de către conducerea sovietică. De altfel, strategia pe care trebuia s-o
dezvolte lagărul antiimperialist şi democratic sub conducerea URSS:
partidele comuniste trebuie să se pună în fruntea mişcării de rezistenţă
împotriva planurilor de agresiune imperialistă (aici se referă la
imperialismul american) şi expansiune asupra altor teritorii. Totodată,
are loc crearea Cominformului, Birou de informare comunist, la care să
participe toate partidele prezente, având ca scop consolidarea forţelor
din propriul lagăr, realizarea unui program de acţiune comun şi
îndreptarea tacticii sale împotriva forţelor centrale ale lagărului
imperialist, împotriva imperialismului american, împotriva socialiştilor
de dreapta, în special din Marea Britanie şi Franţa. Datorită reacţiilor
neaşteptat de pozitive ale guvernelor din ţările est-europene la
chemarea europenilor occidentali, le-au dovedit cât de fragilă era încă
pretenţia lor de a controla Europa de est, astfel că au ajuns să
interpreteze Panul Marshall ca pe un atac american conştient asupra
sistemului de securitate din Europa de E, interpretare lansată de
conducerea sovietică. De acum, modelul societăţii sovietice şi
interpretarea lui de către Stalin a devenit singura linie directoare
posibilă pentru democraţiile populare. Grupele de opoziţie au fost
eliminate cu totul, partidele social-democrate au fuzionat cu comuniştii,
toate organizaţiile muncitoreşti au fost subordonate controlului
comunist, iar industria grea a devenit prioritară peste tot, colectivizarea
forţată a agriculturii, modelul urbanizării comuniste: construirea de
oraşe în jurul marilor centre industriale, cu un aspect arhitectural
specific generat de nevoia stringentă de locuinţe, crearea unor
organizaţii de masă specializate pentru fiecare categorie socială în parte
(femei, copii, tinere etc.) şi eforturi pentru crearea unui tip de om nou,
socialist.
39. Crizele anului 1956 şi impactul lor asupra blocului comunist.

POLONIA:
În 12 martie 1956, Boleslav Bierut moare şi e înlocuit de Edward
Ochab, iar în 28-29 iunie are loc revolta muncitorilor de la Poznan,
cauzele revoltei fiind lipsa de alimentare şi bunuri de consum, condiţii
insalubre de locuit, reducerea salariului real şi practicile birocratice.
Astfel că armata poloneză condusă de Konstantin Rokossovsky intervine
în forţă, soldându-se cu morţi şi răniţi. Wladyslav Gomulka este propus
pt cooptarea lui în Biroul Politic, acesta refuză, însă odată cu vizita lui
Hruşciov, Gomulka va fi readus la putere, oprind colectivizarea. În
privinţa crizei, aceasta ilustrează capacitatea sovieticilor de a se
acomoda în interiorul blocului cu politicile naţionale,
„internaţionalismul proletar” nemaifiind o soluţie. De altfel, criza
poloneză marchează capacitatea sovieticilor de a structura propriile
reguli de acomodare: suveranitatea limitată de controlul ideologic şi
acceptarea politicii de reformă în sentimentul celor revoluţionare.
Ungaria: În 23-31 octombrie are loc prima fază a revoluţiei maghiare,
iar 24 oct trupele sovietice deschid focul asupra demostranţilor. Tot
acum este numit Imre Nagy ca premier şi se solidarizează cu
manifestanţii. Erno Gero va fi înlocuit cu Janos Kadar, în 30 oct sovieticii
se retrag din Budapesta, iar la 2 nov., Nagy anunţă proclamarea
neutralităţii ţării, retragerea Ungariei din Tratatul de la Varşovia. Dar la
4 nov., sovieticii declanşează intervenţia militară. Despre această criză,
putem spune că sovieticii aplică pt întâia dată politica de reconciliere
ideologică în controlul depăşirii „agendei reformiste” şi neintervenţia în
sfera de influenţă exclusivă a celuilalt

40. Destinderea. Definiţii şi Caracteristici ale anilor 60-70

Destinderea si caracteristicile sale: criza rachetelor din Cuba va duce la
detensionarea relaţiilor sovieto-americane şi la reluarea negocierilor
privind semnarea unuiatare tratat.La 10 iunie 1963 în discursul său
rostit la American University, Kennedyabandona pentru prima dată
retorica specifică Războiului Rece, subliniind în schimb punctele
comune ale viziunii sovietice şi americane, respectiv evitareacu orice
preţ a unui război nuclear.Discuţiile dintre cele două părţi au debutat la
Moscova soldându-se cu semnarea, la 5 august 1963 , de către SUA,
Marea Britanie şi URSS a Tratatului de Interzicere a Experienţelor
Nucleare. Potrivit prevederilor acestui tratat cele trei părţi semnatare
se angajau să renunţe la experimentarea armelor nucleare în
atmosferă, în cosmos şi sub apă. Tratatul de Interzicere a
Experimentelor Atomice va fi completat la 1 iulie 1968 cu Tratatul de
Neproliferare Nucleară, potrivit căruia aceste trei părţi semnatare se
angajau să nu faciliteze dobândirea arsenalului nuclear de către state.
În discursul său inaugural, Richard Nixon aducea în discuţie aşa –numita
structură a păcii fundamentată pe trei culoare distincte de acţiuni:
Instaurarea unei perioade de destindere; O diplomaţie triunghiulară;
Finalizarea Războiului din Vietnam. Unul dintre conceptele
fundamentale enunţate de către Nixon la 26 iunie 1969 a fost aşa-
numita Doctrină Nixon, în virtutea căreia SUA îşi vor îndeplini obligaţiile
asumate faţă de statele asiatice, urmând a furniza acestor state
ajutor economic şi militar , precum şi protecţie în cazul unui război
nuclear. În viziunea sa , optica adoptată de Nixon nu diferea
fundamental de cele anterioare, politica externă americană păstrând
acelaşi obiectiv, respectiv îndiguirea influenţei sovietice. Mai mult
decât atât, nici manevrele utilizate pentru atingerea unei atare
strategii nu erau nule. Astfel, atât o politică de deschidere spre
China cât şi instituirea unei perioade de destindere fuseseră urmărite
la sfârşitul anilor 60 de administraţia Johnson, succesele obţinute de
către Nixon şi Kissinger datorându-se circumstanţelor internaţionale
ale anului 1969. La mai puţin de o lună de la instalarea administraţiei
Nixon, Henry Kissinger devenea elementul cheie al politicii externe
americane. Pe parcursul campaniei electorale , Nixon propusese „o
pace cu onoare” cu privire la conflictul din Vietnam, fără a furniza însă
şi alte detalii.
41. Triangulaţii în perioada destinderii.
Modele de triangulaţie în perioada destinderii: SUA-URSS-China: China,
ducea un conflict ideologic deopotrivă cu SUA şi URSS; Triangulare
favorabilă sistemului din perspectiva MAT (distrugerea mutual
asigurată), ceea ce ducea la stabilirea sistemului. SUA-URSS-Franţa(sub
Charles de Gaulle), aici Franţa se află în conflict cu SUA pe fundamente
identitare. SUA-URSS-Germania: după dominaţia UCD şi a lui Adenauer,
venirea lui Egon Bah şi a lui Willy Brandt; inaugurată Ostpolitik. SUA-
URSS-Orientul Mijlociu: Orientul Mijlociu este teritoriu de război, SUA şi
URSS fiind mediatorii. Triangulare: multiplicarea agendelor, ce
presupune o comunicare eficientă (a agendei comune şi agendei
divergente).
