TEMA 4: CONCEPȚII FILOSOFICO-DOCTRINARE ASUPRA DREPTULUI ÎN EVUL MEDIU

ŞI PERIOADA RENAŞTERII

1. Raportul stat-biserică în concepţia gânditorilor medievali

2. Doctrina politico-juridică a lui Machiavelli
3. Suveranitatea statului în concepția lui J. Bodin

RAPORTUL STAT-BISERICĂ ÎN CONCEPŢIA GÂNDITORILOR MEDIEVALI

Una din particularităţile fundamentale ale realităţii politico-juridice din cea de-a doua
jumătate a Evului Mediu este situaţia dominantă a Bisericii în raport cu Statul. Condiţiile
reale, care au favorizat „înălţarea” Bisericii în domeniul filosofiei, ştiinţei şi artei au fost: a)
disciplina bisericească, b) aparatul unic şi eficient de conducere al Bisericii, c) stimularea de
către Biserică a cercetărilor, care erau efectuate preponderent în mănăstiri, d) întemeierea
învăţământului şi educaţiei în baza conştiinţei religioase creştine etc.
În evoluţia Evului Mediu Creştinismul impune o serie de influenţe asupra
metodologiei studiului realităţilor politico-juridice, influenţe ce reflectă evoluţia vieţii şi
culturii religioase europene: a) drept şi teologie. O primă influenţă a Creştinismului asupra
metodologiei politico-juridice are ca rezultat unificarea dreptului cu teologia. Acceptând
ideea guvernării lumii de către Dumnezeu, în calitate de temei al dreptului trebuiau
recunoscute poruncile divine. Deoarece voinţa divină nu necesită dovezi şi, respectiv, ea
trebuie acceptată prin credinţă, dreptul se instituie în calitate de parte componentă a
teologiei; b) Stat şi Biserică. În doctrinele antichităţii instituţiile religioase aveau un statut de
subordonare în raport cu Statul. În opoziţie cu această concepţie a culturii politico-juridice a
antichităţii, gândirea religioasă a Evului Mediu percepe Biserica creştină în calitate de
instituţie independentă şi superioară în raport cu Statul. Acest primat al instituţiilor
religioase asupra Statului, în cele din urmă, a fost confirmat în mod oficial de Papa de la
Roma, Bonifaciu al VII, în anul 1302.
În argumentarea necesităţii consacrării şi menţinerii supremaţiei Bisericii în raport cu
Statului erau utilizate o serie de idei, a căror origine era în cartea sacră a creştinilor: a) se
afirmă, că omul are o existenţă pământească şi o existenţă, care îşi face apariţia odată cu
moartea omului. Ultima dintre ele, fiind eternă, pentru om are o importantă mai mare.
Deoarece viaţa eternă constituie o preocupare a Bisericii, în raportul dintre Stat şi Biserică
trebuie să prevaleze Biserica; b) lipsa eficienţei activităţii de administrare, desfăşurată de
Stat. În această perioadă, instituţiile Statului dau dovadă de incapacitate în soluţionarea
problemelor politico-juridice curente: reprezentanţii Statului sunt, în mare parte, preocupaţi
de soluţionarea problemelor, ce apar în legătură cu interminabilele şi îndelungatele
războaie; c) necesitatea unificării creştinilor în vederea organizării şi desfăşurării luptei cu
„barbarii”. Prin termenul „barbari” sunt desemnate persoanele şi popoarele, având o altă
credinţă decât creştinismul. Prin acest obiectiv politic se urmărea păstrarea religiei creştine.
 În evoluţia doctrinelor politico-juridice din Evului Mediu poate fi urmărită tendinţa de
instituire şi consolidare a unui nou ideal, a unei noi valori supreme pentru om: fericirea
veşnică. Viaţa civilă, constituind valoarea supremă în doctrinele politico-juridice ale
antichităţii, cade în dizgraţie.
Gândirea şi evoluţia istorică a acestei perioade a Creştinismului se impune printr-o
serie de elemente, a căror originalitate, în raport cu cultura antichităţii, nu poate fi
contestată. În mod cu totul deosebit se prezintă evoluţia relaţiilor dintre Stat şi Biserică. În
ascensiunea instituţiilor religioase către putere putem delimita următoarele etape:
a) comunităţile creştine timpurii – în drum spre afirmare. În perioada timpurie a
Creştinismului se creează comunităţi religioase, în care viaţa comună este instituită în baza
unor principii, diferite de cele ale vieţii laice greco-latine: a)obligaţia fiecărei persoane de a
munci, b)proprietatea comună asupra bunurilor materiale, c) repartiţia bunurilor în
dependenţă de necesităţi ş.a.
Prezenţa istorică a acestor comunităţi religioase în evoluţia Creştinismului, ulterior a
constituit temei pentru afirmarea existenţei în lumea antică a aşa-numitului „comunism
creştin”1;
b) „opoziţia tacită”. Prin intermediul doctrinei creştine se instituie: - condamnarea
bunăstării materiale: „Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu.” 2, -
condamnarea activităţii guvernatorilor Statului şi, - aşa-numita „opoziţie tacită” în raport cu
statul roman: „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezei” 3;
c) relaţii de bună vecinătate. Prin intermediul acestei ultime teze biblice s-a impus,
ulterior, tendinţa reprezentanţilor Creştinismului de a-şi îngrădi existenţa şi de a-şi impune,
în raport cu Statul, relaţii de bună vecinătate;
d) similitudini în interese. Ulterior această atitudine faţă de Stat este modificată de
către Apostolul Pavel: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire
decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite.” 4 „Pentru aceea, cel
ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se
împotrivesc îşi vor lua osândă.” 5 Este realizată, astfel, o ameliorare în relaţiile dintre
reprezentanţii religiei creştine şi reprezentanţii Statului;
e) recunoaşterea Creştinismului de către Stat. Îmbunătăţirea relaţiilor cu Statul
permite Creştinismului legitimarea existenţei sale. În anul 311 prin Edictul din Milan
existenţa Creştinismului este legitimată, adică este recunoscută oficial de către Stat. În anul
324 Creştinismul este declarat religie oficială a Statului.
Concepţiei formelor de organizare a statului din cultura politico-juridică a Greciei
Antice, în cultura Evului Mediu îi corespunde concepţia divizării puterii între Biserică şi Stat.
1
Мартышин О. В. (под общей редакцией). История политических учений. вып. 1, 2-е изд. перераб. и доп.,
М.: изд. Юристъ. 1996, с. 60.
2
Biblia. Sfânta evanghelie după Luca. Cap. 6, 20.
3
Biblia. Sfânta evanghelie după Marcu. Cap. 12, 17.
4
Biblia. Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. Cap. 13, 1.
5
Biblia. Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. Cap. 13, 2.
Fiecare dintre aceste concepţii, în perioada respectivă, a avut rol de pavăză în procesul de
centralizare şi descentralizare a puterii în stat, asemănător celui pe care îl va avea mai târziu
teoria separaţiei puterii în stat.
În sec. V-VI gândirea religioasă 6 şi politico-juridică este dominată de Teoria celor
două spade7. În baza acestei teorii se afirmă că omul este o fiinţă cu caracter dualist,
deoarece se află sub influenţa a două elemente (principii), în esenţă contradictorii: a)
elementul trupesc şi b) elementul spiritual. „Începutul trupesc” al omului îşi găseşte
subordonare în raport cu puterea laică (Statul). Asupra „Începutului spiritual” al omului îşi
extinde influenţa puterea bisericească (Biserica).
Fiecare dintre puteri, statală şi duhovnicească, îşi extinde influenţa asupra unor relaţii
sociale distincte: puterea laică – asupra relaţiilor sociale, legate de „Începutul trupesc” al
omului, puterea bisericească – asupra relaţiilor sociale, legate de „Începutul spiritual” al
omului.
În baza Teoriei celor două spade se afirmă, că nu există relaţii sociale, asupra cărora,
concomitent îşi extinde influenţa puterea bisericească şi puterea laică. În consecinţă între
Biserică şi Stat nu există tangenţe: fiecare dintre aceste puteri are în grijă doar acele acţiuni
ale oamenilor, asupra cărora îşi extinde guvernarea. Mai mult, decât atât: nu pot exista nici
contradicţii între interese Bisericii şi interesele Statului. În baza celor expuse se afirmă
egalitatea dintre aceste puteri.
Starea de fapt, ce urma activităţii de implementare a acestei teorii în viaţa
politicojuridică, cu siguranţă, nu impunea o confirmare a ipotezelor şi principiilor invocate
teoretic: intervenţiile Bisericii în domeniul „Începutului trupesc” şi intervenţiile Statului în
domeniul „Începutului spiritual” erau frecvente, adeseori luând forma unor confruntări
directe.
Teoria celor două spade creează un număr mare de conflicte teoretice şi practice,
soluţionarea cărora impune apariţia, examinarea şi rezolvarea unor probleme, necunoscute
pentru gândirea şi cultura politico-juridică a lumii antice.
Una dintre principalele idei, impuse în calitate de centru de greutate al gândirii
politico-juridice a acestei perioade, este problema libertăţii şi egalităţii generale a oamenilor.
Cultura politico-juridică a Greciei Antice şi a Romei Antice nu oferea o delimitare între
societate şi stat. Din această cauză posibilitatea de reglementare de către stat a domeniilor
vieţii umane era nelimitată: orice acţiune a omului era o acţiune, care ţinea de interesele
polisului. Nu constituia o excepţie nici viaţa familială sau viaţa spirituală (credinţa, gândirea,
opiniile etc.). Creştinismul, dimpotrivă, declară existenţa unor domenii ale relaţiilor umane,
care nu pot fi subordonate sau supuse controlului din partea reprezentanţilor puterii
statului. Este vorba, în special, de viaţa spirituală a omului.

