UNIVESITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA : DREPT
CENTRUL: SIBIU

Teoria generală a dreptului

Tema:”Delimitarea aplicării dreptului în timp, spațiu și

persoane”

COORDONATOR
Lect.univ.dr. Ana Mocanu-Suciu

Student :Răduleț Sebastian-Mihai

An I
 1. Noțiuni introductive

Necesitățile umane de comunicare, de apartenentă, de iubire, de prietenie implică în mod

impetuos relaționarea cu alte persoane realizându-se astfel conviețuirea în societăți umane.
Dreptul are importanța deosebită de a reglementa organizarea societății în conformitate cu
norme sociale și norme juridice.

Norma socială reprezintă o regulă care stabileste modul de acțiune sau de comportare a
unui individ în anumite condiții clar definite pentru ca acțiunea acestuia să fie eficientă și să
beneficieze de aprecierea pozitivă a societății din care face parte.

Sistemul dreptului reprezintă un ansamblu, un tot unitar rezultat din unirea elementelor de
același gen, dependente între ele și care formează un întreg organizat. Sistemul dreptului
cuprinde normele juridice care se află în interrelație și interdependență fiind structurate și
organizate pe baza unor principii care asigură unitatea sistemului de drept.

Norma juridică are o perioadă de timp determinată sau nu, în funcție de obiectul
reglementării, în care își desfășoară activitatea, are un spațiu determinat de limitele teritoriale
ale fiecărui stat și pe întinderea căruia prevederile ei se aplică, iar în cele din urma norma
juridică se aplică și persoanelor care locuiesc pe un anumit teritoriu și desfășoră activității
într-o anumtă perioadă de timp. Ea se aplică ținând cont de Legea fundamentală a fiecărui
stat, fără a-o încălca prevederile.

Aplicarea dreptului reprezintă forma juridică prin intermediul căreia se realizează dreptul
cu ajutorul organelor de stat competente, formă cu implicații juridice deosebit de variate, cu
multiple aspecte teoretice și tehnice. Aplicarea dreptului se referă la activitățiile de realizare a
dreptului, anumite activități care au diverse forme juridice și necesită o anumită procedură.1

Organele statului îndeplinesc prevederile normative și asigură îndeplinirea și respectarea

normelor juridice de către toți cetățenii și organizațiile sociale, de toate subiectele de drept,
aplicând la nevoie sancțiuni juridice. 2

Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general și obligatoriu, elaborată sau
recunoscută de puterea de stat, în scopul asigurării ordinii sociale, ce poate fi adusă la
îndeplinire, la nevoie, prin forța de constrângere a statului. În principiu, norma juridică

1
Momcilo Luburici, Teoria generală a dreptului, Ediția a II-a, Ed.Oscar Print, București, 2006, p.185
2
Idem, p.186
acționează pe timp nedeterminat, într-un spațiu dominat de noțiunea de teritoriu și asupra unor
subiecte care participă la circuitul juridic în cadrul acestui spațiu3.

2. Acțiunea în timp a normei juridice

2.1. Aspecte generale

Timpul normei juridice definește durata acesteia, rezistența sa în timp. Istoria dreptului
consemnează norme juridice cu efecte îndelungate în timp precum dreptul islamic care
cuprinde norme juridice de acum circa 1300 de ani. În perioada antichității, transformările
legislative erau lente, adesea inexistente pentru secole întregi.

Modificarea si totodată evoluția lentă a sistemului de drept se justifică prin ritmul

îngreunat al transformărilor de natură economică și socială. Accelerarea acetui ritm în
societățiile moderne a condus la schimbări importante în dinamica apariției normelor de drept.
Fie că normele juridice au o durată mai îndelungată sau mai restrânsă de timp, ele exercită un
rol moderator și conservator, fiind menite sa apere valorile sociale majore, dar, cu toate
acestea, normele juridice încetează, la un moment dat, să răspundă nevoilor societății
impunându-se modificarea lor. Acest proces de adaptare legislativă continuă la nevoile și la
contextul social actual reprezintă un dat firesc datorită evoluției rapide a societății.

Orice normă juridică urmează un ciclu de „viată”. Aceasta este creată, produce efecte și
moare deoarece au dispărut realitățiile și nevoile care au creat-o.

Într-un interval de timp şi într-un spaţiu determinat coexistă normele juridice anacronice,
alături de normele juridice noi, moderne, între care pot să apară conflicte în procesul de
aplicare concretă a conţinutului acestuia. Succesiunea în timp a normelor juridice, precum şi
coexistenţa lor în spaţiu au obligat legiuitorul să impună reguli care să ţină sub control această
situaţie.

