ASCEZA ȘI CĂSĂTORIA

Mitropolit Antonie de Suroj

-recenzie-

- Lucrare de seminar la Morală creștină –

Coordonator: Student:
Pr. Asist. Dr. Georgian Păunoiu Crăciun Mihai

Teologie Pastorală Anul III, Grupa 3

BUCUREȘTI, 2020

1
 Biografie
Mitropolitul Antonie (Antonie Bloom, pe numele de mirean Andrei Borisovici Bloom;
n. 19 iunie 1914, Lausanne, Elveția - d. 4 august 2003, Londra), a fost un episcop al Bisericii
Ortodoxe Ruse, Mitropolit de Suroj, filosof și predicator. Copilăria și-a petrecut-o în Rusia și
Persia, tatăl său fiind un membru al corpului diplomatic imperial al Rusiei. Mama lui era sora
compozitorului Alexander Scriabin. În urma Revoluției, întreaga familie a fost nevoită să
părăsească Persia, ajungând în cele din urmă la Paris, unde Antonie și-a făcut studiile, luându-și
licența în fizică, chimie și biologie, iar doctoratul în medicină la Universitatea din Paris.
În timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a servit ca ofițer al armatei franceze până la
căderea Franței, iar apoi a lucrat în calitate de chirurg într-unul din spitalele Parisului, fiind
angajat totodată în mișcarea de Rezistență. În 1943 și-a depus voturile monahale, continuând să
funcționeze ca medic în Paris. În 1948 a fost hirotonit preot, iar în 1949 a venit în Anglia ca
preot ortodox al Frăției Sfinților Alban și Serghie, fiind numit vicar al Patriarhiei Ruse în Londra
în 1950. În anul 1958 a fost uns ca episcop și în 1962 ca arhiepiscop al Bisericii Ruse din Marea
Britanie și Irlanda. În anul 1963 a fost de asemenea numit exarh al Patriarhiei Moscovei pentru
Europa Occidentală, fiind înălțat la treapta de mitropolit în 1966.
Mitropolitul Antonie a îndeplinit un rol important în lucrarea ecumenică și cea inter-
bisericească în calitate de membru al delegației Bisericii Ruse la Conciliul Mondial al Bisericilor
de la New Delhi din 1961 și de la Geneva din 1966.

ASCEZA ȘI CĂSĂTORIA
Apărută în anul 2014 la Editura Doxologia, cartea “Asceza și Căsătoria” este, mai
degrabă, o culegere de cuvântări puse laolaltă, având ca subiecte principale un mod de viață pe
care omul și-l poate asuma, asceza, și Sfânta Taină a Cununiei, ambele reprezentând căi prin care
omul are posibilitatea să ajungă cu adevărat la asemănarea cu Arhetipul Său, la a ajunge
dumnezeu după har.

2
 ASCEZA
I. INTRODUCERE ÎN ASCEZĂ

1. Asceza înseamnă disciplină

Întâiul capitol al cărții cuprinde 5 prelegeri despre asceză pe care Înaltpreasfințitul