6
Legath B., Meer Ul., Ulrich W. Rutzenhöfer, Adelheid Schmidt-Thomé: Istoria lumii în date. Din preistorie până
în prezent. Cele mai importante date, personalităţi şi interdependenţe. Bucureşti: Editura Niculescu S.R.L. 2003,
p. 85: Papa Gelasius (până în 496): teoria celor două spade: puterea lumească şi cea spirituală; a doua este
superioară celei dintâi.
7
Мартышин О. В. Op.cit., с. 62.
 În evoluţia concepţiilor politico-juridice în perioada medievală pot fi delimitate două
mari perioade: Patristica şi Scolastica. Reprezentativă pentru gândirea politicojuridică
patristică este doctrina Sfântului Augustin. Pentru patrimoniul politico-juridic scolastic este
reprezentativă doctrina Sfântului Toma d Aquino.
Aurelius Augustinus s-a născut la Thagaste 8. Îşi realizează studiile în Cartagina, unde
viaţa i-a fost plină de excese. Ulterior îşi desfăşoară activitatea didactică în Cartagina, Roma
şi Milano. Până la convertirea sa la creştinism Aurelius Augustinus a fost adept al mişcării
religioase maniheiste, a studiat doctrinele lui Cicero, Platon, a studiat scepticismul şi
patrimoniul cultural al neoplatonicilor. În opera ulterioară este sesizată îndeosebi influenţa
doctrinei lui Platon.
Aurelius Augustinus se converteşte la creştinism la o vârstă înaintată (mama sa a fost
creştină): în anul 386/387. Se întoarce în Africa de Nord, unde înfiinţează o comunitate
monahală. Începând cu anul 395 şi până la sfârşitul vieţii Aureliu Augustin a fost episcop în
Hippone9. Pe parcursul vieţii a creat un număr mare de opere, devenind unul dintre cei mai
influenţi reprezentanţi ai Patristicii. Principalele opere, în care îşi găseşte reflectare doctrina
politico-juridică a lui Aureliu Augustin, sunt: „De civitas Dei” (Despre cetatea lui Dumnezeu)
şi „Confesiuni”.
În semn de recunoştinţă faţă de creaţia sa, care cu timpul ocupă un loc însemnat în
gândirea creştină, Aureliu Augustin a fost declarat de Biserica ortodoxă “Fericit”, iar Biserica
catolică l-a declarat „Sfânt” şi „Părinte al bisericii”.
Doctrina politico-juridică a lui Aureliu Augustin are caracter religios. Pentru
înţelegerea acestei doctrine este necesară o apropiere de izvoarele ei, unele idei ale căreia
sunt de sorginte biblică.
În calitate de temei al doctrinei sale politico-juridice Sf. Augustin impune concepţia cu
privire la stat. Statul, potrivit părerii autorului, nu reprezintă o necesitate naturală. Apariţia
statului are la origine păcatul: statul reprezintă rezultatul „odioasei crime” a lui Adam şi Eva.
Statul este un rău. „Păcatul originar” a reprezentat pentru om începutul căii către libertate.
Ca rezultat al acestei “crime odioase” Adam şi Eva au cunoscut binele şi răul. În urma
cunoaşterii binelui şi a răului, omul nu mai acţionează în temeiul “alegerii” necesare: unică şi
divină.
În urma acestei căderi întregul neam omenesc a fost pângărit, a devenit corupt,
deoarece fiecare om a dobândit posibilitatea alegerii: uneia dintre mai multe acţiuni, uneia
dintre mai multe valori etc. În acest fel orice acţiune a omului este, în mod necesar într-u
păcat şi coruptă.
Libertatea reprezintă izvorul răului pe pământ, deoarece omul decăzut nu este
capabil să o utilizeze demn. Omul nu are puterile necesare pentru a depăşi păcatul, fără
ajutorul divin: omul este neputincios în faţa răului10.