42. Franţa şi Germania federală în perioada destinderii
43. Crizele energetice din anii 70 şi conflictul din Orientul Mijlociu
44. Actul Final al Conferintei CSCE de la Helsinki.
45. Sfârşitul destinderii. Crizele din Iran și Afganistan
Originile noului razboi rece – crizele din Iran si Afganistan 1979
In cadrul summit-ului de la Viena din 15-18 iunie 1979, avea sa fie
semnat tratatul SALT II, pervazand masuri ce asigurau paritatea
nucleara intre cele doua state. Sovieticii au ratificat tratatul in cauza la
foarte scurt timp, insa in Senatul american acesta a starnit vi dezbateri,
sugerandu-se ideea ca SALT II nu limita in fapt puterea militara
sovietica. Debutul invaziei sovietice in Afganistan avea sa determine
neratificarea SALT II de catre Senatul american. In a II a
jumatate a mandatului sau, Jimmy Carter avea sa se confrunte cu doua
evenimente neprevazute: revolutia islamica din Iran si interventia
sovietica in Afganistan, ce a semnificat sfarsitul destinderii si inceputul
noului Razboi Rece. REVOLUTIA ISLAMICA
DIN IRAN Dupa al II lea Razboi
Mondial Iranul era terenul emergentei unui puternic nationalism,
reprezentat de doua partide rivale care se constituiau intr-un potential
pericol la adresa suprematiei sah-ului ce impartasea o viziune pro-
occidentala. Astfel, partidul Thul era unul pro-comunist, subordonat
sovieticilor, iar partidul Frontului National impartasea o viziune
nationalist-democratica, fiind lipsit de orice influenta straina. Ultimul
partid avea sa domine viata politica din Iran, liderul sau Mohamed
Mossadegh devenind premier in anul 1951. Una din primele sale masuri
a fost reprezentata de nationalizarea Anglo-Iranian Oil Company; ca
raspuns, Marea Britanie (MB) a impus un embargo asupra petrolului
iranian. In conditiile in care MB reprezenta principalul beneficiar al
petrolului iranian, o atare masura a slabit considerabil economia
iraniana. Drept urmare, Mossadegh i-a solicitat sah-ului iranian
Muhamad Reza Pahlavi, acordarea de puteri exceptionale inclusiv
controlul asupra armatei. Sah-ul a refuzat, declansandu-se astfel o criza
interna. Constient de popularitatea sa, Mossadegh a demisionat in
1952, o atare actiune determinand proteste masive in strada,
solicitandu-se astfel reinstalarea sa in functie. In atare conditii, sah-ul il
va numi din nou in functia de prim-ministru, Mosadegh recurgand la
adoptarea unor masuri menite a-i consolida puterea in interior
(reforma agrara). Vestul a interpretat masurile ca fiind de factura
socialista, temandu-se de o potentiala extindere a influentei sovietice in
zona. Drept urmare, CIA a lansat o actiunesub acoperire ce implica
proteste de strada si propaganda cu scopul discreditarii lui Mossadegh.
In 1953, sahul iranian incerca sa-l demita
din nou din functie, insa Mossadegh a refuzat. Ca urmare, sahul a
parasit tara, in majoritatea centrelor urbane din Iran organizandu-se
manifestatii ce solicitau inlaturarea lui Mossadegh. In august 1953,
armata iraniana ocupa Teheranul, arestandu-l pe Mossadegh.
Unii au considerat revolutia
islamica din Iran din februarie 1979, ca si criza ostaticilor din noiembrie
1979, drept un rezultat al actiunilor secrete din anul 1953. Alti analisti
insa, au considerat eforturile americane din Iran ca fiind o actiune justa,
menita a preintampina o influenta sovietica in zona. Un fapt insa este
cert: ca urmare a evenimentelor din 1953, sahul a devenit un aliat de
incredere al SUA in Orientul Mijlociu, preintampinand extinderea
influentei sovietice la sud de Caucaz. In acelasi timp insa, prin
adoptarea unei politici pro-occidentale, sahul iraian si-a alienat
majoritatea nationalistilor iranieni; in plus, la inceputul anilor 70, in
ciuda uriaselor rezerve de hidrocarburi ale tarii, majoritatea iranienilor
erau saraci, rata somajului fiind foarte ridicata.
La momentul anului 1963,
principalul lider al miscarii antimonarhice din Iran era Ayatallah-ul
Khomeini, un cleric musulman fundamentalist. Reactia sahului in fata
acestei miscari a vizat arestari si interogatoriibrutale, defasurate prin
intermediul politiei secret. In 1963, Khomeini se retrage in Irak,
autoritatile iraniene reprimand protestele, actiuni soldate cu mii de
morti. Insa din Irak si ulterior din Franta, Khomeini va lansa constante
apeluri de revolte. In octombrie 1978, ca urmare a instituirii legii
martiale cu o luna in urma, se declanseaza o greva generala. Data fiind
presiunea interna dar si externa, sahul grav bolnav paraseste Iranul in
ianuarie 1979. In atare conditii uterea a fost preluata de catre
fundamentalistii islamici condusi de Khomeini. La 4 noiembrie 1979,
studentii iranieini au patruns in ambasada SUA de la Teheran, luand
ostateci 70 de americani. Criza ostatecilor americani s-a prelungit pe
parcursul a 14 luni, reactia SUA constand in instituirea unor sanctiuni
economice precum si organizarea unei misiuni militare de salvare.
Ambele masuri vor esua,dar, intr-un final, la 21 ianuarie 1981 otatecii
americani vor fi eliberati.
RAZBOIUL DIN AFGANISTAN
In 1978, comunistii afgani sprijiniti de liderii militari cu
viziuni de stanga inlatura regimul lui Mohamed Daoud, proclamand
Republica Populara Democrata Afganistan. Desi implicarea sovietica in
lovitura de stat nu e pe deplin lamurita, cert este faptul ca Kremlinul a
salutat accederea la putere a liderului comunist afgan Nur Muhamad
Taraki. Noul guvern afgan isi va aliena majoritatea populatiei afgane
datorita brutalitatilor comise precum si prin reformele economice si
sociale ce nu tineau cont de specificul cultural afgan. Drept urmare,
Afganistanul a devenit terenul de desfasurare a unui razboi civil. In
atare conditii, guvernul sovietic a trimis in Afganistan , in ultimele luni
ale anului 1979, 4 500 de consilieri militari sovietici, permitand aviatiei
sovietice sa bombadeze pozitiile rebelilor afgani.
In septembrie 1979, ca urmare a uciderii de catre
Hafizullah Amin a lui Nur M. Taraki si preluarea de catre Amin a
puterii, , Brejnev opteaza in favoarea implicarii militare sovietice in
Afganistan. La sfarsitul lunii decembrie 1979, primele trupe sovietice
trec granita in Afganistan, si intr-un timp foarte scurt ocupa Kabulul.
Trupele sovietice asediaza palatul prezidential, Amin fiind ucis. In locul
lui a fost adus Babrak Kermal care va incerca fara succes sa se
portretizeze pe sine drept un musulman devotat. Muhajedinii vor
recurge la un razboi de guerila, fapt ce va ingreuna ocupatia sovietica.
Totodata, muhajedinii vor beneficia de ajutoare externe (americane):
alimente, vehicole de transport dar si echipament militar. Incepand cu
anul 1986, Mihail Gorbaciov va incerca sa gaseasca o solutie privind
dezangajarea militara din Afganistan. In aprilie 1988, prin intermediul
acordurilor de la Geneva, sovieticii acceptau o retragere treptata din
Afganistan, pe parcursul a 10 luni. Procesul in cauza se va finaliza in
februarie 1989, data la care peste 115 000 de soldati sovietici fusesera
retrasi din Afganistan.
46. Noul război rece. Concept si derulare
47. Destructurarea URSS
Perioada Brejnev (octombrie 1964 – noiembrie 1982) avea să fie,
dimpotrivă, caracterizată prin imobilism, prin teama de a iniţia orice
reformă structurală care ar fi pus în pericol interesele birocraţiei. În
interiorul acestui sistem paralizat şi aflat în declin se dezvolta însă o
societate din ce în ce mai activă, mai educată, mai străină de obiectivele
regimului politic care nu evoluaseră din anii ’30. Perioada Brejnev a
însemnat punerea în aplicare a principiului oligarhic al „conducerii
colective”. Deşi Leonid Brejnev era fără nici o îndoială personajul cel
mai puternic (mai ales după 1966, alături de el stau Suslov, Podgornâi şi
Kosâghin. Puterea sa nu este absolută, de tip stalinist. Puterea i-a fost
conferită de egalii săi şi în consecinţă ascensiunea sa coincis cu o
remarcabilă stabilitate a elitelor. Tentativele de reformă nu au lipsit,
dar orice încercare de eficientizare a economiei care presupunea un
grad oarecare de descentralizare se lovea de conservatorismul politic
dominant. Brejnev era foarte sensibil la influenţa oficialilor din partid şi
a complexului militaro-industrial şi soluţia este găsită în altă parte: criza
economic avea să fie rezolvată nu prin reforme care să pună în discuţie
principiile economiei staliniste, ci prin inovaţie ştiinţifică şi eventual prin
importul de tehnologie occidentală care să redea vigoarea economiei.
În această perioadă de indecizie care înclină spre conservatorism pe
toate planurile, societatea scapă tot mai mult de sub controlul
regimului. De la sfârşitul anilor ’50
apar primele samizdat-uri, iar în decembrie 1965 are loc la Moscova
după mai bine de patruzeci de ani prima demonstraţie neautorizată.
Regimul combate însă ameninţările la adresa sa cu un minimum de
violenţă şi adeseori cu concesii. Şi dacă disidenţa nu reprezintă decât un
procent infim din ansamblul populaţiei, mult mai dificil pentru regim a
fost să combată starea de pessimism generalizat care pune stăpânire pe
societate începând cu sfârşitul anilor ’60. Acest pesimism alimentează
disidenţa care în această perioadă devine tot mai diversă: de la neo-
stalinişti care critic relaxarea regimului, la liberali sau stângişti
dezamăgiţi de abandonarea principiilor leniniste şi naţionalişti ruşi.
