Sunteți pe pagina 1din 2

ESTETICA ȘI ESTETICA ARHITECTURII AN 5 (2019-2020)

NOTE DE CURS TRIMISE STUDENȚILOR ÎN PERIOADA ÎNCHIDERII UNIVERSITĂȚII

16.03.2020
Rezumatul cursului din 09.03 și alte precizări, idei, trimiteri bibliografice

– Locul artei. Ce este arta? – Loc central în civilizația Greciei antice. Religia este inseparabilă de
artă (sculptură și arhitectură). Cetatea greacă manifestă în forma ei vizibilă ordinea cosmică.

– Se poate spune într-o oarecare măsură un lucru asemănător despre orașele medievale: locul catedralei,
central în ambele sensuri : fizic și spiritual. Intervine totuși o deplasare importantă față de Grecia
antică. Arta ca atare nu mai ocupă un loc central în viețile oamenilor, creștinismul fiind o religie a
cuvântului și a ritualului, nu o religie a artei1. În limbajul lui Hegel: dacă arta (arhitectura) nu mai
ocupă locul central, constitutiv în ierarhia vieții spirituale, ea trebuie oarecum să-și justifice existența2;
ea capătă o valoare “instrumentală” : catedrala nu este ea însăși – așa cum era templul – o manifestare
o divinității sau spațiul în care Dumnezeu locuiește efectiv (Dumnezeu fiind transcendent), ci locul
“finit”, circumscris în care credincioșii se adună pentru a primi Cuvântul și Darurile. Arhitectura și arta
(sculpturi, imagini sacre) sunt “instrumente”, “scări” pentru ascensiunea sufletului către Divinitate,
nicidecum spații sau lucruri ce ar conține ele însele Divinitatea.

– În ciuda unor transformări importante, ceva asemănător se poate spune despre arta/arhitectura
Renașterii și despre arta/arhitectura barocă.

– Reforma reprezintă în schimb o turnură radicală. Creștinismul redevine o religie a cuvântului –


importanța predicii în cult. Arta ocupă de acum încolo o poziție secundară; în Calvinism “imaginile”
sunt respinse violent, precum în iconoclasmul bizantin. Interpretarea Bibliei : asistăm la nașterea
filologiei și hermeneuticii moderne. Civilizația cărții ia locul civilizației imaginii – V. Hugo : ceci
tuera cela, cu alte cuvinte: “textul omoară imaginea (sacră)”.

– Barocul reprezintă o reacție a Catolicismului – “Contrareforma” – care pune din nou arta/arhitectura în
prim plan.

– Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea centrul de greutate al civilizației europene devine
cunoașterea științifică – nu teologia sau filozofia, nu arta. Fără îndoială, arta este în continuare
atotprezentă în viața și în cultura omului european. Ea nu mai determină însă viziunea sa despre lume
(Weltanschaunng), funcția ei devenind în timp decorativă. Destinația artei este de a produce plăcere în
sufletul omului – “plăcerea dezinteresată” care va constitui la Kant punctul de pornire al esteticii ca
teorie a frumosului natural și artistic, mai exact a “judecății de gust”. Arta nu mai este considerată o
formă de cunoaștere – în cel mai bun caz o formă de “cunoaștere inferioară” (Baumgarten).


1
Pentru religia greacă înțeleasă ca religie a revelației (frumuseții) lumii în poezia homerică (mai târziu în artă și în
arhitectură)vedeți W. F. Otto, Zeii Greciei, Humanitas, 1995.
2
Cf H.-G. Gadamer, The relevance of the beautiful [text esențial pentru locul artei în modernitate], în limba română: Actualitatea
frumosului, Polirom, 2000.

1
– Romantismul reprezintă încercarea “eroică” (unii ar spune “demnă de Don Quijote”) de a pune din nou
arta în centrul vieții și gândirii omului. De fapt romanticii erau perfect conștienți că trăiau într-o lume
al cărei centru de greutate nu mai era arta. Afirmația Artei ca formă supremă a cunoașterii este însoțită
de o critică a societății moderne, “burgheze”, prea orientată spre viața de zi cu zi, spre confort …

– Hegel preia și în același timp critică filozofia romantică a artei. Arta este cunoaștere, spune Hegel, dar
nu forma supremă a cunoașterii, aceasta fiind filozofia. Dacă arta, religia, știința, filozofia sunt forme
ale cunoașterii, sarcina filozofului este aceea de a înțelege artele, religiile, științele din trecut ca
manifestări ale “Spiritului” (unic) care se revelă în istorie3. Așadar cunoașterea (înțelegerea) artei
devine mai importantă decât arta însăși – idee ce va reveni la teoreticianul avangardei W. Worringer.

– Schopenhauer respinge violent istorismul hegelian. Arta este cunoașterea de sine a Voinței unice care
“emană”, se manifestă în Idee. Această cunoaștere este, ca în filozofia Orientului (mai ales a Indiei),
supra-istorică4.

– Nietzsche oferă o sinteză a filozofiei schopenhauriene și a hegelianismului. Istoria poate fi depășită


prin cunoașterea istorică conștientă de limitele sale. Arta și religia – religia greacă apollinic-dionisiacă,
nu religia biblică revelată – sunt tărâmul cunoașterii supra-istorice5. Importanța mitului ca mod de
cunoaștere.

– Avangarda (I). Curentul modernist (în sens larg) al avangardei în arhitectură și în artă – Loos,
cubismul, futurismul, De Stijl, modernismul (în sens restrâns) – este hegelian și anti-hegelian. Arta
este sesizată pe terenul istoriei pornind de la epoca în care trăim (cf. Hegel). Însă această cunoaștere
istorică aparține strict prezentului și vieții cotidiene (trăsătură anti-hegeliană). Această artă a
prezentului respinge viziunea romantică și neo-romantică (și hegeliană), conform căreia arta s-ar hrăni
din înțelegerea în profunzime a Istoriei – înțelegere echivalentă cu o privire spre “eternul din om”
(Max Scheler). – Nu, spune Loos. Arhitectura aparține întru totul epocii și idealurilor sale: rațiunea,
claritatea geometrică, utilitatea. În pictură, cubismul se vrea o asumare a concepției moderne conform
căreia cunoașterea nu descoperă pur și simplu, ci își construiește obiectul6. Pictura devine la rândul ei
“constructivă”; ea renunță în mod hotărât la “imitarea” naturii, care n-ar fi decât o limitare 7 .
Înțelegerea cubismului este necesară pentru înțelegerea adecvată a arhitecturii moderniste și a idealului
ei constructivist8.


3
Hegel, Prelegeri de estetică vol. I și II, Editura Academiei, 1966; Enciclopedia științelor filozofice III, Filozofia spiritului, Editura
Academiei, 1966. (Rolul artei în „economia” Spiritului este descris aici cu mare claritate).
4
Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, Humanitas
5
Nașterea tragediei și Considerații inactuale II
6
Marea idee a lui Kant exprimată în Prefața Criticii rațiunii pure (1787 2)
7
Cf. „Revoluția” artei moderne, texte distribuite, primul grupaj, „Cubism și futurism”.
8 Cf. De Michelli (citat în grupajul de texte „Revoluția artei moderne”) și C.G. Argan, Walter Gropius și Bauhaus-ul, Meridiane,

1976