UNIVERSITATEA ROMÂNO-GERMANĂ DIN

SIBIU
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

DISCIPLINA: Drept Civil - Familia

TEMA: Drepturile şi îndatoririle nepatrimoniale ale soţilor.

STUDENT: Muresan Radu Catalin

SECȚIA: Drept
ANUL DE STUDIU: IV

1
 Cuprins

1. Introducere
2. Relațiile nepatrimoniale dintre soți

2.1 Numele soților

2.2 Îndatorirea de respect și sprijin moral reciproc

2.3 Îndatorirea de fidelitate

2.4 Îndatorirea de a locui împreună

2.5 Îndatoririle conjugale

2.6 Îndatorirea de a respecta independența personală a celuilalt soț

3.Neînțelegerile soților cu privire la raporturile personale dintre ei

4.Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exercițiu

2
 1.Introducere
Se știe că familia este un element natural foarte important, și fundamental, al
societății în care trăim. Ea este o formă de relații sociale de bază, întemeiată prin
căsătorie, rudenie, adopție, sau orice fel de relații dobândite cu acestea. Chiar și
soții singuri formează o familie, iar între aceste relații sociale există atât drepturi,
cât și obligații.
Art.258. Familia. (1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între
soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a
asigura creșterea și educarea copiilor lor.
(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului.
(3) Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice și sociale, încheierea
căsătoriei, precum și dezvoltarea și consolidarea familiei.
(4) În sensul prezentului cod, prin ”soți” se înțelege bărbatul și femeia uniți prin
căsătorie.
Termenul de căsătorie are două sensuri. Primul desemnează actul juridic,
având caracter solemn și bilateral, în care viitorii miri sunt de acord să se
căsătorească, în mod public. Iar cel de-al doilea, situația juridică, se referă la
statutul legal, permanent, dintre cele două persoane căsătorite1.
Actul juridic al căsăoriei, ca orice act juridic, se poate spune că este un
”produs” volițional, ce are ca scop și efect generator de consecințe juridice. Rolul
principal în formarea actului juridic este voința viitorilor soți. Această vionță
trebuie să existe și să fie exteriorizată, și să se exprime în scopul de a produce
efecte juridice.
Noul Cod civil (art.271-277) precizează faptul că încheierea căsătoriei este
subordonată unor condiții de fond, dar și unor condișii de formă (art.278-289),
adică unor formalități.
Pentru încheierea căsătoriei, anumite condiții de fond trebuiesc îndeplinite:
vărsta legală pentru această uniunea dintre viitorii soți, diferența de sex,
consimțământul liber exprimat la căsătorie și comunicarea reciprocă a stării de
sănătate.
Condițiile de fond precizate mai sus se prezintă sub o formă pozitivă. De
asemenea, există și condiții de fond care se prezintă sub formă negativă, numite și
impedimente: rudenia, existența unei căsnicii nedesfăcute a unuia dintre viitorii
soți, tutela, adopția, interdicția uniunii dintre persoane de același sex, debilitatea
mintală sau alienația.

1
Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, ”Dreptul familiei conform Noului Cod Civil”, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 9;

3
 2.Relațiile nepatrimoniale dintre soți

Aceste relații nepatrimoniale se găsesc în Capitolul V (art.307-311) din Noul

Cod Civil, având denumirea ”Drepturile și îndatoririle personale ale soților”,
cuprinzând doar principiile care guvernează raporturile personale dintre soți.
Aceste principii sunt2:
a) Principiul egalității dintre persoanele căsătorite, în drepturi și obligații,
indiferent de regimul lor matrimonial (art.307);
Manifestarea egalității dintre persoanele căsătorite are loc la încheierea
căsătoriei, pe parcursul acesteia, și la desfacerea căsătoriei.
Acest principiu se opune producerii unor efecte personale ale căsătoriei, și
anume: controlul exercitat de către soț asupra celuilalt privind corespondența și
relațiile sociale, permiterea unui soț de către celălalt în ceea ce privește alegerea
profesiei și dobândirea de către un soț a cetățeniei celuilalt soț doar prin actul de
căsătorie.
Alegerea profesiei se face fără încuviințarea celuilalt soț, dar asta nu
înseamnă că ei nu se vor consulta prealabil asupra acestui lucru. Iar în conformitate
cu prevederile Legii nr.21/1991 cu privire la cetățenia română, aceasta nu se
dobândește, dar nici nu se pierde, dacă două persoane de sex opus se căsătoresc.
b) Principiul că soții decid împreună, de comun acord, în ceea ce privește
uniunea dintre ei (art.308);
c) Principiul că persoanele căsătorite sunt de acord cu numele pe care îl vor
avea, și îl vor purta obligatoriu în timpul căsătoriei (art.311).