Imobilismul a avut drept consecinţă îmbătrânirea accelerată a elitei
politice şi economice (nomenclatura). În 1976 vârsta medie a
membrilor Comitetului Central era de şaizeci de ani.
Majoritatea principalelor figuri ale partidului şi statului depăşiseră
şaptezeci de ani în 1980. Brejnev le garantează statutul şi de fapt
aceasta este şi cheia propriei longevităţi politice. Criza economică a
fost, însă, mascată de avantajele pe care Uniunea Sovietică le-a avut de
pe urma crizei energetice mondiale.
Mare exportatoare de petrol şi aur, URSS a câştigat enorm de pe urma
acestora. Reforma apărea astfel inutilă, iar industria uşoară era din nou
neglijată întrucât bunuri de consum puteau fi importate foarte facil din
exterior. Agricultura a continuat să fie partea cea mai fragilă a
economiei după cum o dovedesc şi cele cincisprezece milioane de
persoane care părăsesc în anii ’70 zonele rurale în căutarea unor
oportunităţi mai bune. În ciuda investiţiilor substanţiale, producţia se
încăpăţânează să stagneze. În 1980 producţia reală se afla atât de mult
în urma cifrelor oficiale, încât autorităţile au încetat timp de şase ani să
publice statistici. Importurile au crescut dramatic după 1972, furnizorul
principal fiind inamicul numărul unu din războiul rece, Statele Unite.
Marcată de profunde crize structurale, economia sovietică era
împovărată şi de imensele cheltuieli militare devenite o necessitate
politică din cauza influenţei complexului militaro-industrial. Obiectivul
era paritatea cu Statele Unite şi la prima vedere nu era o decizie lipsită
de sens întrucât reprezenta singura modalitate de a menţine statutul de
superputere al Uniunii Sovietice, altfel un stat subdezvoltat din mai
multe puncte de vedere. Povara reprezentată de aceste „investiţii” a
fost insuportabilă pe termen mediu pentru o economie care, spre
deosebire de cele occidentale, nu profita aproape deloc de pe urma
cercetării militare.
Anii ’70 au reprezentat eşecul trecerii la o fază de creştere intensivă,
eşecul cointeresării societăţii în succesul proiectului comunist. Partidul
a fost incapabil să umanizeze sistemul, să-i
responsabilizeze pe muncitori şi să-i stimuleze prin orientarea
producţiei spre produsele de consum. Deşi a crescut substanţial ca
număr de membri (de la puţin peste unsprezece milioane la
optsprezece între 1964 şi 1983), partidul, după cum spunea istoricul
Jean-Francois Soulet seamănă „cu o sectă muribundă. În ciuda
transformărilor societale, partidul păstrează aceleaşi teme
propagandistice şi concepte contemporane lui Lenin sau Stalin. Deşi
şiau pierdut de mult substanţa şi criticile la adresa lor erau cunoscute
de ansamblul societăţii, ele nu au fost luate niciodată în discuţie.
Şansele unui dialog între societate şi nomenclatură sunt micşorate şi
mai mult de privilegiile cu care această categorie s-a înconjurat în
special în perioada Brejnev, dar şi de extraordinara dezvoltare, în faza
terminală a regimului sovietic, a unui aparat birocratic rigid, greoi şi a
cărei existenţă ar fi fost pusă sub semnul îndoielii de orice reformă.
Prins între incapacitatea de a răspunde nevoilor societăţii şi
imposibilitatea de a utiliza masiv mijloacele represive şi în ciuda
menţinerii aparente a dogmatismului, regimul e nevoit să facă concesii,
să tolereze diverse forme de manifestare autonomă a societăţii: de la
explozia pieţei negre a bunurilor de consum, corupţie la autonomizarea
diverselor manifestări culturale, în special ale tinerilor. Moartea lui
Brejnev în 1982 a survenit după câţiva ani în care în pofida cultului
personalităţii ce îl avea ca obiect, deciziile erau luate tot mai mult de un
cerc de apropiaţi, în special după atacul cerebral pe care secretarul
general îl suferă în 1975. Succesorul său imediat a fost Iuri Andropov.
Andropov a condamnat public corupţia oficialilor de partid şi de stat, a
adus la Moscova echipe de tehnocraţi, a înlăturat pe unii din membrii
vechii gărzi şi a încercat să revigoreze economia printr-un sistem de
recompense acordate muncitorilor şi fermierilor. Continuarea măsurilor
de acest tip ar fi putut schimba ceva, dar într-o bună parte a celor
cincisprezece luni pe care le-a petrecut în fruntea Uniunii Sovietice
starea sa de sănătate şi-a spus cuvântul şi a murit în funcţie. Alegerea
lui Mihail Gorbaciov ca secretar general în aprilie 1985 părea să
demonstreze că Biroul Politic ajunsese la concluzia că venise momentul
pentru o schimbare. În vârstă de 54 de ani, cu studii superioare şi fost
protejat al lui Andopov, Gorbaciov a demonstrat de la bun început un
dinamism care lipsea de mult timp conducerii sovietice.
Dincolo de măsurile concrete, primul lucru pe care trebuia să-l facă era
să convingă partidul şi societatea de necesitatea unei schimbări
fundamentale. Prioritatea sa era perestroika – reforma economică: o
transformare radicală a economiei centralizate de sorginte stalinistă
prin descentralizare, autogestiune, eliberarea de rigidităţile impuse de
aparatul birocratic şi oferirea de stimuli pentru creşterea productivităţii.
Spera astfel să elibereze energiile creatoare, să reorienteze economia
spre bunurile de consum, dar reformele sale iniţial foarte moderate s-
au lovit de rezistenţa birocraţiei şi dezastrul de la Cernobîl a oferit, în
mod tragic, măsura incapacităţii guvernului de a gestiona economia
sovietică şi grava criză în care se afla acesta. Pentru ca această reformă
economică să aibă succes, Gorbaciov avea nevoie de sprijinul societăţii.
Tolerarea regimului de către societate nu mai era suficientă şi spera să
câştige cooperarea acesteia prin reforme politice. Glasnost – sau
„deschidere” – nu era menită să
pună în discuţie regimul însuşi, dar permitea criticarea greşelilor
regimului, afirma nevoia de schimbare şi oferea o mai mare libertate de
expresie. Însă odată declarată disponibilitatea de a critica greşelile
trecutului, întregul proces de deschidere politică a scăpat rapid de sub
controlul liderului sovietic şi a dobândit o dinamică proprie. În 1987, la
aniversarea revoluţiei bolşevice, Gorbaciov denunţă „enormele crime
de neuitat ale lui Stalin”. În anul următor este iniţiată o
reformă constituţională ce crea un nou legislativ în care alegerile erau
organizate pe baza unor candidaturi multiple şi nu folosind sistemul
candidatului unic desemnat de partid. Totul se petrece în paralel cu o
masivă reîntinerire a cadrelor. În încercarea de a menţine echilibrul
între reformatori şi conservatori, reformele lui Gorbaciov nu au mers
niciodată suficient de
departe, ambele tabere fiind astfel nemulţumite.
Vechiul sistem economic a rămas în mare parte neschimbat.
Autonomizarea de jure a multor întreprinderi nu a adus mari avantaje
întrucât ele erau deja autonome de facto din perioada Brejnev din
cauza inamovibilităţii birocraţilor. Pe de altă parte, privatizările au fost
nesemnificative. Într-o situaţie similară se găsea şi agricultura unde
sistemul stalinist al
colhozurilor a rămas practic neschimbat în condiţiile în care mai puţin
de 2% din suprafaţa totală a acestora a trecut în proprietate privată. În
plan extern, deşi a reuşit o spectaculoasă apropiere de statele
occidentale Gorbaciov a rezolvat la fel de ezitant problema retragerii
trupelor sovietice din Afganistan iar conflictul din Asia Centrală a oferit
prilejul unora dintre primele manifestări ale societăţii civile în Uniunea
Sovietică. Pierderile umane masive - între 15.000 (cifrele oficiale
sovietice) şi 50.000 - au creat încă o sursă de tensiune între regim şi
societate iar mobilizarea forţată a naţionalităţilor a produs noi linii de
fractură în interiorul sistemului. Dacă reforma economică nu
înregistrează succese notabile, reforma politică a căpătat amploare în
perioada 1988-1989.
În martie 1989 au fost organizate primele alegeri în care mai mulţi
candidaţi concurează pentru un loc. Chiar dacă instituţiile erau gândite
pentru a prezerva rolul conducător al PCUS, noile organisme legislative
erau înzestrate cu o autoritate reală şi puteau dezbate liber diferitele
probleme. Reformele constituţionale au fost continuate în martie 1990
cu scopul de a crea un regim prezidenţial. A fost creată funcţia de
preşedinte al Uniunii Sovietice, funcţie care dobândea o autoritate
cvasinelimitată printr-o lege specială din aprilie acelaşi an.
