INFAILIBILITATEA PAPALĂ

DOVEZI ÎN SPRIJINUL INFAILIBILITĂȚII PAPALE

Deși dogma infailibilității papale a fost promulgată de-abia în 1870, la Conciliul
Vatican I, infailibilitatea papală ca atare a fost propovăduită explicit și existența ei
a fost considerată de la sine înțeleasă încă de la începuturile Bisericii.

Constituția dogmatică a Bisericii lui Cristos (cap. IV, §.1), adoptată la cea de-a
patra sesiune a Conciliului Vatican I (18 iulie 1870) și promulgată de Fericitul
Papă Pius IX, afirmă:

Că primatul apostolic pe care îl posedă Pontiful Roman, ca succesor al lui Petru,

prințul apostolilor, include și puterea supremă de a da învățătură:
▪ acest Scaun Apostolic a afirmat întotdeauna acest lucru,
▪ Tradiția constantă a Bisericii o demonstrează, și
▪ conciliile ecumenice, în special cele în care Estul și Vestul s-au întâlnit în
uniune de credință și caritate, au declarat acest lucru.[5]
Că infailibilitatea papală este cât se poate de reală o dovedesc atât cuvintele Sfintei
Scripturi, cât și Tradiția Bisericii:

I. Sfânta Scriptură
▪ Matei 16:18
Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru [Kepha] și pe această piatră [kepha] voi zidi
Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.
Din aceste cuvinte ale Mântuitorului rezultă cum nu se poate mai clar faptul
că Sfântul Petru este piatra/fundația pe care Dumnezeu și-a clădit Biserica, și că
el este sursa indefectibilității acesteia în fața porților iadului.
Numeroasele tentative de-a lungul timpului de a da o interpretare forțată acestor
cuvinte, în scopul de a submina ideea infailibilității papale, au eșuat lamentabil. De
pildă, unii au sugerat că “piatra” pe care ar fi urmat să fie clădită Biserica ar fi
Cristos însuși, sau că ea ar reprezenta credința lui Petru (ca un fel de prefigurare a
credinței generațiilor viitoare), și nu persoana și oficiul lui. Dar astfel de
interpretări nu fac decât să submineze coerența logică a cuvintelor lui Isus. În plus,
textele grecești și latine, și mai ales cele aramaice, exclud fără drept de apel o astfel
de interpretare.

