Tema 1 Introducere

1.1 Conceptul de securitate alimentara

Securitatea alimentara face parte din securitatea fiecărui stat din lume si
aceasta la rândul ei din securitatea globala Asigurarea securităţii alimentare a
populaţiei unui stat este în primul rând obligaţia acestuia. Un stat trebuie sa-si
gestioneze eficient si raţional resursele altfel se pune în pericol însăşi existenta
statului si a poporului respectiv.
Problema securităţii alimentare, a aprovizionării populaţiei cu produse
agroalimentare de baza si de calitate corespunzătoare, constituie o preocupare majora
cu care se confrunta, într-o măsura mai mare sau mai mica toate tarile lumii, dar în
primul rând cele subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Paradoxal ca în perioada
curenta, în plina dezvoltare a unei societati informatizate, foarte multe state se
confrunta cu acesta problema. De aceea astazi problema alimentara costituie un factor
care poate duce la instabilitate pe plan mondial. Asigurarea securitatii alimentare
pentru toti indivizii contribuie la linistea sociala din fiecare tara, la stabilitate si
prosperitate.
Securitatea alimentara este o problema complexa si generala a omenirii de
care toate tarile lumii sunt responsabile. Acest lucru a fost demonstrat de diferite
studii privind alimentatia populatiei, evolutia productiei agricole, evolutia populatiei
precum si utilizarea resurselor O alimentatie adecvata trebuie sa fie privita atât din
punct de vedere al cantitatii corespunzatoare de alimente cât a calitatii si a diversitatii
acestora.
Conceptul de securitate alimentara a fost formulat pentru prima data dupa cel
de-al doilea razboi mondial în cadrul dezbaterilor Organizatiei pentru agricultura
si alimentatie (FAO) când a fost lansat la Roma în 1963 celebrul manifest
,,Proclamaţia dreptului fiecărui om de a mânca pentru a-si astâmpăra foamea“.
 FAO defineşte securitatea alimentara astfel:”accesul nemijlocit al tuturor
oamenilor la hrana de care au nevoie pentru a-si satisface funcţiile vitale si
pentru a duce o viata sanatoasa si activa”.
Dupa Mircea Bulgaru aceasta definiţie cuprinde trei elemente fundamentale:
- asigurarea disponibilităţilor alimentare îndestulătoare pentru consum;
- accesul efectiv al populaţiei la achiziţionarea de bunuri alimentare prin
cererea solvabila a populaţiei;
- un sistem agroalimentar si o piaţa corespunzătoare a bunurilor de consum
alimentar (oferta) precum si siguranţa alimentelor care sa permită o alimentaţie
sănătoasa.
Securitatea alimentara la nivel individual este ”dreptul de a mânca”.
După Mircea Bulgaru “securitatea alimentara este data de cantitatea de
alimente necesara pentru un individ exprimata in unitati fizice, convenţionale
(calorii), si trofine pentru a-si asigura echilibrul fiziologic si a-si acoperi raţiile
zilnice de consum: raţia de întreţinere, raţia de creştere si raţia de activitate.”

Securitatea alimentara a fiecarei tari poate fi asigurata in primul rand din

resursele interne prin politicile practicate de fiecare tara. Securitatea alimentara este
un concept deosebit de dinamic care a evoluat în timp.
Astfel în tarile dezvoltate securitatea alimentara s-a realizat prin crearea
unui sistem agricol viabil prin practicarea unor politici indelungate si costisitoare de
sustinere a agriculturii. Astazi in aceste tari conceptul a dobândit alte intelesuri.
Datorita faptului ca în aceste tari s-a reusit sa se asigure hrana în cantitati
indestulatoare, se pune în prim plan calitatea, siguranta alimentelor si protectia
sociala, deci sunt preocupate de protectia sanatatii consumatorilor.
Securitatea alimentara în tarile în curs de dezvoltare este mai dificil de
realizat si in conditii nefavorabile. În aceste tari consumul de alimente este foarte
scazut atât din punct de vedere cantitativ cât si calitativ, fiind caracterizat printr-o
structura în care produsele de origine animala au ponderea foarte mica,iar aceasta
situatie este întalnita în foarte multe tari ale lumii. Este foarte important ca aceste tari

2
sa-si asigure hrana din resursele proprii, sa-si consolideze pietele agroalimentare
pentru a dobândi independenta fata de tarile dezvoltate mari producătoare de produse
alimentare Acesta masura este necesara si pentru R Moldova .

