CAPITOLUL IV.

RADIO-IMAGISTICA GASTRO-INTESTINALĂ ȘI
ABDOMINALĂ

I. Noțiuni generale de anatomie

Tractul digestiv pornește de la nivelul cavității bucale și cuprinde următoarele

segmente: faringele, esofagul, stomacul, intestinul subțire și intestinul gros.
Esofagul are o lungime de aproximativ 25 cm și se întinde de la nivelul hipofaringelui
(porțiunea inferioară a faringelui) până la nivelul orificiului cardia, prin intermediul căruia se
face trecerea către stomac. Esofagul este împărțit în 3 segmente (cervical, toracic și
abdominal). Segmentul cervical se întinde până la nivelul marginii superioare a manubriului
sternal. În următorul segment, esofagul este dispus intratoracic și se întinde până la nivelul
diafragmului. Ultimul segment, cel abdominal, cuprinde porțiunea de esofag dintre diafragm și
orificiul cardia.
Stomacul este un organ cavitar dispus între orificiul cardia și orificiul piloric și prezintă
în structura peretului său 4 tunici: seroasă, musculară, submucoasă și mucoasă. De asemenea,
stomacul prezintă două curburi (mica și marea curbură) și două fețe (anterioară și
posterioară). La nivelul stomacului se identifică două porțiuni (corporeo-fundică și antro-
pilorică). Porțiunea corporeo-fundică prezintă dispoziție verticală și cuprinde superior fornixul
gastric (camera de aer a stomacului) și inferior corpul gastric. Porțiunea antro-pilorică este
porțiunea terminală a stomacului și prezintă o dispoziție orizontală.
Următorul segment al tubului digestiv este reprezentat de intestinul subțire și cuprinde
duodenul, jejunul și ileonul. Toate aceste structuri sunt dispuse retroperitoneal. Duodenul are
formă de potcoavă și prezintă 4 porțiuni (D1-D4). Prima porțiune (D1) este mai dilatată,
prezintă dispoziție orizontală și este supranumită bulbul duodenal. Cea de-a doua porțiune (D2)
prezintă dispoziție verticală și reprezintă locul în care se varsă bila și sucul pancreatic în
intestinul subțire. Din punct de vedere radiologic, este important de menționat faptul că
intestinul subțire prezintă valvule conivente la nivelul stratului mucos, menite să sporească
absorbția principiilor nutritive la acest nivel. De asemenea, dispoziția anselor jejunale și ileale
de intestin subțire este una centrală la nivelul abdomenului.
Ultimul segment este reprezentat de intestinul gros și cuprinde colonul și rectul. Între
ileonul terminal și colon se găsește valva ileo-cecală. Colonul începe la nivelul fosei iliace
drepte și prezintă în componența sa mai multe segmente (cecul, colonul ascendent, flexura
hepatică, colonul transvers, flexura splenică, colonul descendent, colonul sigmoid). Se
deosebește de intestinul subțire prin dispoziția periferică la nivelul abdomenului, calibrul mai
mare, prezența celor trei benzi longitudinale denumite tenii și prin prezența haustrațiilor.
Rectul este porțiunea terminală a intestinului gros care face legătura între colonul sigmoid și
orificiul anal.

II. Tehnici de explorare imagistică

1. Fluoroscopia
Fluoroscopia folosește raze X pentru a evalua în timp real structurile toraco-
abdominale. Această tehnică este extrem de utilă pentru poziționarea corectă a pacientului în
anumite incidențe înaintea efectuării unei radiografii.
2. Radiografia abdominală
Radiografia abdominală este o metodă rapidă și non-invazivă de evaluare a
abdomenului. Comparativ cu mijloacele moderne de diagnostic imagistic, aportul de informații
obținute prin această metodă este unul scăzut. O radiografie abdominală poate evidenția
modificări de poziție ale hemidiafragmelor (ascensionare/coborâre), calcificări (de exemplu,
pe aria de proiecție a ficatului, splinei, pancreasului), corpi străini radioopaci (ace, proiectile
etc) (Fig. 1A, B), nivele hidro-aerice (în cazul unui sindrom ocluziv) sau pneumoperitoneu
(aer liber în peritoneu în context postoperator sau în urma unei perforații la nivelul unui organ
cavitar) (Fig. 1C).

Figura 1 (A-C). A, B. Corpi străini radioopaci. C. * - pneumoperitoneu, aspect CT.

3. Tranzitul baritat eso-gastro-duodenal

Această metodă presupune administrarea orală a unei substanțe de contrast radioopace.
Pentru evaluarea tubului digestiv se folosește, de cele mai multe ori, sulfatul de bariu.
Poziția inițială de examinare a pacientului în cazul tranzitului baritat este în ortostatism,
incidență antero-posterioară (A-P) și ușor oblic stânga, cu fața la medicul examinator și spatele
la placă, cu membrele superioare pe lângă corp. Pacientul se poziționează corect cu ajutorul
fluoroscopiei. Apoi, se stabilește un regim de raze corespunzător greutății pacientului și se
realizează o radiografie inițială de control. Pasul următor presupune administrarea orală a
sulfatului de bariu pe care pacientul îl va înghiți la indicația medicului examinator. Din
momentul în care pacientul înghite substanța de contrast, medicul va examina pasajul acesteia
prin intermediul fluoroscopiei. În cazul în care se evidențiază modificări patologice, se
efectuează radiografii seriate. Se evită expunerile prelungite și inutile ale pacientului datorită
naturii intens iradiante a acestei tehnici.
În funcție de cantitatea de substanță de contrast folosită, tranzitul baritat se poate
efectua:
- în strat subțire, pentru evidențierea reliefului mucoasei;
- în semirepleție, pentru evidențierea leziunilor de mici dimensiuni;
 - în repleție completă, pentru aprecierea poziției, formei și dimensiunilor
segmentului examinat.
Pentru evaluarea diferitelor segmente ale tubului digestiv se folosesc anumite incidențe.
Astfel, pentru examinarea esofagului, cele mai folosite incidențe sunt oblic anterior dreapta
(OAD) și oblic anterior stânga (OAS). Aceste incidențe sunt utile datorită faptului că esofagul
nu mai este acoperit de opacitatea mediastinală și poate fi evaluat cu mai multă acuratețe.
Pentru examinarea stomacului, pacientul este poziționat atât în ortostatism (antero-posterior,
lateral, OAD, OAS), cât și în decubit dorsal și ventral. Evaluarea umplerii și distensiei bulbului
duodenal se face în decubit ventral.
4. Irigoclisma (clisma baritată)
Pentru examinarea colonului și a rectului se poate apela la clisma baritată (irigografie)
(Fig. 2A). Metoda de examinare presupune poziționarea pacientului în decubit lateral și
administrarea intrarectală a substanței de contrast baritate. Pasajul sulfatului de bariu la acest
nivel se evaluează în timp real prin intermediul fluoroscopiei. În cazul în care se depistează
modificări patologice (tumori, polipi etc), se efectuează radiografii seriate care evidențiază
leziunea [1]. Intestinul subțire poate fi analizat radiologic prin efectuarea unei radiografii la
24h după tranzitul baritat (Fig. 2B).

Figura 2 (A, B). A. Irigografie; B. Tranzit baritat efectuat la 24h.