Relaxarea sistemelor de control specifice unui regim totalitar nu a
permis numai criticarea într-un grad fără precedent a regimului, ci şi
manifestarea naţionalismelor suprimate atât de mult timp. Concesiile
făcute diferitelor republici au fost şi în acest caz tardive şi s-au limitat
de
cele mai multe ori la domeniul economic. Până în august 1990 din cele
cincisprezece republici ale Uniunii, cinci îşi proclamaseră deja
independenţa, iar alte opt suveranitatea. Iniţiate ca tentative de
eficientizare şi relegitimare a sistemului sovietic, perestroika şi glasnost-
ul au scăpat rapid de sub control, dovedind incapacitatea unui sistem
totalitar de a se reforma. După cum
afirma şi istoricul Martin Malja, prăbuşirea unui sistem total nu poate fi
decât totală. Adam Michnik o spunea la fel de sugestiv „NU există
comunism aflat la conducere care să nu fie şi totalitar. Fie devine
totalitar, fie încetează să mai fie comunism”. Odată repusă în discuţie
relaţia dintre regim şi societate, nu a mai existat cale de întoarcere şi
încercările conservatorilor de a stopa schimbările, încercări ce au
culminat cu tentativa de puci din august 1991, au eşuat şi nu au făcut
decât să accelereze dizolvarea Uniunii Sovietice în decembrie acelaşi
an. Încă din 1990 a fost pus în discuţie monopolul asupra puterii
exercitat de PCUS şi în februarie 1991 acest
monopol a fost desfiinţat. În august 1991, după puciul eşuat, este votat
un decret de suspendare a activităţilor PCUS pe teritoriul Rusiei. După
ce între septembrie şi decembrie 1991 majoritatea republicilor şi-au
anunţat independenţa, pe 21 decembrie, la Alma-Ata, Federaţia Rusă,
Bielorusia, Ucraina, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Kazahstan,
Kirghistan, Armenia şi Azerbaidjan au semnat actul de înfiinţare a
Comunităţii Statelor Independente iar câteva zile
mai târziu M.Gorbaciov demisiona din funcţia de preşedinte al statului
sovietic. Uniunea Sovietică îşi încetase existenţa.
5. Doctrina suveranitatii limitate in politica externa a URSS
-13 noiembrie 1968 discursul lui Brajnev- landarea doctrinei
suveranitatii limitate
Intr-un discurs ținut la Congresul al V-lea al Partidul Muncitoresc Unit
din Polonia din 13 noiembrie 1968 Brejnev spunea:"Când forțele care
sunt ostile socialismului încearcă să direcționeze dezvoltarea unei țări
socialiste către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a țării
în discuție, dar și o problemă și o preocupare comune a tuturor țărilor
socialiste."
În practică, aceasta însemna că era permisă o anumită "suveranitate
limitată" a partidelor comuniste, dar niciunei țări nu-i era permis să
părăsească Pactul de la Varșovia, să deranjeze monopolul comunist al
puterii în statele socialiste, sau să compromită în vreun fel puterea și
unitatea blocului răsăritean.
-Oprirea procesului de dezintegrare a lagărului
socialist- în acest scop a fost lansată doctrina Brejnev, a „suveranităţii
limitate” pentru statele satelit (folosită în cazul Cehoslovaciei). Conform
acesteia interesele socialismului internaţional erau mai mari decât
îngustele interese naţionale. Aşadar, orice deturnare a unei ţări înspre
capitalism trebuia sancţionată ferm deoarece statele comuniste se
bucurau de o „suveranitate limitată”. Astfel, a fost justificată invadarea
Cehoslovaciei (1968) şi, chiar, ocuparea Afganistanului (1979). În
virtutea acestei doctrine s-a acţionat şi contra revoluţiei maghiare din
1956, cu diferenţa că pe atunci această doctrină nu era încă teoretizată
ci, doar aplicată.
48. Afganistanul si ultima decada a razboiului rece
49. Sfarșitul razboiului rece
50. Destructurarea blocului comunist din Estul Europei
Polonia. Contractul Sejm (Sejm este una din cele 3 camere ale
parlamentului Polonez (Sejm – camera inferioara, Senatul – camera
superioara, si Regele ce constituie a 3-a parte a parlamentului). ).
Uneori şi o scânteie este de ajuns să stârnească un foc. În cazul
căderii ,,Cortinei de fier” au fost mai multe, dar una dintre cele mai
importante a fost instaurarea contractului Sejm. În aprilie 1989,
Solidaritatea2 a fost reintrodusa în sistemul politic, fiind considerate
legală (după ce prim ministrul polonez Wojciech Jaruzelski acuza
această uniune ca fiind cauza declinului economic, trecând-o în
ilegalitate la numai un an după înfiinţarea sa, instaurând legea marţială
şi încarcerând o parte din fruntaşii Solidarităţii), şi acceptată ca grupare
politică la alegerile ce urmau pe 4 iunie, în acelaşi an. Succesul
Solidarităţii s-a dovedit o surpriză ce nu fusese măcar prevăzută ca un
scenariu posibil. Astfel, candidaţii Solidarităţii ocupa toate locurile
pentru care au avut dreptul de a candida în Sejm şi, în cadrul Senatului,
obţin 99 din cele 100 de locuri disponibile, ultimul fiind obţinut de un
candidat independent. În urma acestor rezultate, mai mulţi lideri
comunişti au eşuat în a obţine numărul minim de voturi necesare ce le
asigurau locuri ce practice le erau rezervate dinaintea alegerilor.
Aşadar, în septembrie 1989, intra în vigoare primul govern non-
comunist din blocul de est.
Ungaria. Următorul pas spre înlăturarea comunismului
Urmând exemplul Poloniei, Ungaria a fost următorul stat ce a adoptat
un guvern non-comunist. Deşi Ungaria a obţinut o oarecare gamă de
reforme economice şi liberalizare politică limitată în anii ’80, schimbări
majore au fost notate abia după înlocuirea lui János Kádár din poziţia
de secretar general al partidului communist în 1988. În acelaşi an,
Parlamentul a adoptat un ,,pachet democratic” ce includea pluralismul
uniunilor de schimb; libertatea la asociere, a presei şi a adunărilor, o
nouă lege electorală şi o revizie radicală a constituţiei, printre altele.
În octombrie 1989, partidul comunist a organizat ultimul său congres şi
s-a reformulat că Partidul Socialist Maghiar (Unguresc4), existând şi
astăzi (MSZP). Într-o sesiune ce a rămas în istorie între 16 şi 20
octombrie, parlamentul a introdus în vigoare o legislaţie ce permitea
alegeri parlamente pluripartdice şi alegeri prezidenţiale directe.
Legislaţia transforma Republica Populară în Republica Maghiara
(Ungara5), garantând drepturile civile şi ale omului, şi a creat o
structură instituţională ce asigură separarea puterilor judecătoreşti,
executive şi legislative în stat, precum şi branşe executive ale
guvernului. Poporul maghiar a sugerat ca trupele sovietice să ,,plece
acasă”, idee ce venea original din partea lui Viktor Orban la
comemorarea înmormântării lui Imre Nagy.
Revoluţia de catifea (Cehoslovacia)
În ziua de 17 noiembrie 1989, o zi normală de vineri, forţele de
menţinere a ordinii au oprit o demonstraţie paşnică a unor studenţi în
Praga. Evenimentul a dat naştere la o serie de demonstraţii populare ce
au ţinut de la 19 noiembrie până la sfârşitul lui decembrie. La trei zile
după arestările făcute de poliţie în cadrul protestului paşnic, numărul
celor prezenţi a crescut de la 100,00011 până la un estimate de
jumătate de million. O săptămână mai târziu o grevă generală pe o
durată de două ore cuprinde toată Cehoslovacia.
Colapsul mai multor guverne comuniste şi creşterea protestelor
stradale au împins partidul comunist cehoslovac că la data de 28
noiembrie să anunţe renunţarea la putere şi şi dezmembrarea statului
monopartidic. La începutul lui decembrie au fost eliminate sârmă
ghimpată şi alte obstacole ce au fost aşezate la graniţa cu Germania de
Vest şi Austria. Pe 10 decembrie preşedintele Gustáv Husák12 a numit
primul guvern majoritar non-comunist, după 51 de ani, prezentându-şi
mai apoi demisia. Alexander Dubček a fost ales purtătorul de cuvânt al
parlamentului federal pe data de 28 decembrie, iar Václav Havel a fost
ales preşedinte al Cehoslovaciei o zi mai târziu. În iunie 1990,
Cehoslovacia tine pentru prima oară de la 1946 alegeri democratice.
Izbucnirea revoluţiei în Bulgaria.