1.2. Securitatea alimentară: obiective, priorităţi, direcţii de acţiune

Obiective prioritare ale securităţii alimentare
- satisfacerea nevoilor nutriţionale ale populaţiei prin intervenţii şi orientări
spre piaţă a diferitelor activităţi şi fluxuri;
- rezolvarea problemei alimentare într-o manieră cât mai echilibrată;
- promovarea unor sisteme agroalimentare integrate la nivel naţional şi
regional;
Indicatori sintetici ai securităţii alimentare
- raportul dintre stocul de cereale şi consumul de cereale, la nivel mondial;
- raportul dintre disponibilităţile de produse agroalimentare ale principalilor
exportatori şi cererea de consum a populaţiei;
- variaţia producţiei de cereale în marile ţări importatoare;
- variaţia producţiei de cereale în ţările cu venituri scăzute şi cu deficit
alimentar;
- variaţia preţurilor la importul produselor agroalimentare;
Direcţiile de acţiune a securităţii alimentare:
- asigurarea accesului pentru toată lumea, în mod permanent, la hrana
necesară unei vieţi active şi sănătoase;
- asigurarea disponibilităţii alimentelor;
- asigurarea dreptului unui om de a se hrăni sănătos;
- cuantificare: cantitatea de alimente necesare unui individ, exprimată în
trofine, pentru a-i asigura echilibrul fiziologic şi a-i acoperi cele 3 raţii de consum:
- raţia de creştere;
- raţia de întreţinere;
- raţia de activitate.

3
 1.3 Factorii de influenţă asupra securităţii alimentare

Semnalate ca etape istorice crizele alimentare caracterizate prin necorelările

ce apar între consumator şi cererea alimentară, sunt fenomene frecvent întâlnite şi
∗
care se manifestă diferit pentru anumite categorii ale populaţiei, zone geografice, etc.
Cele mai importante particularităţi ale crizelor alimentare contemporane sunt
relevante prin formele cantitative şi calitative ale acestora (după Niculescu N., 1988).
Crizele alimentare cantitative, care se manifestă prin lipsa de corelaţie între
volumul de alimente necesar pentru satisfacerea populaţiei ce urmează a fi hrănită şi
disponibilităţile de materii şi produse alimentare, ceea ce duce la subnutriţie. Cauza
crizelor alimentare cantitative, existente la nivelul planetei, se manifestă cu cea mai
mare acuitate în acele zone în care situaţia economică, culturală şi socială prezintă
subdezvoltări fiind agravată de evoluţii demografice net superioare creşterii
economice.
Crizele alimentare calitative decurg din lipsa de concordanţă între structura
calitativă a cererii alimentare şi consumul alimentar efectiv. Se întâlnesc trei forme
ale acestora:
- Crizele alimentare calitative de natură culturală constituie o realitate

frecvent întâlnită. Ele sunt rezultatul nivelului scăzut de cultură alimentară a

populaţiei consumatoare, care din acest motiv nu ştie să-şi determine nevoile, să-şi
conceapă stiluri alimentare adecvate, să achiziţioneze, să pregătească şi să consume
alimente. Efectele acestor crize alimentare sunt malnutriţia (alimentaţie constituită
deficitar din punct de vedere compoziţional şi greşit administrată), supraalimentaţia
(consumul excesiv de alimente, mult peste nevoile reale) şi, uneori, subalimentaţia
(mai ales când interesele estetice precumpănesc pe cele ale unei alimentaţii raţionale).
- Crizele alimentare calitative de origine economică, concretizate prin

carenţe calitative ale alimentaţiei care duc la malnutriţie. Ele se datoresc:

insuficienţei producţiei, aşa cum este criza mondială de alimente proteice, care la
nivel regional este diversificată şi pentru alte componente utile ale hranei; veniturilor