2.2. Intrarea în vigoare a normei juridice

Intrarea în vigoarea a normei juridice se referă la data concretă la care actul normativ
înceoe să acționeze și devine opozabil subiecților de drept. Pentru aceasta, leguitorul are
obligația să informeze public cetățenii, instituțiile și organele de stat, precum și pe cei chemați
să respecte legea, prin cadrul Monitorului Oficial al României.
Regula privind intrarea în vigoare a normei juridice este stabilită în Constituţia
României în art. 78: „legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3
3
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002, p.159
zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Termenul de 3 zile se
calculează pe zile calendaristice.
O excepţie de la această regulă o reprezintă dispoziţia art. 115 alin.5 din Constituţie şi
anume: „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în
procedură de urgenţă la camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul
Oficial al României”.
În momentul intrării sale în vigoare norma juridică guvernează relaţiile sociale.
Intrarea în vigoare a normei juridice este nemijlocit legată de împrejurarea că orice nouă
reglementare, adresându-se oamenilor trebuie să fie cunoscută de către aceştia. Există în drept
principiul „nemo consetur ignorare legem (jus)” care spune că nimeni nu se poate scuza
invocând necunoasşterea legii. Funcţionează prezumţia absolută a cunoaşterii legii, prezumţie
ce nu poate fi răsturnată prin probă contrarie. Pentru ca acest principiu să nu fie o simplă
ficţiune, trebuie asigurate condiţiile cunoaşterii normei de drept. De aceea, este de principiu
că normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la cunoştinţa publicului iar din
momentul intrării sale în vigoare, aceasta guvernează deplin relaţiile sociale. Această regulă
se explică prin aceea că autoritatea normei juridice, obligativitatea sa, ar fi puse sub semnul
îndoielii dacă s-ar admite scuza ignoranţei. În baza acestei prezumţii, toţi cetăţenii trebuie să
cunoască legile. Necunoaşterea dreptului vătamă („igonaratia juris nocet”)4.
În teoria dreptului, se admit totuşi două excepţii de la această regulă şi anume: prima,
atunci când o parte din teritoriul ţării rămâne izolat, printr-o cauza de forţă majoră, de restul
ţării, situaţie în care necunoaşterea legii poate fi obiectivă; ea nu se datorează unei cauze
particulare, unei ignoranţe personale, iar a doua excepţie, în materie de convenţii (în dreptul
civil sau comercial), atunci când o persoană încheie un contract necunoscând consecinţele pe
care norma juridică le face să decurgă din contract. Ea poate cere anularea contractului
invocând faptul că s-a aflat în „eroare de drept”, care viciază voinţa. Este de esenţa acestor
raporturi juridice ca voinţa părţilor contractante să nu fie viciată, să fie pe deplin valabilă5.
Prevederile art. 78 se coroborează cu cele ale art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit
cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile. Pe un plan general, este evident că actul dat în executarea legii nu poate avea un
alt termen de intrare în vigoare decât actul pe care se bazează.

În aceste condiţii, acolo unde există identitate de motive, soluţiile juridice nu pot fi
diferite. Nu se poate accepta ca legea adoptată de Parlament, prin care se stabilesc şi se

4
Nicolae Popa, op. cit, p. 160
5
ibidem p. 161
sancţionează contravenţii, intră în vigoare la 3 zile de la publicare, iar hotărârea Guvernului
cu acelaşi obiect de reglementare devine validă chiar din ziua publicării.
În cazul normelor juridice a căror validitate se află într-un alt izvor de drept, acestea
intră în vigoare în condiţi specifice. De exemplu, norma juridică prin care se declară
neconstituţional un text dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, cuprinsă într-o decizie a Curţii
Constituţionale, intră în vigoare la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României,
Partea I, iar textul normativ respectiv iese din vigoare la 45 zile de la această dată, pe această
perioadă aplicarea acestuia fiind suspendată.
De asemenea, o normă juridică insituită pe calea unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, în cazul unui recurs în interesul legii, intră în vigoare la data publicării acestei
decizii în Monitorul Oficial al României Partea I.

2.3. Principiile acțiunii în timp a normei juridice

Din momentul intrării sale în vigoare norma juridică este activă. Ea acţionează pentru
viitor. Norma juridică nici nu retroactivează (nu-şi întinde efectele asupra raporturilor născute
înaintea intrării sale în vigoare), nici nu ultraactivează (nu-şi extinde efectele după ieşirea sa
din vigoare).
Norma juridică apare astfel ca o adevărată servitute a viitorului. În art. 15, alin. (2) din
Constituţia României se precizează că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii
penale sau contravenţionale mai favorabile”. Rezultă deci, principiul neretroactivităţii normei
juridice şi principiul neultraactivităţii normei juridice.

2.4. Iesirea din vigoare a normei juridice

Ieşirea din vigoare a normei juridice aduce în prim plan ideea limitelor în timp a
acţiunii normelor de drept. Deşi legiuitorul elaborează normele de obicei pentru un termen
nedeterminat, rezultatele activităţii de creaţie juridică se află sub semnul perisabilităţii. Nu
există un legiuitor universal şi nu există o legislaţie deasupra sau în afara timpului.
Schimbările sociale, economice, culturale îşi cer oglindire adecvată în norme juridice. Ele
determină un proces de tranzienţă a normelor juridice6.
Atunci când există norme juridice cu termen (temporare) sau norme juridice edictate
pentru o cauza excepţională, este evident că ajungerea la termen sau încetarea stării determină
şi încetarea acţiunii normelor juridice respective. Exemplu de normă juridică cu termen găsim
în Decretul-Lege nr. 60 din 7 februarie 1990, privind pensionarea cu reducere de vârstă a unor

6
Nicolae Popa, op. cit, p. 164-165
salariaţi, care, în art. 8 prevede: „Prezentul Decret- Lege intră în vigoare la data de 1 martie
1990 şi se aplică pe o durată de 6 luni”.
2.5. Desuetitudinea
O normă juridică este căzută în desuetitudine atunci când, deşi ea este în vigoare
nefiind abrogată şi neajungând la termen, nu se mai aplică datorită schimbării condiţiilor
social-economice şi politice care au impus iniţial elaborarea ei.
Această modalitate intervine atunci când ipoteza normei juridice a încetat să se mai
raporteze la relaţii sociale vii. Atunci când relaţiile sociale ce cad sub incidenţa normei
juridice încetează să mai existe, norma juridică rămâne fără obiect şi îşi încetează
aplicabilitatea.
Este caracteristică perioadelor de tranziţie în viaţa unei societăţi, a etapelor ce
marchează trecerea de la un anumit regim politic la altul, când dreptul nu are răgazul de a
inventaria totalitatea normelor juridice care, deşi nu au fost expres abrogate, nu mai corespund
etapei noi, ele devenind perimate, învechite.