În vara anului 1989, minoritatea turca ce a suferit sub regimul comunist
a început să fugă din ţară. Mai bine de un sfert de milion de turci
bulgari au ajuns în Turcia, unde au fost formate tabere de refugiaţi. Pe
10 noiembrie 1989 – ziua imediat următoare căderii zidului Berlinului –
liderul bulgar Todor Zhivkov a fost îndepărtat de la conducere de către
politburo13. Moscova apparent a acceptat aceast schimb al puterii în
pofida reputaţiei lui Zhivkov ca aliat slav al sovieticilor. Totuşi, plecarea
acestui om nu a fost îndeajuns pentru a mulţumi mişcarea crescândă a
pro-democratilor. Până când impactul reformelor lui Mihail Gorbaciov a
apucat să fie simţit în Bulgaria la sfârşitul anilo ’80, comuniştii, la fel ca
şi liderii lor, au slăbit prea mult pentru a putea face faţă cererii
schimbării. În noiembrie 1989, la Sofia au fost înscenate adunări pe
tema problemelor de mediu, mai târziu fiind transformate într-o
adevărată campanie pentru promovarea democraţiei. Comuniştii au
reacţionat prin îndepărtarea oricărei formă de putere în stat a lui
Zhivkov şi aducerii în scenă a lui Petar Mladenov14, dar acest lucru le-a
adus doar un scurt moment de respire.
În februarie 199015, forţat de proteste stradale, Partidul Comunist a
renunţat la putere iar în iunie a aceluiaşi an au fost ţinute primele
alegeri libere din 1931, câştigate de către Partidul Socialist Bulgar (nouă
formă luată de partidul comunist). Deşi Zhivkov a fost supus unui
proces în 1991, acesta a reuşit să scape de soarta violenta de care a
avut parte tovarăşul său mai din nord, Nicolae Ceauşescu.
Revoluţia romana din 1989.
Spre deosebire de alte state est europene, România nu fusese afectată
câtuşi de puţin de de-stalinizare, dar a apucat un drum independent de
dominaţia sovietică încă din anii ’60. În noiembrie 1989, Nicolae
Ceauşescu, atunci în vârstă de 71 de ani, a fost reales pentru încă cinci
ani în fruntea PCR, semnalând intenţia de a scăpa de curentul de
revolte anti-comuniste ce apăruse în restul statelor din Europa de est.
În timp ce Ceauşescu se pregătea pentru o vizită în Iran, Securitatea a
ordonat arestarea şi exilarea unui preot calvinist de origine maghiară,
László Tőkés, în dată de 16 decembrie, fiind acuzat de ţinerea unor
predici ce aduceau ofense regimului. Tőkés a fost reţinut, dar abia după
ce revolte serioase apăruseră. Timişoara a fost primul oraş ce a
reacţionat, aici menţinându-se protestele timp de 5 zile.
După întoarcerea din Iran, Ceauşescu a ordonat o adunare masivă spre
suportul sau, în fata sediului central al partidului comunist din
Bucureşti. Dar, spre surprinderea lui, mulţimea l-a huiduit după
discursul său. După ce incidentele de la Timişoara şi Bucureşti au fost
auzite pe posturi din occident, anii de opresiune şi nemulţumirea
poporului au constituit ultimul strop în răbdarea cetăţenilor şi chiar a
unor persoane din cabinetul propriu şi guvernul lui Ceauşescu, iar
revoltele s-au extins în toată ţara.
La început, trupele armate au ascultat ordinul liderului comunist de a
împuşca protestatarii, dar în dimineaţa de 22 decembrie soldaţii au
schimbat tabăra. Tancurile armatei au început să se îndrepte spre
sediul comitetului central, în timp ce mulţimea le împrejura.
Protestatarii au forţat uşile clădirii şi au pătruns înăuntru în încercarea
de a-i prinde pe Nicolae Ceauşescu şi soţia sa, Elena, însă aceştia au
reuşit să scape din mâinile celor nemulţumiţi, urcându-se într-un
elicopter ce-i aştepta pe acoperiş. Revoluţia s-a soldat cu peste 1000 de
morţi şi mulţi alţi răniţi.
Deşi fugă celor doi ar fi însemnat o scăpare sigură, situaţia opririi
zborului lor este incertă, însă televiziunea romană a difuzat în ajunul
crăciunului procesul sumar al soţilor Ceauşescu, urmat de execuţia lor
în grabă. În urma acestor evenimente, s-a format de urgenţă un consiliu
ce a purtat numele de Frontul Salvării Naţionale ce a preluat puterea şi
a anunţat alegerile ce urmau să aibă loc în preajma lunii aprilie a anului
următor. Primele alegeri au avut de fapt loc pe 20 mai 1990.
DISPARITIA IUGOSLAVIEI
Tensiunile entice, dar şi alte probleme interne, au dus la războaie
înăuntrul Iugoslaviei, ulterior la proclamarea independenţei unităţilor
federale în ordinea: Slovenia (25 iunie 1991), Croaţia (25 iunie 1991),
Republica Macedona (8 septembrie 1991), Bosnia şi Herzegovina (1
martie 1992), Serbia şi Muntenegru (ultima rămăşiţă a ceea ce a
însemnat Iugoslavia, uniunea a rămas funcţională până în 2006 când şi-
au proclamat independentă, mai întâi Muntenegru pe data de 3 iunie,
apoi Serbia pe 5 iunie), Kosovo (17 februarie 2008, deşi independenta
sa este numai parţial recunoscută).
Scindarea Iugoslaviei poate fi motivate cu o serie20 mai complexă de
argumente, cum ar fi motive economice, naţionaliste, culturale, ale
politicilor internaţionale, s.a.m.d., însă blocul comunist format în estul
europei a dovedit că nu poate rezista nici în formă uneia dintre cele mai
funcţionale societăţi de pe continent, dar şi din lume la un momentdat,
din punct de vedere economic, şi politic.
51. Noul sistem international dupa razboiul rece. Multilateralismul si
ciocnirea civilizatiillor
52. Lumea a treia şi problemele statelor în curs de dezvoltare în
perioada postbelică
Lumea a 3-a
= rezervorul de populaţie a lumii acum
= lume ce cantitativ şi din punct de vedere al dimensiunii sale strategice
a fost atât un produs cât şi o arenă a Războiului Rece
- evoluţiile din 3 continente: America Latină, Africa, Asia (mai ales
de SE)
- America Latină=continent al statelor independente şi suverane de
la începutul sec XIX; vs Africa şi Asia de SE ce sunt în termenii statalităţii
şi independenţei creaţii ale perioadei postbelice
- aceste continente nu sunt atât de diferite precum de diverse
geografic şi politic le sunt tradiţiile
• ele au fost dependente de ce s-a întâmplat în emisfera nordică,
atât din punct de vedere politic cât mai ales din punct de vedere
economic
- America Latină – în perioada postbelică a adus o continuitate în
termenii modelului import – export de dezvoltare economică ajungând
în faza racordării tehnologice la nevoile Americii de Nord şi Europei
Occidentale şi nu doar la substituţia prin exportul de materii prime, a
tehnologiilor necesare
Modelul dependenţei economice – America Latină s-a dezvoltat aşa
- în a doua jumătate a sec XIX, America Latină – foarte multe
resurse naturale: minerale, climă pentru nevoi alimentare
• Chile, sec XIX – aprox 75% din nevoile globale de Cu şi Zn;
postbelic – 42%
• Argentina – cereale şi produse zootehnice
• Bolivia, Peru, Brazilia – lemn, cafea, plante textile
- exploatarea colonială a încetat politic, dar a continuat economic
- dezvoltarea locală a fost făcută în termenii nevoilor Occidentului
• Occidentul a construit infrastructura în schimbul materiilor prime;
America Latină e dependentă mai ales după 1929 (criza economică)
- după IIWW, deşi continuă politica de asimilare a materiilor prime
de Occident, se produc şi două fenomene cu impact major
1. transfer tehnologic – mai ales din SUA; pentru a fructifica şi mâna
de lucru ieftină şi posibilităţile de creştere economică de acolo –
transfer de know-how din punct de vedere material şi spiritual
- se fac baze ale marilor firme cum ar fi IBM, General Motors pe
baza acordurilor din anii ’50, ’60
- din ’70: deznaţionalizare a industriei grele din SUA; SUA renunţă la
sectorul tradiţional, mutându-l în Asia, America Latină (produc acolo
pentru că acolo sunt rezervele)
- reacţii foarte diferite, chiar foarte agresive din partea statelor şi
societăţilor din America Latină
• tradiţional, violenţa politică a fost sinonimă cu evoluţiile din
America Latină în perioada modernă
• majoritatea statelor – treptat, democraţii la sf sec XIX – începutul
sec XX DAR dificultăţi economice şi inadecvarea soluţiilor politice la
nevoi sociale: transfomarea statelor din regiune în experiemente ale
schimbărilor violente de regim
- în a doua jumătate a sec XX, experimentele continuă DAR nu se
mai produc în sens tradiţional, ci primesc valenţe ideologice evidente
- în epoca modernă, dictatura înseamna putere ce nu avea legătură
cu societatea; dar începând din 1917 şi odată cu apariţia regimului
nazist, nevoia de dictatură se leagă de nevoia de colaborare cu
societatea – aşa e şi în America Latină după 1946; se uzează de
valenţele ideologiei
eg:
- Juan Peron devine dictator în Argentina şi un model, asumând
condiţia de ministru al muncii în perioada postbelică; astfel, are
suportul popular – procesiuni publice; ajunge la putere folosindu-se de
presiunea străzii: greve, blocare străzi
- Salvador Allende, Chile – împotriva intereselor externe, mai ales
cele ale SUA; comunism fără mijloace comuniste (vs Cuba – unde s-a
născut o dictatură comunistă fără ca liderul să fi fost comunist)
• Allende a sugerat muncitorilor să îi dea afară pe patroni
• anarhia: nu mai existau fluxuri de control administrative,
democratice – 1973: lovitură de stat – regimul lui Pinochet, foarte dur
- America Latină în perioada postbelică devine un subiect al
intereselor celor două blocuri din punct de vedere al emulaţiei
regimurilor politice interne
• cele două blocuri devin sursa, inspiraţia, influenţează regimurile
politice de aici
• nu există intervenţii directe, ci mai ales ale serviciilor secrete – eg:
CIA, 1973 în Chile, pentru Pinochet
• Che Guevara – pentru revoluţia de tip troţkist
- America Latină în anii ’60 – epoca socializării politice a tinerilor;
noi generaţii în arena publică
• transfomarea democraţiei din fenomen politic în unul social
• lipsa de maturitate a societăţii – efecte necontrolate;
alfabetizarea nu e suficientă, trebuie percepute valorile
- tradiţie a schimbărilor radicale şi violente; frecvent, pe baza
angajării ideologice a publicului
- importul de forme şi formule politice dovedindu-se inadecvate
pentru societatea de aici
- mare parte dintre schimbări sunt făcute totuşi şi pe fondul
existenţei unui profund curent naţionalist şi anti-american la nivelurile
de jos ale societăţii
- naţionalismul: nu prin raportare la valori interne, ci prin
raportarea la celălalt
Fenomene asociate Lumii a 3-a
- procesul decolonizării şi nealinierea – cele două fenomene
specifice Lumii a 3-a
- decolonizarea = distrugere sistem colonial din punct de vedere
european
• = obţinere independenţă politică din punctul de vedere al statelor
DAR se pune întrebarea dacă au existat identităţi pentru aceste state
înainte sau dacă nu cumva aceste identităţi politice se crează acum
De ce?