8
Africa de Nord: teritoriul actualului stat Algeria
9
Africa de Nord: teritoriul actualului stat Tunis.
10
Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor. Partea I. Bucureşti: Editura ALL. 1998, p. 63.
 Oameni „aleşi” şi oameni „respinşi”. „Păcatul strămoşesc” este fundament al
aşanumitei „ordini naturale”: realitatea politico-juridică imediată. Realitatea socială, printre
manifestările căreia sunt robia şi subordonarea omului faţă de om, nu este conformă
scopului omului: mântuirea11.
„Marea cădere” a reprezentat refuzul omului de a trăi în conformitate cu ordinea,
instituită de Dumnezeu. Oamenii s-au învăţat să trăiască în conformitate cu normele ordinii
impuse de om. Posibilitatea de a trăi potrivit ordinii divine este rezultatul unei revelaţii
divine, care e oferită doar unor oameni aleşi.
Se impune, astfel, criteriul delimitării a două categorii de oameni: a) oameni „aleşi”
de Dumnezeu (cărora le este predestinată mântuirea) şi b) oameni „respinşi” de Dumnezeu
(oameni cărora le sunt predestinate chinurile iadului).
Autorul deosebeşte două categorii de „state”: a) Civitas terrena reprezintă fiecare
dintre statele existente. Cetatea pământeană este constituită din oameni păcătoşi, deoarece
în cadrul acesteia oamenii îşi duc existenţa „după om” (în conformitate cu normele trupului).
În Cetatea pământeană omul este predestinat unei existenţe, aflate sub semnul păcatului,
viaţa sa fiind o ispăşire a pedepsei divine. b) Civitas Dei reprezintă forma organizării
oamenilor aleşi, de la care emană fericire şi prosperitate. Viaţa oamenilor aleşi în Cetatea lui
Dumnezeu este prezentată sub forma unei comunităţi religioase, în care oamenilor le este
predestinată viaţa şi domnia veşnică alături de Dumnezeu. Prototip al Cetăţii lui Dumnezeu
sunt comunităţile religioase creştine, în care viaţa se desfăşoară “după Dumnezeu” (în
conformitate cu normele spiritului). Cetatea lui Dumnezeu nu se confundă, totuşi, cu aceste
comunităţi religioase. În acest fel Biserica este prezentată în calitate de formă a manifestării
primare a Cetăţii lui Dumnezeu.
În viitor conducerea oamenilor, exercitată la moment de Cetatea pământeană, va fi
exercitată prin Cetatea lui Dumnezeu. Conducerea oamenilor de către oameni se păstrează,
deoarece oamenii sunt îndepărtaţi de credinţă: creştinii şi ceilalţi oameni au nevoie de
Cetatea pământeană pentru a li se asigura pacea, necesară în viaţa din societate. Odată cu
constituirea Cetăţii lui Dumnezeu necesitatea păstrării Cetăţii pământene va dispare. Va avea
loc, astfel, o înlocuire a Cetăţii pământene cu Cetatea lui Dumnezeu.
Lumii întemeiate pe păcat, afirmă gânditorul medieval, îi va veni sfârşitul. În acest fel
se impune idea, potrivit căreia omului nu-i va fi dat să suporte veşnic prezenţa Cetăţii
pământene şi a nelegiuirilor Statului: odată cu ce-a de a doua apariţie a lui Iisus Hristos va fi
instaurată Cetatea lui Dumnezeu.
Fundamentele doctrinei politico-juridice a Sf. Augustin îşi găsesc originea şi în
doctrina lui Platon, care a proclamat existenţa statelor săracilor şi a statelor bogaţilor,
precum şi în concepţia stoicilor, prin care s-a impus concepţia statelor particulare a şi a
cosmopolisului12.

11
Bulgaru M. (redactor ştiinţific). Din istoria gândirii filozofice. Partea I (De la Antichitate la Renaştere).
Chişinău: Universitatea de Stat din Moldova. 1999, p. 188-189.
12
Нерсесянц В. С. (под общей редакцией). История политических и правовых учений. М.: Издательская
группа ИНФРА▪М−НОРМА. 1995, с. 103-104.
 Scopul Cetăţii pământene (Statului) este de a instaura şi menţine pacea între oameni.
Totodată, Statul are şi scopul de a ajuta Biserica în vederea instaurării Cetăţii lui Dumnezeu.
Biserica reprezintă călăuza Cetăţii pământene spre Cetatea lui Dumnezeu, fapt pentru care
Cetatea pământeană trebuie să-şi exercite activitatea sub conducerea nemijlocită a Bisericii.
Această subordonare îşi găseşte explicaţia în practica Bisericii, care reprezintă prototipul
Cetăţii lui Dumnezeu. Între interesele Cetăţii pământene şi interesele Bisericii există un
contrast absolut: Biserica apropiind oamenii de Dumnezeu, are ca scop constituirea Cetăţii
lui Dumnezeu.
Prin doctrina politico-juridică a lui Aureliu Augustin raportul „persoană-stat” capătă
trăsături totalitare, omul reprezentând doar un instrument al cuceririi ordinii divine.
Doctrina creştină, impusă prin creaţia acestui autor, se descătuşează în cele mai aspre
aspecte: predeterminarea vieţii omului, condamnarea veşnică a majorităţii oamenilor 13 ş.a.
Doctrina Sf. Augustin impune o îndepărtare a omului de la viaţa civică: conducerea
societăţii şi guvernarea statului. Prin intermediul unor elemente de ordin supranatural, se
impune o devalorizare a statului şi o contracarare a valorilor umane.
Augustinismul politic. După părerea autorului orice intervenţie a puterii Statului în
domeniul relaţiilor spirituale şi bisericeşti sau a Bisericii în domeniul puterii de stat este
periculoasă.
Mai târziu, însă, în istorie este sesizabilă realitatea, care a dobândit denumirea
„augustinism politic”14: subordonarea Statului faţă de Biserică. A impune Sf. Augustin
„dreptul de autor” în raport cu această concepţie, precum ne-o indică denumirea acesteia,
nu ar corespunde adevărului.
Aureliu Augustin impunea doar ideea necesităţii delimitării vieţii religioase de viaţa
politică. Apariţia „augustinismului politic” a fost posibilă, însă, nu fără eforturile autorului
creştin medieval.
Scolastica,15 la fel ca şi Patristica, prezintă un sistem politico-juridic de natură
religioasă, unic prin natura sa şi divers prin conţinut. Scolastica, sec. IX-XIV 16, reprezintă
evoluţia ulterioară a doctrinei creştine, care era realizată, în mod principal, prin intermediul
introducerii în doctrina creştină a unor elemente din cultura politico-juridică grecească. Cel
mai cunoscut reprezentant al scolasticii, Toma d´Aquino s-a născut într-o familie
aristocratică, în împrejurimile oraşului Aquino. Toma d´Aquino a fost călugăr dominican.
Principalul scop al acestui ordin, instituit de biserica oficială a Europei Occidentale din Evul
Mediu, era nimicirea mişcărilor eretice prin intermediul rugurilor şi al silogismelor 17.
Reamintim că sec. XIII este secolul atotputerniciei Bisericii catolice în Europa Occidentală.