În Codul familiei efectele căsătoriei se găsesc în Titlul I, Capitolul III cu

numele ”Efectele căsătoriei”, unde:
 Secțiunea 1 (art.25-28) face referire la ”drepturile și obligațiile personale ale
soților”, iar
 Secțiunea 2 (art.29-36) face referire la ”drepturile și obligațiile patrimoniale ale
soților”.
Aparent din tehnica reglementării reiese că acest capitol epuizează drepturile
și obligațiile persoanelor căsătorite, dar în realitate nu toate sunt cuprinse în acest
capitol. Există texte ale Codului familiei ce țin de drepturile și obligațiile soților cu
referire la obligațiile de întreținere (art.86 alin. 1, art.89 lit. a) intrând și art. 41.
alin. 1 Codul familiei), cât și cele privind copilul (art.97 Codul familiei, în prezent
abrogat)3.

2
Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, op. cit. , p. 33;

4
 Relațiile patrimoniale se subordonează celor nepatrimoniale, fiindcă aceste
relații nepatrimoniale constituie principalul conținut al raporturilor dintre soți, dar
factorii personali se amestecă cu cei nepatrimoniali și numai împreună pot fi
înțeleși în intercondiționarea și complexitatea lor.
Din punct de vedere al relațiilor nepatrimoniale, uniunea dintre două
persoane de sex opus nu produce nici un efect direct asupra cetățeniei persoanelor
căsătorite. Efectele produse sunt cele cu privire la numele persoanelor căsătorite,
raporturile dintre ei și capacitatea de exercițiu.
Legea nu prevede ce se poate întâmpla dacă persoanele căsătorite nu sunt de
acord în ceea ce privește o măsură, o faptă sau un act ce trebuie luată în timpul
căsătoriei. Astfel, persoanele care s-au unit în urma unei căsătorii nu se pot adresa
instanței judecătorești sau autorității tutelare pentru a hotărâ în legătură cu
neînțelegerile dintre soți.

2.1Numele soților
În vechea reglementare din Codul familiei, în prezent abrogat, (art.27 alin.
(2) ) soții aveau în vedere trei opțiuni în ceea ce privește numele, și anume:
 fiecare dintre ei să-și păstreze numele care l-au avut înainte de nuntă, asta ar
însemna că nu este nici o schimbare și că în timpul mariajului fiecare o să
poarte un nume diferit;
 amândoi să aibă, ca nume comun, numele unuia dintre ei;
 amândoi să aibă, ca nume comun, numele lor reunite.

Art.282 din NCC precizează, pe lângă cele enumerate mai sus, și o a patra
variantă în care un soț are posibilitatea să își păstreze numele de dinaintea nunții,
iar celălalt să aibă numele lor reunite.
Numele ne dă voie să desemnăm și să recunoaștem o persoană și este un
element important, de bază, ale personalității umane. Prin intermediul numelui
putem individualiza persoanele fizice în cadrul unei societăți. Astfel, putem spune
că identificarea persoanelor a fost influențată de o cerință socială.
Numele unui individ cuprinde în primul rând numele de familie, și
prenumele. Numele are un regim juridic pentru modul dobândirii, modificării,
schimbării și exercitării lui. Numele de familie este un drept subiectiv personal
nepatrimonial, imprescriptibil, împreună cu starea civilă, și este netransmisibil.
Adică nici o persoană nu are dreptul la nume pe calea unui act juridic. În baza
legii, numele poate fi transmis doar prin uniunea între un bărbat și o femeie,
filiație, adopție. Numele este opozabil pentru toți oamenii, iar toate persoanele
3
Ioan Imbrescu, ”Tratat de dreptul familiei: familia, protecția copilului, elemente de stare civilă”, Ed. Lumina Lex, București,
2006, p. 80;

5
fizice sunt obligate să poarte un nume, astfel participând la viața socială și cea
juridică.
Și prenumele este un drept personal nepatrimonial, dar acesta nu este
influențat de modificarea stării civile în nici un fel, spre deosebire de numele de
familie. În general, prenumele are aceleași caractere juridice ca și numele de
familie și poate fi schimbat pe cale administrativă. El se stabilește și se declară
odată ce se naște copilul.
Dacă persoanele căsătorite au fost de acord să poarte un nume comun în
timpul mariajului și l-au declarat în declarația de căsătorie (art.281), unul dintre
soți nu are posibilitatea să schimbe numele pe calea administrativă decât cu
acordul celuilalt soț (art.311 alin. (2) NCC ce privește schimbarea numelui de
familie)4.
Declarația de schimbare a numelui de familie pe calea administrativă trebuie
să cuprindă actele următoare:
 copii legalizate, ale persoanei care solicită schimbarea numelui, de pe
certificatele de stare civilă;
 un exemplar al Monitorului Oficial al României, Partea a III-a, unde a fost
publicat extrasul din cererea de schimbare a numelui de familie, iar
publicarea exemplarului să nu fi trecut mai mult de un an;
 consimțământul celuilalt soț, dat în formă autentică, în cazul schimbării
numelui comun purtat pe parcursul căsătoriei;
 copie după decizia de aprobare a instanței de tutelă, în situațiile minorilor
sau a persoanelor puse sub interdicție care vor să-și schimbe numele;
 cazierul judiciar și cel fiscal al solicitantului;
 orice fel de acte care consideră solicitantul necesare pentru motivarea cererii
sale.