4
 scăzute, care pune populaţia în inposibilitatea de a-şi procura cele necesare (cantitativ
şi în structura calitativă cerută) etc.
- Crizele alimentare calitative de origine ecologică, rezultate ale
dezechilibrelor ivite la nivelul ecosistemelor naturale şi, cu preponderenţă, în
ecosistemele organizate de om (sistemele agricole cu exploatare intensivă).
Asemenea crize decurg din deficienţele tehnologiilor aplicate (de exemplu
administrarea exagerată de substanţe chimice cu diferite funcţii utile, care în exces
duc la poluarea produselor rezultate, precum şi apariţia şi extinderea unor epizootii şi
altele). De această dată cauza se regăseşte în insuficienţele culturii tehnologice a
producţiei.
Conform celor arătate se poate sintetiza faptul că principala caracteristică a
actualei crize alimentare mondiale, rezultă din disparităţile importante ale productiei
şi consumului. În acest sens un rol important revine creşterii factorilor care afectează
securitatea alimentară a familiei şi statusul nitriţional individual(vezi şi fig. 1. ).

Disponibilitatea hranei

Abilitatea familiei de a
obţine hrana necesarã
(comportamentul de
Starea de sãnãtate achiziţie alimentarã a
individualã menajului)

Utilizarea fiziologicã a
hranei consumate

Statusul nutriţional

Fig1. Factorii care afecteazã securitatea

alimentarã a familiei şi statusul nutriţional
individual

Sursa:Pinstrup-Andersen, 1981, citat de Gavrilescu D., ş..a. 2000

5
 1.3 Rolul sectorului agroalimentar în asigurarea securităţii alimentare

Omenirea a fost si este în lupta continua pentru hrana. Foametea a fost o

problema generala a omenirii pe parcursul întregii istorii. Cauzele foametei au fost
secetele cumplite, razboaiele, de asemenea foametea a dus la izbucnirea unor
revolutii. Foametea a determinat in diferite perioade moartea a milioane de oameni.
Moartea prin foamete a fost prezenta din cele mai vechi timpuri si a continuat în
secolul nostru si continua si astazi.
Organismul uman pentru a supravietui si a-si îndeplini macar principalele
functii vitale are nevoie de 42 de elemente nutritive, altfel în lipsa acestora
organismul uman degradeaza. Degradarea prin foame nu se manifesta doar în fizicul
omului ci si la nivelul activitatii psihice. Astazi conform statisticilor FAO 14 %, adica
861.6 milioane locuitori din populatia planetei sufera de deficit alimentar iar un
numar foarte mare dintre acestia sunt copii ce nu depasesc vârsta de 5 ani.
Foametea este o problema majora a securitatii alimentare si a securitatii
generale în epoca contemporana deoarece implica mai mult sau mai putin toate
statele lumii si afecteaza domenii largi ale vietii social-economice Solutionarea
acestei probleme globale s-ar putea realiza doar prin cooperare internationala, la care
ar trebui sa participe toate tarile atât cele sarace cât si cele bogate.
Plasându-se (conform datelor Băncii Mondiale ) pe ultimul loc în Europa după venituri pe
cap de locuitor, Republica Moldova, în perioada de reformare devine tot mai des un obiect de studii
privind sărăcia, malnutriţia şi alte fenomene socioeconomice negative. În acest context, abordarea
problemei securităţii alimentare a ţării se reflectă ca o necesitate neîndoielnică.
Reieşind din faptul că problema în cauză este una multilaterală, sunt accentuate aspectele de
bază ale asigurării securităţii alimentare a ţării. Întâi de toate, se cere să fie menţionat faptul că, pe
întreaga perioadă de reformare, consumul celor mai valoroase produse alimentare pe cap de locuitor
în Republica Moldova a fost şi rămâne în permanentă micşorare.
Tabelul 1
Consumul produselor alimentare pe locuitor (kg)
Coşul Norma
minim fiziolo-
1990 1995 2000 2001 2002 2003 2004 alimentar gică de
(mediu consum
echilibrat) **
*
Carne şi produse din 58.0 23.0 23.6 24.0 26.6 26,5 31,6 27,84 44,0
carne recalculate în
carne, inclusiv