13
Del Vecchio G. Lecţii de filosofie juridică. Bucureşti: Editura Europa Nova. 1993, p. 68.
14
Мартышин О. В. Op.cit., с. 67.
15
Termenul „scolastica” îşi găseşte originea în cuvântul grec „scholasticós”, având semnificaţia de „şcolar,
savant”.
16
Кемеров В. Е. Современный философский словарь. Лондон: Изд-во Панпринт. 1998, с. 890.
17
Лейст О. В. (под редакцией). История политических и правовых учений. М.: Изд-во Юридическая
литература. 1997, с. 84.,
 Totodată Toma d´Aquino a fost şi profesor de filosofie şi teologie în câteva
universităţi europene (Roma, Paris, Neapole, Bologna). Pentru erudiţia sa chiar pe parcursul
vieţii este supranumit „Doctor Universalis”, iar ulterior – „cel mai mare ideolog al Bisericii
catolice”.
Principalele opere, în care Toma d´Aquino îşi expune doctrina sa politico-juridică sunt
„Summa Theologiae” (1266-1273)18 şi „Summa contra Gentiles” (Împotriva erorilor
necredincioşilor). Prin intermediul acestor opere autorul încearcă să prezinte gândirii
creştine, într-o formă organic sistematizată, ştiinţa timpului în care a trăit.
Apariţia statului. Doctrina politico-juridică a Doctorului Angelic îşi găseşte temei in
concepţia apariţiei statului. Statul, reprezentând o componentă a ordinii universale, îşi face
apariţia datorită caracterului social al omului (Aristotel). Totodată, apariţia Statului este
posibilă nu fără „atenţia” şi „participarea” lui Dumnezeu, deoarece „nu este stăpânire decât
de la Dumnezeu”19: Dumnezeu este adevăratul guvernator al ordinii universale.
În sec. XIII această teză biblică („nu este stăpânire decât de la Dumnezeu”) a dobândit
o largă răspândire şi recunoaştere în întemeierea pretenţiilor sale de către pretendenţii la
putere: atât printre reprezentanţii clerului, cât şi printre reprezentanţii puterii laice (feudali).
Structura puterii. Pentru a preîntâmpina posibilitatea utilizării acestei teze în vederea
fundamentării intereselor feudalilor Toma d´Aquino constituie concepţia structurii puterii.
Potrivit acestei concepţii structura puterii se instituie în baza a trei elemente 20: a) esenţa
puterii: relaţiile “dominaţie – subordonare”, b) forma sau apariţia puterii: „nu este stăpânire
decât de la Dumnezeu” şi c) utilizarea puterii, reprezentând manifestarea reală a vieţii social-
politice: relaţiile politico-juridice.
Sf. Toma afirmă, că omul, în vederea uzurpării puterii, este capabil să abuzeze în
explicarea apariţiei puterii politice (al 2-lea element al structurii puterii) şi în explicarea
utilizării puterii (al 3-lea element al structurii puterii). Omul, însă, nu poate abuza, după
părerea autorului, prin explicarea primului element (esenţa puterii), deoarece acest element
rămâne permanent, neschimbat.
Statul, la fel precum şi în perioada iniţială a evoluţiei Creştinismului, rămâne
subordonat Bisericii, căreia trebuie să-i ofere sprijin în vederea realizării scopului ei. Scopul
Statului, potrivit doctrinei tomiste, este binele comun21.
Statul nu mai reprezintă pentru Toma d´Aquino un rău, însăşi răul fiind doar negarea
22
binelui . Statul trebuie să contribuie la asigurarea cerinţelor de ordin material şi spiritual a
oamenilor, permiţând educarea unor adevăraţi creştini în persoana fiecărui cetăţean.
Statul, care nu se subordonează Bisericii, are un caracter ilegal, pierzându-şi dreptul
la existenţă. Papa de la Roma, declarat de autor reprezentant al voinţei divine şi „şef al