- pentru că imperiile coloniale nu s-au concentrat pe crearea unor
identităţi
• GB – guvernează prin intermediul elitelor locale
• Franţa – foloseşte ierarhiile DAR doreşte impunerea propriului
sistem de organizare şi modernizare;
problemă: construcţie de identitate politică nou şi nu distrugerea unei
identităţi vechi
• GB – treptat cedează dreptul la organizare politică
• Franţa – poartă războaie împotriva devoluţiei
- distrugerea imperiilor coloniale europene în primele 3 decade
postbelice a fost un proces gradual care trebuie văzut şi ca o consecinţă
a războiului rece în primul rând, pentru că unul din documentele
fundamentale ale noii ordini politice internaţionale, Carta ONU,
exprima principiul fundamental potrivit căruia popoarele au dreptul şi
trebuie să fie organizate independent
- SUA au pus presiune asupra metropolelor europene pentru a
accepta decolonizarea pentru că nu era corect să susţină în interior
principiile libertăţii iar în colonii nu
- era necesar să fie întărit centrul european al civilizaţiei vestice în
conflictul cu blocul răsăritean; vechile colonii puteau fi supape folosite
pentru detensionarea raporturilor în Europa
- URSS pe de altă parte a fost un model activ prin socialism şi
radicalism pentru marea majoritate a statelor decolonizate
- valurile decolonizării
1. primii ani postbelici – până în ’70: SE Asiei – din Indochina
franceză sau chiar din Orientul Mijlociu şi până în Malaiezia sau Noua
Zeelandă
2. sfârşitul anilor ’50 – partea vestică şi centrală a Africii
3. ’70 – exponenţiali pentru S Africii şi E Africii
- aceste valuri au avut un impact major asupra Războiului Rece DAR
doar un impact regional
• eg: Indochina, Vietnam, Laos, Cambodgia – retragerea Franţei
după 1954, în urma unui lung război început în 1948-1949; Franţa a
lăsat SUA în poziţia de a prelua gestiunea conflictuluir egional,
implicând-o în acest proces de decolonizare; SUA din 1949 a sprijinit
Franţa financiar
- decolonizarea a mai avut impact asupra Războiului Rece pentru că
a dus la radicalizarea elitelor din statele decolonizate, mai întâi
împotriva colonialiştilor externi (metropole) apoi împotriva celor rămaşi
în interior (fenomen vizibil mai ales în Africa, unde socialismul a fost
văzut ca o cale eficientă pentru reconstrucţie şi conducerea statelor
respective)
- iniţial, noile state şi-au declarat disponibilitatea faţă de ceea ce s-a
numit nealiniere = poziţie neutră în conflictul E-V
- Indonezia, 1945 – Sukarno (1945-1957) şi Suharto (1957-anii ‘90)
sau Kewame Nkrumah din Ghana (1946, primul stat independent din
Africa) sau în India – Ghandhi (moare în 1948), Nehru (până în 1956) –
toţi au promovat în faza iniţială nealinierea DAR au adoptat ca model
de politică internă mijloacele şi modelul sovietic
- politicile socialiste au avut funcţionalitare, comunismul însă nu a
pătruns decât în statele unde puterile coloniale au opus o rezistenţă
dură la decolonizare DAR şi acolo unde URSS s-a implicat direct sau
interpus în procesul de decolonizare
• eg: Vietnam, fostele colonii portugheze (Angola, Mozambic),
Guineea Bissau, Insulele Capului Verde, Algeria (Ben Bela)
- unii din liderii noilor state, dacă nu chiar majoritatea, au dorit o
răsturnare violentă a ordinii coloniale şi pentru a crea premisele unei
schimbări politice în interior, pentru o modernizare pe o cale
revoluţionară
- în anii ’70, în V Europei – s-a creat un curent favorabil
decolonizării masive, care a şi avut ca efect transformarea procesului
într-unul urmărit internaţional
- primul stat ce obţine independenţa ca urmare a unei rezoluţii
ONU este Libia, în 1951; de la începutul anilor ’60 procesul se va
extinde în Africa sub-sahariană
- radicalismul postcolonial – asociază lupta împotriva colonialiştilor
interni
• Congo, după retragerea Belgiei – s-a ajuns la intervenţia altor
state din Vest pentru a nu permite o tranziţie spre comunism; Congo
avea importanţă strategică din cauza uraniului (ce se mai găsea în
Tanzania, Venezuela, Cehoslovacia, URSS); exista şi o raţiune internă a
conflictului: intertribal – premierul Kummba, a fost în luptă cu Moise
Chombe ce conducea o provincie autonomă în interiorul Congo-ului; cei
doi au avut proiecţii diferite faţă de organizarea politică – Kummba era
pentru centralism
• Congo arată competiţia dintre cele două blocuri pentru Lumea a
3-a
- de la mijlocul anilor ’50, URSS a devenit mult mai interesată de
aceste foste colonii, până la revoluţia cubaneză dorind doar o evoluţie a
acestora înspre calea socialistă; mai apoi, a promovat legături
revoluţionare cu aceste state
• eg: Indonezia, Ghana, India, Egipt (după 1952, regim
neopatrimonial militar sub Nasser) – nici una nu s-a aliat cu URSS; au
fructificat avantajul nealinierii
- după revoluţia din Cuba (1960). URSS nu mai s-a mulţumit doar cu
influenţa ci dorea integrarea acestor state; să promoveze un alt timp de
imperialism, al “libertăţii”
- URSS sprijinea material noile regimuri DAR văzând exemplul
cubanez unde s-a reuşit o revoluţie socialistă ce a pornit ca una antiSUA
doresc să încerce iar – eg: Angola, Congo, Mozambic, Vietnam
- Vestul răspunde la sfârşitul anilor ’60 prin adoptarea unei politici
legate de teoria modernităţii, în care au înţeles să sprijine dezvoltarea
capitalistă a statelor decolonizate prin asistenţă financiară şi materială;
a devenit o politică de stat în SUA după 1961, când Consilierul pe
probleme de securitate al preşedintelui Kennedy, Walt W. Rostow a
propus un document prin care dezvoltarea economică, socială, politică
din statele decolonizate trebuia să fie sprijinită în faza post-colonială nu
doar în detrimentul intereselor URSS ci mai ales pentru întărirea
blocului vestic
• poziţie urmată până în 1989 de administraţiile SUA, ea având o
interpretare radicală în timpul lui Reagan (asistenţa însemnând chiar
trupe SUA implicate în conflictele interne ale statelor post-coloniale)
- un al doilea proces asociat decolonizării este nealinierea
• 17-24 aprilie 1955, la Bandung este organizată Conferinţa statelor
din Asia şi Africa care nu doreau să intervină în războiul Rece
• au existat multe abordări individuale ale acestei nealinieri,
naţional
• dar nu există documente comune asumate de naţiunile ce aparţin
acestor conferinţe ale nealinierii
- exemplu de document – invitaţie redactată la Cairo în 1961 de
mai mulţi şefi de stat africani şi din Asia – adresată tuturor celor care
urmau să participe la Conferinţa de la Belgrad
• nealinierea e privită din 5 puncte de vedere
1. viza toate statele interesate să promoveze o politică naţională
independentă, nealiniată şi bazată pe coexistenţa paşnică a naţiunilor
având structuri sociale şi politice diferite
2. toate statele interesate trebuiau să sprijine mişcările de eliberare
naţională şi pentru independenţă
3. aceste state să nu participe la pactele militare dintre E-V şi să nu
se implice în disputele Războiului Rece
4. chiar dacă un stat era parte a unui acord bilateral cu o mare