Soții după ce au hotărât ce nume să poarte în căsătorie, ei trebuie să-l declare

în fața delegatului de stare civilă sau atunci când își depun declarația de căsătorie,
dar până în momentul când are loc încheierea căsătoriei. Dacă înțelegerea cu
privire la nume a intervenit după ce s-a depus declarația, aceasta se consemnează
într-o declarație scrisă și se anexează la prima declarație, însă nu mai târziu de
momentul câd se încheie căsătoria.
Dacă soții au fost de acord să poarte numele lor reunite, ordinea lor este la
fel pentru amândoi.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile Ordonanței nr. 41/30.01.2003,
persoanele căsătorite pot cere schimbarea numelui și împreună pe cale
administrativă, dar fiecare trebuie să facă cererea separat.
4
Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, op. cit. , p. 36;

6
 Numele de familie însușit prin uniunea dintre două persoane de sex opus se
păstrează și după încetarea căsătoriei prin deces sau în condițiile art.383 din NCC,
după desfacerea căsătoriei.
Persoana divorțată sau cea supraviețuitoare, care poartă din căsătoria
anterioară numele comun, poate să-l poarte încontinuare în noua căsătorie,
indiferent dacă aparține soțului decedat sau divorțat. Soluția se impune, prin
obligarea soților să poarte numele comun declarat în timpul căsătoriei, întrucât
art.311 alin. (1) din Noul Cod Civil nu interzice ca respectivul nume să fie purtat și
folosit după ce căsătoria a încetat.
În situația în care persoanele căsătorite poartă nume comun, iar pe parcursul
căsătoriei unul dintre ei este adoptat, cel adoptat are posibilitatea să primească
numele adaptatorului, dar numai cu permisiunea celelaltei persoane căsătorite, dat
de față cu instanța care încuviințează adopția (art.473 alin. (4) Noul Cod Civil).
Dacă soțul adoptat pe parcursul căsătoriei nu a purtat numele adaptatorului,
la divorț el va reveni la numele adaptatorului și nu la cel avut înaintea căsătoriei,
deoarece prin actul de adopție au dispărut toate efectele rudeniei normale. Iar dacă
soții nu au un nume comun, soțul care a fost adoptat poate lua numele
adaptatorului fără consimțământul celuilalt soț.

2.2Îndatorirea de respect și sprijin moral reciproc

Art.309 din Noul Cod Civil precizează că obligația de respect reciproc și
sprijin moral, precum și fidelitatea, este o consecință a afecțiunii și prieteniei pe
care se întemeiază căsătoria. Viitorii soți sunt obligați să își acorde unul celuilalt
sprijin material și moral.
În art.1 din Legea nr.217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în
familie, se regăsește noțiuni despre morală, despre solidaritatea dintre membrii
familiei și dintre soți.
Căsătoria se încheie pe baza sentimentelor de dragoste dintre bărbat și
femeie, de prețuire reciprocă.
Afirmația lui Guy de Maupassant sugerează afecţiunea ce trebuie să
caracterizeze persoanele căsătorite: “Când iubeşti nu este nimic mai bun decât să
dai, să dai tot timpul, totul- viaţa, gândul, corpul- tot ce ai, să simţi că dai, să rişti
totul şi să poţi să dai mereu mai mult”.
Obligația de sprijin moral constă sub mai multe forme, și anume: de a acorda
celuilalt soț afecțiune constantă, să fie devotați, să fie sinceri unul față de celălalt,
înțelegători, răbdători, să apere reputația și cinstea celuilalt soț, să acorde ajutor în
toate momentele vieții comune, dar mai ales pentru depășirea situațiilor critice și
dificile, pentru a-i ridica nivelul intelectual sau îngrijirile pe care unul dintre soți le
acordă celuilalt soț în caz de boală, infirmitate sau dacă este incapabil să se
descurce singur.
7
 De asemenea, persoanele căsătorite au datoria de a se stimula reciproc în
ceea ce ține de activitățile lor familiale, de a se încuraja mereu din punct de vedere
profesional și familial, de a promova comunitatea matrimonială de viață și buna
înțelegere, de a accepta și a tolera pe celălalt soț, cu calitățile și defectele sale,
depășirea momentelor de suferință fizică și psihică.
Îndatoririle menționate mai sus se suprapune cu obligația de respect, care
este un fel de conduită și nu se realizează prin constrângere, ci în mod liber.
Sentimentele nu pot fi impuse, astfel nu există respect din frică.
Respectul este aprecierea corectă a personalității celuilalt, recunoașterea
calităților sale fizice, psihice ce țin de realizările acestuia din punct de vedere
profesional, personal și social.
Obligația de respect nu se prescrie de către legiuitor, el trebuie să se
înțeleagă de la sine de către fiecare membru de familie. În viață trebuie să ai
încredere că poți conta pe persoana de lângă tine, în orice împrejurări și situații.
Respectul, are la bază dreptul persoanelor căsătorite la propria
corespondență, la diverse relații sociale, dreptul de ași alege liber meseria sau
profesia dorită, dreptul de a dispune de propriul corp, de exemplu de a face o
întrerupere de sarcină din motive diverse,etc.
În situația în care neîndeplinirea obligației de sprijin moral se face prin fapte
materiale, poate antrena răspunderea civilă, penală sau contravențională a
persoanei căsătorite vinovate. Ca de exemplu, abandonul de familie săvârșit în
forma alungării, părăsirii sau lăsării fără ajutor a soțului, constituie o neîndeplinire
a îndatoririi de sprijin moral, dacă prin acestea i s-au cauzat suferințe morale sau
fizice.
Potrivit Legii nr.61/1991, art.2, pct.23, constituie contravenție, dacă potrivit
legii penale nu constituie inracțiune, alungarea din locuința comună a persoanei
căsătorite către cealaltă persoană.
Nerespectarea obligației de spijin moral si respect reciproc constituie motiv
de divorț, și poate fi sancționată atât în planul dreptului familiei, cât și în planul
altor ramuri de drept.