Antonie de Suroj le-a ținut la Casa Pușkin, în Londra, între noiembrie 1985 și februarie 1986.
Prima prelegere, intitulată “Asceza înseamnă disciplină”, este dedicată zugrăvirii, în
mintea cititorului, a unei imagini de ansamblu despre ceea ce este asceza, cum trebuie înțeleasă
și cum trebuie să se raporteze cititorul la ea.
Dintru început, asceza primește o trimitere către izvorul cuvântului din limba originară și
o definiție. Astfel, din cuvintele Mitropolitului Antonie, reiese că aceasta vine din cuvântul grec
ce înseamnă “a exersa”, punând accent pe antrenamentul unui atlet pentru Hristos, și evocă ideea
unei discipline și instruiri extrem de riguroase.
În concepția sa, asceza nu este termenul duhovnicesc al faptelor pline de curaj, răbdare și
voință, ci reprezintă jertfa continuă pe care omul o săvârșește neîncetat pentru a ajunge la ceea ce
și-a propus, tânjind după unirea cu Dumnezeu. Iar această jertfă reprezintă o disciplină, care
pune într-o mișcare sinergică mintea si trupul. Mai mult decât atât, disciplina aceasta este
condiția ucenicului, nu a soldatului, deoarece ucenicului îi este oferită libertatea înrădăcinată în
loialitate și responsabilitate.
Mergând pe linia aceasta descendentă din exterior către interior, cuvintele rostite de
Mitropolitul Antonie reliefează faptul că asceza presupune ucenicie, față de un
Stăpân/Povățuitor/ Învățător, iar ucenicia înseamnă autoexaminare, pentru a-și da seama dacă îl
are, cu adevărat, pe Singurul Învățător de Care va asculta până la moarte, ca mai apoi să se
unească cu El. Ucenicia este o atitudine a minții, pentru a clarifica cu totul că El este Stăpânul și
pe El l-a ales cu toată ființa mea. Decizia luată izvorăște dintr-o ascultare voită, care nu ar trebui
să fie influențată de o chemare dinafară, ci din interiorul omului, mai exact Chipul lui Dumnezeu
alterat, conștiința, ea să impulsioneze la ascultarea ucenicului. Pe lângă trup, inima trebuie să
beneficieze de un antrenament la fel de riguros, care s-o facă a recunoaște, din adâncul ei, dorința
de a se îndrepta către Dumnezeu. În momentul în care omul nu se implică cu inima în realizarea
unui lucru, mintea nu va putea sta adunată și concentrată spre săvârșirea lui.

3
 2. Importanța ascultării și împlinirii cuvântului Scripturii

Pentru a-l introduce cât mai ușor și cât mai rapid pe cititor în tema celei de-a doua
prelegeri, Mitropolitul Antonie creionează succint analogia omului cu o vioară, prezentă la
Sfântul Teofan Zăvorâtul. Omul trebuie să fie acordat corespunzător pentru ca mâna lui
Dumnezeu să poată a scoate un sunet desăvârșit. Iar acordarea se realizeaza prin asceză, atât
trupească (unde intră și mentalul), cât și sufletească. Însă aceasta trebuie să fie învățată de
undeva de către om. Având în vedere că omul vrea să fie cu Dumnezeu asemenea ucenicului cu
Stăpânul, prin asceză, cel dintâi trebuie să cunoască cum să se acordeze la această trăire. Deci,
are de învățat de la Stăpân. Iar Acesta îi vorbește/ explică prin cuvinte. Cuvintele lui Dumnezeu
către om sunt cuprinse în paginile Sfintei Scripturi.
Intrând în subiectul acestei prelegeri, modul cum omul se raportează și ceea ce face
pentru înțelegerea cuvântului scripturistic este definitoriu pentru legătura pe care o leagă cu
Dumnezeu. Mitropolitul Antonie prezintă cu exemple și îndemnuri că pentru a citi și a înțelege
Evanghelia/ Scriptura, omul trebuie, mai întâi de toate să înțeleagă cugetul lui Hristos, ca voia
Lui să devina voia omului, ajungând la o lucrare sinergică între Stăpân și ucenic, nemairămânând
urmă de îndoială sau vreo interpretare greșită.
Tot ceea ce exemplifică autorul este cuprins într-un singur cuvânt: Erminie. Înțelegerea
și, mai ales, trăirea cuvântului Scripturii trebuie să se facă printr-o disciplină, care pune în lucrare
dihotomia omului. Antrenamentul ascetic, pe care-l presupune ortodoxia prin cuvintele
mitropolitului, pune în corelație atât trupul, cât și sufletul, ca cele două să poată avea experierea
cât mai profundă a Cuvântului, nu în sens semantic, ci ca Persoană vie.
Mitropolitul Antonie trasează clar diferența dintre trăirea, adâncirea în suflet, răspunderea
inimii la rugăciune și sentimentalismul, care duce la deturnarea experierii în duh și adevăr a
rugăciunii din cadrul slujbelor bisericești și a celei private. Starea solemnă adoptată este cea a
plecării grumazului, a îngenuncherii inimii frânte și smerite, iar apoi autoexaminarea (din
capitolul precedent) pentru a lua seama la ce se află în interiorul nostru și, într-un final, la
acceptarea stării de pocăință, care izvorăște din cuvintele rugăciunilor.