5. Endoscopia digestivă superioară (eso-gastro-duodenoscopia)

Endoscopia digestivă superioară (EDS) este o metodă modernă de evaluare a
esofagului, stomacului si duodenului. Tehnica EDS presupune introducerea prin cavitatea orală
a unui tub flexibil, la capătul căruia se găsește o sursă de lumină și o cameră care transmite
imagini în timp real către un monitor. Acest tub flexibil este manevrat de către medicul
examinator. EDS are atât rol diagnostic (poate preleva biopsii), cât și terapeutic (rezecția unor
polipi sau ligatura varicelor esofagiene în caz de hemoragie digestivă superioară). În prezent,
EDS a devenit metoda de elecție pentru evaluarea esofagului, stomacului și duodenului.
6. Endoscopia digestivă inferioară (colonoscopia)
Endscopia digestivă inferioară (EDI) este folosită pentru evaluarea rectului și colonului.
EDI oferă avantaje similare EDS prin capacitatea de a preleva biopsii și de a realiza rezecția
unuia sau mai multor polipi. De asemenea, EDI a devenit metoda de elecție pentru evaluarea
rectului și colonului.
 7. Videocapsula endoscopică
Această metodă presupune administrarea orală a unei capsule prevăzute cu o sursă de
lumină și 2 camere. Durata bateriei unei videocapsule endoscopice este de aproximativ 8-10
ore. Astfel, pe toată această durată, videocapsula transmite circa 4 imagini/secundă către un
dispozitiv atașat cu o centură de corpul pacientului. Videocapsula endoscopică este extrem de
utilă în evaluarea intestinului subțire, ce nu poate fi abordat corespunzător prin alte metode
endoscopice. Lipsa posibilității de prelevare a biopsiilor constituie un mare dezavantaj al
acestei tehnici.
8. Ultrasonografia (US)
US este preferată ca metodă inițială de evaluare imagistică a organelor parenchimatoase
datorită caracterului non-invaziv, rapidității, disponibilității crescute și costurilor reduse. O
examinare ultrasonografică se poate realiza nativ (fără substanță de contrast) sau cu substanță
de contrast bazată pe bule de gaz. Pe lângă modificările patologice hepatice, pancreatice și ale
căilor biliare, US mai poate decela pneumoperitoneul și lichidul de ascită [2].
9. Computer tomografia (CT)
De cele mai multe ori, evaluarea CT a abdomenului este precedată de o examinare US
inițială a abdomenului ce a depistat modificări patologice, dar nu a putut preciza natura
leziunilor. O examinare CT se poate realiza nativ (fără substanță de contrast) sau cu substanță
de contrast iodată.
Protocolul unui examen CT cu substanță de contrast iodată începe prin obținerea unor
imagini nativ, înainte de administrarea contrastului. Ulterior, se administrează intravenos
substanța de contrast iodată și se realizează scanări succesive la intervale predefinite de timp.
Raportat la momentul în care a început injectarea, imaginile obținute la aproximativ 25-30
secunde corespund fazei arteriale, cele obținute la 60-70 secunde corespund fazei venoase, iar
cele obținute la aproximativ 5-10 minute corespund fazei tardive, atunci când contrastul se
elimină pe cale renală.
Printre avantajele examinării CT se numără rapiditatea cu care se pot achiziționa
imaginile (motiv pentru care este preferat ca mijloc de diagnostic imagistic în regim de
urgență), posibilitatea de a stoca imaginile obținute într-o bază de date ce poate fi accesată
oriunde și oricând este disponibilă o conexiune la internet, precum și posibilitatea de a realiza
reconstrucții multiplanare în toate cele 3 planuri (axial, coronal, sagital). Metoda este însă
limitată de costurile relativ crescute ale examinărilor, dar și de efectele nocive ale razelor X în
cazul unor examinări repetate.
Din cauza caracterului iradiant al acestei metode de diagnostic imagistic, sarcina
constituie o contraindicație la examinarea CT nativ și cu substanță de contrast. Alte
contraindicații sunt reprezentate de insuficiență renală, alergia la iod sau la alte medicamente
[3].
10. Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM)
De cele mai multe ori, o examinare IRM este precedată de o examinare CT si are rol în
caracterizarea suplimentară și complexă a leziunilor. Examinarea IRM poate fi făcută nativ
(fără substanță de contrast) sau cu substanță de contrast pe bază de gadoliniu.
În cazul examenului IRM nativ, secvențele de bază sunt în ponderație T1 IP (in-phase)
și OP (out-of-phase), T2, T2 SPAIR (cu supresie de grasime), DWI (diffusion weighted
imaging – secvența de difuzie).
În cazul IRM există mai multe tipuri de substanțe de contrast (extracelulare, cu specific
hepatocitar etc). Cele extracelulare se comportă similar celor de la CT și oferă posibilitatea
obținerii imaginilor în cele trei faze (arterial, venos și tardiv). Inițial, substanțele de contrast
cu specific hepatocitar se comportă similar celor extracelulare, cu obținerea imaginilor în cele
trei faze (arterial, portal și parenchimatos). Ulterior, o parte din contrast pătrunde în
hepatocitele funcționale și se elimină în căile biliare. Astfel, se pot caracteriza cu mai multă
precizie leziunile hepatice prin intermediul unei noi faze hepato-biliare, ce se realizează la
aproximativ 20-30 minute de la momentul injectării.
Printre avantajele utilizării IRM se numără caracterul neiradiant și posibilitatea de
stocare a imaginilor într-o bază de date online. Ca și dezavantaje, tehnica IRM presupune un
timp crescut de achiziție a imaginilor (motiv pentru care nu se folosește în regim de urgență
precum examinarea CT) și costuri semnificativ mai ridicate.
Sarcina în primul trimestru, alergia la substanța de contrast, tijele sau protezele
metalice, protezele valvulare cardiace și claustrofobia constituite contraindicații la examinarea
IRM [4].
11. Spectroscopia IRM
Spectroscopia IRM reprezintă o metodă modernă non-invazivă de evaluare a diverselor
structuri prin cuantificarea concentrațiilor unor metaboliți. Recent, aceasta a devenit o
alternativă neinvazivă la evaluarea prin puncție biopsie a steatozei hepatice.
12. Imagistica hibridă – tomografia cu emisie de pozitroni (PET-CT, PET-IRM)
PET-CT și PET-IRM reprezintă mijloace imagistice moderne ce implică utilizarea unui
radiotrasor radioactiv cu dublă achiziție de imagini PET si CT/IRM. Cel mai frecvent, se
folosește ca radiotrasor 18F-fluorodeoxiglucoza (18F-FDG). Metodele imagistice descrise
anterior pot detecta leziuni ce prezintă captare intensă a radiotrasorului datorită unei activități
metabolice intense [5] (Fig. 3).

Figura 3. Examen PET-CT.

III. Modificări radiologice funcționale ale tubului digestiv

1. Modificări de tonus
a. Hipertonia
Hipertonia presupune accentuarea tonusului și se traduce radiologic prin:
- unde peristaltice precoce;
- apropierea și îngroșarea pliurilor de mucoasă;
- reducerea în dimensiuni a segmentului de tub digestiv afectat;
- evacuarea rapidă a conținutului cu distensia segmentului subiacent.
b. Hipotonia
Hipotonia reprezintă diminuarea tonusului și este responsabilă de următoarele
modificări radiologice:
 - unde peristaltice apărute tardiv;
- distanțarea și aplatizarea pliurilor de mucoasă;
- creșterea în dimensiuni a segmentului de tub digestiv afectat;
- evacuarea întârziată a conținutului.
c. Atonia
Atonia presupune dispariția tonusului și este asociată cu următoarele modificări
radiologice:
- dispariția undelor peristaltice;
- ștergerea pliurilor de mucoasă;
- dilatarea marcată a segmentului de tub digestiv afectat;
- lipsa evacuării conținutului.
d. Spasmul
Spasmul se traduce radiologic prin:
- îngustarea segmentului afectat pe o porțiune scurtă;
- conturul este net, regulat;
- poate apărea dilatație supraiacentă.

2. Modificări de peristaltică
a. Hiperkinezia
Hiperkinezia reprezintă accentuarea peristaltismului (Fig. 4) și este responsabilă de
următoarele modificări radiologice:
- creșterea frecvenței și amplitudinii undelor peristaltice, precum și a vitezei de
propagare a acestora;
- se asociază cu o evacuare accelerată a conținutului.

Figura 4. Stomac hiperkinetic.

b. Hipokinezia
Hipokinezia presupune diminuarea peristaltismului și generează următoarele
modificări radiologice:
- scăderea frecvenței și amplitudinii undelor peristaltice, precum și a vitezei de
propagare a acestora;
- se asociază cu o evacuare întârziată a conținutului.
 c. Akinezia
Akinezia presupune epuizarea capacității contractile la nivelul segmentului afectat și se
asociază cu următoarele modificări radiologice:
- absența undelor peristaltice;
- dilatarea marcată a segmentului de tub digestiv afectat;
- lipsa evacuării conținutului.

3. Modificări de tranzit
a. Accelerarea evacuării
b. Întârzierea evacuării

IV. Modificări radiologice morfologice ale tubului digestiv

1. Modificări de poziție
a. Ptoza – deplasarea caudală a unui segment de tub digestiv din cauza alungirii
ligamentelor de susținere (de exemplu, ptoza gastrică);
b. Ascensiunea – deplasarea cranială a unui segment de tub digestiv (cum se întâmplă,
de exemplu, în hernia hiatală tipul I);
c. Tracționarea – cel mai frecvent, se produce din cauza unui proces de fibroză cu
efect retractil asupra unui segment de tub digestiv (de exemplu, un proces fibrotic localizat
apical pulmonar poate realiza tracționarea de aceeași parte a esofagului și a celorlalte structuri
mediastinale);
d. Împingerea – se referă la efectul de masă generat de procesele expansive asupra
unui segment de tub digestiv aflat în imediata vecinătate.

2. Modificări de mobilitate
a. Diminuarea mobilității segmentelor de tub digestiv ce prezintă în mod normal
mobilitate – poate reprezenta un proces inflamator la acest nivel, o formațiune tumorală
extrinsecă ce invadează segmentul sau o formațiune tumorală proprie segmentului afectat;
b. Apariția mobilității la nivelul segmentelor de tub digestiv fixe în mod normal –
poate fi cauzată de afectarea în context postoperator a mijloacelor de susținere a segmentului
de tub digestiv afectat.

3. Modificări de lungime și calibru

a. Creșterea în lungime a unui segment de tub digestiv – dolicosegment;
b. Reducerea în lungime a unui segment de tub digestiv – brahisegment;
c. Creșterea calibrului unui segment de tub digestiv – megasegment;
d. Reducerea calibrului unui segment de tub digestiv – stenoză.