2.3Îndatorirea de fidelitate
Noul Cod Civil precizează îndatorirea de fidelitate în art.309, alin. (1), și
constă prin întreținerea de relații sexuale împreună, dar în același timp, să fie fideli
celuilalt soț și să nu întrețină astfel de relații în afara familiei. Soții trebuie să se
abțină de a avea relații sexuale cu alte persoane. Acestă îndatorire este reciprocă,
ca reflex al egalității juridice a persoanelor căsătorite.
De asemenea, pe lângă interdicția persoanelor căsătorite de a avea relații
sexuale în afara căsătoriei, obligația de fidelitate implică și loialitatea și încrederea
pe care soții trebuie să le aibă la baza tuturor raporturilor dintre soți.
8
 Acestă obligație presupune o latură activă, prin care le impune persoanelor
căsătorite să întrețină raporturi sexuale împreună, și o latură pasivă, unde le
interzice acestora să întrețină astfel de relații în afara căsătoriei.
Fiind o consecință firească a căsătoriei, fidelitatea persoanelor căsătorite,
conform art.414 NCC, se bazează pe prezumția de paternitate unde soțul mamei
este tatăl copilului născut de soție. Astfel, se dovedește faptul că obligația de
fidelitate a soției a fost respectată.
Fidelitatea este o atitudine de conștiință și de conduită unde trebuie să
caracterizeze cele două persoane căsătorite, iar sentimentele de dragoste și de
afecțiune trebuie să fie orientate către celălalt soț. Asta nu înseamnă că celelalte
sentimente de dragoste față de parinți, copii, prieteni sau alte rude sunt excluse.
Acestă îndatorire este o componentă destul de importantă în viața
persoanelor căsătorite, împreună cu celelalte obligații reciproce dintre soți. Pe cât
este de importantă, pe atât este și delicată aprecierea sa, astfel că, atunci când se
invocă într-un proces încălcarea obligației de fidelitate ca motiv de divorț,
instanțele judecătorești le este foarte greu să dea o sentință deoarece delimitarea
din ansamblul faptelor prezentate de persoanele căsătorite a acelora care constituie,
într-adevăr, încălcări ale acestei obligații5.
Încălcarea îndatorirei de fidelitate putea să aibă forma gravă a infracțiunii de
adulter, sancționată în art.304 Codul penal. Acestă infracțiune a fost reglementată
de art.304 din Codul penal, abrogat prin art.1 pct.65 din Legea nr.278/20066.
Pentru a se pronunța divorțul, nu este necesar să se săvârșească adulterul ci
să nu respecte îndatorirea de fidelitate , care poate avea loc și în modalități mai
atenuate, prin ”trădarea” celeilalte persoane căsătorite sub aspect sentimental și
afectiv, care a dus la deteriorarea ireversibilă a relațiilor dintre soți.
De regulă, obligaţia de fidelitate are la bază sinceritatea, loialitatea,
încrederea din partea persoanelor căsătorite, şi este dependentă de îndeplinirea
obligaţiei de respect şi sprijin moral reciproc.