2.6. Abrogarea
Abrogarea este considerată cea mai importantă modalitate de ieşire din vigoare a normei
jurdice; este definită ca actul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului normativ.
Abrogarea înseamnă, în cele din urmă, încetarea acţiunii unei norme juridice, datorită
intrării în vigoare a unei norme juridice noi, ca expresie a voinţei legiuitorului.
Este operaţiunea de asanare a sistemului legislativ de „ramurile uscate” ale acestuia.
Prin abrogare, sunt scoase din sistemul legislaţiei acele reglementări juridice care au căzut în
desuetitudine sau pentru că în locul lor apar noi norme juridice, cu un conţinut diferit faţă de
cele anterioare. Romanii spuneau, în acest sens: „cujus est condere legem ejus est abrogare” şi
„lex posterior derogar priori”. În virtutea acestui principiu, numai cel care face legea o poate
abroga.
De aceea, în multe din metodologiile de elaborare a normelor juridice sunt inserate
dispoziţii privind necesitatea ca scoaterea din vigoare a normei de drept să se facă prin
abrogare. Această modalitate de încetare a activităţii normei juridice prezintă şi
incontesatabile virtuţi în privinţa asigurării principiului respectării normei în viaţa socială şi al
aplicării sale de către organele de stat. Atât cetăţeanul, cât şi organul de stat trebuie să
cunoscă norma după care se conduc şi gradul actualităţii sale, pentru a se evita conflicte de
legi în timp şi situaţii contradictorii. În legătură cu caracterul activ al reglementărilor, este
necesară utilizarea de către legiuitor a abrogării, ca modalitate de încetare a efectelor unei
norme juridice7.
Nu trebuie confundată abrogarea normei juridice, prin apariţia unei noi norme juridice
(actus contrarius), cu republicarea unei norme juridice, caz în care nu se întâlnesc, decât cu
titlu de excepţie, reglementări noi. În acest caz, nu există abrogare.
Totodată, trebuie reţinută şi situaţia suspendării acţiunii în timp a unei norme juridice,
pentru cauze determinate. De obicei, în situaţii excepţionale, se procedează la restrângerea sau
la suspendarea garanţiilor constituţionale pe perioada aplicării măsurilor excepţionale (legea
marţială, legi pentru situaţii excepţionale).
Funcţiile abrogării rezidă în:
a) eliminarea antinomiilior în drept;
b) suprimarea redundanţelor din reglementările juridice;
c) trecerea în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative care au fost înlocuite cu noi
reglementări juridice sau care au căzut în desuetitudine.
Abrogarea îşi realizează prima din funcţiile sale (eliminarea antinomiilor în drept) prin
scoaterea din vigoare a unor dispoziţii normative care se află în contradicţie cu altele.
Legiuitorul, atunci când introduce în sistemul dreptului o nouă reglementare juridică,
este dator să asigure corelarea acesteia cu restul elementelor ce compun sistemul de drept.
Pentru a îndeplini această funcţie, legiuitorul va suprima din reglementările juridice existente
pe cele care intră în contradicţie cu noua reglementare juridică.

3. Acţiunea în spaţiu şi asupra persoanelor a normei juridice

3.1. Noțiuni introductive
Realizarea dreptului prin traducerea în viaţă a normelor juridice este condiţionată de
durata menţinerii în vigoare a actelor normative, de raza teritorială în care ele îşi produc
efectele şi de sfera persoanelor asupra cărora ele acţionează. Este de principiu faptul că norma
juridică este teritorială şi personală, în sensul că ea acţionează asupra teritoriului şi asupra
cetăţenilor săi.
Deosebit de complexă este acţiunea actelor normative în spaţiu şi cu privire la persoane
sub aspect internaţional. Locul încheierii unui act sau locul săvârşirii unei infracţiuni, calitatea
persoanei (străin, reprezentant diplomatic etc.) ridică probleme în legătură cu stabilirea legii
care se aplică: română sau străină.

3.2. Acțiunea în spațiu a normei juridice

7
Idem, p. 166
 Actele normative au o acţiune bine determinată nu numai în timp, dar şi în spaţiu,
adică pe un anumit teritoriu, deoarece ele sunt produsul activităţii statului şi organelor sale,
care au o anumită competenţă teritorială. Desigur, această acţiune priveşte persoanele care se
află pe un anumit teritoriu, deoarece obiectul reglementării juridice îl reprezintă întotdeauna
oamenii8.
Pornindu-se de la principiul supremaţiei puterii în stat, latura internă a suveranităţii statului, se
ajunge la concluzia obiectivităţii legilor şi altor acte normative pentru toţi cetăţenii statului
respectiv şi pentru toate organismele şi organizaţiile sociale care se află pe tritoriul său. Dar,
existând o varietate de organe de stat competente pentru elaborarea actelor normative şi, în
mod corespunzător, o varietate de acte normative, se pune problema limitelor teritoriale ale
acţiunii acelor normative. De asemenea, este important a ştii cum se rezolvă eventualele
conflicte dintre aceste acte, sub aspectul acţiunii lor în spaţiu9.
Acţiunea normelor juridice în spaţiu are în vedere teritoriul asupra căruia norma
juridică este validă.
Constituţia României stipulează în art. 17 faptul că: „cetăţenii români se bucură în
străinătate de protecţia statului străin”, iar în art. 19 alin. (1) si (2) faptul că: „cetăţeanul
român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Prin derogare de la această prevedere,
cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte,
în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”.
Acţiunea normei juridice în spaţiu este condiţionată de componenta teritorială a
organului de stat emitent. Astfel, în România, legile şi actele normative ale organelor centrale
ale administraţiei de stat acţionează, în principiu, pe întreg teritoriul statului. Actele normative
ale autorităţilor locale au o acţiune limitată la unitatea administrativ-teritorială, respectiv
judeţ, municipiu, oraş, comună.