4. Modificări de contur
a. Plusuri de umplere – nișa și diverticulii;
Nișa reprezintă expresia radiologică a unei ulcerații. Nișele se împart în benigne și
maligne.
Nișa benignă prezintă următoarele caracteristici radiologice:
- dimensiuni reduse (<3 cm);
- mai mult înaltă decât lată;
- bază de implantare redusă;
- proemină din conturul organului;
- dureroasă la compresiune sub ecran;
 - își reduce dimensiunile sau dispare în totalitate sub tratament antiulceros corect
condus.
Nișa malignă se traduce radiologic prin:
- dimensiuni mari (>3 cm);
- mai mult lată decât înaltă;
- bază largă de implantare;
- nu proemină din conturul organului;
- nu este dureroasă la compresiune sub ecran;
- dimensiunile pot rămâne la fel sau pot crește sub tratament antiulceros corect condus.
Diverticulii se pot clasifica în diverticuli de pulsiune și diverticuli de tracțiune.
Diverticulii de pulsiune presupun hernierea mucoasei și/sau a submucoasei printr-o
breșă creată la nivelul tunicii musculare și prezintă următoarele caractere radiologice:
- sunt solitari sau multipli;
- formă rotund-ovalară, contur net;
- prezintă ca mijloc de legătură între segmentul de tub digestiv și diverticul un pedicul
îngust;
- se opacifiază omogen în urma administrării substanței baritate.
Diverticulii de tracțiune presupun existența unui proces inflamator sau fibrotic ce se
dezvoltă în vecinătatea segmentului de tub digestiv afectat. Se întâlnesc frecvent la nivelul
peretelui anterior și lateral al esofagului în urma unui proces inflamator mediastinal. Prezintă
următoarele trăsături radiologice:
- formă triunghiulară, cu baza orientată către lumen și vârful către exterior;
- contur net;
- bază largă de implantare ce favorizează evacuarea completă a diverticulului.
b. Minusuri de umplere – lacuna;
Lacuna reprezintă expresia radiologică a unei formațiuni tumorale intraluminale.
Lacunele se împart în benigne și maligne.
Lacuna benignă se traduce radiologic prin:
- minusuri de umplere unice sau multiple;
- formă rotund-ovalară;
- dimensiuni variabile;
- contur net, regulat;
- pliurile de mucoasă din jurul lacunei benigne nu sunt modificate.
Lacuna malignă se caracterizează radiologic prin:
- frecvent, apar ca minusuri de umplere unice;
- formă neregulată;
- contur neregulat, policiclic;
- pliurile de mucoasă sunt întrerupte în vecinătatea lacunei maligne;
- prezintă semiton (la nivelul joncțiunii dintre segmentul de tub digestiv indemn și
lacuna malignă trecerea de la alb la negru nu se face brusc, ci treptat din cauza infiltrației
tumorale de la acest nivel);
- uneori, se poate vizualiza imaginea de pintene malign (aspect de treaptă sau prag la
nivelul extremităților lacunei) și este considerată patognomonică;
- poate fi prezentă imaginea de nișă în lacună (în cazul ulcerației intratumorale).
c. Rigiditatea segmentară sugerează fie un proces tumoral malign, fie un proces
inflamator infiltrativ la nivelul peretelui și generează următoarele modificări radiologice:
- dimensiuni variabile;
- pliurile de mucoasă dispar de la nivelul zonei afectate;
- lipsa propagării undelor peristaltice la nivelul zonei infiltrate;
 - apare aspectul de „scândură pe valuri” datorită imobilității zonei infiltrate tumoral
comparativ cu restul segmentului de tub digestiv indemn.
d. Întreruperea conturului – semnalează dezvoltarea unui proces tumoral malign
endoluminal.
DE REȚINUT !!!
Indiferent de localizarea la nivelul tubului digestiv, aceste reguli sunt general
valabile:
- Un ulcer benign (gastric, duodenal) se vizualizează radiologic sub forma nișei
benigne;
- Tumorile maligne sunt de mai multe tipuri (vegetante, ulcerative și infiltrative);
- Tumorile maligne ulcerative se vizualizează radiologic sub forma nișei maligne;
- Tumorile benigne (polip, miom, fibrom, lipom etc) se evidențiază radiologic sub
forma lacunei benigne;
- Tumorile maligne vegetante se observă radiologic sub forma lacunei maligne; în
plus, dacă există ulcerație intratumorală, apare aspectul de nișă în lacună;
- Tumorile maligne infiltrative se evidențiază radiologic prin rigiditate segmentară la
nivelul segmentului de tub digestiv afectat.

V. Patologia esofagului

1. Atrezia esofagiană – limitarea pasajului bolului alimentar din cauza discontinuității

esofagului.
2. Duplicația esofagiană – existența a două lumene esofagiene.
3. Brahiesofagul – esofag scurt cu hernie hiatală tipul I.
4. Diverticulii esofagieni – de pulsiune (Fig. 5A) sau de tracțiune (Fig. 5B);
Diverticulul Zenker se localizează pe peretele posterior al esofagului, la nivelul
joncțiunii faringo-esofagiene [6].
5. Cardiospasmul – reprezintă un spasm intermitent localizat la nivelul sfincterului
cardia ce blochează complet tranzitul la acest nivel și cedează în urma administrării de
antispastice. Astfel, cardiospasmul este intermitent și total.
6. Achalazia – se datorează imposibilității de relaxare a sfincterului esofagian inferior.
Spre deosebire de cardiospasm, achalazia este definitivă, dar nu totală. Din punct de vedere
radiologic, la examenul baritat se vizualizează un calibru crescut și un conținut neomogen al
esofagului cu prezența la acest nivel de lichid de stază și resturi alimentare (stadiul I). Astfel,
sulfatul de bariu ingerat de către pacient curge în lichidul de stază precum fulgii de nea.
În stadiul II, esofagul prezintă calibru crescut, dar sub 10 cm, iar obstacolul impus de
tonusul crescut al sfincterului esofagian este depășit prin creșterea cantității ingerate de bariu,
precum și prin apariția contracțiilor terțiare la nivelul esofagului.
În ultimul stadiu (stadiul III), esofagul apare dilatat și prezintă un calibru crescut peste
10 cm. De asemenea, se pot vizualiza trei nivele: inferior – bariu; mijlociu – bariu și lichid de
stază; superior – aer. Esofagul devine aton, lipsit de peristaltică și capătă aspectul de „șosetă”.
7. Varicele esofagiene (Fig. 5C) – se pot localiza în 2/3 superioare în situația în care
sunt congenitale sau în 1/3 inferioară, situație în care sugerează prezența hipertensiunii portale.
La examenul baritat, varicele esofagiene se vizualizează sub forma unor multiple imagini
lacunare, rotund-ovalare, bine delimitate. Tot în cazul hipertensiunii portale, examenul CT
poate depista varicele periesofagiene (situate în imediata vecinătate a esofagului) sub forma
unor vase cu traiect sinuos ce se încarcă cu substanță de contrast administrată intravenos (Fig.
5D).
 8. Stenozele esofagiene
Pot fi de natură benignă (postcaustice sau datorate unor tumori benigne) sau malignă
(produse de tumori maligne).
Stenozele esofagiene benigne se caracterizează prin:
- sunt localizate în axul organului;
- nu întrerup conturul organului;
- prezintă dilatație supraiacentă zonei de stenoză (Fig. 6).
Stenozele esofagiene maligne se caracterizează prin:
- sunt localizate excentric;
- întrerup conturul organului;
- nu prezintă dilatație supraiacentă zonei de stenoză.

Figura 5 (A-D). A. Diverticul esofagian de pulsiune; B. Diverticul esofagian de tracțiune; C.

Varice esofagiene; D. Varice periesofagiene – aspect CT.
 Figura 6. Stenoză esofagiană benignă.

9. Cancerul esofagian
În funcție de tipul macrosopic al neoplasmului esofagian, aspectul radiologic este
diferit. Astfel, forma ulcerată se evidențiază sub forma nișei maligne, forma vegetantă se
vizualizează sub forma lacunei maligne, iar forma infiltrativă se observă sub forma rigidității
segmentare.
Indiferent de forma macroscopică, se instalează stenoza esofagiană malignă.
Cancerul esofagian necesită o investigație amănunțită prin intermediul unui examen CT
care evaluează raporturile cu structurile învecinate și extensia la distanță a tumorii primare [7,
8] (Fig. 7A, B).

Figura 7 (A, B). Tumoră malignă vegetantă a esofagului.

 10. Hernia hiatală (Fig. 8A, B)
Conform clasificării lui Akerlund, herniile hiatale sunt de 3 tipuri:
a. Tipul I (cu brahiesofag)
- esofagul este scurt, rectiliniu;
- prin hiatusul esofagian herniază cardia și fornixul gastric;
- cardia este localizată intratoracic.
b. Tipul II (paraesofagiană)
- esofagul este rectiliniu și prezintă dimensiune normală;
- prin hiatusul esofagian herniază doar fornixul gastric;
- cardia se află intraabdominal.
c. Tipul III (de alunecare)
- esofagul are traiect sinuos;
- prin hiatusul esofagian herniază cardia și fornixul gastric;
- cardia este situată intratoracic.
Herniile hiatale pot fi evaluate prin intermediul tranzitului baritat sau cu ajutorul
examenului CT efectuat cu substanță de contrast orală [9].

Figura 8 (A, B). Hernie hiatală – aspect la tranzitul baritat (A) și CT (B).

VI. Patologia stomacului

1. Gastrita – afecțiune inflamatorie ce afectează mucoasa gastrică. Gastrita

hipertrofică se caracterizează radiologic prin hipersecreție gastrică, hiperkinezie și pliuri
gastrice hipertrofice. Gastrita atrofică se traduce radiologic prin aspectul tubular al stomacului
și lipsa pliurilor gastrice.
2. Ulcerul gastric benign (Fig. 9A, B, C) – se caracterizează radiologic prin nișa
benignă. Ulcerul gastric benign se localizează de cele mai multe ori pe mica curbură. Uneori,
în dreptul leziunii de pe mica curbură se poate evidenția o incizură spastică în „deget de
mănușă” pe marea curbură. Aceasta este responsabilă de bilocularea stomacului și indică
leziunea ulceroasă benignă de pe mica curbură. De asemenea, în apropierea bazei de implantare
a nișei benigne, se poate vizualiza linia Hampton sub forma unei zone liniare radiotransparente
ce semnifică prezența edemului periulceros (Fig. 9C). Ulcerul gastric se poate complica cu:
perforație, penetrație și hemoragie digestivă superioară.
În urma perforației gastrice, pe o radiografie abdominală simplă se poate evidenția
pneumoperitoneul subdiafragmatic sub forma unei zone semilunare radiotransparente. La
examenul CT efectuat cu substanță de contrast orală se poate vizualiza atât pneumoperitoneul,
cât și extravazarea substanței de contrast la nivelul perforației gastrice.
În urma administrării orale a sulfatului de bariu, penetrația se evidențiază radiologic
sub forma nișei Haudek ce prezintă trei nivele (aer, lichid, bariu).

Figura 9 (A-C). Nișă gastrică benignă localizată pe mica curbură. C. Linia Hampton.

3. Diverticulii gastrici – plusuri de umplere ce comunică cu lumenul gastric. Tranzitul

baritat și examinarea CT cu substanță de contrast administrată oral evidențiază pătrunderea
substanței de contrast la nivelul diverticulului.
4. Tumorile gastrice benigne (Fig. 10A, B) (polipi, leiomioame, lipoame etc) – se
vizualizează sub forma unor lacune benigne de dimensiuni variabile.
Figura 10 (A, B). Tumori gastrice benigne vizualizate radiologic sub formă de lacune cu
caracter benign.