putere sau într-un acord regional, el să evite să participe în disputele
dintre cele două grupări
5. toate aceste state să se angajeze să nu accepte ca pe teritoriile lor
să fie amplasate baze militare ale vreuneia din cele două părţi
(1) – (5) – încărcate de ambiguitate
• politica de independenţă de la (1) putea fi interpretabilă în funcţie
de oportunitatea sau de consideraţii legate de politicile altora
eg: i. 1948, Nehru a spus că “independenţa noastră nu trebuie să fie
obtuză; ea trebuie să fructifice oportunităţile internaţionale şi
circumstanţele favorabile chiar şi prin asocierea cu o putere
imperialistă”
ii. Nasser, 1956 – criza Suez; el a dorit să fructifice ajutorul
financiar pentru finalizarea barajului Assuan, dar când acesta nu a mai
venit el a acceptat ajutorul URSS
- aceste state mici nealiniate s-au sprijinit în politica lor de
independenţă pe dezacordurile dintre cele două mari puteri: nealiniere
nu însemna neutralitate
- neimplicarea în conflicte nu a fost nicicând eliminată de pe
agenda politicii interne şi asta şi pentru că ele nu aveau asigurat un
statut juridic internaţional; altfel spus, trebuie să analizăm
“neutralismul” asumat de nealiniaţi
• neutralism nu însemna izolare sau retragere din afacerile
internaţionale; cum era asumat de Elveţia sau impus Austriei în 1955, ci
era un neutralism ce dorea să fructifice oportunităţile existente în
conflictul E-V în sensul obţinerii sprijinului Marilor Puteri în scopul de a
moderniza mai rapid şi dezvolta mai amplu propriile societăţi
- acest lucru (schimbarea părţilor) şi pentru că regimurile nu erau
democratice; regimurile erau autoritare în plan intern
- diversitatea şi toleranţa faţă de alte sisteme politice şi sociale nu a
fost nicicând o caracteristică a statelor nou eliberate; în Orientul
Mijlociu, SE Asiei, Africa
eg: 1. GB – a predat mandatul pentru Palestina ONU în 1947; ONU a
decis separarea Palestinei în statul evreu şi arab (e încă în curs de
constituire)
• războaiele “calde” din 1948, 1956, 1967, 1973
2. Africa – Congo belgian, Algeria (1962 până azi: regim intolerant
împotriva musulmanilor)
3. Asia SE – Coreea, Malaiezia, Indochina
- pactele militare de la punctul (5)
• statele din Liga Arabă intrau în astfel de pacte pentru a asuma
superioritatea în Lumea Arabă
• Irak – Pactul de la Bagdad – asemenea unei alianţe promovate de
Irak pentru a asuma poziţia de preeminenţă faţă de Egipt în Lumea
Arabă
- deşi mişcarea de nealiniere a fost rezultatul unui efort făcut de
statele nou-eliberate cu scopul de a afirma existenţa celei de a 3-a
Lumi, aceasta a devenit şi o arenă a desfăşurărilor conflictelor din
Războiul Rece
eg: Congo – victoria lui Mobutu, datorită sprijinului SUA
• 1963, martie – discuţii între Mobutu – Kennedy la Washington;
acesta i-a solicitat preşedintelui american sprijinul material dar şi
logistic din partea Belgiei, deoarece avea o armată foarte bună dar
lipsită de disciplină datorită plecărilor în ţările belgiene; Kennedy a
promis sprijin, Mobutu a promis că va învinge, declarându-se un
luptător împotriva comunismului
• Mobutu va primi sprijin belgian (pentru că aşa a zis SUA!), va
învinge şi va deveni comunist
care sunt designate toate acele state care nu sunt parte a lumii
capitaliste dezvoltate sau a celei comuniste. Aici intra, istoric si
geografic, asumat sau nu, state din America Latina, Africa, Orientul
Mijlociu, Asia de Sud Est, Asia de Sud.
Lumea a Treia se temea de puterea superputerilor, materializată şi
amplificată de armele nucleare. Ea nu avea incredere in intenţiile lor, le
invidia (in special in cazul Statelor Unite) bogăţia şi le respingea
insistenţa de a-i convinge pe ceilalţi că, intr-unul din cazuri in
capitalismul democratic, iar in celălalt caz in comunism, ele au
descoperit un mod de viaţă pe care ei nu trebuie decat să-1 copieze.
Liderii naţionalişti, deşi antieuropeni prin natura lucrurilor, aveau cel
puţin o trăsătură comună cu foştii lor stăpani care acum se retrăgeau:
caracterul pragmatic. Dogmatismul comunist rigid al Moscovei şi
anticomunismul tot mai rigid al Washingtonului ii revolta.
-Miscare de nealiniere- organizatie fondata in 1961, state neutre,
scaderea tensiunii in relatiile internationale si propensiune pentru
problemele statelor in curs de dezvoltare.
Tinerele state independente se confruntă in primul rand cu dificultăţi
politice legate de inerţia structurilor tradiţionale. in Africa, guvernele se
confruntă cu vechile structuri tribale (clanuri, etnii, familii): adeseori
posturile ministeriale sunt mai degrabă repartizate in funcţie de criterii
etnice, aceasta chiar şi numai pentru a asigura reprezentativitatea
guvernelor, in toate cazurile, ţările decolonizate trebuie să facă faţă
consecinţelor durabile şi multiple ale epocii coloniale. In materie
politică, aceste ţări, multă vreme dominate, nu pot opta, in cea mai
mare parte a cazurilor decat pentru ideologii de import.
Intr-o Asie lăsată dintr-o dată
pradăăjoculuii marilor puteri, India trece drept o excepţie: o elită
indiană, formată in stil occidental, moştenitoare a unei administraţii
eficiente intemeiaţi pe finanţe solide. in ce le priveşte, statele africane
trebuie să aleagă intre două căi: calea capitalistă, acordand prioritate
dezvoltării economice, ceea ce implică recurgerea la tehnici şi capitaluri
ale fostelor metropole. De cealaltă parte, alegerea socialismului, in
accepţiunea sa marxistă, conduce la a privilegia legăturile cu ţările din
Est. Pe plan intern, ea duce la recunoaşterea rolului motor al unui
partid unic insărcinat să promoveze politica sa economică.
Pentru a intemeia noile state, trebuie ţinut cont
de importanţa tradiţiilor in materie economică şi socială. in aceste
domenii intr-adevăr, dificultăţile nu sunt deloc mici. in Africa, fostele
teritorii coloniale sunt profund marcate de sistemul trocului.
Capitalurile disponibile, aportul economiilor la scară naţională sunt
insuficiente pentru a opera un demaraj economic. In Asia, reconstrucţia
economică trebuie să treacă cel mai adesea prin dezmembrarea marilor
domenii, punerea in valoare a noii suprafeţe agricole destinate să
hrănească o populaţie in creştere galopantă, sprijinul acordat
industriilor tradiţionale, mai ales celei textile. Apar
cluvaje: lupta dintre varianta unei dezvoltari traditionale bazata pe
specificul zonei, al teritoriului, si cea modernizatoare. Dupa
decolonizare, noile state s-au confruntat cu lipsa unor autoritati de
conducere, calea pe care ele o vor considera cea mai potrivita fiind cea
a unor elite ridicate din randul armatei.
Statele s-au integrat treptat,
monospecializate economic, in pietele europene, dare le vor fi
dependente de resursele proprii, pe care economia statala se va baza in
principal. In perioada de dupa colonizare statele au adoptat contitutii
pe principia liberale, consecrate international si pe principia politice din
perioada anterioara.