3.3. Principiul teritorialităţii şi excepţii de la acest principiu

În aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor, principiul fundamental este cel al

teritorialităţii, dreptul aplicându-se pe teritoriul statului în cauză. De la acest principiu există
însă şi excepţii.
Teritoriul statului desemnează întinderile de uscat şi apă, ca şi subsolul şi spaţiul
aerian aflate în teritoriul graniţelor statului respectiv, suprafaţa navelor şi aeronavelor.
Teritoriul şi frontierele sunt inviolabile şi regimul lor juridic este stabilit prin tratate
internaţionale şi norme interne.

8
Momcilo Luburici, op.cit., p. 72
9
Idem, p. 72-73
 Acţiunea actelor normative în spaţiu fiind condiţionată de competenţa teritorială a
organului de stat emitent, în ţara noastră, ca şi în alte state unitare, există un singur rând de
organe legislative şi ale administraţiei de stat, iar actele normative acţionează pe întregul
teritoriu al statului nostru. Actele normative adoptate de organele locale de stat au o acţiune
limitată la unitatea-administrativ teritorială asupra căreia se extinde autoritatea organului de
stat respectiv.
Deosebit de complexă este problema acţiunii actelor normative în spaţiu, sub aspect
internaţional, deoarece ea constituie obiectul studiului unor discipline de ramură, dreptul
internaţional privat, dreptul internaţional penal, dreptul internaţional comercial etc. Doctrina
juridică porneşte în rezolvarea efectelor actelor normative în spaţiu, sub aspectul ei
internaţional, de la principiul respectării suveranităţii statului asupra teritoriului şi populaţiei
şi în domeniul activităţii normative. Aceasta înseamnă că pe teritoriul unui stat acţionează
legile şi celelalte acte normative ale sale, determinând conduita tuturor persoanelor aflate pe
acest teritoriu. În mod firesc, aceasta presupune excluderea acţiunii în acest teritoriu şi asupra
persoanelor afalte pe el, a legilor şi a altor acte normative ale unor state străine.
Principiul teritorailităţii normelor juridice este consacrat în Noul Cod penal (adoptat
prin Legea nr. 286/2009, care, în art. 3 stipulează: „Legea penală română se aplică
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”. Potrivit acestui principiu, legea penală se
aplică pe întreg teritoriul ţării şi tuturor infracţiunilor săvârşite pe acest teritoriu, oricare ar fi
calitatea făptuitorului: cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie, domiciliat în
România sau în afara teritoriului ei.
Aplicarea legii penale în baza principiului teritorialităţii, cunoaşte anumite restângeri,
în sensul că ea nu se aplică cu privire la infracţiunile săvârşite pe teritoriul României de
persoane care se bucură de imunitate de jurisdicţie sau de personalul armatelor străine aflate
în trecere sau staţionate pe teritoriul ţării. Aceste excepţii de la jurisdicţia statului român nu
prezintă o încălcare, o lezare a suveranităţii, deoarece ele operează pretutindeni în lume şi
sunt consecinţa unor convenţii internaţionale care prevăd concesii reciproce între state10.
Privind excepţiile, cea mai importantă dintre acestea o constituie extrateritorialitatea,
în virtutea căreia norma de drept a unui stat se poate aplica şi în afara teritoriului său. Astfel,
potrivit legi române, dispoziţiile Codului civil cu privire la bunuri imobile se aplică tuturor
imobilelor aflate în cuprinsul teritoriului României chiar dacă ele se posedă de români. Ca o
excepţie de la principiul teritorialităţii, art. 2 alin (1) al Codului civil, stabileşte că dispoziţiile
legii române privitoare la starea civilă şi la capacitatea civilă a românilor se aplică acestora
oriunde s-ar afla. Această regulă este valabilă şi pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate.

10
Costică Voicu, Teoria Generală a Dreptului, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.161
 O ală execpţie de la aplicarea în spaţiu a normei juridice o constituie aplicarea legii
naţionale aflate pe nave sau pe aeronave, acestea fiind considerate părţi din teritoriul statului
căruia aparţin. Această excepţie, admisă în general pentru navele militare, a fost admisă în
doctrina franceză, italiană şi germană, la navele private, comerciale nu doar când se află în
largul mării, dar şi când se găsesc în apele teritoriale ale altui stat, pentru tot ceea ce priveşte
ordinea interioară a vasului11. Regimul juridic al navelor militare diferă de cel al nvelor
comerciale12, dar doar dacă se află pe teritoriul altui stat. Navele militare ale unui stat,
deoarece poartă armata acelui stat, când se află în apele teritoriale sau în porturile altui stat, se
bucură de imunitate de jurisdicţie penală, ceea ce înseamnă că, pe baza acesteia, infracţiunile
pe care le comit între ei membrii echipajului, pe bord sunt supuse legii naţionale.