5. Cancerul gastric
În funcție de tipul macrosopic al neoplasmului gastric, aspectul radiologic este diferit.
Astfel, forma ulcerată se evidențiază sub forma nișei maligne (Fig. 11A, B), forma vegetantă
se vizualizează sub forma lacunei maligne (Fig. 11C, D), iar forma infiltrativă se observă sub
forma rigidității segmentare (Fig. 11F). O tumoră vegetantă ce prezintă ulcerație intratumorală
se prezintă ca nișă în lacună (Fig. 11E).
Cancerul gastric necesită o investigație amănunțită prin intermediul unui examen CT
care evaluează raporturile tumorii primare cu structurile învecinate și depistează eventualele
metastaze la distanță. La nevoie, examenul CT poate fi completat cu un examen IRM.
Printre trăsăturile nișelor suspecte de malignitate se numără:
- baza largă de implantare;
- localizarea pe marea curbură (aproape întotdeauna maligne);
- localizarea mai departe de orificiul cardia și mai aproape de pilor;
- dimensiunile crescute peste 3 cm.
Figura 11 (A-F). A. Nișă malignă localizată pe marea curbură. B. Nișă cu caractere de
malignitate localizată pe mica curbură. C, D. Formă vegetantă de cancer gastric localizată
antral. E. Imagine de nișă în lacună. F. Formă infiltrativă de cancer gastric.

6. Stomacul operat
Tranzitul baritat în cazul stomacului operat trebuie să îndeplinească următoarele
obiective:
- să stabilească tipul de operație care s-a practicat;
- să evalueze prezența sau absența tranzitului la nivelul gurii de anastomoză;
- să depisteze eventuale complicații apărute postoperator.
Cele mai frecvente tipuri de intervenție chirurgicală sunt rezecțiile gastrice parțiale
(Bilroth I și Bilroth II), rezecțiile gastrice totale (cu anastomoză eso-jejunală termino-
terminală) și gastroenteroanastomoza (în situația în care nu se poate realiza rezecția gastrică).
Bilroth I presupune o rezecție gastrică parțială, cu anastomoză gastro-duodenală termino-
terminală. Bilroth II (Fig. 12) presupune, de asemenea, o rezecție gastrică parțială, dar cu
anastomoză gastro-jejunală termino-laterală [1].
 Figura 12. Aspect postoperator după tehnica Bilroth II.

VII. Patologia intestinului subțire

1. Megaduodenul – calibru crescut al duodenului.

2. Diverticulii duodenali – plusuri de umplere ce comunică cu lumenul duodenal. Pot
fi unici sau multipli. Se pot localiza oriunde la nivelul cadrului duodenal, cel mai frecvente la
nivelul DII.
3. Ulcerul duodenal – se caracterizează radiologic prin nișa benignă. Se consideră că
ulcerul duodenal este întotdeauna benign.
4. Ocluzia intestinului subțire
Ocluzia intestinului subțire poate avea cauze mecanice sau funcționale. Semnul
radiologic considerat patognomonic și care poate fi depistat pe o radiografie abdominală simplă
este prezența nivelelor hidro-aerice. Dacă ocluzia se produce la nivelul anselor ileale, nivelele
hidro-aerice vor fi dispuse central la nivelul abdomenului.
5. Infarctul entero-mezenteric – reprezintă o necroză acută la nivelul intestinului
datorată obstrucției printr-un tromb a arterei mezenterice superioare (infarct arterial) sau a
venei mezenterice superioare (infarct venos). Prezența sau absența fluxului sangvin la nivelul
arterei și venei mezenterice superioare poate fi evaluată cu precizie prin intermediul unei
examinări CT cu substanță de contrast administrată intravenos.
6. Tumorile duodenale benigne (polipi, leiomioame, lipoame etc) – se vizualizează
sub forma unor lacune benigne de dimensiuni variabile.
7. Tumorile duodenale maligne – se întâlnesc rar și prezintă aceleași caracteristici ca
în cazul celorlalte segmente de tub digestiv [10].

VIII. Patologia intestinului gros

1. Megacolonul – calibru crescut la nivelul colonului.

2. Maladia Hirschprung – forma congenitală de megacolon.
3. Colita – reprezintă inflamația mucoasei colonului. Din punct de vedere radiologic se
observă:
- inițial, colonul prezintă îngroșarea mucoasei și este hiperkinetic;
- ulterior, la nivelul colonului se evidențiază zone spastice ce alternează cu zone
dilatate;
 - în final, se dezvoltă un proces cicatricial ce duce la îngustarea lumenului și dispariția
haustrațiilor.
4. Boli inflamatorii intestinale
a. Colita ulcerativă
Colita ulcerativă este o afecțiune inflamatorie cronică care interesează strict mucoasa
colonului și a rectului într-o manieră continuă, fără a lăsa porțiuni indemne de mucoasă.
Mijloacele de diagnostic de interes radio-imagistic sunt irigografia, entero-CT și entero-RM.
Diagnosticul de certitudine se poate stabili prin intermediul colonoscopiei ce permite
prelevarea de țesut bioptic.
Irigografic, se evidențiază ulcerații ale mucoasei, pliuri de mucoasă îngroșate,
neregulate, asimetria haustrelor. În fazele avansate se remarcă dispariția pliurilor de mucoasă
și a haustrelor, precum și îngustări ale lumenului.
Entero-CT și entero-RM: mucoasa colo-rectală apare îngroșată peste 4 mm, prezintă
ulcerații și este intens iodofilă (entero-CT)/gadofilă (entero-RM) (Fig. 13B).
b. Boala Crohn
Boala Crohn este o afecțiune inflamatori cronică ce determină inflamația tractului
gastro-intestinal într-o manieră discontinuă. Procesul inflamator debutează la nivelul mucoasei
și se extinde transmural în evoluție. Cel mai frecvent, boala Crohn se localizează la nivelul
ileonului terminal și colonului proximal, dar poate afecta orice segment al tubului digestiv.
Mijloacele de diagnostic de interes radio-imagistic sunt irigografia, entero-CT și entero-RM.
Diagnosticul de certitudine se poate stabili prin intermediul colonoscopiei ce permite
prelevarea de țesut bioptic.
Irigografic, se evidențiază ulcerații ale mucoasei, pliuri de mucoasă îngroșate,
neregulate, asimetria haustrelor. În fazele avansate se remarcă dispariția pliurilor de mucoasă
și a haustrelor, precum și îngustări ale lumenului (Fig. 13A).
Entero-CT și entero-RM: pereții segmentului de tub digestiv afectat apar îngroșați peste
10 mm, prezintă ulcerații și sunt intens iodofili (entero-CT)/gadofili (entero-RM). De
asemenea, se remarcă densificarea grăsimii mezenterice adiacente, prezența de stricturi cu
dilatație supraiacentă, fistule și/sau abcese.

Figura 13 (A, B). A. Aspect irigografic de boală Crohn; B. Aspect entero-RM de colită
ulcerativă.

5. Ocluzia colonului – se poate identifica pe o radiografie abdominală simplă prin

prezența nivelelor hidro-aerice dispuse oriunde de-a lungul cadrului colic (Fig. 14).
 Figura 14. Nivele hidro-aerice – ocluzie intestinală colonică.

6. Diverticulii colonici – plusuri de umplere ce comunică cu lumenul colonic. Pot fi

unici sau multipli. Se pot localiza oriunde la nivelul cadrului colic (Fig. 15A, B).

Figura 15 (A, B). Diverticuli colonici.

7. Tumorile benigne ale colonului (polipi, leiomioame, lipoame etc) – se vizualizează

sub forma unor lacune benigne de dimensiuni variabile.
8. Tumorile maligne ale colonului
În funcție de tipul macrosopic al cancerului de colon, aspectul radiologic este diferit.
Astfel, forma ulcerată se evidențiază sub forma nișei maligne, forma vegetantă se vizualizează
sub forma lacunei maligne, iar forma infiltrativă se observă sub forma rigidității segmentare.
 Toate cele trei forme pot evolua cu stenoză neregulată, responsabilă de așa-numitul
aspect irigografic de „cotor de măr” (Fig. 16A).
Cancerul de colon necesită o investigație amănunțită prin intermediul unui examen CT
care evaluează raporturile tumorii primare cu structurile învecinate și depistează eventualele
metastaze la distanță. La nevoie, examenul CT poate fi completat cu un examen IRM (Fig.
16C, D).

Figura 16 (A-D). A. Tumoră colon ascendent – aspect irigografic de „cotor de măr”; B.

Tumoră colon transvers – aspect irigografic; C. Tumoră localizată rectal superior – aspect IRM
în secvența T2 sagital; D. Tumoră localizată rectal superior – aspect IRM postcontrast.

IX. Patologia hepatică

Ficatul prezintă un important rol metabolic și poate fi sediul a numeroase procese

patologice. Aceste pot fi clasificate în leziuni hepatice difuze și leziuni hepatice focale [11]. La
examenul CT, densitatea medie a ficatului are valori cuprinse între 55-65 UH (unități
Hounsfield) [12].

A. Leziunile hepatice difuze

1. Steatoza hepatică difuză
Steatoza hepatică difuză presupune creșterea anormală a conținutului adipos al
hepatocitelor. US, grăsimea apare hiperecogenă. La examinarea CT, țesutul adipos prezintă
densități negative cuprinse între -50 și -100 UH. La examinarea IRM, țesutul adipos apare în
hipersemnal T1 și T2, anulat în secvențele cu supresie de grăsime.
US: Se accentuează ecogenitatea ficatului [13].
CT: Scad densitățile medii ale ficatului sub 45-55 UH proporțional cu cantitatea de
țesut adipos prezentă la acest nivel (Fig. 17A).
IRM: Se remarcă accentuarea semnalului T1 și T2 la nivel hepatic. În plus, în secvența
T1 out-of-phase (T1 OP) se remarcă scăderea marcată a intensității semnalului crescut din
secvența T1 in-phase (T1 IP) datorită prezenței țesutului adipos (Fig. 17B, C). Spectroscopia
IRM este utilă în evaluarea cantitativă, non-invazivă a steatozei hepatice (Fig. 18).