Indefectibilitatea doctrinală a Bisericii, promisă de Cristos, presupune cu

necesitate infailibilitatea papală.
▪ Luca 22:31–32
Simon, Simon, iată, Satana a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu; Eu însă M-am
rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi
întors, întărește-i pe frații tăi”.
După cum reiese clar atât din textul însuși, cât și din contextul acestuia, Cristos s-a
rugat doar pentru Petru, în calitatea lui de cap al Bisericii.
Eficacitatea rugăciunii lui Cristos fiind în afara oricărui dubiu, rezultă clar că Petru
și succesorii lui au primit personal sarcina de a-i confirma în credință, cu
autoritate, pe ceilalți creștini. Iar această confirmare în credință presupune cu
necesitate infailibilitatea.
▪ Ioan 21:15–17
După ce au stat la masă, Isus i-a spus lui Simon Petru: „Simon, fiul lui Ioan, Mă
iubești mai mult decât aceștia?” El i-a zis: „Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc”. El
i-a spus: „Paște mielușeii Mei!” El i-a zis iarăși, a doua oară: „Simon, fiul lui
Ioan, Mă iubești?” El i-a spus: „Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc”. I-a
zis: „Paște oile Mele!” I-a zis a treia oară: „Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești? ”
Petru s-a întristat pentru că i-a zis a treia oară: „Mă iubești? ” și i-a spus:
„Doamne, Tu știi toate, Tu știi că Te iubesc”. Isus i-a zis: „Paște oile Mele!
Aici, Petru primește direct din mâinile lui Dumnezeu autoritatea pastorală supremă
asupra întregii turme – oi și miei – episcopi/preoți și mireni. Iar această autoritate
pastorală supremă presupune autoritate doctrinală supremă. Dar oare cum ar fi
posibilă unitatea în credință voită de Cristos, în lipsa infailibilității?
Interpretarea alternativă a acestui pasaj, propusă adesea de ne-catolici, pretinde că
aici ar fi vorba doar de readmiterea lui Petru în colegiul apostolilor, după tripla lui
lepădare de Isus din Joia Mare. Dar aplicând și acestui pasaj aceeași cheie
interpretativă ca și pasajelor în care Isus li se adresează apostolilor ca grup,
observăm că primatul petrin și infailibilitatea papală se bucură de o susținere
mai clară din partea Sfintei Scripturi decât autoritatea episcopatului.
La fel de clar este și faptul că aceste promisiuni nu i-au fost făcute Sfântului Petru
în calitatea lui de reprezentant al colegiului apostolic, așa cum pretind ne-
catolicii: în textul Sfintei Scripturi, Isus îl scoate în evidență pe Petru și i se
adresează direct și explicit.
În plus, din textul Faptelor Apostolilor rezultă clar că Biserica timpurie
recunoștea supremația lui Petru. Dar, fără ajutorul infailibilității, cum ar putea
să-și atingă scopul această supremație?
II. Tradiția Bisericii
Numeroase documente atestă faptul că autoritatea supremă a Sf. Petru și
succesorilor lui a fost recunoscută încă de la începuturile Bisericii. În plus, mai
multe concilii ecumenice afirmă explicit acest lucru.

A. Documente
Un număr substanțial de documente datând din primele secole de existență a
Bisericii confirmă autoritatea supremă a Sfântului Petru și succesorilor lui. Doar
câteva exemple:

▪ Epistola Sfântului Papă Clement I către corinteni de la sfârșitul secolului I

d.Hr.;
▪ Epistolele Sf. Ignațiu din Antiohia (sec. I d.Hr.);
▪ Papa Victor și controversa pascală (a doua jumătate a secolului I d.Hr.);
▪ Epistola Sfântului Papă Zosimus, In requirendis, către episcopii africani (27
ianuarie A.D. 417) (Denzinger n. 100);[15]
▪ Epistola Sfântului Papă Zosimus, Quamvis Patrum traditio, către episcopii
africani (21 martie A.D. 418) (Denzinger n. 109);[15]
▪ Epistola Sfântului Papă Bonifaciu I către Rufus, Episcopul Tesaliei – Retro
maioribus tuis (11 martie A.D. 422) (Denzinger n. 110);[15]
▪ Epistola Sfântului Papă Hormisdas către episcopii Spaniei, Inter ea
quae (anexa Libellus professionis fidei) (2 aprilie A.D. 517) (Denzinger n.
171).[15]
B. Concilii Ecumenice
▪ Părinții Conciliului din Efes (A.D. 431) declară că “sunt obligați” să
condamne erezia lui Nestor “pe baza sfintelor canoane și a scrisorii Sfântului
nostru Părinte Celestin, Episcopul Romei”;
▪ După ce este citită scrisoarea Sfântului Papă Leon I, Părinții Conciliului de la
Calcedon (A.D. 451) declară: “așa credem cu toții … Petru a vorbit prin
Leon”;
▪ Părinții celui de-Al Treilea Conciliu de la Constantinopol (A.D. 680–681)
declară și ei: “Petru a vorbit prin Agatho”;
▪ Cel de-Al Patrulea Conciliu de la Constantinopol (A.D. 869–870) acceptă
profesiunea de credință compusă de Sfântul Papă Hormisdas, care afirmă “Tu
ești Petru” și “Scaunul Apostolic păstrează inviolabilă religia catolică”;
▪ Conciliul de la Florența (A.D. 1438–1445) reafirmă profesiunea de credință
compusă de Mihail Paleologul, aprobabă la cel de-Al Doilea Conciliu de la
Lyon (A.D. 1274): “Sfântul Scaun Apostolic și Pontiful Roman dețin primatul
asupra întregii lumi; Pontiful Roman însuși este succesorul fericitului Petru,
Prințul Apostolilor, și adevăratul Vicar al lui Cristos, și capul întregii
Biserici, și părintele și învățătorul tuturor creștinilor, și lui i s-a dat, în
fericitul Petru, de către Domnul nostru Isus Cristos, puterea deplină de a
hrăni, conduce și guverna Biserica universală …”
Din toate cele de mai sus reiese limpede faptul că, promulgând dogma
infailibilității papale, Conciliul Vatican I nu a introdus nicio doctrină nouă.
Dimpotrivă, Conciliul nu a făcut decât să reafirme un lucru recunoscut și
aplicat încă de la începturile Bisericii și confirmat explicit de mai multe
concilii ecumenice.[16]
Concluzie
Infailibilitatea papală a fost propovăduită și existența ei a fost considerată de la
sine înțeleasă încă de la începuturile Bisericii. Dogma infailibilității papale a fost
promulgată în 1870, de Conciliul Vatican I și Fericitul Papă Pius IX.
Condițiile infailibilității papale sunt foarte stricte și bine definite. Pentru ca o
definiție/un decret să se bucure de protecția infailibilității, toate aceste condiții
trebuie întrunite simultan. Este important de reținut faptul că de protecția
infailibilității beneficiază doar definițiile doctrinale și deciziile definitive incluse
într-un document papal/conciliar, dar nu și documentul în întregime.
Prin urmare, nu este exclusă posibilitatea ca anumite pasaje ale unor documente
papale/conciliare, necăzând sub incidența infailibilității, să conțină erori.
Pe de altă parte, istoria demonstrează că toate definițiile papale ex cathedra sunt
lipsite cu desăvârșire de orice eroare.