Efectele de extrateritorialitate pot fi soluţionate în zilele noastre de către dreptul

internaţional. Tratatele internaţionale pot permite ca pe teritoriul unui stat să se poată aplica
legea altui stat, datorită unor raţiuni legate de eficienţa luptei împotriva criminalităţii
internaţionale, în special a crimei organizate, a spălării banilor murdari, a traficului de carne
vie, stupefiante etc.

3.4. Efectele normei jurdice străine în România13

În principiu, o hotărâre străină nu poate avea de plin drept forţă executorie şi autoritate
de lucru judecat, deoarece se opune suveranitatea statului pe al cărui teritoriu se invocă acea
hotărâre.
În general, în cazul în care cel care a pierdut procesul nu execută de bună voie
obligaţia, hotărârea judecătorească este învestită cu formulă executorie şi se procedează la
executarea silită. Formula executorie este ordinul dat de instanţa judecătorească organelor de
executare silită, de a duce la îndeplinire dispozitivul hotărârii. În acest fel este pusă în mişcare
forţa de constrângere a statului pentru realizarea justiţiei. Forţa de constrângere nu se poate
desfăşura decât pe teritoriul statului care o exercită, iar organele de executare ale unui stat nu
se pot supune ordinului dat de instanţa altui stat, deoarece statele sunt suverane şi egale.
Condiţiile recunoaşterii prin hotărâre judecătorească sunt: hotărârea este definitivă
potrivit legii statului unde a fost pronunţată; instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii
ţării sale, competenţa să judece procesul (atât de dreptul internaţional privat, cât şi de drept
intern); există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi
statul instanţei care a pronunţat hotărârea; dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care
11
Vintilă Dongoroz, Drept Penal, Bucureşti, 1939, p. 145-146
12
Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 315-317
13
Vezi www.just.ro - Ministerul Justiţiei, 31.01.2018
a pierdut procesul, trebuie să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată în timp util citaţia
pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat
posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
În ceea ce priveşte refuzul recunoaşterii, hotărârea este rezultatul unei fraude comisă
în procedura urmată în străinătate; hotărârea străină încalcă ordinea publică de drept
internaţional privat român (inclusiv dispoziţiile legale referitoare la competenţa exclusivă a
jurisdicţiei române); procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar
nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecată în faţa acestora la data
sesizării instanţei străine.
„Exequatur-ul” este procedura judiciară în cadrul căreia, în urma controlului
exercitat asupra hotărârii judecătoreşti străine de instanţele statului pe teritoriul căreia se cere
executarea, hotărârea judecătorească străină este declarată executorie. Legea nr. 105/1992
face vorbire (art. 173 alin.1) de executarea hotărârii străine pe teritoriul român, pe baza
încuviinţării dat de instanţa judecătorească română competentă. Această încuviinţare
(exequatur-ul) intervine dacă hotărârea străină nu se execută de cei obligaţi în acest sens de
bună voie.
Împotriva hotărârii pronunţate asupra cererii de exequatur se pot exercita căile de atac.
Instanţa română verifică cerinţele legale de regularitate internaţională, fără a putea examina
hotărârea străină în fond sau a o modifica (art. 174 şi art. 169 din Legea nr. 105/1992).
Apare totuşi o contradicţie: în dreptul civil, se va aplica legea noastră deoarece
judecătorul ar săvârşi altfel o denegrare de dreptate, pe când în dreptul penal situaţia este alta,
deoarece lipseşte una din condiţiile de pornire a acţiunii penale şi aceasta nu poate fi pusă în
mişcare, iar când se va întâmăpla asta, va trebui să înceteze conform art. 10, lit. F din Codul
de procedură penală.

În ceea ce priveşte mărginirea în spaţiu şi asupra persoanelor a normei de drept, s-au

