Sunteți pe pagina 1din 1

CUNOAȘTEREA SENSIBILĂ, ARTĂ, IMITAȚIE, IDEE

Cunoașterea sensibilă – „perfecțiunea” ei. Despre cunoașterea sensibilă „Eu gândesc condiția mea actuală. Astfel îmi
reprezint mie însumi condiția mea actuală. Reprezentările condiției mele actuale sau senzațiile mele sunt în același
timp reprezentări ale condiției actuale ale lumii. Astfel senzația mea devine efectivă [actuală] prin puterea de
reprezentare a sufletului, conform poziției corpului meu [în lume]”1 – B) Perfecțiunea cunoașterii sensibile „Bogăția,
măreția, adevărul, viața cuprind perfecțiunea fiecărei cunoașteri, în măsura în care fiecare se află în concordanță cu
celelalte în reprezentare [...] Perfecțiunea cunoașterii sensibile depinde de măsura [degree] în care diferite gânduri care
constituie aparența se află în concordanță unele cu altele [...] Discuția despre frumusețea lucrurilor și a gândurilor este cea
privitoare la frumusețea obiectelor exterioare și a modului în care obiectele sunt reprezentate în suflet; până și lucrurile
urâte pot fi reprezentate într-o manieră frumoasă în cunoașterea sensibilă perfectă”2.

Arta este ‘imitație’ (mimesis) – dar ce “imităm”?. “De vreme ce poetul este un imitator, ca pictorul sau orice alt artist,
imitația lui trebuie să redea neapărat lucrurile într-unul din aceste trei chipuri: fie cum au fost sau cum sunt, fie cum se
spune sau par a fi, fie cum ar trebui să fie”. (Aristotel, Poetica, 1460 b). – “De aceea și poezia e mai filozofică și mai aleasă
decât istoria: pentru că poezia înfățișează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul” (Poetica,
1451 a). – “Privind imaginile lucrurilor privim totodată și arta care le-a creat, pictura sau sculptura; oare însă nu ne place
mai mult să privim lucrurile care există în mod natural, putând în același timp să întrezărim și cauzele care le-au
determinat, căci în fiece creație a lumii sălășluiește ceva miraculos?” (Despre părțile animalelor, I, 5). – “Deoarece e
plăcut să înveți și să admiri, înseamnă că sunt plăcute și imitațiile: pictura, sculptura, poezia și tot ce e bine imitat, chiar
dacă obiectul imitat nu e plăcut” (Retorica, 1371 b)3.

Mimesis (II). “Frumusețea este un anumit accord și o anumită concordanță a părților în oricare lucru … ; această
concordanță se înfăpuiește printr-un anumit număr, o proporție și așezare, așa cum cere armonia, adică principiul
fundamental al naturii. Aceasta e cu deosebire necesară în arhitectură. Arhitectura dobândește astfel demnitate, grație și
autoritate. Drept care înaintașii noștri, studiind natura lucrurilor, au hotărât că trebuie să încerce a imita natura, cel mai
mare artist al tuturor formelor, și de aceea … au adunat legile pe care natura le folosise pentru a produce lucrurile și
le-au strămutat în construcții”4.

Arta -‘imitație’: creație și cunoaștere. “Dacă nu privim lucrurile în esența lor proprie, ci în forma lor goală, detașată,
atunci ele ajung să nu mai spună nimic forului nostru intim; este nevoie ca propria noastră simțire, spiritul nostru să
intervină pentru ca ele să ne răspundă. Ce este însă desăvârșirea fiecărui lucru? Nimic altceva decât viața care creează în
el, forța lui de a fi prezent. Așadar, cel căruia natura îi apare ca fiind ceva mort, nu va avea niciodată acces la acel proces
adânc prin care ia naștere, precum în lamura focului, aurul pur al frumuseții și adevărului […] În prima instanță, natura ni
se împotrivește pretutindeni într-o formă și într-o închidere mai mult sau mai puțin rigide … Cum putem noi oare să topim
spiritual acea formă aparent dură, în așa fel încât forța manifestă a lucrurilor să se contopească cu forța spiritului nostru și
din două să devină una singură? Trebuie să trecem dincolo de formă pentru a o putea redobândi pe ea însăși limpede, vie
și simțită cu adevărat. Priviți cele mai frumoase forme [ale naturii și ale artei]: ce mai rămâne, dacă ați înlăturat din ele
principiul activ? Nimic altceva decât vidul proprietăți neesențiale, precum întinderea și raportul spațial … Forma nu poate
fi determinată decât printr-o forță pozitivă ce subordonează varietatea părților unității forței ce acționează într-un cristal și
până la aceea care, asemeni un curent magnetic blând, conferă părților materiei o asemenea poziție și situare, încât, prin
această forță pot deveni vizibile unitatea esențială și frumusețea”5.


1 Baumgarten, în: Birgit Kaiser, „On aesthetics, aisthetics and sensation” [internet].
2
J. Colin McQuillan, “Baumgarten on sensible perfection”
3
W. Tatarkiewicz, Istoria esteticii I, p. 238-242. – K. Gilbert, H. Kuhn, Istoria esteticii

4 Alberti, De re aedificatoria : Tatarkiewicz, Istoria Esteticii 3, p.153.



5
Schelling, „Despre relația artelor plastice cu natura” [1807], în : Filozofia artei, Meridiane, 1992