6
slănină şi subproduse
în expresie naturală)
Lapte şi produse 303,0 165.2 152.8 154.6 167,3 164,4 166,2 141,0 240,0
lactate (recalculate în
lapte)
Ouă, bucăţi 203.0 107.2 132.7 138.8 158,1 158,3 161,7 229,20 280,0
Cartofi 69.0 67.8 53.4 65.4 67,7 69,2 62,9 90,84 93,0
Legume şi 112.0 86.3 83.1 103.5 99,4 106,6 88,1 122,16 150,0
bostănoase
Fructe , pomuşoare 79.0 59-7 31.8 33.0 38,0 43,0 38,4 79,44 80,0
şi struguri (fără
prelucrare în vin)
Produse de
panificaţie (pîine şi 171.0 135.0 133.9 139.4 140,6 132,8 145,5 138,60 144,0
paste făinoase
recalculate în făină)
făină, crupe şi
leguminoase
*Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.115 din 7 septembrie 2000, pag.22.
** Datele Institutului de Economie, Finanţe şi Statistică
Deşi consumul produselor alimentare pe cap de locuitor în perioada analizată s-a micşorat
considerabil, o mare parte din aceste produse provin din import, ritmurile de creştere ale cărora în
ultimii ani, depăşesc cu mult ritmurile de creştere a exportului produselor respective.
Fiind apreciat sub aspect natural, fenomenul subalimentaţiei este confirmat prin mai mulţi
indicatori valorici. Aproximativ 40 la sută din populaţia ţării se află sub limita sărăciei, evoluată la
nivel internaţional pentru perioada anului 2002 în sumă de 2,15 dol. SUA pe cap de locuitor, zilnic
(conform capacităţii de paritate de cumpărare). Conform aceleiaşi surse de informare, majoritatea
covârşitoare a persoanelor, aflate sub fenomenul subalimentaţiei, sunt locuitorii satelor, de obicei,
de vârstă înaintată.
Ca rezultat al analizei datelor prezentate, putem concluziona că:
♦ în toată perioada de reformare a sectorului agroalimentar, nivelul de securitate alimentară a ţării
a fost în permanentă scădere;
♦ cele mai înalte ritmuri de micşorare a consumului au suferit produsele agroalimentare de cea
mai înaltă valoare biologică: carnea şi produsele din carne (45,7%), laptele şi produsele lactate
(54,3%), ouăle (78,0 %), fructele şi pomuşoarele (54,4 %), etc.;
♦ securitatea alimentară a ţării la etapa postprivatizaţională este asigurată tot mai pronunţat prin
extinderea importului;
♦ drept consecinţă, deficitul general al comerţului exterior al ţării a crescut de la 305 mil. dol.
SUA în anul 2000 până 1220,5 mil. dol. SUA în anul 2005;
♦ în scopul soluţionării problemei subalimentaţiei şi substituirii importului masiv al produselor
agroalimentare este necesară întreprinderea unor măsuri urgente de creştere a volumelor de
producere a produselor de origine animală, precum şi a legumelor, fructelor şi altor produse de
înaltă valoare nutritivă.

7
 Cap. 1. PROBLEMA ALIMENTARĂ PE PLAN MONDIAL.
DIFICULTĂŢI ŞI OPORTUNITĂŢI ACTUALE
1.1. Politicile agroalimentare – instrumente de intervenţie în asigurarea
securităţii alimentare
- Politicile alimentare şi nutriţionale – ansamblu coerent de obiective,
priorităţi, principii, norme şi decizii adoptate şi aplicate de factorii şi instituţiile
investite cu competenţe necesare pentru a asigura întregii populaţii condiţiile
economico-sociale, cuvenite unei alimentaţii raţionale, indispensabile statutului
nutriţional, care să conducă la o bună stare a sănătăţii individuale şi publice.
Organisme ONU ce au integrat politici alimentare şi nutriţionale
- Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO);
- Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
- Priorităţi ale FAO şi OMS:
- Intensificarea serviciilor pentru evaluarea situaţiei alimentare a populaţiei;
- Întărirea controlului produselor şi asigurarea siguranţei alimentare;
- Realizarea concordanţei şi compatibilităţii dintre legislaţia naţională şi
reglementările internaţionale;
- Echilibrul dintre mediu, populaţie şi oferta alimentară;
- Diminuarea carenţelor în nutrienţi şi sprijinirea alimentaţiei mamei,
sugarului şi copilului;
- Dezvoltarea salubrităţii alimentare.
Politica alimentară
- Direcţii de intervenţie ale politicii alimentare:
- Aprovizionarea şi calitatea produselor;
- Consumator şi capacitatea sa de consum;
- Obiectivele politicii alimentare:
- Stabilirea preţurilor alimentelor faţă de fluctuaţiile puternice ale preţurilor
internaţionale;
- Limitarea presiunii inflaţioniste prin controlul preţurilor alimentelor;