ivit destule probleme în îndelungata istorie a dreptului. Personalitatea dreptului a fost
considerată ca o regulă încă de acum două mii de ani. Fiecare popor este cârmuit de dreptul
său (jure suo vivit). Francii, de exemplu, erau cârmuiţi de legea salică, alemanii de dreptul
alleman iar romanii de dreptul roman. Apoi, această regulă a personalităţii a fost completată
cu regula teritorialităţii normei de drept, dominant în Evul Mediu. Extinderea raporturilor
civile şi comerciale în plan internaţional a dat naştere unui proces de întâlnire a
reglementărilor naţionale dar şi a unor conflicte de legi, apărând dreptul internaţional privat.
Apare astfel necesitatea reglementării statutului real (regimul juridic al bunurilor) şi statutul
personal (regimul juridic al persoanelor). Acestea sunt dezvoltate în dreptul internaţional
privat şi în dreptul comerţului internaţional iar atunci când există un element de extraneitate,
se apelează la normele conflictuale14.
Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor nu poate fi disociată de acţiunea
acestora în spaţiu, deoarece persoana se află întotdeauna într-un mediu geografic, pe un
anumit teritoriu. Localizarea persoanei într-un anumit spaţiu determină anumite consecinţe
privitoare la statutul său, la drepturile civile şi politice, în special drepturile electorale.
Statutul persoanelor diferă, după cum aceştia sunt cetăţeni ai statului respectiv, străini sau
apatrizi.
Se distinge astfel regimul naţional acordat cetăţenilor statului respectiv de regimul
străinilor.
Regimul naţional porneşte de la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi de la
recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru toţi membrii statului respectiv.
Regimul străinilor poate fi identic cu cel al cetăţenilor sau poate fi diferit. În unele
state, străinii au acelaşi regim ca şi cetăţenii statului respectiv, cu excepţia drepturilor politice
care se acordă doar în anumite limite. În România, potrivit Constituţiei, străinii, în privinţa
protecţiei generale a averilor şi persoanelor se bucură de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii
români, fiind exceptate drepturile electorale, dreptul de a ocupa funcţii publice şi dreptul de a
face parte din partidele politice.
În perspectiva aderării României la U.E, Constituţia permite şi cetăţenilor europeni să
ocupe funcţii publice în România şi să participe la vot la alegerile locale.
Un regim mai direct pentru străini este regimul naţiunii celei mai favorizate, în
virtutea căruia într-un stat, străinii se bucură de aceleaşi drepturi ca şi confraţii lor cei mai
favorizaţi. Aceste drepturi recunoscute străinilor pot privi libertăţile economice, comerciale,
exercitarea drepturilor civile etc.
Pe teritoriul unui stat, statutul cetăţenilor este nedisciminator; este posibil totuşi ca unii
cetăţeni să se bucure de anumite imunităţi şi privilegii care izvorăsc din garantarea
exerciţiului liber al profesiunii, funcţiei sau mandatului încredinţat. Aici pot intra demnitarii,
persoanele alese în funcţii publice, judecătorii etc.
O altă situaţie are în vedere imunităţile şi privilegiile din dreptul internaţional: se
bucură de privilegii şi imunităţi şefii de stat, diplomaţii şi funcţionarii publici internaţionali.
Imunitatea lor se poate referi la imunitatea de jurisidicţie ori la acordarea unor facilităţi de
ordin economic în materie comercială.

14
Nicoale Popa, op. cit., p. 168-169
 Au fost puse în evidenţă două categorii de destinatari: destinatarii de primă linie, adică
persoanele cărora norma juridică le stabileşte drepturi şi obligaţii şi destinatarii de a doua
linie, autorităţile însărcinate să vegheze la respectarea legii sau chiar să o aplice.
În dreptul nostru, legile şi alte acte normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor,
fără deosebire de rasă, naţionalitate sau sex. Asta nu înseamnă că legile şi alte acte normative
ale statului nu pornesc, în conţinutul reglementării lor, de la existenţa unor categorii de
cetăţeni, cu o capacitate juridică diferită, rezultată din diferenţele de profesie, funcţie, retibuţie
etc., astfel, există acte normative care care se adresează studenţilor, părinţilor etc. În studiul
actelor normtaive şi în aplicarea lor, aceste diferenţieri ale reglementărilor juridice potrivit
acţiunii lor asupra persoanelor prezintă interes incontestabil15.
Art. 9 din Codul penal consacră faptul că „legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică
română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea
mai mare de 10 ani”.
În cazul celorlate categorii de infracţiuni, legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică
română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită
ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jusridicţiei niciunui stat.
Conform dispoziţiilor noului Cod civil, art. 7, „actele normative adoptate de
autorităţile şi de instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în
care se prevede altfel. Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi
instituţiile administraţiei publice se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială”.
Principiul personalităţii legii penale, conform art. 4 din Codul penal, consacră faptul
că legea penală română se aplică şi în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării,
dacă făptuitorul este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România.
Privind excepţiile de neaplicare a normelor juridice ale unui stat înăuntrul graniţelor
sale asupra unor categorii de persoane care se află pe teritoriul său, este imunitatea
diplomatică. Aceasta presupune inviolabilitatea personală a reprezentanţilor diplomatici şi
inviolabilitatea clădirilor ocupate de reprezentanţa diplomatică. Inviolabilitatea se extinde şi
asupra mijloacelor de transport aparţinând personalului diplomatic şi asupra corespondenţei
acestuia.
Agenţii diplomatici sunt exceptaţi de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a
ţării de reşedinţă. În situaţia în care o persoană cu statut diplomatic săvârşeşte infracţiuni ori
nesocoteşte legile statului de reşedinţă, aceasta poate fi declarată „persoana non grata” şi are

15
Momcilo Luburici, op. cit., 2006, p. 75
statut acreditat ori expulzarea. Soluţionarea cazului şi angajarea răspunderii juridice se vor
realiza potrivit legilor statului căruia îi aparţine persoana în cauză.