18
Sinteza teologiei.
19
Biblia. Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. Cap. 13, 1.
20
Нерсесянц В. С. Op.cit., с. 114.
21
Ibidem. с. 113.
22
Georgescu Şt. Op.cit., p. 72-73.
republicii lui Hristos”23, este în drept să sancţioneze monarhii şi să elibereze subordonaţii
acestora de obligaţia de a se supune monarhului. Această teză are o importanţă deosebită în
evoluţia relaţiilor politice medievale.
Toma d´Aquino delimitează patru categorii ale dreptului (legi): a) Lex aeterna (Legea
universală) reprezintă raţiunea şi voinţa divină. Raţiunea divină şi voinţa divină, după părerea
autorului, constituie un tot întreg. Legea universală trebuie să fie acceptată prin intermediul
credinţei, deoarece nu poate fi cunoscută în întregime de către om. Legea universală
reprezintă izvorul tuturor celorlalte categorii de legi; b) Lex divina (Legea divină) reprezintă
legea, instituită prin intermediul normelor Bibliei. Deoarece oamenii nu sunt în stare să
cunoască Legea universală, fără ajutorul lui Dumnezeu, ea este oferită de Dumnezeu, în
persoana lui Iisus Hristos; c) Lex naturalis (Legea naturală) reprezintă o proiecţie a Legii
universale în conştiinţa umană (ca exemplu: tendinţa omului către autoconservare, tendinţa
omului către cunoaşterea lui Dumnezeu ş.a.). Potrivit doctrinei tomiste Legea naturală
reprezintă o copie parţială şi imperfectă a Legii universale, deoarece se constituie din ceea,
ce oamenii sunt în stare să cunoască raţional din Legea universală prin Legea divină şi
raţiunea umană. Cunoaşterea Legii naturale de către om îşi găseşte temei în delimitarea
„bine-rău”; d) Lex humana (Legea umană, Legea pozitivă) reprezintă o construcţie, edificată
de om prin intermediul statului. În baza Legii umane trebuie instituite norme, conforme cu
Legea naturală. Deoarece normele Legii umane îşi găsesc originea în Legea naturală, autorul
afirmă, că Legea umană se modifică în timp şi spaţiu. Spre deosebire de primele categorii de
legi, Legea umană (care include şi obiceiurile juridice) îşi găseşte reazem în forţa coercitivă a
statului.
Toma d´Aquino înaintează problema limitelor subordonării omului în raport cu
dispoziţiile Legii umane şi, respectiv, în raport cu Statul. Această problemă îşi găseşte esenţă,
în special, în cazul în care între dispoziţiile normative, instituite prin aceste două categorii de
legi sunt în contradicţie. Potrivit doctrinei tomiste omul trebuie să respecte dispoziţiile Legii
umane chiar şi atunci, când acestea sunt în contradicţie cu realizarea binelui comun, adică
chiar şi atunci când sunt în contradicţie cu scopul Statului. Autorul îşi explică această idee
prin necesitatea de menţinere a ordinii juridice. Omul, însă, nu trebuie să se subordoneze
dispoziţiilor din Legea umană, atunci când acestea sunt în contradicţie cu normele Legii
universale (ca exemplu, în cazul în care prin legislaţia statului se impune un alt cult religios).
În doctrina sa politico-juridică, Toma d´Aquino acordă prea mare atenţie autorităţii,
libertatea omului fiind aproape în totalitate ignorată. Omul este prezentat în calitate de
subiect pasiv în raport cu puterea politică: omul nu este conştientizat în calitate de autor al
legilor existente în viaţa social-politică. Omul este trebuie doar să se supună legilor instituite
de stat24.
Pentru credinţă şi meritele sale în raport cu Biserica oficială a Europei Evului Mediu,
Biserica romano-catolică: îi conferă lui Toma d´Aquino titlul de „Doctor Angelic”, iar în anul
1323 a fost canonizat (declarat „Sfânt”). În anul 1879 doctrina Sf. Toma dobândeşte statut de
ideologie oficială a Bisericii romano-catolice.
23
Нерсесянц В. С. Op.cit., с. 31.
24
Del Vecchio G. op.cit., p. 71.
 Aportul doctrinei tomiste asupra consolidării temporare a puterii Bisericii în Europa
medievală şi asupra stabilităţii influenţei papalităţii asupra vieţii politico-juridice până în
zilele noastre este incontestabilă.
Istoria Evului Mediu european ne lasă un patrimoniu, pe care astăzi nu-l putem
ignora. Caracterul statal al religiei creştine în viitor îşi lasă amprentele: cultul religios prigonit
se afirmă pentru în viitor în calitate de izvor al prigonirilor în raport cu diferite alte religii şi
mişcări religioase din cadrul creştinismului. Persoana, cucerind pentru o scurtă perioadă de
timp, prin intermediul creştinismului, libertatea spirituală, o pierde pentru un timp
îndelungat.
Dominaţia gândirii creştine imprimă evoluţiei politico-juridice posterioare o serie de
particularităţi cu caracter ambiguu, adeseori chiar contradictorii:
a) antichitatea greco-romană şi Evul Mediu. O primă deosebire a culturii
politicojuridice medievale în raport cu cultura politico-juridică greco-romană se impune prin
“înstrăinarea” de elementele raţionale, proprii culturii antice.
Acest fapt constituie temei şi pentru respingerea cercetărilor de ordin
istoricometodologic, locul cercetărilor raţionale fiind preluat de cercetările, realizate în baza
metodologiei mitologico-religioase. Anume din această cauză Evul Mediu impune
distrugerea (şi în sensul direct al cuvântului) operelor din patrimoniul politico-juridic greco-
roman. În cele din urmă, însă, reprezentanţii clerului se reîntorc către izvoarele culturii
europene: activitatea reprezentanţilor Scolasticii;
b) cultura, viaţa spiritual-religioasă şi spiritul civic. Cultura politicojuridică medievală
constituie temeiurile teoretice ale delimitării vieţii civicostatale de viaţa religioasă.
Societatea medievală europeană conştientizează posibilitatea şi necesitatea delimitării la
nivel social a puterii religioase de puterea, ce emană de la stat;
c) raportul dintre stat şi individ: către libertatea civică. Delimitarea vieţii civico-statale
de viaţa religioasă reprezintă pentru omul din Evul Mediu afirmarea posibilităţii şi a
necesităţii afirmării libertăţii sale în raport cu statul. În această ordine de idei, omul nu mai
aparţine întru totul statului: omul îşi cucereşte, pentru început, – cel puţin în gândire, o
anumită independenţă sau, în cel mai rău caz, o anumită autonomie, în raport cu activitatea
statului.
Omul cucereşte „primul său drept inalienabil – dreptul la nemurire” 25: libertatea
conştiinţei. Renaşterea şi afirmarea ideii existenţei unor drepturi, care nu pot fi înstrăinate
de om, constituie argumentul înaintării, în anumite cazuri, a problemei posibilităţii
nesupunerii omului în raport cu puterea nelegitimă a statului;
d) repercusiunile practicii politico-juridice ale Scolasticii. Argumentele, utilizate de
către reprezentanţii Scolasticii în vederea afirmării primatului (supremaţiei) Bisericii în raport
cu Statul, la un anumit moment contribuie scopului contrar: desacralizarea concepţiilor cu
privire la Stat, dominante în Evul Mediu. Ca exemplu, la un anumit moment Biserica a decis
susţinerea procesului de consolidare a puterii centralizate a Statului, considerându-se că un
25
Мартышин О. В. Op.cit., с. 132.
Stat puternic centralizat este interesat şi, totodată, capabil să ofere Bisericii sprijin în lupta
cu mişcările eretice.
Cu această ocazie Biserica a susţinut o serie de idei, care aveau un potenţial
compromiţător chiar în raport cu ideile şi valorile ocrotite de Biserică. În acest fel şi-au făcut
apariţia o serie de principii şi concepţii, având un caracter hotărâtor pentru evoluţia
ulterioară a culturii politico-juridice: a) subordonarea şi responsabilitatea guvernatorilor; b)
existenţa unor drepturi politice şi civile ale cetăţenilor (în raport cu statul şi reprezentanţii
acestuia); c) suveranitatea poporului; d) limitarea puterii monarhului etc.
Pentru istoria Europei Occidentale perioada Renaşterii (sec. XIV-XVI) şi a Reformei
(sec. XVI) este semnificativă prin evoluţia culturii societăţii. Această evoluţie a însemnat
avansarea: a)de la principiile dogmatico-religioase spre o nouă concepţie despre lume,
b)către o nouă percepţie a societăţii şi statului, c)către modificarea fundamentelor
moralităţii, care se materializau în noile valori etc. Reforma şi Renaşterea au mai însemnat şi
instituirea unor noi relaţii economice, care prevesteau capitalismul. Noile relaţii economice
au impus, în cele din urmă, reexaminarea şi reevaluarea ideilor, concepţiilor, doctrinelor şi
teoriilor dominante în gândirea economică şi politico-juridică medievală a Europei
Occidentale.
Principalele elementele ale evoluţiei istorice a acestei perioade sunt legate de criza
Bisericii romano-catolice, care în evoluţia ei istorică se materializa în tendinţe şi practici
istorice, având caracter contradictoriu26: a) Reforma, care îşi găsea manifestanţii printre
reprezentanţii clerului şi o mare parte a societăţii, care susţineau necesitatea reformării
ierarhiei structural-organizatorice a bisericii oficiale a Evului Mediu şi, totodată, a raportului
dintre Stat şi Biserică. Acest curent din viaţa religioasă şi, totodată, din viaţa social-politică îşi
găsea temei ideatic în dogmele religioase, al căror izvor principal era Sfânta Scriptură. Acest
curent constituie particularităţile evoluţiei istorice a societăţii Europei Occidentale în
perioada, cunoscută sub denumirea „Reformă”. Principala consecinţă a Reformei (religioase)
a devenit consacrarea libertăţii omului în domeniul credinţei. În plan istoric Reforma şi-a
atins scopul, în special, în ţările anglo-saxone, chiar dacă se manifestă în întreaga sa măreţie
în Germania sec. XVI; b) Renaşterea, reprezentată în cultura europeană prin manifestarea
cerinţei unei anumite părţi a societăţii de a reforma ierarhia structural-organizatorică a
bisericii creştine şi, respectiv, a raportului dintre Stat şi Biserică. Această tendinţă de
reformare a vieţii religioase se impune prin formarea şi afirmarea gândirii şi practicii, care
avea ca temei conştiinţa socială: înălţarea persoanei în calitatea de valoare socială. Se
impunea cu necesitate, în acest fel, înlăturarea gândirii scolastice (religioase).
Această particularitate a evoluţiei istorice a societăţii medievale occidentale
constituie fundamentul perioade, cunoscute sub denumirea „Renaşterea” („Renessans”).
Printre primele societăţi ale Evului Mediu occidental, „infectate” de Renaştere, se consacră
formaţiunile statale din sec. XIV, amplasate pe teritoriul actuale Italii.
O altă particularitate a evoluţiei istorice a statului în această perioadă istorică se
impune prin constituirea concomitentă a statelor naţionale şi a monarhiilor absolute, în