2.4 Îndatorirea de a locui împreună

Codul familiei preciza că femeia în mod obligatoriu avea domiciliul conjugal
la cel al bărbatului. Acum, noul Cod civil în art. 309 alin. (2) precizează despre
obligația soților de a locui împreună, decizia fiind de comun acord, astfel se obligă
să își respecte hotărârea comună.
Având ca urmare finalitatea relaţiilor dintre persoanele căsătorite, apare şi
îndatorirea de a locui împreună, constituind în același timp și o premisă pentru
nașterea unei familii și menținerea unității ei. Soții pot să stabilească de comun

5
Ioan Dorel Romoșan, op. cit. , p. 90;
6
Ibidem

9
acord domiciliul pe baza principiului egalităţiii în drepturi şi obligaţii pe parcursul
căsătoriei (acesta se găsește în art. 309 alin. (2) în NCC).
Odată ce viitorii soți iau hotărârea de a se căsătorii și de a da crea o familie,
în mod expres le revine și traiul în comun al acestora. Scopul căsătoriei nu poate fi
îndeplinit dacă persoanele căsătorite nu au acestă viață comună.
Locuința este un atribut ce deservește la individualizarea unei persoane
fizice în societate și ajută la identificarea acesteia într-un anumit loc unde aceasta
se află prezentă.
În mod obligatoriu, toate persoanele fizice trebuie să aibă un domiciliu
deoarece sunt determinate considerente de ordin juridic, rațiuni de ordin economic,
politic, demografic, ș.a. Determinarea unui domiciliu a persoanelor fizice trebuie
să aibă în vedere două criterii: caracterul statornic al domiciliului și caracterul de
locuință principal. Dacă o persoană are mai multe domicilii statornice, se va lua în
considerare ca domiciliu cea principală7.
Domiciliul unei persoanei fizice se află unde ea își are locuința principală
sau statornică (art.87 NCC).
Îndatorirea soților de a locui împreună nu necesită neapărat și obligarea lor
de a avea domiciliul comun. Domiciliul este un atribut de identificare a individului
și un drept personal nepatrimonial. De asemenea, nu are efecte directe în ceea ce
privește scopul uniunii dintre un bărbat și o femeie. Domiciliul persoanelor
căsătorite se potrivește aproape cu majoritatea situațiilor cu locul unde persoanele
căsătorite locuiesc efectiv8.
Chiar dacă soții au obligația de a locui împreună, din motive bine întemeiate,
ei pot hotărî de comun acord să locuiască separat, fie pe toată durata mariajului, fie
pentru perioade de timp limitate. De exemplu, în situația în care una dintre
persoanele căsătorite muncește în altă țară sau în altă localitate; unul dintre soți
studiază în altă țară sau urmează cursurile unei școli în altă localitate; execută o
pedeapsă privativă de libertate; este detașat sau delegat în altă parte față de unde
are domiciliul; îngrijirea sănătății într-o unitate sanitară; căminul soților nu asigură
norma legală locativă pentru membrii familiei; etc. Aceste situații pot justifica
domiciliile separate ale persoanelor căsătorite.
Lipsa unui motiv temeinic care să justifice refuzul unuia dintre persoanele
căsătorite de a locui împreună cu celălalt este motiv de divorț.
Izgonirea unui soț din locuința comună de către celălalt, precum și părăsirea
acestuia, așa încât soțul este supus unor suferințe morale sau fizice, poate constitui
infracțiunea de abandon de familie. Aceasta este prevăzută în art.305 alin.1 lit. a)
în Codul penal.

7
Paraschiv Pețu, Elena Velicu, Viorel Mardare, op. cit. , p. 28-29;
8
Ioan Dorel Romoșan, op. cit. , p. 92;

10
 Chiar dacă un soț nu poate cere evacuarea celuilalt soț din locuința comună
deoarece căminul conjugal este de natura căsătoriei, se admite, prin excepție, dacă
unul dintre ei pune în pericol sănătatea celuilalt prin acte de violență, încălcându-și
astfel obligațiile ce decurg din uniunea dintre ei și poate fi evacuat, la cerere,
rezultând ca soții să aibă domicilii separate. Este prevăzut în practica judiciară
faptul că o persoană căsătorită poate cere evacuarea celeilalte persoane căsătorite
din locuința comună pentru comportamentul și atitudinea lui.
Evacuarea se face pe baza unei hotărâri judecătorești.
Legea nr.217/2003 art.23 și art.24 prevede că persoana a cărei viață,
integritate psihică, fizică sau libertate este pusă în pericol prin acte de violență din
partea unui membru de familie poate cere instanței, având drept scop înlăturarea
pericolului, să emită un ordin de protecție care să dispună provizoriu, printre altele,
evacuarea din domiciliul familiei, chiar dacă acesta este titularul dreptului de
proprietate.
Se poate dispune reintegrarea victimei în locuința familiei sau limitarea
dreptului de folosință al agresorului numai pe o parte a căminului conjugal atunci
când aceasta poate fi partajată înât agresorul să nu aibă contact cu victima (art.26
lit. b) și c) ). Aceeași hotărâre poate să dispună și ca agresorul să suporte
cheltuielole privind chiria și/sau întreținerea pentru locuința temporară în care
victima, copii minori ori alți membrii de familie locuiesc sau urmează să locuiască
din pricina imposibilității de a sta în domiciliul familial.
În ceea ce privește termenul măsurilor dispuse prin ordinul de protecție,
judecătorul are rolul de a stabili durata, dar fără să depășească 6 luni de la data
emiterii ordinului. Dacă hotărârea nu menționează durata măsurilor dispuse,
acestea vor produce efecte timp de 6 luni de la data emiterii ordinului (art.27
NCC).
De multe ori cererea de evacuare a unuia dintre soți se formulează în cadrul
acțiunii de divorț și măsura durează până la partaj, când instanța va stabili cărui soț
va da locuința ce a constituit domiciliu conjugal9.
Dacă unul dintre soț săvârșește o faptă gravă prin care este pusă în pericol
viața, sănătatea, educarea și creșterea copiilor, Codul civil prevede măsuri de
ocrotire a acestora, la fel și Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului, ori este luată în considerare decăderea din drepturile
părintești a părintelui care este vinovat, sau condamnarea acestuia pentru
infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului.
În art.321 din NCC este specificată locuința familiei, fiind comună soților,
sau în lipsă, locuința soțului unde se află copii. Oricine dintre persoanele căsătorite