Figura 17 (A-C). A. Aspect CT de steatoză hepatică. B, C. Aspect IRM de steatoză hepatică.

B. Secvența T1 IP. C. Secvența T1 OP.

2. Hemocromatoza
Hemocromatoza presupune o absorbție crescută de fier la nivel intestinal, urmată apoi
de stocarea în exces a acestuia sub formă de feritină sau hemosiderină în principal la nivel
hepatic și în mai mică măsură la nivelul pancreasului și cordului.
CT: Cresc densitățile medii ale ficatului peste 65-75 UH proporțional cu cantitatea de
fier stocată la acest nivel (Fig. 19).
IRM: Se remarcă scăderea semnalului T1 și T2 la nivel hepatic [14].
3. Ciroza hepatică
Ciroza hepatică este o afecțiune plurietiologică ce presupune evoluția către un proces
fibrotic ireversibil dezvoltat la nivelul parenchimului hepatic. Simultan, se produce distrugerea
arhitecturii normale a ficatului. Ciroza hepatică poate fi de mai multe tipuri: micronodulară
(noduli <3 mm), macronodulară (noduli >3 mm) sau mixtă.
În stadiile incipiente ale cirozei hepatice, ficatul poate prezenta un aspect normal.
Ulterior, apare atrofia lobului drept și hipertrofia lobului caudat. Printre modificările întâlnite
la examinările CT și IRM în ciroza hepatică se numără: prezența nodulilor de regenerare (Fig.
20A-C), conturul neregulat al ficatului (Fig. 21A), hepatomegalia (Fig. 21A, B), splenomegalia
(Fig. 21B), calibrul crescut al venei porte și/sau venei splenice, dezvoltarea circulației
colaterale (Fig. 21C) și a varicelor periesofagiene (Fig. 21D), precum și prezența ascitei (Fig.
21A) [15].

Figura 18. Spectroscopie IRM folosită ca metodă de evaluare cantitativă, non-invazivă a

steatozei hepatice.

Figura 19. Aspect CT nativ de hemocromatoză hepatică.

Figura 20 (A-C). Aspect IRM de noduli de regenerare la un pacient cu ciroză hepatică.
A. Precontrast. B. Faza arterială. C. Faza venoasă.
Figura 21 (A-D). Aspecte CT întâlnite în ciroza hepatică. A. Hepatomegalie, contur neregulat
al ficatului, lichid de ascită perihepatic, perigastric, perisplenic. B. Hepatosplenomegalie.
C. Circulație colaterală prezentă la nivel abdominal. D. Varice periesofagiene prezente.

B. Leziunile hepatice focale

1. Chistul hepatic simplu
Chistul hepatic simplu reprezintă o leziune rotund-ovalară, cu conținut lichidian,
omogen, bine delimitată de un perete fin. Pot fi unice sau multiple.
US: Leziunea prezintă conținut transonic.
CT: La examinarea nativă, chistul hepatic simplu are un conținut omogen și apare de
regulă hipodens (densități cuprinse între 0 și 10 UH). În cazul unei hemoragii intrachistice, se
remarcă o creștere a densităților. Postcontrast intravenos, chistul hepatic simplu nu captează
substanța de contrast administrată (Fig. 22A) [16].
IRM: Chistul hepatic simplu apare în hiposemnal T1 și intens hipersemnal T2 (Fig.
22B). În cazul unei hemoragii intrachistice sau a unui conținut proteic ridicat, se remarcă
hipersemnal în secvența T1. Postcontrast intravenos, chistul hepatic simplu nu captează
substanța de contrast administrată.

Figura 22 (A,B). Chist hepatic simplu – aspect CT postcontrast intravenos (A) și IRM în
secvența T2 (B).

2. Abcesul hepatic
Abcesul hepatic apare în urma unei infecții bacteriene și constituie o colecție localizată
ce prezintă conținut inflamator necrotic la interior.
 CT: Se evidențiază sub forma unor leziuni hipodense unice sau multiple, posibil
septate, bine delimitate de o capsulă cu grosime crescută. Postcontrast intravenos, se remarcă
aspectul de „dublă țintă” vizualizat de la interiorul leziunii spre exterior prin: hipocaptare la
nivelul zonei centrale, înconjurată de capsula iodofilă ce apare hiperdensă, la periferia căreia
se află o zonă hipodensă de edem perilezional. În cazul abcedării, prezența aerului sau a
nivelului hidro-aeric în interiorul abcesului este considerată patognomonică (Fig. 23).
IRM: Abcesul hepatic prezintă o zonă centrală în hiposemnal T1 și hipersemnal T2.
Edemul perilezional se vizualizează în hipersemnal T2. Postcontrast intravenos, se poate
evidenția captarea substanței de contrast la nivelul capsulei [17].

Figura 23. Aspect CT postcontrast intravenos de abces hepatic cu nivel hidro-aeric în faza
arterială.

3. Chistul hidatic hepatic

Chistul hidatic se dezvoltă în urma infecției cu T. Echinococcus.
CT: Chistul hidatic hepatic prezintă densități fluide și este rotund-ovalar, bine delimitat.
Poate fi multiloculat, septat și poate prezenta la interior membrana proligeră. De asemenea,
poate prezenta calcificări parietale. Postcontrast intravenos, leziunea captează minim substanța
de contrast în periferie și la nivelul septurilor intralezionale (Fig. 24A, B).
IRM: Chistul hidatic hepatic apare predominant în hiposemnal T1 și hipersemnal T2.
Pattern-ul de captare este similar examenului CT.

Figura 24 (A, B). Aspect CT al chisturilor hidatice hepatice.

 4. Hemangiomul hepatic
Hemangiomul hepatic este o tumoră hepatică benignă de cauză vasculară.
US: Se vizualizează sub forma unei leziuni bine definite, hiperecogene.
CT: Nativ, hemangioamele hepatice apar hipodense. Postcontrast intravenos,
hemangioamele hepatice de dimensiuni crescute prezintă captare centripetă progresivă, lentă
comparativ cu parenchimul hepatic adiacent, astfel încât, în faza tardivă, acestea se pot umple
complet sau aproape complet, uneori având aspect hiperdens (Fig. 25A-D). În cazul
hemangioamelor de dimensiuni reduse, este posibilă umplerea rapidă și completă din faza
arterială.
IRM: Hemangioamele hepatice apar în hiposemnal T1 și moderat hipersemnal T2.
Captarea substanței de contrast paramagnetice se realizează similar pattern-ului descris la CT
(Fig. 26A-D) [18].

Figura 25 (A-D). Aspect CT de hemangiom hepatic. A. Nativ. B. Faza arterială. C. Faza

venoasă. D. Faza tardivă.
Figura 26 (A-D). Aspect IRM de hemangiom hepatic. A. Precontrast. B. Faza arterială. C.
Faza venoasă. D. Faza tardivă.

5. Hiperplazia nodulară focală (HNF)

HNF ocupă locul al doilea ca frecvență în rândul formațiunilor tumorale hepatice
benigne și afectează în principal femeile tinere, de vârstă fertilă. De cele mai multe ori, apare
ca leziune unică. Se poate asocia însă cu alte leziuni hepatice (cel mai frecvent cu hemangioame
hepatice). Se consideră patognomonică prezența cicatricei centrale atunci când aceasta este
prezentă. Prezența grăsimii și a hemoragiei intralezionale este posibilă în HNF, dar nu este o
caracteristică.
CT: Nativ, leziunea și cicatricea centrală apar hipodense. Postcontrast intravenos, HNF
captează intens în faza arterială. Apoi, în fazele venoasă și tardivă, leziunea apare
izo/hiperdensă față de restul parenchimului hepatic. Cicatricea centrală rămâne hipodensă
inclusiv până în faza venoasă și devine hiperdensă în faza tardivă.
IRM: HNF apare în izo-/hiposemnal T1 și izo-/hipersemnal T2. Cicatricea centrală
prezintă hiposemnal T1 și hipersemnal T2. Postcontrast intravenos, leziunea captează intens în
faza arterială (Fig. 27) și devine apoi în izo-/hipersemnal față de restul parenchimului hepatic
în fazele venoasă și tardivă. Similar examenului CT, cicatricea centrală nu captează până în
faza venoasă inclusiv și devine în hipersemnal în faza tardivă [19].

Figura 27. Aspect IRM de HNF în faza arterială postcontrast.

 6. Adenomul hepatic
Adenomul hepatic este o tumoră hepatică benignă întâlnită cu o frecvență redusă
comparativ cu HNF, însă afectează mai frecvent femeile tinere, de vârstă fertilă. Nu sunt rare
situațiile în care adenomul hepatic se evidențiază sub forma unor leziuni multiple (peste 10
poartă denumirea de adenomatoză hepatică). În adenomul hepatic, se depistează relativ
frecvent grăsime și hemoragie intralezională.
CT: Nativ, aspectul și densitatea leziunii sunt variabile în funcție de conținutul adipos
și de prezența hemoragiei intralezionale. Postcontrast intravenos, adenomul hepatic este iodofil
în faza arterială, iar apoi devine izodens față de restul parenchimului hepatic în fazele venoasă
și tardivă.
IRM: Conținutul adipos și cel hemoragic intralezional apar în hipersemnal T1 IP. Dacă
semnalul crescut din T1 IP se menține și în secvența T1 OP atunci leziunea prezintă conținut
hemoragic. Dacă nu se menține semnalul crescut din secvența T1 IP și în secvența T1 OP atunci
este grăsime intralezională (Fig. 28A, B). Postcontrast intravenos, leziunea este moderat
gadofilă în faza arterială, după care se vizualizează în izosemnal față de restul parenchimului
hepatic în fazele venoasă și tardivă (Fig. 29) [20].