26
Нерсесянц В. С. Op.cit., с. 255.
temeiul celor din urmă ulterior constituindu-se imperiile europene. În acest mod, pentru
această perioadă, se impune o evoluţie a unor noi realităţi politico-juridice, în baza cărora se
consacră un nou impuls dezvoltării concepţiilor politico-juridice.
În Evul Mediu exista un mare număr de state şi organizaţii politice, care, în măsură
mai mare sau mai mică, erau dependente de cele două puteri ale Europei Evului Mediu:
Papalitatea şi Imperiul27. În perioada Reformei şi a Renaşterii Papalitatea şi Imperiul îşi pierd
dominaţia sa europeană: în locul statelor medievale neînsemnate îşi fac apariţia formaţiuni
statale imense. Se constituie monarhiile, imense prin întinderea teritoriului şi numărul
populaţiei, având un caracter independent în raport cu Papalitatea şi Sfântul Imperiul Roman
de Naţiune Germană.
Un alt important element de influenţă asupra evoluţiei statului în această perioadă şi,
implicit, asupra gândirii politico-juridice îl reprezintă ascensiunea social-politică
concomitentă a: a) reprezentanţilor noilor relaţii economice, reprezentând germenii
viitoarelor relaţii capitaliste, şi b) marilor proprietari latifundiari (feudalii), care reprezentau
reazemul principal al puterii absolute a monarhilor.
Principalul „remediu” intelectual-metodologic al gândirii politico-juridice europene
din perioada Reformei şi Renaşterii îl constituia utilizarea patrimoniului politico-juridic greco-
roman al antichităţii.
Utilizarea realizărilor politico-juridice ale antichităţii în vederea fundamentării unor
concepţii, adecvate timpului, nu reprezintă o noutate pentru Evul Mediu european: şi
reprezentanţii Patristicii şi Scolasticii utilizau patrimoniul antic în vederea argumentării
revendicărilor Bisericii la realizarea puterii politice.
În perioada Renaşterii şi Reformei patrimoniul antic reprezenta nu doar un temei
sigur pentru fundamentarea concluziilor necesare în domeniul doctrinelor politicojuridice, ci
şi un mijloc al exprimării dezacordului şi opoziţiei în raport cu dogmele bisericeşti, în baza
cărora a fost constituită viaţa social-statală a Europei Occidentale.
Prin această reevaluare a patrimoniului cultural greco-latin se impune un nou interes
al culturii occidentale în raport cu traducerea şi răspândirea operelor antichităţii greco-
romane, necunoscute sau cunoscute insuficient lumii medievale. Această nouă cucerire a
culturii antichităţii, adevărată Renaştere a ei, şi-a găsit o remarcabilă susţinere prin
activitatea sutelor, miilor de cărturari greci, care au fost nevoiţi să emigreze din
Constantinopolul cucerit de turci (1453) şi să-şi caute azil în diferite ţări ale Europei
Occidentale28.
Cultura medievală a Europei Occidentale din perioadele anterioare, subjugată de
dogmatism, prezenta omul în calitate de fiinţă supusă legilor exterioare (politice, juridice),
autor al cărora nu era omul. Începând cu această perioadă se impune studiul dreptului,
având ca temei elemente de ordin general-uman şi raţional. Printre fondatorii acestei direcţii
pot fi menţionaţi Nicolo Machiavelli, Jean Bodin şi Hugo Grotius.

27
Del Vecchio Giorgio. Op.cit., p. 76.
28
Лейст О. В. (под редакцией): Op.cit., с. 128.
 Problema juridică, ce domină gândirea acestei perioade este raportul „persoanăstat”.
Spre deosebire de perioadele anterioare ale Evului Mediu, pentru care problema centrală
era raportul „stat-biserică”, în perioada Renaşterii raportul „stat-persoană” se impune, în
prim plan prin studiul raportului „guvernanţi-guvernaţi”. Sub acest aspect se impun două
tendinţe contradictorii29178:
a) absolutiştii: principala tendinţă a acestor gânditori era afirmarea suveranităţii
statului, chiar prin lezarea libertăţii individuale a persoanei;
b) democraţii şi liberalii: principala tendinţă era afirmarea drepturilor persoanei şi a
întregului popor, neglijându-se stabilitatea şi siguranţa statului.