8
 - Compensarea sau reducerea nivelului preţului cu amănuntul în cazul unor
mărfuri de încurajare a producţiei;
- Asigurarea unui anumit nivel nutriţional al popoulaţiei subnutrite;
- Stabilizarea preţurilor alimentelor pentru grupele vulnerabile, cu o
capacitate slabă de cumpărare.
- Politica alimentară:
- ansamblul intervenţiilor sectoriale (agricole, industriale, comerciale, de
distribuţie, de alimentaţie, etc) şi globale coerente la nivelul componentelor sectoriale
ale complexului agro-alimentar.
- Intervenţii guvernamentale care vizează restabilirea dezechilibrelor
alimentare datorate insuficienţei.
POLITICA NUTRIŢIONALĂ
- Scop: asigurarea unui echilibru între trebuinţele fiziologice de consum
alimentar şi aportul de nutrienţi pentru satisfacerea acestora;
- Practici specifice ţărilor industrializate:
- Fixarea unor preţuri-plafon pentru alimentele de bază;
- Stabilirea unor standarde în materie de definire a unor produse şi crearea
unor instituţii pentru aplicarea acestor reglementări.
- Instrumente de politică nutriţională ale ţărilor industrializate:
- Subvenţii ale consumului de alimente d eprimă necesitate, tichete pentru
raţii, bonuri de cumpărare;
- Instituţii de servire a mesei subvenţionate în şcoli;
- Educarea nutriţională a populaţiei
Concluzii:
- Politica alimentară implementată determină sensul de dezvoltare al
tehnologiilor alimentare;
- Politica alimentară este o componentă a politicii de dezvoltare globală;
- Politicile nutriţionale pentru ameliorarea nivelului nutriţional al unor
categorii sociale defavorizate, sunt considerate politici de asistenţă temporară;

9
 - Politicile alimentare ce privesc populaţiile aflate în stare de subconsum, vor
cuprinde:
- Măsuri de reformă agrară;
- Politici de preţ şi control al aprovizionărilor;
- Soluţia globală impusă: constituirea unei politici internaţionale de integrare
agroalimentară
Document

Pentru a proteja sănătatea consumatorilor şi siguranţa comerţului cu produse

agricole şi alimentare, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi alimentaţie
(FAO) şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO – OMS), fac apel la toate ţările
membre să aplice standardele internaţionale de calitate şi securitate alimantară.
Redarea încrederii consumatorilor în produse sigure şi de calitate, se poate
realiza numai prin utilizarea de standarde recunoscute pe plan internaţional, întocmite
şi fundamentate ştiinţific.
Îngrijorat de o serie de fenomene care au apărut pe plan mondial în ultimul
timp, în legătură cu unele surse de alimentaţie a populaţiei, FAO a sugerat guvernelor
să ia în serios preocuparea populaţiei din ţările respective privind securitatea
alimentară, ca fiind un element important de stabilitate, impunându-se implementarea
rapidă şi eficientă a standardelor Codex Alimentarius.
Comisia Codex Alimentarius, reprezintă cel mai înalt organism internaţional
care se ocupă de calitatea alimentără şi de standardele de securitate alimentară.
Comisia este subordonată FAO şi WHO şi numără în prezent 165 de ţări membre.