3.5. Acțiunea normelor juridice asupra persoanelor

Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente se realizează prin consimţământul a
două state care stabilesc relaţii diplomatice, consimţământ exprimat în acordul prin care se
înfiinţează misiunea şi prin care se stabileşte şi rangul său (ambasadă, legaţie) 16. Misiunea
diplomatică are sediu şi personal, asupra cărora normele juridice naţionale nu au incidenţă.
Pesoanele aflate în misiune diplomatică sunt scutite de impozite şi taxe personale, taxe
vamale, prestaţii personale, etc. Personalul tehnic administrativ beneficiază de privilegiile şi
imunităţile de care se bucură agenţii diplomatici, mai puţin imunitatea jurisdicţională, dar
numai pentru actele săvârşite în exercitarea funcţiilor lor.
În ceea ce priveşte mărginirea în spaţiu şi asupra persoanelor a acţiunii normei
juridice, ne mai interesează şi regimul juridic al consulilor17.
Misiunile consulare au sarcina de a ocroti interesele economice, juridice şi culturale
ale statului care le numeşte, ale cetăţenilor acestuia aflaţi în ţara de reşedinţă. Ele exercită şi
anumite atribuţii administrative şi chiar juridice. Deoarece misiunile consulare nu îndeplinesc
funcţii la nivel guvernamental, funcţionarii consulari stabilesc legături directe numai cu
autorităţile locale şi nu cu Guvernul. Funcţionarii consulari se bucură de privilegii şi imunităţi
mai restrânse decât cele ale agenţilor diplomatici. Statutul consular include înlesniri, privilegii
şi imunităţi privind postul consular (folosirea drapelelor şi a stemelor naţionale,
inviolabilitatea localurilor, scutirea fiscală a acestora, inviolabilitatea arhivelor şi a
documentelor, corespendenţei etc.)18.
Statutul juridic al refugiaţilor este reglement în prezent de Convenţia referitoare la
statutul refugiaţilor, adoptată în 1951 sub egida O.N.U şi intrată în vigoare în anul 1954,
completată cu Protocolul adiţional din octombrie 1967. Refugiatul, potrivit art. 12 din
Convenţie, este „persoana care în urma unei temeri justificate de a fi persecutată, pe motive de
rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie publică se găseşte
în afara ţării sale de origine şi nu poate sau nu doreşte să revină în această ţară”.
Statutul personal al refugiatului este cel guvernat de legea statului unde îşi are domiciliul, sau
dacă nu are domiciliu, legea statului unde îşi are reşedinţa. În ce priveşte celelalte drepturi, li
se aplică regimul acordat străinilor.

16
Mircea Maliţa, Diplomaţie. Şcoli şi instituţii, Ed. Didactică şi .Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 189
17
Ion M. Anghel, Drept consular, Ed. Ştiinţă şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978,
18
Nicolae Popa, op. cit., p. 171
 Instituţia azilului cunoaşte două forme: azilul teritorial şi azilul diplomatic. Azilul
teritorial se acordă de statul în cauză, acordarea sau neacordarea fiind un drept suveran, o
manifestare unilaterală de voinţă. Dreptul de azil este prevăzut în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (art. 14). Persoanele care solicită azil nu pot fi supuse unor măsuri de
respingere la frontieră, de expulzare ori de silire în vederea întoarcerii în statul unde poate fi
supus persecuţiei. Azilul diplomatic nu se bucură de sprijin instituţional: art. 14 din Convenţia
de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice prevede expres că localurile misiunii
nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil cu funcţiile misiunii. Neexistând o reglementare a
regimului juridic al azilului diplomatic şi statutul juridic al celui care cere azil este incert. În
perioada azilului, acesta nu poate să dobândească drepturile acordate în mod obişnuit
străinilor aflaţi pe teritoriul statului căruia îi aparţine misiunea diplomatică, dar, pe teritoriul
statului al cărui cetăţean este, îşi păstrează drepturile şi obligaţiile decurgând din această
calitate19.
O ultimă problemă care priveşte acţiunea asupra persoanelor a normei juridice se
referă la regimul juridic al străinilor20. Noţiunea de străin desemnează persoana care, aflată pe
teritoriul unui stat, are cetăţenia altui stat sau este lipsită de cetăţenie (apatrid). Aflat pe
teritoriul unui stat străin, persoana este supusă regimului ce rezultă din situaţia sa ca străin, ea
neîncetând legătura cu statul al cărui cetăţean este. Sunt cunoscute trei forme de reglementare,
de către state, a regimului juridic al străinilor şi anume: regimul naţional constând din faptul
că străinii au aceleaşi drepturi civile ca şi cetăţenii statului de reşedinţă; regimul special,
potrivit căruia drepturile străinilor sunt stabilite în mod special prin legi sau tratate
internaţionale şi regimul ce rezultă din clauza naţiunii celei mai favorizate, potrivit căruia
statul de reşedinţă acordă cetăţenilor unui alt stat, dar aflaţi pe teritoriul lui, anumite drepturi,
care nu pot fi mai restânse decât drepturile acordate cetăţenilor oricărui stat terţ. Clauza are o
natură contractuală, ea neexistând în lipsa convenţiei dintre părţi. Domeniile care pot face
obiectul clauzei sunt diverse: exporturi, importuri, tranzit, tarife vamale; regimul persoanelor
fizice şi juridice; regimul misiunilor diplomatice şi consulare; drepturi de creaţie intelectuală;
administrarea justiţiei; aceesul la instanţe etc.21.
Constituţia României stipulează în art. 18 alin. (1) că „cetăţenii care locuiesc în
România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi
alte legi”, iar în art. 19, „pe timpul şederii în România străinii sunt obligaţi să respecte
legislaţia română, în care sens ei nu pot organiza sau înfiinţa pe teritoriul României partide

