Sunteți pe pagina 1din 2

ATMOSFERE, SPAȚIUL IMAGINAT

“Ce mă pune în mișcare? Totul. Lucrurile însele, oamenii, aerul, sunetele, culorile, prezențele materiale,
texturile, dar și formele – formele pe care le pot admira. Forme pe care încerc uneori să le descifrez. Forme
ce-mi apar ca fiind frumoase. Și ce mă pune de asemenea în mișcare? Starea mea, emoțiile, așteptarea,
tensiunea pe care o simțeam când stăteam acolo. Ceea ce mă face să mă gândesc la celebra afirmație
platoniciană: frumosul este în ochiul privitorului. Ceea ce înseamnă: el este cu totul în mine. Dar iată că
fac un experiment. Elimin piața, și realizez că emoțiile mele nu sunt aceleași, ba chiar dispar. Acum știu că
nu le-aș fi avut fără atmosfera pieții. Oamenii interacționează cu lucrurile. Ca architect, cu asta mă confrunt
tot timpul” (Peter Zumtor, Atmosfere).

„Omul este în mod primordial o ființă care imaginează, care supune raportarea sa la realitate, începând cu copilăria,
unor proiecții, unor substanțializări, unor supradeterminări ale calităților mediului său. Aceste proiecții,
substanțializări și supradeterminări subiectivizează raportarea sa la lume și se opun nevoilor sale de adaptare realistă
la lume. Imaginația dispune în mod originar de o forță proprie ce conferă imaginilor mintale o realitate proprie, mai
exact o supra-realitate. Această capacitate de a forma imagini suprareale dăinuie de-a lungul vieții ca o caracteristică
perenă a psihicului impunându-se contra evidențelor percepției realiste (...) Imaginația activă se revelă ... ca o putere
dinamică de transformare a imaginilor, a căror sursă este percepția spațiilor și materiilor lumii”1.

Contra “mașinii de locuit”. “La Paris nu există case. Locuitorii marelui oraș trăiesc în cutii suprapuse: ‘Camera
noastră pariziană – spune Paul Claudel – între cei patru pereți ai săi, este un soi de loc geometric, o gaură
convențională pe care o mobilăm cu tablouri, cu bibelouri și cu dulapuri într-un dulap’. Locuința noastră nu are nici
spațiul împrejurul ei, nici verticalitatea în ea. Casa nu are rădăcină. Lucru inimaginabil pentru un visitor de casă :
zgârie-norii nu au pivniță. Edificiile n-au în oraș decât o înălțime exterioară … Acel acasă nu mai e decât o simplă
orizontalitate … Lipsei valorilor intime de verticalitate trebuie să-i adăugăm lipsă de cosmicitate a caselor din orașele
mari. Aici, casele nu mai sunt în natură. Raporturile dintre locuință și spațiu devin factice. Totul e mașinărie, și viața
intimă se disipează în toate părțile. ‘Străzile sunt ca niște tuburi care au aspirat oamenii’ […] Dar aici rămâne o
problemă deschisă : cum putem ajuta la reintegrarea în cosmos a spațiului exterior al orașului?”.

Imaginile primitive (originare). “Coliba pustnicului este o temă care nu are nevoie de variații. De la cea mai
simplă evocare ‘răsunetul fenomenologic’ șterge rezonanțele mediocre [“pur-funcționale”]. Coliba pustnicului
trebuie să-și primească adevărul de la intensitatea esenței ei – esența verbului ‘a locui’ … Imaginea ne conduce.
Coliba pustnicului este antitipul mânăstirii. În jurul acestei singurătăți centrate radiază un univers care meditează și
se roagă, un univers în afara universului […] Marile imagini au totodată și o istorie și o preistorie. Nu trăim niciodată
imaginea în primă instanță. Orice imagine mare are un fond oniric insondabil și pe acest fond oniric trecutul personal
își așterne culorile particulare … Trebuie să pierzi paradisul terestru pentru a trăi cu adevărat în el, pentru a-l trăi în
realitatea imaginilor sale, în sublimarea absolută care transcende orice pasiune … Imaginile princeps, reveriile
colibei sunt tot atâtea invitații să reîncepem să ne imaginăm. Ele ne restituie niște case ale ființei, unde se
concentrează o certitudine de a fi. Locuind asemenea imagini stabilizante, reîncepem o altă viață, o viață a noastră
până în adâncurile ființei […] Imaginea casei care integrează vântul, care aspiră la o ușurătate aeriană, care poartă pe
copacul ciudatei lor creșteri un cuib gata să-și ia zborul, o asemenea imagine un spirit realist, pozitiv ar putea s-o
refuze. Dar ea e prețioasă fiindcă e atinsă de chemarea contrariilor care dinamizează marile arhetipuri. Orice
ființă pământească – și casa e o ființă foarte pământească – ar înregistra totuși chemările unei lumi aeriene, ale unei
lumi celeste … Casa își cucerește partea ei de cer. Are drept terasă întregul cer”2.


1
J-J. Wunenburger, Bachelard, o antropologie a omului integral
2
G. Bachelard, Poetica spațiului, Paralela 45, 2003