9
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruța Hageanu, ”Dreptul familiei” curs universitar, Ediția 6, Ed.
C.H. Beck, 2009, p. 43;

11
poate cere notarea în cartea funciară a unui imobil ca locuință a familiei, în
condițiile legii, chiar daca nu este proprietarul imobilului respectiv.
Noul Cod civil precizează în art.322 faptul că fără consimțământul scris al
celeilalte persoane căsătorite niciunul dintre ei nu poate dispune de drepturile
privind locuința familiei, chiar dacă este proprietar exclusiv, și nici nu poate
încheia acte prin care să afecteze folosința acestuia.
Codul civil precizează în art.373 lit. c) că separarea în fapt a soților care a
durat cel puțin 2 ani, este motiv de divorț, însă din culpă exclusivă a soțului
reclamant, făcând excepție situația în care pârâtul este de acord cu divorțul, caz în
care acesta se va pronunța din culpă comună (art. 379 alin. 2 Cod civil10.

2.5Îndatoririle conjugale
Din îndatorirea de a locui împreună derivă și îndatorirea conjugală, chiar
dacă nu este menținat în mod expres, reprezentând îndatorirea persoanelor
căsătorite de a avea raporturi sexuale împreună, din care să dea naștere unui copil.
Obligația conjugală este diferită față de obligația de coabitare și poate fi
îndeplinită indiferent dacă persoanele căsătorite au sau nu locuința comună. Dar,
sub nici o formă îndatorirea conjugală nu naște dreptul corelativ al celuilalt soț de a
recurge la constrângere, indiferent de situațiile, explicațiile sau motivele refuzului
îndeplinirii acestei îndatoriri de unul dintre soți.
Această obligație este esențială căsătoriei și nu este menționată în mod
expres în lege, fiind în strânsă legătură cu prietenia, cu afecțiunea reciprocă dintre
persoanele căsătorite dar și cu capacitatea lor sexuală.
Viața în comun al soților în același cămin este de natura căsătoriei, deoarece
uniunea juridică dintre persoanele căsătorite poate să devină realitate în acest fel,
asigurând consumarea căsătoriei și îndeplinirea corespunzătoare a celorlalte
obligații11.
Dacă nu este îndeplinită obligația conjugală, nu înseamnă că soții sunt
infideli.
Nerealizarea relațiilor intime de către unul dintre soți nu îi dă voie celuilalt
soț să-l supună la relații intime prin constrângere, deoarece, astfe, respectivul soț
săvârșește infracțiunea de viol. Într-adevăr, art.197 alin.(2) lit. b) din Codul penal
menționează violul săvârșit împotriva unui membru de familie se pedepsește cu
închisoare de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi, comparativ cu cel simplu,
care se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani. Potrivit art.149 din Codul penal,
soțul este membru de familie12.
Neîndeplinirea acestei obligații poate fi motiv de divorț.
10
Camelia Cezara Ignătescu, op. cit. , p. 65;
11
Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, op. cit. , p. 35;
12
Teodor Bodoașcă, (și alții), op. cit. , p. 74;

12
 Întreruperea vieții conjugale, când persoanele căsătorite sunt despărțiți în
fapt, împiedică răspunderea penală pentru infracțiunea de adulter, dar este un motiv
temeinic pentru desfacerea căsătoriei prin divorț13.
De asemenea, neîndeplinirea obligației conjugale din motive obiective se
constituie într-o situație pe care cealaltă persoană căsătorită trebuie s-o accepte,
înscriindu-se în cerințele sprijinului moral prevăzut de NCC în art.309 alin.(1)14.