Manipularea politica duce la fictionalizare:
-incapacitatea elitelor civile din elita de masa care a obt puterea=
dominatia unui singur partid, partid monopolist (partid de masa,
subordonat unui singur om: Hugo Chavez, Venezuela)
-marea majoritate a statelor decolonizate au avut experiente de stat de
tip praetorian: militarii au asumat in perioada post-coloniala fermentii
modernizarii; diverse forme de autoritate militara: armata fusese
printer putinele institutii modernizate de catre metropola, devenita
acum potentatoare de reforme (toti liderii politici vin din randul
armatei=au crezut ca aceasta este calea)
-autocratizarea regimurilor politice: autocratizarea puterii;
-polarizarea N-S: statele Americii Latine au preferat sa substituie
modelul European cu import-exportul; statele din Africa au substituit
modernizarea cu exportul- facea economia dor sa supravietuiasca; Asia
de S-E: comert-industrializare. Cauzele polarizarii N-S (lumea dezvoltata
si lumea nedezvoltata) nu are cause economice ci teoria dependentei.

53. Decolonizarea. Concept şi istoriografie

54. Modelul britanic al decolonizării.
Unul dintre cele mai importante fenomene petrecute în deceniile care
au urmat celui de-al doilea război mondial a fost decolonizarea.
Procesul prin care imperiile europene renunta, voit sau nu, prin lupta
sau prin decizii politice devolutive, la posesiunile lor coloniale dupa cel
de al Doilea Razboi Mondial. Inceput in perioada interbelica, are un ritm
accelerat dupa 1947, procesul producandu-se in valuri: 43 state intre
1956-1960, 51 intre 1961-1980, 23 din 1981 pana in present.
Englezii au înţeles mai bine şi mai devreme fenomenul şi au
recunoscut independenţa coloniilor lor, în general, fără să recurgă la
forţă, ceea ce le-a permis menţinerea fostelor colonii ataşate de Marea
Britanie în aşa-numitul Commonwealth of Nations (Comunitatea de
naţiuni), cu avantaje pentru ambele părţi. Anticolonialismul
progreseaza din 1945, impulsionat in special de URSS, care sustine
gruparea afro-asiatica condusa de India si Egipt, si sustinut la ONU, care
devine tribuna dezbaterii situatiei colonial. Intre 1947 si 1950, edificiul
britanic se surpa, chiar daca Londra reuseste sa mentina cea mai mare
parte a fostelor sale colonii in cadrul Commonwealth-ului.
Mişcarea de eliberare din India, începută în 1919 şi care a continuat şi
în anii celui de-al doilea război mondial, i-a obligat pe britanici să
recunoască independenţa preţioasei lor colonii în 1947. Aceasta a fost
împărţită în două state: India hindusă şi Pakistanul musulman. În 1948
şi-au dobândit independenţa Birmania (sau Burma, astazi Myanmar) şi
Ceylon (care a devenit Sri Lanka). Procesul decolonizării Asiei a
influenţat lupta de eliberare din Africa, unde, în 1945, singurul stat
independent era Etiopia, de semiindependenţă beneficiind Egiptul şi
Liberia.
- Coasta de Aur devine in 1957 o natiune independent sub numele de
Ghana.
- 1956- independenta Sudan
- 1957 Malaya
- 1960- indep. Nigeria
- 1961- Sierra Leone, Tanganika (Tanzania de mai tarziu)
- 1962- Uganda, Jamaica, Trinidad Tobago
- 1963- Kenya
- 1964- Nyasaland (Malawi), Northern Rhodesia (Zambia), Malta
- 1965- Gambia, 1965 Rhodesia (Zimbabwe in 1979), Kenya, Maldive

- 1966- Bechuanaland (Botswana), British Guiana (Guyana),

- 1968- Swaziland
- 1970, Fiji
55. Modelul francez al decolonizării.
Unul dintre cele mai importante fenomene petrecute în deceniile care
au urmat celui de-al doilea război mondial a fost decolonizarea.
Procesul prin care imperiile europene renunta, voit sau nu, prin lupta
sau prin decizii politice devolutive, la posesiunile lor coloniale dupa cel
de al Doilea Razboi Mondial. Inceput in perioada interbelica, are un ritm
accelerat dupa 1947, procesul producandu-se in valuri: 43 state intre
1956-1960, 51 intre 1961-1980, 23 din 1981 pana in present. Imperiul
colonial francez a început să se destrame în timpul celui de-al doilea
război mondial, când diferite părți ale imperiului au fost ocupate de alte
puteri: Indochina de Japonia, Siria, Libanul și Madagascarul de Marea
Britanie, Marocul și Algeria de Statele Unite și Regatul Unit, iar Tunisia
de germani. Controlul asupra posesiunilor coloniale a fost restabilit
treptat de Charles de Gaulle.
Francezii şi olandezii au acceptat cu greu independenţa coloniilor lor, în
multe cazuri opunânduse cu forţa militară mişcărilor de eliberare, ceea
ce a dus la războaie pustiitoare, cum au fost cele din Indochina (1946-
1954), Indonezia (1946-1949) sau Algeria (1954-1962), soldate în cele
din urmă cu recunoaşterea independenţei fostelor colonii.

-1956 Franţa a recunoscut independenţa Marocului şi Tunisiei.

-1954- Vietnam, Cambodgia, Laos
-1960 Senegal, Ivory Coastauretania, Sudanul Francez (Mali), Dahomey
(Benin), Upper Volta (Burkina Faso), Chad, Gabon, Central African
Republic, Congo Republic, Madagascar, Nigeria, Republic of Congo
-1962- Algeria
56. Decolonizarea în Asia
57. Secolul XX. Abordare din perspectivă economică.
-Secolul XX este un secol lung, nu unul scurt, in ciuda altor afirmatii. El
nu trebuie privit asemenea lui Erich Hobsbawm, ca un secol doar al
opozitie dintre democratie si totalitarism, sau dintre America si URSS.
Este secolul celei de-a II a globalizari economice, care este definita in
termenii „statului global” (Marshall), dar nu este secolul globalizarii
politice ci este cel al fragmentarii si al imbracarii notiuniiin hainele
moderne ale politicului; este un secol lung din perspectiva extinderii,
aprofundarii si imbunatatirii conditiei sociale a indivizilor, dar si a
colectivitatilor.
-Secol lung din perpectiva exercitiului memoriei, fiind primul secol
din istoria umanitatii in care traumele trecutului, consumate
generational au fost gestionate in diferite etape ale prezentului; secolul
XX nu si-a mai asumat tinte, ci a definit rute pt. intelegerea, explicarea
si asumarea marilor evenimente ce au afectat in termeni politici,
identitari sau social entitatile societatii contemporane; sec. XX aduce
indivizilor posibilitatea de reflectare asupra umanitatii, asupra evolutiei
ei. -Paul
Johnson: este un secol al relativismului; un secol al cautarulor de
raspunsuri absolute atat in termenii filosofiei, cat mai ales in cei ai
istoriei; este astfel pentru ca este un secol afectat de ideologii sau de
ideocratii (puteri fondate pe baza unui set de valori, credinte si proiectii
asupra viitorului care in realitatea exercitiului puterii nu fructifica si nu
indeplinesc credourile ideologice).
-secolul contestarilor: contestarea adevarurilor
stiintifice, religioase, umane; -sec. XX: atat conservator
cat si revolutionar. -sec XX: surse
noi: imaginea, vocea, surse electronice ale comunicarii (cele mai
importante)
-contestarea caracterului stiintific al istoriei;proces vechi dar
care capata o substanta atunci cand nu capacitatea de analiza a
istoricului este pusa sub semnul intrebarii, ci atunci cand capacitatea sa
de a exprima adevarul despre trecut devine una relativista.
- H. White: conceptele sunt trope= mecanism prin care
istoricii descpera si analizeaza, aproximeaza realitatile. Situeaza istoria
intre stiinta si literatura.
58. Marea criză economică. Cauze şi consecinţe
Criza economică: Crash-ul bursei Wall Street, 24 oct. 1929; cauze:
supraproducție agricolă și industrială (scade prețul produselor)/ abuzul
de vânzări pe credit/speculații bursere; consecințe: falimentul
băncilor+șomaj+prăbușirea sistemului financiar;
 - SUA – a oprit creditarea internațională și a încercat repatrierea
capitalurilor; = accentuează izolaționismul;
= mondializarea crizei : - atinge în 1931 Austria, Franța, Marea
Britanie, Germania…
-politica economică pe criză– protecționism economic,
devalorizarea monedei pt a sprijini exportatorii; dar, 1932, producția
industrială în lume era 50% din cea a anului 1928; Keynes – necesitatea
relansării consumului/intervenția statului prin lucrări publice/ vs Hayek
– liberalism, neintervenția statului;
- social – greve, revolte;
59. Conferinţa de la Bretton Woods şi noul sistem economic postbelic
60. Statul bunăstării şi economia socială de piaţă în lumea
occidentală postbelică.
61. Crizele economice ale anilor 70.
62. Cultura postbelică. Caracteristici generale, specificități regionale
63. Anii 60 și cultura protestului.
64. Globalizarea – dimensiunile unui fenomen al sfârșitului de secol.