1. cf. Catholic Encyclopedia, http://www.newadvent.org/cathen/07790a.htm  

2. Ibid..  

3. Ibid.  
4. Evident, nu toate declarațiile magisteriale ale Papei se bucură de protecția

infailibilității.  
5. Constituția despre Biserica lui Cristos a Primului Conciliu de la Vatican (Vatican I),
promulgată în 1870 de către Fericitul Papă Pius IX

(http://www.papalencyclicals.net/Councils/ecum20.htm#SESSION 4 : 18 July 1870).  

6. cf. Catholic Encyclopedia, http://www.newadvent.org/cathen/07790a.htm  

7. Ott L., Fundamentals of Catholic Dogma, p. 299  

8. Van Noort, Dogmatic Thelogy, 1959, p. 110  

9. Adevăr de credință, a cărui negare are drept rezultat căderea în erezie.  

10. Consimțământ față de diferitele tipuri de declarații papale,

https://www.resurrexitsicutdixit.com/?p=1140  
11. Cazul Papei Ioan XXII nu este unul singular. Un alt exemplu de erezie papală este cel al
Papei Liberius, care a aderat la erezia ariană și l-a “excomunicat” pe Sfântul Atanasie. Iar
Papa Honorius, care a propovăduit erezia monothelitistă (în două scrisori către Sergius), a
fost condamant ca eretic de către Papa Leon II, la cel de-Al Treilea Conciliu Ecumenic de la

Constantinopol.  

12. Cf. Catholic Encyclopedia, http://www.newadvent.org/cathen/07790a.htm  

13. Discursul Cardinalului Ratzinger către Episcopii din Chile, 13 iulie 1988: “Adevărul este că
acest Conciliu particular nu a definit nicio dogmă, și a ales în mod deliberat să rămână la
un nivel modest, ca un conciliu pur pastoral.” (“The truth is that this particular Council
defined no dogma at all, and deliberately chose to remain on a modest level, as a merely

pastoral council.”)  