Figura 28 (A, B). Comparație între secvențele T1 IP (A) și T1 OP (B). De exemplu, conținutul
adipos este indicat prin săgeata continuă, în timp ce hemoragia intralezională este indicată prin
săgeata discontinuă.

Figura 29. Aspect IRM de adenom hepatic în faza arterială postcontrast.

 7. Carcinomul hepatocelular (CHC)
CHC este tumora malignă hepatică cel mai des întâlnită și se dezvoltă frecvent pe un
ficat cirotic.
Din punct de vedere imagistic, CHC prezintă un aspect extrem de variabil. Poate varia
în dimensiuni de la câțiva milimetri până la câțiva zeci de centimetri (formațiuni tumorale ce
ocupă în întregime un lob hepatic). La nivelul CHC, se pot identifica arii de necroză, conținut
adipos și hemoragic. O trăsătură caracteristică leziunilor maligne este captarea intensă a
contrastului în faza arterială (Fig. 30B), urmată de eliminarea rapidă a acestuia (wash-out)
în fazele venoasă (Fig. 30C) și tardivă (Fig. 30D). Acest aspect imagistic poate fi întâlnit la
oricare din următoarele mijloace de diagnostic imagistic efectuate cu substanță de contrast: US,
CT și IRM (Fig. 31A-C).
În plus, examenul IRM prezintă o utilitate crescută datorită secvențelor de difuzie și
utilizării substanțelor de contrast specific hepatocitare ce pot evalua leziuni de dimensiuni mici.
Un hipersemnal intens la nivelul formațiunii tumorale hepatice pe aceste secvențe indică o
restricție de difuzie. Aceasta se datorează celularității crescute de la nivelul CHC care
împiedică astfel desfășurarea în condiții optime a difuziei moleculelor de apă [21].

Figura 30 (A-D). Aspect IRM întâlnit în CHC precontrast (A), în faza arterială (B), venoasă
(C) și tardivă (D).
Figura 31 (A-C). Aspect CT de CHC – iodofilie marcată în faza arterială (A), cu wash-out în
faza venoasă (B) și tardivă (C).

8. Determinările secundare hepatice

Dezvoltarea unor leziuni secundare hepatice implică prezența unei formațiuni tumorale
maligne primare ce se extinde astfel la nivel hepatic pe cale hematogenă și/sau limfatică. Printre
tumorile maligne primare care frecvent metastasează la nivel hepatic se numără cancerul colo-
rectal, cancerul pancreatic, cancerul esofagian, cancerul gastric, cancerul de sân, cancerul
pulmonar și cel ovarian. Din punct de vedere imagistic, sunt depistate de cele mai multe ori
leziuni nodulare multiple, cu dimensiuni variabile. Determinările secundare hepatice se împart
în hipovasculare și hipervasculare.
CT: Postcontrast intravenos, metastazele hipovasculare prezintă iodofilie periferică în
faza arterială, iar în fazele venoasă și tardivă se produce wash-out în periferie, în timp ce
substanța de contrast avansează către centrul leziunii. Metastazele hipervasculare prezintă
iodofilie intensă în faza arterială, iar în fazele venoasă și tardivă se produce, de asemenea,
wash-out în periferie. Aspectul leziunilor secundare hepatice în faza tardivă, indiferent de
examinare (CT sau IRM), este de „semn de tras la țintă” (Fig. 32A, B; Fig. 33A-C) [22].
Pe secvențele de difuzie din cadrul examinării IRM se vizualizează restricție de
difuzie la nivelul determinărilor secundare hepatice datorită celularității crescute la nivelul
acestor leziuni.
Figura 32 (A, B). Aspect CT de determinări secundare hepatice în faza arterială (A) și venoasă
(B).

Figura 33 (A-C). Aspect IRM de determinări secundare hepatice în secvența T2 (A), faza
arterială (B) și faza venoasă (C).

9. Traumatismele hepatice
a. Hematomul subcapsular hepatic
Hematomul subcapsular hepatic se produce în urma unui traumatism ce acționează la
nivelul ficatului. Examinarea de elecție este CT.
CT: Evidențiază o acumulare hematică semilunară localizată perihepatic, subcapsular.
Aspectul variază în funcție de timpul scurs de la momentul traumatismului:
- faza acută: hematomul apare hiperdens față de parenchimul hepatic;
- faza subacută: hematomul apare izodens;
- faza cronică: hematomul apare hipodens.
b. Dilacerarea hepatică
Dilacerarea hepatică apare în urma unui traumatism puternic produs la acest nivel.
CT: Se vizualizează întreruperea conturului organului, cu prezența revărsatului sangvin
perihepatic (Fig. 34) [22, 23].
 Figura 34. Dilacerare hepatică – aspect CT.

XI. Patologia căilor biliare

1. Litiaza biliară
Litiaza biliară presupune prezența de calculi la nivelul căilor biliare și/sau colecistului.
Calculii biliari se clasifică în următoarele trei tipuri: calculi de colesterol (10%), calculi
pigmentari (10%), calculi cu componență mixtă (80%). Ca mijloace de diagnostic imagistic se
folosesc următoarele: US, CT și IRM cu secvențe MRCP.
US: Calculii se vizualizează sub forma unor imagini hiperecogene de dimensiuni
variabile, cu con de umbră posterior și posibile dilatații supraiacente de căi biliare. De
asemenea, calculii se pot mobiliza odată cu schimbarea poziției pacientului.
CT: Calculii formați din colesterol pur apar hipodenși față de bilă, în timp ce calculii
care conțin calciu apar hiperdenși față de bilă. Există anumite situații în care calculii biliari nu
pot fi decelați prin intermediul CT, ei fiind izodenși cu conținutul biliar (Fig. 35A).
IRM+MRCP: Calculii se vizualizează sub forma unor imagini rotund-ovalare, bine
delimitate, în hiposemnal față de conținutul biliar, localizate la nivelul căilor biliare (Fig. 35B,
C).
2. Colecistita acută
Colecistita acută presupune inflamația acută a colecistului. Ca mijloace de diagnostic
imagistic se folosesc următoarele: US, CT și IRM cu secvențe MRCP.
US: Colecistul apare mărit de volum, cu pereți îngroșați peste 3 mm, fluid pericolecistic
și calculi biliari la nivelul colecistului și/sau la nivelul canalului cistic.
CT: Colecistul apare mărit de volum, cu pereți iodofili, îngroșați peste 3 mm, fluid
pericolecistic și calculi biliari la nivelul colecistului și/sau la nivelul canalului cistic (Fig. 36).
IRM+MRCP: Colecistul apare mărit de volum, cu pereți gadofili, îngroșați peste 3
mm, fluid pericolecistic și calculi biliari la nivelul colecistului și/sau la nivelul canalului cistic.
Figura 35 (A-C). A. Calcul cu densități mixte localizat la nivelul veziculei biliare – aspect CT;
B. Calculi localizați la nivelul căii biliare principale în porțiunea distală – aspect MRCP; C.
Calcul localizat la nivelul veziculei biliare – aspect IRM în secvența T2.

Figura 36. Aspect CT de colecistită acută cu pereți îngroșați, iodofili, calculi radioopaci și
fluid pericolecistic.

3. Colecistita cronică
Colecistita cronică presupune o inflamație cronică, prelungită a colecistului. Ca
mijloace de diagnostic imagistic se folosesc următoarele: US, CT și IRM cu secvențe MRCP.
US: Colecistul apare cu pereți îngroșați neregulat. În colecistita xantogranulomatoasă
se evidențiază noduli hipoecogeni în grosimea peretelui colecistului. În vezicula de porțelan se
vizualizează imagini hiperecogene, cu con de umbră posterior, localizate în grosimea peretelui
colecistului.
CT: Colecistul apare cu pereți îngroșați neregulat. În colecistita xantogranulomatoasă
se evidențiază noduli hipodenși de dimensiuni variabile, localizați în grosimea peretelui
colecistului. În vezicula de porțelan se vizualizează calcificări localizate în grosimea peretelui
colecistului +/- calculi biliari hiperdenși.
IRM+MRCP: Colecistul apare cu pereți îngroșați neregulat.
4. Colangiocarcinomul
Colangiocarcinomul reprezintă cea mai frecventă tumoră malignă a căilor biliare.
Această patologie poate interesa căile biliare intrahepatice (colangiocarcinom intrahepatic),
regiunea perihilară (colangiocarcinom perihilar – tumoră Klatskin) sau calea biliară principală
(colangiocarcinom extrahepatic). Pentru diagnostic se pot folosi următoarele metode
imagistice: US, CT, IRM cu secvențe MRCP, ERCP.
Din punct de vedere imagistic se vor depista următoarele modificări patologice în
funcție de localizarea procesului tumoral:
- colangiocarcinom intrahepatic: formațiune tumorală vegetantă ce determină stenoze
la nivelul căilor biliare intrahepatice și dilatație supraiacentă a acestora;
- colangiocarcinom perihilar: formațiune tumorală localizată perihilar, absența
vizualizării bifurcației canalului hepatic comun, dilatații supraiacente de căi biliare
intrahepatice, absența dilatațiilor de CBP;
- colangiocarcinom extrahepatic: leziune de tip infiltrativ sau vegetant localizată la
nivelul CBP, cu dilatație supraiacentă de căi biliare (Fig. 37A-C).