DOCTRINA POLITICO – JURIDICĂ A LUI MACHIAVELLI

Nicolo Machiavelli este reprezentant al unei cunoscute familii din Florenţa. Instruirea
şi-a realizat-o în domeniul juridic. Machiavelli un timp îndelungat (1498-1512) a ocupat
funcţia de Secretar al Consiliului celor Zece al Republicii florentine: organ al conducerii
statului, prin competenţele sale corespunzând unui actual guvern. În repetate rânduri a
exercitat misiuni diplomatice, familiarizându-se în mod nemijlocit cu viaţa politică a statelor
Europei medievale. Căderea Republicii florentine şi instaurarea tiraniei familiei Medici atrage
pentru Nicolo Machiavelli: pentru început – întemniţarea, mai târziu – exilul la … sat.
Trândăvia, impusă pentru gânditorul florentin de închisoare şi exilul, îl implică în activitatea
de creaţie, în rezultatul cărora şi-au făcut apariţia o serie de opere literare, având
repercusiuni importante asupra evoluţiei ulterioare a relaţiilor politico-juridice, eticii şi
ştiinţei.
Asupra creaţiei lui Machiavelli şi-au lăsat amprenta metodologică: pe de o parte –
cultura antică greaco-romană, pe de altă parte – elementul empiric, ce-şi găseşte originea în
imensa experienţă practică a autorului, dobândită în serviciul public. Principalele opere ale
lui Machiavelli, în care este prezentată doctrina sa politico-juridică, sunt: „Principele”
(1512/1513/1516)30, „Discurs asupra primei decade a lui Tit Liviu” (1513-1516), „Istorii
florentine” (1520-1525)31180, „Arta războiului” ş.a.
Centrul ideatic al doctrinei lui Machiavelli este concepţia umanistă. Prin această
concepţie autorul se îndepărtează de la concepţia religioasă cu privire la lume, care era
dominantă în gândirea Evului Mediu european. Asemănător umaniştilor, Machiavelli
concepe omul în calitate de centru al concepţiei cu privire la lume: omul este reconsiderat, în
şi prin gândire, de autorul florentin în calitate de creator al istoriei. Activitatea omului în
istorie este întemeiată prin categoria „fortuna”, care este 32 prezentată de autorul aflat în
surghiun, în calitate de principiu fundamental al acţiunilor umane. Categoria „fortuna”
include, atât legităţile evoluţiei realităţilor şi relaţiilor sociale, cât şi voinţa umană.
„Examenul” istoric, la care a fost supus în opera machiavelică statul antic roman, avea ca
29
Del Vecchio G. Po. Cit., p. 77.
30
Publicată în anul 1532.
31
Tradusă în română în anul 1968.
32
Нерсесянц В. С. Op.cit., с. 311
scop determinarea elementelor de stabilitate ale guvernării romane. Statul se întemeiază,
potrivit doctrinei lui Machiavelli, în baza relaţiilor dintre guvernanţi şi guvernaţi 33. Aceste
relaţii constituie, totodată, şi fundament al stabilităţii guvernelor. Scopul statului este
siguranţa cetăţenilor şi garantarea intangibilităţii (stabilităţii) proprietăţii private. Forma de
organizare a guvernării în stat, prin care se atinge cel mai înalt grad al stabilităţii statului şi a
guvernării, pentru autor este republica. Pentru autor republica reprezintă nu altceva, decât
„forma mixtă de organizare a statului”, prezentă în creaţia anticilor.
În soluţionarea acestei probleme, autorul se afla şi sub influenţa practicii Republicii
Florentine, care către această perioadă istorică era una dintre formaţiunile statale (aflate în
nordul şi centrul viitoarei Italii), având formă republicană de guvernământ. Puterea, în statul
florentin, se sprijinea, în special, pe reprezentanţii economiei meşteşugăreşti şi comerciale.
Machiavelli devine unul dintre primii reprezentanţi ai gândirii şi culturii
politicojuridice europene, care şi-au întemeiat studiul relaţiilor politico-juridice în baza
cercetărilor faptelor sociologice şi psihologice, fără a încerca să demonstreze ceea, ce
trebuie să fie în raport cu ceea ce este. În cercetările, dedicate religiei autorul demonstrează
prezenţa unei poziţii utilitariste, deoarece examinează religia: a) în general, doar în calitate
de element al realizării puterii în stat 34 şi b) în particular, în calitate de element al atingerii
unităţii statului italian unic.
În gândirea medievală realitatea politică era concepută în calitate de activitate,
realizarea căreia trebuia să-şi găsească temei în principiile eticii religioase şi laice: politica
reprezenta o continuare a activităţii religioase şi/sau etice.
Gânditorul florentin afirmă necesitatea conceperii şi înţelegerii realităţii politice în
calitate de categorie distinctă a activităţii umane. Înţelegerea şi principiile activităţii politice
sunt distincte de cele ale religiei şi moralităţii laice: relaţiilor politice le sunt specifice
legităţile … politicii. Particularităţile şi legităţile politicii trebuie determinate şi cercetate,
potrivit doctrinei machiavelice, reieşind din realităţile practice, şi nu din Biblie sau alte
izvoare de ordin teoretic35.
Prin intermediul celei mai importante dintre operele sale, − „ Statul” (de altfel, foarte
mică, în ceea ce priveşte volumul), − Machiavelli încearcă să creeze politica, necesară
constituirii unui stat italian unic. Fără a fi supus unor preocupări de ordin moral, Machiavelli
încearcă se găsească mijloacele de ordin politic, utilizarea cărora ar permite atingerea
scopului politic urmărit: organizarea unui stat unic pentru toţi italienii.
Opera „Principele” reprezintă un îndemn al autorului în raport cu un abstract şef de
stat, pregătit să-şi asume iniţiativa politică privind crearea statului italian unic. În vederea
atingerii scopului politic urmărit, Machiavelli propune, în calitate de mijloace ale atingerii
scopurilor politice: şiretenia, viclenia, minciuna, trădarea, violenţa, cruzimea etc. Asemenea
mijloace, fără îndoială, erau utilizate la scară largă în acele timpuri. Însă, faptul, că au fost
propuse în mod deschis, a influenţat negativ asupra numelui autorului. Prin aceasta, în

33
Лейст О. В. Op.cit., с. 130.
34
Нерсесянц В. С. Op.cit., с. 312.
35
Лейст О. В. Op.cit., с. 135.
politică şi nu numai, termenul „machiavelism” a obţinut o conotaţie negativă, care se rezumă
prin formula „scopul justifică mijloacele”. Această formulă, de altfel, nu este utilizată în
opera lui Machiavelli, chiar dacă se deduce din aceasta şi reflectă conţinutul politic a operei
acestui autor.
În momentul evaluării creaţiei machiavelice este necesar a se face distincţie între:
a) influenţa „Principelui” asupra evoluţiei culturii politico-juridice ulterioare şi b) atribuirea
„calităţii” de tratat de morală politică, care nu reprezenta un obiectiv al cercetărilor
autorului florentin.
În domeniul terminologiei, Machiavelli introduce anumite inovaţii şi precizări,
acceptate ulterior. Pentru prima oară este utilizat termenul „stat” (echivalentul italian
„stato”), având o semnificaţie apropiată celei actuale („societate organizată politic”).
Instituirea acestui termen a constituit temei al delimitării dintre: societate, societatea
organizată politic, organele statului, şeful statului etc. Această precizare
conceptualterminologică îşi cucereşte locul său în cercetările teoretice şi, în cele din urmă, în
cultura politico-juridică.
Gânditorii, care au realizat studiul formelor de organizare a statului, utilizau
terminologia, devenită tradiţională pentru cultura antică şi cea medievală: „monarhia”,
„aristocraţia” şi „democraţia”. Machiavelli pentru prima oară utilizează termenul „republica”
în semnificaţia actuală: formă de guvernământ, aflată „în opoziţie” cu monarhia. Machiavelii,
în acest fel, utilizează pentru prima oară termenul „republica” în calitate de denumire de gen
în raport cu aristocraţia şi democraţia.
În opera „Principele” Machiavelli delimitează două forme de guvernământ: republica
şi monarhia; în opera „Reflecţii asupra primei decade a lui Titus Livius” formele de
guvernământ sunt prezentate în conformitate cu concepţia aristotelică. Examinând valoarea
fiecăreia dintre formele de guvernământ, Machiavelli neagă existenţa unei forme de
guvernământ universale, general-valabile sau ideale: care ar prezenta priorităţi în toate
timpurile şi în toate condiţiile realităţii social-politice.
a) monarhia (în calitate de formă de guvernământ) este mai adecvată în cazul
manifestărilor unor răzmeriţe (răzvrătiri) sociale, prezenţei unei crize sociale şi/sau în cazul
introducerii unor modificări fundamentale în organizarea socială şi politico-juridică.
b) republica este adecvată în cazul statelor, în care este prezentă stabilitatea
temeiurilor vieţii sociale şi politice.