3. Prin asceză dobândim cugetul lui Hristos

Asceza presupune, mai întâi de toate, ascultarea: a auzi și a face îndată. Concentrându-se
pe subiectul celei de-a treia cuvântări, mitropolitul Surojului arată că scopul ascezei este
deschiderea deplină a omului către lucrarea lui Dumnezeu, să devină cât se poate de transparent
pentru ca lumina lui Dumnezeu să-l patrundă. În termeni scripturistici, Sfântul Apostol Pavel
este mai concis și scrie corintenilor în a doua epistolă că ei au gândul lui Hristos.
Astfel, asupra omului intervine o schimbare, având în vedere că mintea omului este
împrăștiată și întunecată. De aceea, ralierea la mintea lui Hristos, adoptarea acestei gândiri aduce

4
conștientizarea faptului că El este Stăpânul și, prin El, se ajunge la adunarea minții și instaurarea
liniștii. Cugetul lui Hristos în om are ca scop refacerea acestuia din temelii.
Mitropolitul Antonie afirmă că această dobândire a cugetului nu se realizează prin lucruri
mărețe, fapte eroice bazate doar în puterea omului, ci prin acceptarea voii lui Dumnezeu în om,
devenind o putere dinamică în noi, mai exact, în întreaga noastră ființă. Este vorba de smerenia
care-l cuprinde pe om și-i oferă șansa de a vedea că Dumnezeu îl poate face părtaș al
dumnezeieștii firi, devenin fiu al lui Dumnezeu. Dar nu în calitate de fiu adoptiv ci, după cum îl
cita pe Sfântul Irineiu de Lyon, să ajungă una cu Hristos și cu Duhul Sfânt.
De aceea, viața ascetică presupune lupta nemiloasă față de propria persoană cu tot ceea
ce-L împiedică să fie forța și puterea dinamică dinlăuntrul său.

4. Rolul trupului în asceză

Îndreptându-și atenția asupra trupului, Mitropolitul Antonie, în penultima sa cuvântare

despre asceză, realizează o mică rememorare a actului căderii protopărinților, punând accent pe
diferența dinspre carne și trup, arătând că stricăciunea produsă de păcat s-a împânzit în întreaga
creație, rupând legătura dintre om si natură, cel dintâi devenind vânătorul, iar cea din urmă
vânatul. Mintea pervertită nu mai întrebuințează fiecărui lucru scopul pentru care a fost creat, ci
alunecă spre hăul întunericului, trăgând dupa ea toată creația. Asceza în această ecuație a trupului
are rolul de a aduce pe făgașul inițial întreaga percepție a omului asupra creației și, prin abținerea
de la îmbuibarea cu carne, omul are capacitatea să se înfrâneze de la patimi, știind că toate
acestea se înlănțuiesc și-l trag pe om în adâncul păcatului.
Minunile pe care Mântuitorul le face atât asupra oamenilor, cât și asupra creației nu
reprezintă altceva decât împăcarea, restaurarea liniștii primordiale. Mării învolburate i se
poruncește să se liniștească. Întreaga creație tânjește după Creator și este neîmplinită din pricina
păcatului.