19
Iuliana Savu, Introducere în drept, ediţia a II-a, Ed. Fundaţia „România de mâine”, Bucureşti, 2007, p. 167-
168
20
Gheorghe Moca, Drept internaţional public, TUB, 1989, p. 215
21
Gigore Geamănu, Diplomaţie. Şcoli şi instituţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 329
politice sau alte organizaţii sau grupări similare acestora şi nu pot face parte din acestea”; nu
pot ocupa funcţii şi demnităţi publice, civile sau militare; nu pot iniţia, organiza sau participa
la manifestaţii ori întruniri care aduc atingere ordinii publice sau siguranţei naţionale.
Cetăţenii care au săvârşit în afara teritoriului unei ţări infracţiuni deosebit de
periculoase (contra securităţii statului, contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii unui
cetăţean), vor fi sancţionaţi potrivit legislaţiei în vigoare.
În legătură cu aspectele internaţionale ale aplicării normelor juridice în spaţiu şi, în
special cele privind exceptarea aplicării lor asupra unor categorii de persoane în anumite
condiţii, precum şi cele privind aplicarea lor extrateritorială în anumite condiţii are o mare
importanţă respectarea principiilor democratice ale dreptului internaţional, în special a
egalităţii şi reciprocităţii22. De exemplu,în cazul în care un agent diplomatic săvârşeşte fapte
incompatibile cu statutul său şi lezează grav ordinea de drept, statul acreditar poate cere
retragerea sa sau poate să-l declare persoana non-grata, situaţie în care este expulzat.
Expulzarea este o măsură care se ia în baza unui act prin care un stat constrânge unul
sau mai mulţi străini care se află pe teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp. În
general, se expulzează doar străinii, dar se pot expulza şi naţionalii. Această măsură se ia
pentru ocrotirea ordinii juridice a statului sau din consideraţii economice, politice etc.
Extrădarea este un act de asistenţă juridică interstatală în materie penală care
urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranităţii
judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat. Extrădarea, fiind un atribut suveran al statului,
acesta poate admite sau refuza predarea persoanei a cărei extrădare se cere. Se poate acorda
sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate sau în
temeiul legii. Fiecare stat aplică într-o anumită măsură legea străină, unele
într-o măsură mai mare, altele într-o măsură mai mică, dar fiecare sistem de drept admite
aplicarea legii străine ca o necesitate23 pentru existenţa relaţiilor economice între state, de
exemplu. Este imposibil ca un stat să aibă relaţii economice internaţionale şi să aplice propria
lege, trebuie să aplice neapărat şi legea străină.
Necesitatea aplicării legii străine decurge, pe de altă parte şi din interesul reciprocităţii
pe care îl are fiecare stat de a i se aplica propriile legi, de către alte sisteme de drept deoarece,
dacă un stat nu ar aplica pe teritoriul său legi străine, atunci nici el nu ar putea pretinde altor
state ca legile lui să fie aplicate pe teritoriul acestora. Aplicarea legii străine într-un anumit
stat se face ţinând seama de normele de drept internaţional privat. Putem spune că „prestigiul
aplicării legii străine este conferit de către norma conflictuală a forului care o determină”.

22
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Cristian Jurca, Drept internaţional public, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.
48
23
Ion P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Procordia, Bucureşti, 1993, p. 42-43
 Art. 6 din Legea nr. 105/1992 prevede că „aplicarea legii străine este independentă de
condiţia reciprocităţii, afară numai dacă dispoziţii speciale nu prevăd altfel. În cazul în care se
cere condiţia reciprocităţii de fapt, îndeplinirea ei este prezumată până la dovada contrară.
Dovada se solicită Ministerului de Justiţie, care stabileşte situaţia reală, prin consultare cu
Ministerul Afacerilor Externe”.
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat, prevede faptul că starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt
cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel
(art. 11). Legea naţională este legea statului a cărei cetăţenie o are persoana în cauză.
Determinarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie se
invocă. Începutul şi încetarea personalităţii sunt determinate de legea naţională a fiecărei
persoane. Numele persoanei este, de asemenea cârmuit de legea naţională.
În privinţa persoanelor juridice, acestea au naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu
şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. Dacă există sedii în mai multe state,
determinant este sediul real, prin care se înţelege locul unde se află centrul principal de
conducere şi de gestiune a activităţii statuare24.
Constituţia României, prevede în art. 11, intitulat „Dreptul internaţional şi dreptul
intern” că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i
revin din tratatele la care este parte, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul
intern iar, în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituţiei.
În art. 18, intitulat „Integrarea în Uniunea Europeană” se stipulează: „ca urmare a
aderării, prevederile tratatelor Constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din
legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.
Prima constatare ce se degajă din textele citate se referă la faptul că numai tratatele
ratificate ale Parlamentului României, prin lege distinctă fac parte din dreptul intern, având
forţă juridică specifică legii. Reglementările comunitare cu caracter obligatoriu adoptate de
instituţiile Uniunii Europene au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din dreptul intern.
Drept urmare, România are obligaţia de a transpune în dreptul intern directivele,
deciziile şi regulamentele comunitare. Acest lucru este stipulat în art. 249C din Tratatul de la
Lisabona care prevede: „statele membre iau toate măsurile de drept intern necesare pentru a
pune în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic al Uniunii”.

24
Nicolae Popa, op. cit., p. 169
4. Bibliografie

1) Momcilo Luburici, Teoria generală a dreptului, Ediția a II-a, Ed.Oscar Print,

București, 2006
2) Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002
3) Costică Voicu, Teoria Generală a Dreptului, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2010
4) Vintilă Dongoroz, Drept Penal, Bucureşti, 1939
5) Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1965
6) www.just.ro - Ministerul Justiţiei, 31.01.2018
7) Mircea Maliţa, Diplomaţie. Şcoli şi instituţii, Ed. Didactică şi .Pedagogică, Bucureşti,
1975
8) M. Anghel, Drept consular, Ed. Ştiinţă şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978
9) Iuliana Savu, Introducere în drept, ediţia a II-a, Ed. Fundaţia „România de mâine”,
Bucureşti, 2007,
10) Gheorghe Moca, Drept internaţional public, TUB, 1989,
11) Gigore Geamănu, Diplomaţie. Şcoli şi instituţii, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975
12) Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Cristian Jurca, Drept internaţional public, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002,
13) Ion P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Procordia, Bucureşti, 1993