SUVERANITATEA STATULUI ÎN CONCEPȚIA LUI J. BODIN

Jean Bodin a realizat o amplă activitatea didactică în domeniul juridic în universitatea
din oraşul Tuluza. A fost şi procuror în oraşul Leon. Concepţia politicojuridică a acestui autor
reflectă procesul centralizării statului naţional francez. Procesul de centralizare a statului
francez îşi găsesc materializare aproape de sfârşitul sec. XV, fiind desăvârşit către a doua
jumătate a sec. XVI. Finalizarea procesului de constituire a statului centralizat este posibilă
odată cu sfârşitul războiului de 30 de ani: acest război a dobândit un caracter politic, având
în calitate de „actori sociali” principali catolicii şi hughenoţii (protestanţii calvinişti francezi).
Poziţia social-politică a lui Jean Bodin în raport cu evenimentele menţionate, aflate în
deplină derulare, îşi găseşte temei în: a)instaurarea şi menţinerea în societate a toleranţei
religioase şi b)instaurarea unei puteri centralizate a statului, care ar permite menţinerea
stabilităţii relaţiilor sociale (puterea absolută a monarhului).
Operele lui Jean Bodin sunt „Metoda pentru cercetarea uşoară a istoriei” (1566) şi
„Şase cărţi despre republică” (1576). În prima lucrare autorul expune principiile viitoarei sale
concepţii politice. În cea de-a doua operă îşi găseşte consacrare concepţia juridică.
Jean Bodin respinge concepţia, potrivit căreia dreptul roman reprezintă aşa-numitul
„drept comun”. El afirmă, că studiul statului şi dreptului necesită a fi instituit în baza
faptelor, practicii şi realităţilor de ordin politic şi social 36. Autorul instituie, astfel, elaborarea
concepţiei organizării statului, al cărei temei este metodologia raţională, devenind precursor
al ştiinţei dreptului din Perioada modernă. Statul îşi face apariţia independent de voinţa
omului, sub influenţa diferiţilor factori ai lumii înconjurătoare: clima, solul etc. Statul este
prezentat de gânditorul francez în calitate de totalitate a familiilor, asupra cărora se
răsfrânge o conducere suverană. Fundament al statului sunt doar familiile. Numai
conducătorii familiilor au calitatea de cetăţeni. Delimitarea statului în raport cu alte forme
de asociere socială se impune prin caracterul juridic şi suveran al statului.
În fiecare stat trebuie să existe, potrivit doctrinei lui Bodin, o putere supremă: unică şi
indivizibilă. Deoarece nu există stat fără putere suverană, ea se instituie în calitate de
elementul distinctiv al existenţei statale. Reprezentând puterea „permanentă şi indivizibilă”
a statului, suveranitatea este reprezentată de autor în calitate de realizare de către stat a
celor mai importante activităţi: a) adoptarea legilor: trăsătura principală a practicii politice,
în temeiul căreia este determinat suveranul – prezenţa dreptului la legiferare, b) declararea
şi încheierea războaielor, c) numirea funcţionarilor, d) realizarea justiţiei, inclusiv graţierea,
e) determinarea şi colectarea impozitelor ş.a.
Principalele trăsături ale suveranităţii, potrivit doctrinei acestui gânditor francez,
sunt: a) caracterul permanent: puterea de stat se instituie pentru o perioadă de timp, care
nu se determină în mod anticipat. Potrivit doctrinei lui Bodin deţinătorul puterii de stat,
instituit în funcţie pentru o perioadă determinată de timp, nu este suveran; b) caracterul
absolut: suveranul (persoana sau persoanele care creează legile), după părerea lui Bodin, nu
poate fi supus acestor legi. Comportamentul suveranului este superior legilor: inaccesibil
reglementărilor juridice. Voinţa suveranul este mai presus de lege şi voinţa celorlalţi subiecţi
de drept; c) caracterul indivizibil şi unitar: autorul francez afirmă necesitatea deţinerii puterii
de stat de către o persoană sau organ de conducere, respingând forma mixtă de guvernare;
d) caracterul necondiţionat şi continuu: autorul afirmă dreptul deţinătorului puterii de stat
de a soluţiona problemele social-politice, fără a fi obligat să-şi coordoneze propriile deciziile
cu alte persoane sau instituţii.

36
Мартышин О. В. Op.cit., с. 112.
 Această ultimă trăsătură a suveranităţii are semnificaţia prezenţei doar a obligaţiilor
cetăţenilor în raport cu suveranul: cetăţenii nu dispun de oarecare drepturi în raport cu
suveranul. În acest fel, ca exemplu, suveranul este în drept să transmită oricând
suveranitatea oricărei persoane, fără a cere permisiunea cuiva.
Formele organizării statului sunt determinate în baza criteriului apartenenţei puterii
de stat. Bodin afirmă existenţa a trei forme ale suveranităţii: a) democraţia: puterea întregii
sau a majorităţii cetăţenilor, b) aristocraţia: puterea celor aleşi şi c) monarhia: puterea unei
singure persoane. Bodin afirmă, astfel, existenţa a trei forme de guvernare, care sunt
identice în raport cu formele de organizare a statului: democraţia, aristocraţia şi monarhia.
Pentru Bodin categoriile „formă a organizării statului” şi „formă de guvernământ” nu
se confundă: în practică, afirmă autorul, forma de organizare a statului „X” poate să nu
coincidă cu forma de guvernământ a statului „X”. Astfel, ca exemplu, în cazul monarhiei,
înţeleasă în calitate de formă a organizării statului, monarhul poate încredinţa aristocraţilor
sau poporului guvernarea statului sau o poate realiza în mod independent de sine stătător.
Potrivit doctrine lui Bodin în fiecare dintre formele de organizare a statului poate fi prezentă
fiecare dintre cele trei forme de guvernământ.
Reieşind din realităţile social-politice ale Franţei timpului său, în care domina un
îndelungat război civil, Bodin prefera monarhia ereditară în calitate de formă a organizării
statului. Autorul considera că această formă a organizării statului este unica în măsură să
asigure depăşirea confruntărilor sociale şi religioase din Franţa. Totodată, autorul prezintă
preferinţe pentru forma de guvernământ, în care ar fi prezente elemente ale guvernării
aristocratice şi, concomitent, democratice.
În calitate de fundament al dreptului Jean Bodin înaintează o categorie a dreptului
(unică), a cărei temeiuri sunt dreptul divin şi dreptul natural. Acestei categorii a dreptului: a)
trebuie să-i corespundă dreptul pozitiv şi b) îi este supus monarhul.
Notorietatea şi gloria acestui autor, după cum se ştie, iau fost aduse de Teoria
suveranităţii. Anterior doctrinei lui Bodin concepţia suveranităţii îşi găsea fundamentare prin
elemente (mult prea străine, am spune, de înţelegerea actuală a Teoriei suveranităţii), în
special de natură religioasă: a) pe de o parte, suveranul era considerat ales al lui Dumnezeu,
b) iar pe de altă parte, înţelegerea suveranităţii era redusă la dreptul de proprietate.

LECTURI RECOMANDATE
1. Adămuţ A. Filosofia Sfântului Augustin. Iași: Polirom. 2001.
2. Machiavelli. Principele. Bucureşti: Editura Știinţifică. 1960.
3. Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului. Bucureşti: Editura ALL. 1999.