2.6 Îndatorirea de a respecta independența personală a celuilalt soț

Îndatoririle cu caracter personal ce sunt impuse persoanelor căsătorite au
scopul de a asigura liniștea și armonia vieții lor comune. Cu toate acestea, soțul nu
poate restrânge afirmarea personalității celuilalt soț.
Uniunea liber consimțită între două persoane de sex opus nu poate afecta
principiile și regulile ce protejează integritatea fizică și psihică a soților. În acest
caz, fiecare persoană căsătorită va decide în ceea ce privește propria sănătate.
Acest lucru este normal și firesc deoarece fiecare persoană dispune de propriul
corp în mod liber iar dreptul la viață este un drept fundamental al individului. Cum
fiecare va decide în ceea ce privește propria sănătate, soția va hotărâ singură, dacă
este cazul, să facă întrerupere de sarcină sau să fie fecundată artificial. Totuși, pe
baza principiului căsătoriei potrivit căruia soții decid împreună, soția ar trebui să ia
deciziile împreună cu soțul în cele două cazuri precizate mai sus, la fel și în cazul
în care vor să adopte un copil.
Potrivit art.310 din Noul Cod civil ”un soț nu are dreptul să cenzureze
corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț”.
Acest drept are la bază independența soților și este corelativ obligației de
respect al celuilalt soț. Astfel, niciuna dintre persoanele căsătorite nu are dreptul de
a cenzura sau/și controla corespondența celeilalte persoane căsătorite 15. De
asemenea, acest drept are în vedere și dreptul la imagine, dreptul la onoare sau
dreptul la intimitate.
Deși persoanele căsătorite duc o viață comună și au obligația de respect,
fidelitate, sprijin moral față de celălalt, ei își păstrează independența având dreptul
la respectul vieții profesionale și private, din punct de vedere personal. Încheierea
căsătoriei nu reprezintă ca unul dintre soți, sau ambii, să dispară din viața socială
sau profesională.
Nici o persoană căsătorită nu are dreptul de a controla relațiile sociale
celeilalte persoane căsătorite, de a-și impune propria opinie sau voință în ceea ce
privește aceste relații sociale. Un soț nu poate controla și/sau cenzura comunicarea
13
Ștefan Cocoș, ”Dreptul familiei”, Ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 2003, p.32;
14
Teodor Bodoașcă, (și alții), op. cit. , p. 74;
15
Camelia Cezara Ignătescu, op. cit. , p. 65;

13
celuilalt soț cu diverse persoane, indiferent de mijloacele prin care se comunică, nu
poate organiza, controla, împiedica întâlnirile celuilalt soț cu diferite persoane, nu
poate reține, distruge, întârzia remiterea corespondenței adresate celuialt soț 16.
Libertatea corespondenței este un drept ocrotit de Constituția României.
Un factor important pe care se bazează viața socială a persoanelor căsătorite,
sunt relațiile de prietenie. Aceste relații sunt reglementate în totalitate de morală și
de religie, nefiind incluse în lege. Anturajul unuia dintre soți este necenzurabil de
către celălalt soț, dar uneori poate influența negativ relațiile de familie, ceea ce
poate duce la divorț din cauza incompatibilității.
Uniunea dintre un bărbat și o femeie nu afectează individualitatea juridică a
persoanelor căsătorite, în sensul că dacă unui soț i se aplică o sancțiune, aceasta nu
se extinde și asupra celuilalt soț.
Fiecare dintre soți are libertatea de opinii politice, sentimente, de opinii
sindicale sau religioase, dar manifestările acestora să nu afecteze interesele
cununiei.
Fiecare soț poate să-și aleagă singur, fără consimțământul celuilalt soț,
cariera pe care o dorește, are posibilitatea de a dispune liber de timpul său și de a-și
dezvolta relații umane. Totuși această posibilitate la libertate individuală este
supusă unor limitări, pentru a nu se încălca îndatoririle rezultate din căsnicie.
Soții nu trebuie să resimtă constrângere de pe urma căsătoriei, deoarece
această uniune dintre ei trebuie să asigure deplină afirmare a personalității lor.
Pot să apară și inconveniente între soți, iar armonizarea relațiilor personale
dintre ei să fie de durată și anevoioasă sau chiar să eșueze, deoarece ei, ca
persoane, sunt diferiți. Iar în ceea ce privește comportamentul social, libertatea
fiecărei persoane căsătorite este limitată de o solidaritate de onoare, care obligă la
protejarea celuilalt și la moralitate, iar în legătură cu comportamentul domestic al
soților, criteriul este respectul celuilalt17.
Cariera soților ,în mod normal, este deja aleasă la momentul încheierii
uniunii dintre ei, deoarece responsabilitățile rezultate din căsătorie presupun, cu
necesitate, asigurarea existenței materiale a soților și copiilor lor. Chiar dacă
alegerea ocupației sau a profesiei pe care o dorește soțul se face liber și în mod
individual, este benefic pentru ei dacă se consultă împreună, evitându-se astfel
conflictele ce ar putea duce la divorț. Multe cazuri de divorțuri se produc pe baza
neînțelegerilor dintre soți în ceea ce privește profesia acestora, pentru faptul că își
ignoră familia dedicând mai mult timp carierei. Asigurarea armoniei și echilibrului
în familie depinde numai de abilitatea soților de a se înțelege reciproc, deoarece

