Sunteți pe pagina 1din 1

Opera de artă și judecata de gust (Kant) – Arta/arhitectura este cunoaștere

Judecata estetică. “Judecata de gust nu este o judecată de cunoaștere logică, ci una pur contemplativă, “reflectantă”. Ea
se mărginește să exprime în ce mod este afectat subiectul de reprezentarea obiectului [contemplat, privit]: dacă simte
plăcere estetică sau nu. Judecata estetică are temeiuri subiective: fundamentul său de determinare nu poate fi un concept
sau o finalitate concretă, ci doar sentimentul de armonie în jocul facultăților subiective [imaginația și intelectul] […]
Plăcerea subiectului în fața obiectului sporește dacă judecata de gust este confirmată și împărtășită cu altcineva –, cel care
încearcă acest sentiment aspiră să obțină aprobarea celorlalți […] Poezia își declară intenția de a realiza un simplu joc al
imaginației potrivit formei, joc ce se află în acord cu legile intelectului”1.

Arta este cunoaștere. “Arta are nevoie, pentru expresia conținutului ei spiritual, de formele date ale naturii, potrivit
semnificației lor … Numai în artă spiritul își poate avea corporeitatea sa și poate dobândi prin urmare expresie intuitivă.
– În felul acesta își găsește soluția principiul imitației naturii în artă …, naturalul nefiind luat numai în exterioritatea lui,
[ci] și ca formă caracteristică, plină de sens […] Arta – romantică [la Hegel: medievală] – renunță să înfățișeze zeul ca
atare, în figurația exterioară și prin mijlocirea frumuseții. Ea înfățișează “Zeul” binevoind să coboare în apariția
exterioară, iar divinul, ca sentiment al interiorității spirituale în exterioritate […] Arta frumoasă [clasică: Grecia antică],
dimpotrivă, are drept condiție conștiința-de-sine a spiritului liber, așadar conștiința subordonării [nu dominării]
sensibilului pur și naturalului pur, față de spirit: ea face din sensibil și din natural cu totul numai o expresie a spiritului”2.

Opera de arhitectură se adresează “înțelegerii”. “O operă arhitectonică trimite dincolo de sine în două moduri. Ea
este în aceeaşi măsură determinată de scopul pe care trebuie să-1 slujească, cât şi de locul care urmează să-1 ocupe în
întregul unui context spaţial. Orice arhitect trebuie să le ia în considerare pe ambele. Proiectul său este el însuşi
determinat de faptul că opera arhitectonică trebuie să servească unui stil de viaţă şi să se înscrie într-un complex de date
naturale şi arhitectonice pre-existente. Numim astfel o operă de artă reuşită o „soluţie fericită" şi ne referim astfel atât la
faptul că aduce prin clădirea sa ceva nou ansamblului spaţial natural sau urbanistic. Opera arhitectonică reprezintă
la rândul ei prin această dublă înscriere un spor autentic de fiinţă. Cu alte cuvinte, este o operă de artă. –– Ea nu este aşa
ceva doar fiindcă este plasată pur şi simplu undeva, asemenea oricărei clădiri care desfigurează împrejurimile, ci doar
dacă reprezintă soluţia unei „sarcini constructive". De aceea, teoria artei ia în considerare doar acele opere arhitectonice
care conţin un element ce îndeamnă la reflecţie şi le numeşte „monumente arhitectonice" [...] Finalitatea operei
arhitectonice, prin care face parte din ansamblul vieţii, nu poate fi desprinsă de acesta, fără ca astfel ea însăşi să piardă din
propria realitate. Dacă opera arhitectonică constituie doar obiectul unei conştiinţe estetice, atunci ea dispune de o
realitate fantomatică şi trăieşte doar sub forma degenerată a obiectivului turistic sau al reproducerii fotografice. „Opera
de artă în sine" se dovedeşte a fi o pură abstracţiune. […] În realitate, modul în care marile monumente arhitectonice
ale trecutului se înalţă în circuitul vieţii moderne şi printre clădirile ridicate de aceasta impune sarcina unei integrări a
trecutului şi prezentului. Operele arhitecturii nu stau imobile pe malul fluxului istoric al vieţii, ci sunt purtate de acesta.
Chiar dacă epoci cu tendinţe istorizante încearcă să refacă o stare arhitecturală trecută, acestea nu pot să întoarcă roata
istoriei, ci trebuie să realizeze la rândul lor o nouă mediere între trecut şi prezent. –– Importanţa deosebită pe care o are
arhitectura pentru interogaţia noastră constă, aşadar, în faptul că şi în ea este identificabilă acea mediere fără de care o
operă de artă nu dispune de o prezenţă reală [...] –– Arhitectura este modelatoare de spaţiu. Spaţiul este ceea ce
cuprinde tot ce fiinţează în spaţiu. De aceea arhitectura cuprinde toate celelalte forme de reprezentare, toate operele
artelor plastice, tot ce este ornament şi conferă, dincolo de aceasta, locul ce revine reprezentării poeziei, muzicii, artei
mimice şi dansului. Cuprinzând totalitatea artelor, ea îşi afirmă peste tot propria perspectivă […] În calitate de artă
modelatoare de spaţiu ea este în aceeaşi măsură eliberatoare de spaţiu. Ea cuprinde nu numai toate aspectele decorative
ale modelării spaţiului, ci este ea însăşi potrivit naturii sale decorativă. Esenţa decoraţiunii constă tocmai în faptul că
efectuează acea dublă mijlocire de a atrage asupra sa atenţia privitorului, de a-i satisface gustul şi de a trimite, totuşi,
dincolo de sine către întregul mai cuprinzător al contextului de viaţă (Lebenszusammenhang) pe care îl însoţeşte”3.


1 Vasilica Cotofleac, Teze kantiene de arhitectură, Institutul European, 2010, p. 84
2
Hegel, Enciclopedia științelor filozofice III: Filozofia spiritului, București, 1966, && 558.562. În ambele cazuri arta este o formă de cunoaștere a
spiritului invizibil care revelă esența lumii și – mai ales – pe sine însuși în „forme” vizibile – imagine și cuvânt, forme și culori, sunete, spații.
3
Gadamer, Adevăr și metodă, Teora, 2001