5. Asceza și Sfintele Taine

În ultima cuvântare rostită se pune accent pe remarcele Sfântului Teofan Zăvorâtul cu

privire la rolul Sfintelor Taine în viața ascetică. Două sunt care au legătură directă cu viața
ascetică, trupească și sufletească deopotrivă: Botezul și Pocăința. Prin Taine, harul pătrunde în
trup și, dincolo de trup, ajunge în suflet. Desigur, este o acțiune simultană.
Mitropolitul pune accent pe pocăință, metanoia, care presupune întoarcere; întoarcerea de
la o anumiă direcție, spre alta, iar în cazul de față, întoarcerea de la rău spre bine. Nu este de
ajuns doar dorința de a se întoarce, ci trebuie întoarcere, poziționare și mișcare continuă
(podvijnik- termen rusesc pentru a-l desemna pe ascet, cel care nu stă locului, e într-o mișcare
continuă), luând în calcul și căderile, dar constantă, însă, a fi ridicarea. Odată stabilit pe această
cale a celor dumnezeiești, omul se apropie și dorește a primi Taina Botezului. Aceasta înseamnă
acceptarea unirii și viețuirii cu Hristos. Scufundarea reprezintă moartea și îndepărtarea de tot
5
ceea ce întinează, pângărește, de tot ceea ce este efemer și deșertăciune. Moare întrăinarea de
Dumnezeu și învie unirea cu El.
Sfintele Taine oferă o imagine a lumii viitoare. Harul transmis prin Sfintele Taine
materiei o transfigurează și oferă o priveliște a lumii într-o situație eshatologică.

II. Asceza. Tehnici somatopsihice în creștinismul ortodox

Având în vedere că prima parte a cărții a reprezentat o scurtă introducere și lămurirea

anumitor semne de întrebare referitoare la ce este asceza și în ce constă, următorul capitol mare,
creionat în paginile cărții, afundă cititorul într-un univers mult mai complex al rugăciunii.
Reluându-mi ideea, mitropolitul trasează inițial liniile unei imagini de ansamblu pentru ca, mai
apoi, să se concentreze asupra fiecărui detaliu, îmbrăcat în lux de amănunte și înrădăcinat în
scrierile patristice.
Cufundând cititorul în tainele ascezei, autorul va realiza o grupare a tipurilor principale
de practici ascetice, unde prima este cea care se ocupă exclusiv de trup, cu acțiuni indirecte
asupra sufletului și a duhului, cea de-a doua se adresează trupului cu repercursiuni directe asupra
vieții psihice și indirecte asupra celei duhovniești, iar ultima practică se referă la exercițiile
ascetice mintale ce influențează trupul.
Îndreptându-și atenția către prima categorie de asceză, pe care o numește mortificatoare
și pentru a explicita cât mai bine situația și caracterul acestei practici, mitropolitul Antonie
schițează în câteva pagini momentele plămădirii, însuflețirii și căderii în păcat a omului.
Despărțindu-se duhul omului (nephesh) de Duhul lui Dumnezeu (rouah), Duh izvorâtor de viață,
cel dintâi nu a putut decât să moară și făcându-l pe om a exista în rânduiala firii doar cu materie.
Încercarea de a se reîntoarce la viață ar însemna ruperea legăturii de materie, de carne, în calitate
de hrană care întunecă rațiunea, îmbuibă pântecele și îl face inert pe om în fața avalanșei
patimilor. În acest caz, tehnicile ascezei mortificatoare (post, abstinență, priveghere, muncă) au
rolul de a face trupul neputincios și supus duhului, care devine, prin ele, râvnitor și însetat după
Izvorul vieții.
Subiectul fiind destul de vast, era nevoie a se preciza cum anume funcționează această
sinergie între trup și suflet, dar mai ales, să se detalieze reacția trupului la această practică, ce-l
scoate din tărâmul efemerității, proiectându-l încetul cu încetul în transcendet pe om. De aceea
sunt argumentate efectele rugăciunii asupra trupului și cum se poate aduna mintea în inimă,
astfel încât să nu se cadă în înșelare.
Continuarea va fi marcată de prezența scrierilor a mai multor Sfinți Părinți (Grigorie
Sinaitul/ Nichifor din singurătate/ Simeon Noul Teolog) ce îndeamnă și ajută la practicarea
rugăciunii inimii, urmând a fi discutată și de mitropolit așa cum se cuvine. Nu voi detalia această
parte a cărții, pentru că, din punctul meu de vedere, reprezintă chintesența primei secțiuni și aș
dori ca cel ce este “ispitit” de citirea ei să își desfăteze ochii și inima cu exprimarea originală, nu
cu opinia filtrată prin gândirea mea.
6
 Al doilea tip de asceză este denumit „asceza trezviei” deoarece duhul, dorind și începând
a se ruga, va fi asaltat de gânduri, ce-l vor scoate din rugăciune. De aceea, trezvia este asemenea
unui turn de veghe în centrul inimii, care cercetează cu lumina rugăciunii gândurile și
sentimentele, pe unele acceptându-le, pe altele abolindu-le, așa încât să nu se tulbure și să fie
perturbată starea de rugăciune.
Ultimul tip de asceză este cel al sobrietății, numit și cel al lepădării de sine, de unde
trebuie alungată lăcomia spirituală, anihilarea oricărei nădejdi în propriile puteri și că nicio
imagine, niciun stimul nu-l poate transpune pe om în supranatural. Descoperirea lui Dumnezeu
omului se face de sus în jos, de la Dumnezeu către om, nu invers.