Figura 37 (A-C). Aspect CT de colangiocarcinom extrahepatic vegetant ce interesează

porțiunea distală a CBP și determină dilatație supraiacentă de căi biliare.
XII. Patologia pancreatică

Pancreasul este un organ dispus retroperitoneal și prezintă în structura sa 3 porțiuni

(capul, corpul și coada).
1. Pancreatita acută
Pancreatita acută reprezintă inflamația acută a țesutului pancreatic și peripancreatic. De
cele mai multe ori, pacientul este adus în urgență. Examinarea de elecție pentru
diagnosticarea pancreatitei acute este CT (Fig. 38A, B).
Examinarea CT permite calcularea scorului Balthazar după cum urmează:
- în funcție de procesul inflamator:
A: aspect normal al pancreasului (0p);
B: mărirea în dimensiuni a pancreasului (1p);
C: modificări inflamatorii la nivelul pancreasului și grăsimii peripancreatice (2p);
D: colecție fluidă peripancreatică unică, imprecis delimitată (3p);
E: două sau mai multe colecții fluide peripancreatice, imprecis delimitate (4p).
- în funcție de aria de necroză pancreatică:
a. absentă (0p);
b. ≤30% (2p);
c. >30-50% (4p);
d. >50% (6p).
Scorul obținut se încadrează între 0 și 10. Cu cât scorul este mai ridicat, cu atât
severitatea pancreatitei este mai mare [3].
Examenul CT în cazul unei pancreatite acute poate depista, pe lângă modificările
inflamatorii pancreatice și peripancreatice, și factorul etiologic care a dus la apariția bolii (de
exemplu, un calcul radioopac la nivelul coledocului distal care obstruează pasajul normal al
secreției pancreatice la nivelul D2).

Figura 38 (A, B). Aspect CT în pancreatita acută – creșterea în dimensiuni a pancreasului (A)
și prezența de fluid peripancreatic (B).

2. Pancreatita cronică
Pancreatita cronică presupune existența unui proces inflamator prelungit la nivelul
țesutului pancreatic, cu alterarea ireversibilă a arhitecturii acestuia.
CT: În cazul pancreatitei cronice, se pot identifica următoarele trăsături: modificări de
dimensiune (atrofie/hipertrofie globală sau focală), calcificări la nivelul țesutului pancreatic,
dilatarea ductului pancreatic Wirsung, modificări de calibru ale coledocului, prezența de
pseudochisturi pancreatice (Fig. 39).
IRM: În plus față de examinarea CT, poate evidenția o scădere a semnalului dat de
țesutul pancreatic în secvența T1, precum și o scădere a captării de contrast la acest nivel
datorită modificărilor fibrotice. Se poate completa cu secvențe de rezonanță magnetică
colangiopancreatografică (MRCP) care evidențiază modificările de calibru ale coledocului și
ale ductului pancreatic principal [23].

Figura 39. Aspect CT întâlnit în pancreatita cronică – calcificări parenchimatoase pancreatice.

3. Tumorile de pancreas
Tumorile care se pot dezvolta la nivelul parenchimului pancreatic se clasifică în
benigne și maligne.
Tumorile pancreatice benigne sunt relativ rar întâlnite și includ: chistul pancreatic
simplu, adenomul, chistadenomul seros.
Chistul pancreatic simplu reprezintă o leziune rotund-ovalară, cu conținut lichidian,
omogen, bine delimitată de un perete fin. Pot fi unice sau multiple.
US: Leziunea prezintă conținut transonic.
CT: La examinarea nativă, chistul pancreatic simplu are un conținut omogen și apare
de regulă hipodens (densități cuprinse între 0 și 10 UH). În cazul unei hemoragii intrachistice,
se remarcă o creștere a densităților. Postcontrast intravenos, chistul pancreatic simplu nu
captează substanța de contrast administrată [16].
IRM: Chistul pancreatic simplu apare în hiposemnal T1 și intens hipersemnal T2. În
cazul unei hemoragii intrachistice sau a unui conținut proteic ridicat, se remarcă hipersemnal
în secvența T1. Postcontrast intravenos, chistul pancreatic simplu nu captează substanța de
contrast administrată.
Chistadenomul seros este o tumoră pancreatică chistică de natură benignă caracterizată
prin prezența de multiple zone chistice (de regulă, peste 6) cu dimensiuni individuale ale
chisturilor ce nu depășesc 2 cm.
Diagnosticul imagistic se poate stabili prin intermediul US, CT și IRM.
US: Masă hipoecogenă polilobată, septată, cu fine ecouri la interior.
CT: Masă polilobată, septată, cu multiple zone chistice grupate în ciorchine de struguri.
Leziunea captează periferic și la nivelul septurilor intralezionale și poate prezenta cicatrice
fibroasă centrală ce captează tardiv.
IRM: Masă polilobată, septată, cu multiple zone chistice în hiposemnal T1,
hipersemnal T2, grupate în ciorchine de struguri. Leziunea captează periferic și la nivelul
septurilor intralezionale și poate prezenta cicatrice fibroasă centrală ce captează tardiv.
Cea mai frecventă tumoră pancreatică malignă este adenocarcinomul.
 Aspectul imagistic al tumorilor pancreatice maligne este unul extrem de variabil și
corespunde tipului histologic. Diagnosticul imagistic se poate stabili prin intermediul US, CT
și IRM.
CT: Se pot evidenția o serie de trăsături comune ale proceselor neoplazice pancreatice:
mărirea de volum a pancreasului (globală sau focală la nivelul capului, corpului sau cozii),
prezența zonelor de necroză, extensia procesului tumoral malign la nivelul grăsimii
peripancreatice, invadarea vaselor și/sau a ganglionilor limfatici regionali, prezența
determinărilor secundare (de exemplu, hepatice), modificări de calibru ale căii biliare
principale și/sau ale ductului pancreatic principal (Fig. 40A, B).
IRM: Oferă o acuratețe crescută în evaluarea formațiunii tumorale maligne de la nivel
pancreatic, extensiei procesului neoplazic în imediata vecinătate și la distanță, precum și în
evaluarea modificărilor de la nivelul căii biliare principale și canalului Wirsung (Fig. 41A, B)
[24].
Ecoendoscopia prezintă o utilitate crescută în evaluarea pacienților cu formațiuni
tumorale pancreatice, întrucât permite obținerea de material bioptic, însă această examinare
este efectuată de medicul gastroenterolog.

Figura 40 (A, B). Aspect CT de cancer de pancreas localizat cefalo-corporeal, cu dilatație de

canal Wirsung la nivel corporeo-caudal. A. Faza arterială. B. Faza venoasă.

Figura 41 (A, B). Aspect IRM postcontrast de formațiune tumorală localizată la nivelul
procesului uncinat pancreatic (A), cu dilatație importantă de canal Wirsung la nivel corporeo-
caudal (B).
XII. Patologia splinei

1. Variante anatomice și afecțiuni congenitale ale splinei

a. Splina accesorie
Splina accesorie este prezența de țesut splenic ectopic și constituie o variantă
anatomică. Se localizează frecvent în apropierea hilului splenic și/sau cozii pancreatice.
Numărul de spline accesorii și dimensiunile acestora sunt variabile (de la câțiva milimetri până
la aproximativ 2 cm). Pentru depistare, se folosește frecvent examenul CT sau IRM (Fig. 42).

Figura 42. Splină accesorie – aspect CT.

b. Asplenia
Asplenia reprezintă absența dezvoltării țesutului splenic și se poate asocia cu o serie de
alte malformații.
2. Tumorile splenice
a. Tumorile splenice benigne (chist, hemangiom etc)
Chistul splenic simplu reprezintă o leziune rotund-ovalară, cu conținut lichidian,
omogen, bine delimitată de un perete fin. Pot fi unice sau multiple.
US: Leziunea prezintă conținut transonic.
CT: La examinarea nativă, chistul splenic simplu are un conținut omogen și apare de
regulă hipodens (densități cuprinse între 0 și 10 UH). În cazul unei hemoragii intrachistice, se
remarcă o creștere a densităților. Postcontrast intravenos, chistul splenic simplu nu captează
substanța de contrast administrată [16].
IRM: Chistul splenic simplu apare în hiposemnal T1 și intens hipersemnal T2. În cazul
unei hemoragii intrachistice sau a unui conținut proteic ridicat, se remarcă hipersemnal în
secvența T1. Postcontrast intravenos, chistul splenic simplu nu captează substanța de contrast
administrată.
Hemangiomul splenic
US: Se vizualizează la nivel splenic sub forma unei leziuni bine definite, hiperecogene.
CT: Nativ, hemangioamele splenice apar hipodense. Postcontrast intravenos,
hemangioamele splenice de dimensiuni crescute prezintă captare centripetă progresivă, lentă
comparativ cu parenchimul splenic adiacent, astfel încât, în faza tardivă, acestea se pot umple
complet sau aproape complet. În cazul hemangioamelor de dimensiuni reduse, este posibilă
umplerea rapidă și completă din faza arterială.
 IRM: Hemangioamele splenice apar în hiposemnal T1 și moderat hipersemnal T2.
Captarea substanței de contrast paramagnetice se realizează similar pattern-ului descris la CT.
b. Tumorile splenice maligne
Cea mai frecventă tumoră splenică malignă este limfomul. Limfomul malign este, de
regulă, secundar. Pentru diagnosticul imagistic, se pot folosi următoarele metode: US, CT și
IRM.
US: Cel mai frecvent, se remarcă prezența adenopatiilor și a blocurilor adenopatice,
precum și a splenomegaliei. De asemenea, splina poate fi infiltrată difuz, fără a se diferenția
leziuni focale sau poate prezenta zone nodulare hipoecogene în cazul afectării focale a acesteia.
CT: De obicei, se remarcă prezența splenomegaliei, a adenopatiilor și a blocurilor
adenopatice. De asemenea, splina poate fi infiltrată difuz, fără a se diferenția leziuni focale sau
poate prezenta zone hipodense, hipocaptante în cazul afectării focale a acesteia.
IRM: Se remarcă prezența adenopatiilor și a blocurilor adenopatice, precum și a
splenomegaliei. De asemenea, splina poate fi infiltrată difuz, fără a se diferenția leziuni focale
sau poate prezenta zone nodulare în izo-/hiposemnal T1 și T2, hipocaptante în cazul afectării
focale a acesteia.
De asemenea, splina reprezintă un sediu important în care se dezvoltă determinări
secundare în rândul pacienților oncologici. Printre tumorile primare care duc la formarea de
metastaze splenice se numără: melanomul, cancerul de ovar, cancerul de sân, cancerul de
prostată și cancerul pulmonar.
Pentru diagnosticul imagistic, se pot folosi următoarele metode: US, CT și IRM.
US: Se remarcă mărirea de volum a splinei (splenomegalie) și prezența de zone
nodulare hipoecogene la un pacient cunoscut cu o tumoră primară.
CT: Se remarcă mărirea de volum a splinei și prezența de zone nodulare hipodense,
hipocaptante la un pacient cunoscut cu o tumoră primară.
IRM: Se evidențiază splenomegalie și zone nodulare în discret hipersemnal T2, cu
restricție de difuzie la un pacient cunoscut cu o tumoră primară. De asemenea, depistarea unui
hipersemnal T1 în interiorul leziunilor metastatice confirmă conținutul hemoragic al acestora.
3. Traumatismele splenice
a. Hematomul subcapsular splenic
Hematomul subcapsular splenic se produce în urma unui traumatism ce acționează la
nivelul splinei. Examinarea de elecție este CT.
CT: Evidențiază o acumulare hematică semilunară localizată perisplenic, subcapsular
(Fig. 43). Aspectul variază în funcție de timpul scurs de la momentul traumatismului:
- faza acută: hematomul apare hiperdens față de parenchimul splenic;
- faza subacută: hematomul apare izodens;
- faza cronică: hematomul apare hipodens.
b. Dilacerarea splenică
Dilacerarea splenică apare în urma unui traumatism puternic produs la acest nivel.
CT: Se vizualizează întreruperea conturului organului, cu prezența revărsatului sangvin
perisplenic (Fig. 43) [25, 26].
4. Patologia infecțioasă a splinei
a. Abcesul splenic
CT: Se evidențiază sub forma unor leziuni hipodense unice sau multiple, posibil
septate, bine delimitate de o capsulă. Postcontrast intravenos, se remarcă aspectul de „țintă
dublă” vizualizat de la interiorul leziunii spre exterior prin: hipocaptare la nivelul zonei
centrale, înconjurată de capsula iodofilă ce apare hiperdensă, la periferia căreia se află o zonă
hipodensă de edem perilezional. În cazul abcedării, prezența aerului sau a nivelului hidro-
aeric în interiorul abcesului este considerată patognomonică.
 IRM: Abcesul splenic prezintă o zonă centrală în hiposemnal T1 și hipersemnal T2.
Edemul perilezional se vizualizează în hipersemnal T2. Postcontrast intravenos, se poate
evidenția captarea substanței de contrast la nivelul capsulei.