16
Carmen Tamara Ungureanu, și alțiii, op. cit. , p. 310;
17
Adriana Corhan, ”Dreptul familiei”, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 99;

14
legea nu prevede nimic în acest sens. Soții vor trebui să facă reciproc concesii și
renunțări pentru a-și salva mariajul și pentru ca viața de familie să triumfe18.
Alegerea de către soți a profesiei reprezintă o opțiune personal. Textul se
referă la profesie, nu și la funcție sau la ocupație, și spre diferență de legea
franceză, unde este legalizată exercitarea profesiei de către un soț și impicațiile
acesteia, chiar și de natură patrimonială asupra celuilalt soț, este strict luată în vizor
libertatea de a selecta profesia, fără să spună dacă exercitarea profesiei respective
este, și ea, condusă de același principiu al independenței19.
În cazul în care soții nu se înțeleg în privința deciziilor comune, oricare
dintre ei poate solicita desfacerea căsătoriei.

3. Neînțelegerile soților cu privire la raporturile personale dintre ei

Cu privire la raporturile personale dintre soți, legea nu prevede vreo soluție

pentru situația în care intervin anumite neînțelegeri între ei. Aceștia sunt nevoiți să
își rezolve singuri neînțelegerile, în scopul menținerii căsătoriei.
În cele mai multe cazuri, aceste neînțelegeri sunt cauza acțiunilor de divorț.
Deoarece aceste raporturi sunt complexe, este imposibil în a se stabili reguli, astfel
pentru rezolvarea acestora se apelează la înțelepciunea și buna-credință a soților20.
Noul Cod civil (art.265) precizează faptul că instanța de tutelă are
competență generală în toate litigiile ce rezultă din cartea referitoare la familie, ca
urmare și cele rezultate din neînțelegerile soților ci privire la raporturile
nepatrimonoale dintre ei21.
Pe lângă principiul egalității dintre soți în tot ceea ce înseamnă căsătoria,
legislația institue și regula că soții decid de comun acord în legătură cu relațiile
dintre ei.
În cazul în care apar neînțelegeri între soți cu privire la relațiile lor personale
și ei nu le pot soluționa pe cale amiabilă, nicio autoritate publică nu are competența
de a media neînțelegerile soților. Iar în cazul deteriorării relațiilor în mod grav, este
posibil să se ajungă la divorț, dacă soții, sau numai unul dintre ei cere desfacerea
căsătoriei22.

4.Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exercițiu

Tinerii se pot căsători de la împlinirea vârstei de 16 ani, cu încuviințările

necesare prevăzute de lege (art.272 alin.(2) NCC). Minorul care se căsătorește, în
18
Ioan Dorel Romoșan, op. cit. , p. 98;
19
Marieta Avram, Cristina Nicolescu, ”Regimuri matrimoniale”, Ed. Hamagiu, București, 2010, p. 150;
20
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruța Hageanu, op. cit. , p. 43;
21
Ibidem;
22
Ioan Dorel Romoșan, op. cit. , p. 89;

15
condițiile arătate, dobândește capacitate deplină de exercițiu (art.39 NCC). În cazul
în care căsătoria a fost anulată, minorul care a fost de bună-credință, la încheierea
căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exercițiu.
Din punct de vedere legal, femeia care nu a împlinit vârsta de 16 ani se poate
căsători doar pe baza unei dispense, ce poate fi eliberată pe motive temeinice cum
ar fi boala sau graviditatea, dacă a împlinit vărsta de 15 ani, și dacă există un aviz
medical; dispensa fiind eliberată de către președintele consiliului județean în a
cărui rază domiciliază femeia.
Legea nu face referire la vârsta maximă pentru a putea încheia o căsătorie,
astfel este posibilă la orice vârstă, chiar și în pragul morții.
Noul Cod civil, consacră prin art.310 independența soților, recunoscând
persoanei fizice toate drepturile și libertățile civile, atunci când dispune că: ”un soț
nu are dreptul să cenzureze corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei
celuilalt soț”. Astfel, se poate observa faptul că libertățile soților nu sunt îngrădite,
ci apărate de textul legii.

Bibliografie

 Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, ”Dreptul familiei conform Noului

Cod Civil”, Ed. Hamangiu, București, 2012
 Ioan Imbrescu, ”Tratat de dreptul familiei: familia, protecția copilului,
elemente de stare civilă”, Ed. Lumina Lex, București, 2006
 Paraschiv Pețu, Elena Velicu, Viorel Mardare,
 Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruța Hageanu,
”Dreptul familiei” curs universitar, Ediția 6, Ed. C.H. Beck, 2009
 Ștefan Cocoș, ”Dreptul familiei”, Ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București,
2003
 Marieta Avram, Cristina Nicolescu, ”Regimuri matrimoniale”, Ed. Hamagiu,
București, 2010,

16