III. Viața mea de monah

Paginile cuprinse în acest capitol reprezintă, mai degrabă, un cadou inserat de

traducătorul cărții din “My Monastic Life”, apărut în Cistercian Studies, vol. 8.2 în 1973, scris de
mitropolitul Antonie, unde autorul își realizează o autobiografie aparte. Referindu-se la viața sa
monahală, accentul nu este pus pe datele temporale și spațiale exacte, ci pe experiențele
marcante, care ar reprezenta un îndrumar sau un răspuns potrivit pentru unii cititori cu frământări
interiore destul de apăsătoare.
Dorința de a deveni monah trebuie să aibă la temelie vocația, ce reprezintă un act al lui
Dumnezeu de care omul chemat nu poate fugi. Întrebările fără răspuns, situațiile ambiguue,
momentele tranșante și clipele de rătăcire își găsesc rezolvările și liniștea în Piatra cea din capul
unghiului, care dă sens și împlinește totul.

CĂSĂTORIA

Cea de-a doua parte a cărții, fiind dedicată Sfintei Taine a Căsătoriei, este o traducere a
unui articol scris de către Mitropolitul Antonie “Five talks on Marriage” și pus la dispoziția
publicului de “Fundația Mitropolitul Antonie de Suroj”.
Alcătuită, după cum reiese din titlul englez, din 5 cuvântări, autorul zugrăvește o
imagine atipică modului de prezentare obișnui și întâlnit de atâtă vreme în literatura bisericească,
dorind a oferi, spre desfătarea ochilor, o erminie a acestui subiect atât de discutat și de interpretat
în decursul veacurilor.

7
 1) Căsătorie, Euharistie și Monahism

Întrând în temă destul de abrupt, autorul își permite să realizeze o legătura între cele două
taine (Cununia și Euharistia), afirmând că reprezintă o pregustare a celor ce vor fi, sunt Taine ale
unității și înțelegerii dintre oameni și, mai mult decât atât, sunt înțelese doar când una este
reflactată în cealaltă.
Referitor la Monahism, acesta este un alt context din care trebuie privită Taina Căsătoriei.
În decursul paginilor, Mitropolitul Antonie va realiza analogii între Taina Cununiei și Monahism,
explicând cum în Căsătorie există un aspect ascetic și, cum în monahism, există un moment de
slavă. Acestea două sunt, mai degrabă, în concepția mitropolitului, cele două fețe ale aceleași
monede, o viziune din două unghiuri diferite ale tainei Bisericii.
Diferența dintre cele două, de ce Cununia este taină, iar monahismul nu, este punctată în
decursul acestui capitol și voi lăsa cititorul să descopere singur, dacă cu adevărat dorința de
cunoaștere arde într-însul.