10
 FAO/WHO consideră că în timp foarte scurt guvernele tuturor ţărilor trebuie
să-şi revizuiască sistemele interne de asigurare a securităţii alimentare. Beneficiind de
experienţă şi de sistemele de asigurare a securităţii alimentare, deja aplicate în ţările
dezvoltate, ţările rămase în urmă din acest punct de vedere, pot recupera timp, prin
depăşirea unor etape în implementarea unui asemenea sistem, care să cuprindă măsuri
preventive în funcţie de riscurile posibile, monitorizarea permanentă a situaţiei
existente, practici de evaluare a riscului, aplicarea strategiilor de management al
riscului.
Realizarea acestor obiective, prezintă avantaje pentru fiecare din părţile
implicate. Ţările dezvoltate vor avea certitudinea siguranţei importurilor alimentare,
din ţările care implementează sistemele de siguranţă, iar acestea din urmă îşi vor
îmbunătăţi standardele interne de producţie şi comercializare a alimentelor,
extinzându-şi pieţele externe. La nivelul organismelor mondiale este necesar un
sistem informaţional pe internet privind securitatea alimentară şi sănătatea plantelor
şi animalelor, care să permită alertarea rapidă, în cazul apariţiei unei probleme de
securitate alimentară.
Guvernele şi publicul larg trebuie să aibă acces uşor la standardele Codex
Alimentarius şi la informaţii referitoare la noi factori de risc determinaţi de boli ale
plantelor şi animalelor, la bolile transmise prin intermediul alimentelor care afectează
populaţia. Este necesar, de asemenea ca toate ţările să participe activ în cadrul
Comisiei. Pentru a crea condiţii de implementare a sistemelor de siguranţă
alimentară, FAO a iniţiat pentru ţările în curs de dezvoltare, programul global de
implementare a sistemelor calităţii şi securităţii alimentare. În cadrul acestui program,
ţările sunt ajutate să-şi dezvolte şi implementeze sisteme proprii de securitate
alimentară să-şi crească competitivitatea în comerţul internaţional, să se pregătească
în vederea participării la Codex Alimentarius.
OMS ca promotor al sănătăţii şi siguranţei prin creşterea securităţii
alimentare, pune accentul pe priorităţile de sănătate ale populaţiei în condiţiile unor
resurse limitate. Sănătatea populaţiei presupune printre altele, asigurarea de hrană

11
suficientă şi sigură. În acest sens OMS sprijină acţiunile întreprinse în cadrul
Comisiei Codex, slujind mai bine interesele membrilor organizaţiei.
Statisticile OMS arată că circa 2 milioane de copii, mor anual datorită bolilor
diareice cauzate de apă şi alimente. În fiecare an apar mii de milioane de cazuri de
boli determinate de alimentaţie, ce fac ca circa 20 de oameni raportat la milion să
moară din cauza acestor boli, determinate în principal de problemele microbiologice.
Adăugând la acestea şi factorii chimici de risc, rezultă că frecvenţa bolilor este mai
mare.
Codex alimentarius reprezintă o activitate materializată în reglementări
internaţionale, comunitare, desfaşurată de Comisia pentru Codex Alimentarius,
înfiinţată în 1961 sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi
Alimentaţie (FAO) şi a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (WHO, OMS).
Codex Alimentarius cuprinde culegeri de norme alimentare aprobate pe plan
internaţional, norme referitoare la produse alimentare brute şi prelucrate destenate
consumului alimentar.
Reglementările din Codex Alimentarius se referă în special la igiena
alimentară, aditivi, contaminaţi, reziduurile de pesticide, etichetarea produselor
alimentare, metodele de analiză şi altele.
Normele de igienă recomandate de Codex Alimentarius asigură:
- obţinerea unei producţii alimentare fără pericole privind sănătatea
consumatorilor;
- protejarea sănătăţii populaţiei;
- crearea unei baze teoretice care garantează inocuitatea alimentelor pe
întregul lanţ alimentar, de la producătorul primar, până la consumatorul final,
respectiv de la fermă la furculiţă;
- stabilirea principiilor controlului igienei pe intreg lanţul alimentar.
Principiile de igienă alimentară ale Codex Alimentarius au fost preluate de
legislaţia românească şi cuprinse în următoarele acte normative:

12
 - Standardul Român (SR/13462-1 din noiembrie 2001- Igiena
agroalimentară) Principii generale. Standard identic cu Codul Codex de igienă
Agroalimentară. Principii generale.
- Standardul Român (SR/13462-2 din februarie 2002- Igiena agroalimentară)
Sistemul de analiză a riscurilor şi punctelor critice de control (HACCP) si Ghidul de
aplicare a acestuia. Standard identic cu Ghidul Codex referitor la Sistemul de Analiză
a Riscului şi Punctele critice de Control (HACCP) şi Ghidul de aplicare a acestuia.
- Standardul Român (SR/13462-3 din februarie 2002- Igiena agroalimentară).
Principii de stabilire a criteriilor microbiologice pentru alimente. Standard identic cu
Ghidul Codex referitor la principiile de stabilire şi aplicare a criteriilor
microbiologice pentru alimente.

13