14. http://www.magisteriu.ro/lumen-gentium–1964  
15. Denzinger H., The Sources of Catholic Dogma (traducere în limba engleză a celei de-a XIII-
a ediții a Enchiridion Symbolorum de H. Denzinger, trad. Roy J. Deferrari), Loreto

Publications, Fitzwilliam, NH 03447, ISBN 1–930278–22–5.  

16. În pofida schismei de la 1054, în cărțile liturgice ale Bisericilor Ortodoxe s-au păstrat indicii
clare despre recunoașterea autorității supreme a Papei în Estul creștin. Într-o notă de subsol
(nota nr. 4, p. 49–50) din ediția în limba română a Catehismului Sf. Pius X (Cathismul
Eparhiei Catolice de Iași, Ediția a III-a, Institutul de arte grafice “Presa Bună”, 1932),
citim: “Această credinţă a păstrat-o totdeauna Biserica catolică şi s’a păstrat chiar în
cărţile bisericeşti ale răsăritenilor despărţiţi de Biserica catolică. Aşa de pildă în Mineiul
lunei lui Ianuarie, tipărit în Mănăstirea Neamţului în anul 1846, la ziua a doua a lunii, în
care se face  pomenirea celui dintre sfiinţii Părintelui nostru Silvestru Papa de la Roma, la
fila 15 vedem : „Icos. — Îmbogăţindu-te cu scaunul Vârhovnicului (mai
marelui) Apostolilor, te-ai arătat slujitor Iui Dumnezeu prea minunat: Împodobind,
întărind şi mărind Biserica cu dogme dumnezeeşti prea înţelepte Silvestre”. Iar în Mineiul
lunei lui Februarie, (tipărit Ia Neamţ în 1847) la ziua a 18 a lunei în care se cinstește cel
întru Sfinţi Părintele nostru Leon Papa Romii, la fila 77 cetim : „Pensa 6.—„Cel de
acum următorul cinstitului Petru, şi îmbogăţit cu scaunul cel mai de sus al aceluia,
carele având râvnă ferbinte, cu îndemnare dumnezeească alcătueşte carte, ş. c. l.“ Apoi
în Mineiul lunei lui Noembrie, (tipărit la Neamţ în anul 1845) la ziua a 25 a lunei, în care
se cinsteşte  cei dintru sfinţi Părinţii noştri Climent Papa Romii şi Petru al Alexandriei, la
fila 171 găsim: ”Slavă a Sf. Climent — De supărările patimilor odihnindu-ţi gândul, l-ai
făcut a se zăbovi la cunoştinţa celor ce sunt cu adevărat, prea sfinţite Climente. Pentru
aceea cela ce chiar şi mai înainte de toate acestea, te-au tras la acesta, prin Vârhovnicul
(mai marele) Apostolilor Petru carele te-au învăţat pre tine cele dumnezeeşti, şi te-au lăsat
vrednic următoriu lui şi în urma căruia bine ocârmuind Biserica prea înţălepte, cu sfârşit
mucenicesc te-au mutat către dânsul ş. c. l.“ Dintr’aceste şi din alte locuri ale Mineilor se
dovedeşte, care fu în vechime credinţa Bisericii de răsărit înaintea despărţirii sale de
Biserica catolică.Când patriarhii de Constantinopol şi-au schimbat mai târziu credinţa cea
veche, primită dela apostoli şi de la sfinţii părinţi, cărţile liturgice au mai rămas aceleaşi
până în zilele noastre, aşa că astăzi, fiecare om de bună credinţă, cetind cu luare aminte
acele cărţi, poate să vadă lămurit că nu Biserica catolică, dar patriarhii de Constantinopol
s’au depărtat de calea adevărului.” (documentul integral poate fi descărcat de la
următoarea adresă web: http://remusmirceabirtz.files.wordpress.com/2013/10/sf-pius-x-

catehismul-bisericii-catolice-editat-de-episcopul-mihai-robu-iasi–1932.pdf)