2) Sfânta Căsătorie

Continuând cu a doua cuvântare despre Sfânta Taină a Cununiei, Mitropolitul Antonie dă

o mână de ajutor cititorului și, în paginile acestui subcapitol, realizează o exegeză liturgică a
desfășurării Tainei Căsătoriei în cadrul Bisericii, din scoarță-n scoarță, oferind totodată o portiță
către adâncirea în taină a celui însetat de cunoaștere.
Pornind de la oficierea în secolul al IX-lea în Constantinopol a Tainei Cununiei, deci o
introducere istorică, continuând cu transpunerea în cadrul liturgic, începerea - săvârșirea tainei, și
până la otpust, mitropolitul Surojului nu ratează a trata fiecare parte componentă a acestei slujbe
cu detaliile potrivite și explicațiile concise, ce sunt făuritoare a unei imagini cât mai complexe și
mai vii a ceea ce întruchipează această Sfântă Taină,
3) Cununia

Simțind că trebuie să ofere o explicație mai amplă asupra cererilor ecteniei din timpul
Slujbei Sfintei Cununii, autorul dezvoltă o erminie în cel de-al treilea subcapitol. Oferă un nou
înțeles acțiunii de a iubi, raportată la Dumnezeu prin care se răsfrânge asupra soțului/ soției,
arătând că nu e vorba de ceva sentimental în totalitate, ci de fidelitate, credincioșie sinceră.
Arată sensul păcii pentru care preoții se roagă lui Dumnezeu ca să-i înveșmânteze pe
miri. Fiecare părticică a ecteniei/ fiecare punct ce trebuie lămurit este presărat cu exemple pentru
a fi mult mai ușor perceput de către cititor. Dăruirea reprezintă un alt aspect, pe care-l explică în
paginile acestui subcapitol, și cum trebuie el înțeles.

8
 4) Apostolul și Evanghelia de la Sfânta Taină a Cununiei

Dându-și seama că din întregul act liturgic al Tainei Cuniniei, Apostolul rostit de cântăreț
și Evanghelia spusă de preot sunt momentele de maxim interes pentru lume, Mitropolitul
Antonie își rezervă un subcapitol din cuvântările despre Căsătorie pentru a le oferi un tâlc mai
aparte.
Explică soților și tuturor celor care doresc a urma calea căsătoriei mesajul transmis prin
cuvântul Apostolului Pavel și prin cel al Evanghelistului Ioan, punând accent pe analogia
Hristos-Biserică și soț-soție, jertfa unuia pentru celălalt, iubirea jertfelnică, respectul oferit de
sacrificiu ș.a. Nunta din Cana Galileii întruchipează un moment de maximă intensitate atât ca
început al minunilor Mântuitorului, cât și ca temelie pentru ceea ce reprezintă unirea dintre
bărbat și femeie într-un singur trup.

5) Căsătoria: în loc de încheiere

Ajungând și la cea din urmă cuvântare, ultimele pagini ale cărții reiau într-un stil mult
mai concis ceea ce s-a discutat în cele 4 prelegeri legate de Taina Căsătoriei, realizând un
rezumat cu ideile principale și punând accent pe explicarea rugăciunilor de scoatere a cununilor
(practică din vechime, prin care mirii veneau a 8-a zi la biserica pentru a le fi scoase cununile de
pe cap, timp în care petreceau într-o viață duhovnicească, meditând și fără a întreține relații
trupești) și pe situația divorțului, respectiv a rugăciunilor de la a doua căsătorie.