Figura 43. Dilacerare splenică însoțită de hematom subcapsular cronic – aspect CT

postcontrast intravenos.

b. Chistul hidatic splenic

CT: Chistul hidatic splenic prezintă densități fluide și este rotund-ovalar, bine delimitat.
Poate fi multiloculat, septat și poate prezenta la interior membrana proligeră. De asemenea,
poate prezenta calcificări parietale. Postcontrast intravenos, leziunea captează substanța de
contrast în periferie și la nivelul septurilor intralezionale.
IRM: Chistul hidatic splenic apare predominant în hiposemnal T1 și hipersemnal T2.
Pattern-ul de captare este similar examenului CT.
5. Altele
a. Infarctul splenic
CT: Postcontrast intravenos, se evidențiază o zonă triunghiulară hipodensă, neiodofilă,
orientată cu baza către capsula splenică și vârful către hil. Există situații când infarctul splenic
interesează întreg parenchimul splenic, situație în care toată splina devine hipodensă și nu
captează substanța de contrast (Fig. 44).

Figura 44. Aspect CT de infarct splenic la un pacient cu polichistoză renală bilaterală.

Bibliografie
1. Capșa RA, Georgescu ȘA, Goldiș G Jr., Lesaru M, Lupescu IG, Zaharia C. Radiologie și
Imagistică Medicală. Ed. Universitară „Carol Davila”, 2009, 133-226, ISBN: 978-973-708-
379-1.
2. Nathan S S Atkinson, Robert V Bryant, Yi Dong, Christian Maaser, Torsten Kucharzik,
Giovanni Maconi, Anil K Asthana, Michael Blaivas, Adrian Goudie, Odd Helge Gilja, Dieter
Nuernberg, Dagmar Schreiber-Dietrich, and Christoph F Dietrich. How to perform
gastrointestinal ultrasound: Anatomy and normal findings. World J Gastroenterol, 2017,
23(38): 6931–6941.
3. Prokop M, Galanski M. Spiral and Multislice Computed Tomography of the Body. Ed.
Thieme, 2003, 412-457, ISBN: 978-3-13-116481-0.
4. Lupescu I, Cuzino D. Rezonanța magnetică hepato-bilio-pancreatică. Ed. Universitară
„Carol Davila”, 2003, 4-157, ISBN: 973-7918-24-X.
5. Kazuhiro Kitajima, Masatoyo Nakajo, Hayato Kaida, Ryogo Minamimoto, Kenji Hirata,
Masakatsu Tsurusaki, Hiroshi Doi, Yoshiko Ueno, Keitaro Sofue, Yukihisa Tamaki, Koichiro
Yamakado. Present and future roles of FDG-PET/CT imaging in the management of
gastrointestinal cancer: an update. Nagoya J Med Sci, 2017, 79(4): 527–543.
6. Khan N, Ismail F, Van de Werke IE. Oesophageal pouches and diverticula: a pictorial
review. S Afr J Surg, 2012, 50(3):71-75.
7. R Iyer, R DuBrow. Imaging of esophageal cancer. Cancer Imaging, 2004, 4(2): 125–132.
8. Thomas Marini, Amit Desai, Katherine Kaproth-Joslin, John Wandtke, Susan K. Hobbs.
Imaging of the oesophagus: beyond cancer. Insights Imaging, 2017, 8(3): 365–376.
9. Peter J. Kahrilas, Hyon C. Kim, John E Pandolfino. Approaches to the Diagnosis and
Grading of Hiatal Hernia. Best Pract Res Clin Gastroenterol, 2008, 22(4): 601–616.
10. Pankaj Gupta, Uma Debi, Saroj Kant Sinha, Kaushal Kishor Prasad. Upper gastrointestinal
barium evaluation of duodenal pathology: A pictorial review. World J Radiol, 2014, 6(8): 613–
618.
11. Krombach GA, Mahnken AH. Body Imaging: Thorax and Abdomen – Anatomical
Landmarks, Image Findings, Diagnosis. Ed. Thieme, 2018, 182-238, ISBN: 978-3-13-205411-
0.
12. O'Neill EK, Cogley JR, Miller FH. The ins and outs of liver imaging. Clin Liver Dis, 2015,
19(1):99-121.
13. Zhang YN, Fowler KJ, Hamilton G, Cui JY, Sy EZ, Balanay M, Hooker JC, Szeverenyi N,
Sirlin CB. Liver fat imaging-a clinical overview of ultrasound, CT, and MR imaging. Br J
Radiol, 2018, 91(1089):20170959.
14. Golfeyz S, Lewis S, Weisberg IS. Hemochromatosis: pathophysiology, evaluation, and
management of hepatic iron overload with a focus on MRI. Expert Rev Gastroenterol Hepatol,
2018, 12(8):767-778.
15. Huber A, Ebner L, Montani M, Semmo N, Roy Choudhury K, Heverhagen J, Christe A.
Computed tomography findings in liver fibrosis and cirrhosis. Swiss Med Wkly, 2014,
144:w13923.
16. Lantinga MA, Gevers TJG, Drenth JPH. Evaluation of hepatic cystic lesions. World J
Gastroenterol, 2013, 19(23): 3543–3554.
17. Wang CL, Guo XJ, Qiu SB, Lei Y, Yuan ZD, Dong HB, Liu HA. Diagnosis of bacterial
hepatic abscess by CT. Hepatobiliary Pancreat Dis Int, 2007, 6(3):271-275.
18. Tamada T, Ito K, Yamamoto A, Sone T, Kanki A, Tanaka F, Higashi H. Hepatic
hemangiomas: evaluation of enhancement patterns at dynamic MRI with gadoxetate disodium.
AJR Am J Roentgenol, 2011, 196(4):824-830.
19. van Kessel CS, de Boer E, ten Kate FJ, Brosens LA, Veldhuis WB, van Leeuwen MS. Focal
nodular hyperplasia: hepatobiliary enhancement patterns on gadoxetic-acid contrast-enhanced
MRI. Abdom Imaging, 2013, 38(3):490-501.
20. Vijay A, Elaffandi A, Khalaf H. Hepatocellular adenoma: An update. World J Hepatol,
2015, 7(25): 2603–2609.
21. Ayyappan AP, Jhaveri KS. CT and MRI of hepatocellular carcinoma: an update. Expert
Rev Anticancer Ther, 2010, 10(4):507-519.
22. Namasivayam S, Martin DR, Saini S. Imaging of liver metastases: MRI. Cancer Imaging,
2007, 7:2-9.
23. Kiran K Busireddy, Mamdoh AlObaidy, Miguel Ramalho, Janaka Kalubowila, Liu
Baodong, Ilaria Santagostino, Richard C Semelka. Pancreatitis-imaging approach. World J
Gastrointest Pathophysiol, 2014, 5(3): 252–270.
24. Pavan Tummala, Omer Junaidi, Banke Agarwal. Imaging of pancreatic cancer: An
overview. J Gastrointest Oncol, 2011, 2(3): 168–174.
25. Unal E, Onur MR, Akpinar E, Ahmadov J, Karcaaltincaba M, Ozmen MN, Akata D.
Imaging findings of splenic emergencies: a pictorial review. Insights Imaging, 2016, 7(2):215-
222.
26. Clark TJ, Cardoza S, Kanth N. Splenic trauma: pictorial review of contrast-enhanced CT
findings. Emerg Radiol, 2011, 18(3):227-234.