1.

Introducere ȋn taina psihosomatică a omului din punct de vedere teologic-

creştin

Marea taină a existenţei omului ȋn univers, se revelează ȋn textele sacre, ca expresie şi

lucrare a voinţei divine. Sfinţii Părinţi Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, ȋn comentariile lor la
Hexaemeron sau Facere arată lucrarea de creare a omului. Ca elemente conceptuale specific
creştine remarcăm prezentarea ȋn formă complexă a lucrării de creare a omului. Chiar dacă în
capitolul 2 din Biblie, Cartea Facere, se arată mai întâi omul ca parte bărbătească, Adam, şi apoi
se arată omul ca parte femeiască, Eva, vorbim despre o singură creaţie a omului. Din mâinile
Preasfintei Treimi, omul se arată ca fiinţă, persoană, individ singularizat, dar după chipul lui
Hristos. Ce poate aduce în plus observaţia atentă asupra existenţei omului este că trupul poate fi
înţeles ca trup cu viaţă în el, format ȋn părinţi, potrivit cu binecuvântarea divină iniţială. Vorbim
de trupul viu sau animat şi de sufletul ca partea spirituală insuflată în mod deosebit numai
omului. Duhul sau spiritul uman este văzut de Sfântul Vasile cel Mare ca un “sad ceresc”.
Sufletul uman este de natură insuflată aparte ȋn fiecare individ de către Dumnezeu ȋn momentul
zămislirii trupeşti. Conţinutul insuflării are ȋn el chipul asemănării dumnezeieşti: credinţă,
puritate şi alte daruri potrivite fiecărui om şi în acord cu rostul, rolul, timpul şi spaţiul lui
existenţial. Sufletul omenesc este insuflat în vremea zămislirii trupului în părinţi, de precizat că
în mama, pentru a alcătui, împreună cu trupul ei, noua făptură. Pentru că este anevoioasă
ȋnţelegerea acestei lucrări, s-au formulat ȋn timp teoriile preexistenţei, traducerii şi creaţiei
sufletului. Prin trup se transmite informaţia genomului uman şi informaţiile ereditare. Acel
“posse non mori” trupesc, primordial, este marele vis omenesc. Sufletul este ca focul, câtă
vreme petrece în corp îl ȋncălzeşte şi-l păzeşte. Când sufletul este chemat afară, corpul este
mistuit de moarte, iar cenuşa sau ţărâna ce rămâne din el este ceva foarte puţin din ceea ce a
însemnat omul integral. Sufletul omului aparţine omului ca dar, ȋnsă aparţine lui Dumnezeu ca şi
conţinut şi ca lucrare. Rostul edenic al omul era păstrarea ȋn existenţă a lucrurilor, în forma
creată, prin lucrare şi priveghere. Pentru ca omul să rămână atent la acestea, Dumnezeu i-a dat un
sfat - simbol al religiei primare. Religia primară se exprima prin chipul dumnezeiesc personal,
conţinutul lui fiind cel al unui “alter ego”, aşezat ȋn starea “asemănării”. Chipul are ca însuşiri
de fond: înţelepciunea, stăpânirea, libertatea de voinţă, spiritualitatea, cugetarea, cinstea, slava
Stăpânului, harul profetic, nemurirea. După căderea din Rai, prin natura trupească a omului a
ȋnceput să curgă vina păcatului primar şi să se lăţească moartea la toţi oamenii. Prin jertfa Crucii
şi lumina Învierii Sale, Domnul Iisus Hristos dăruieşte darul răscumpărării pentru ȋntregul neam
omenesc. Ȋn darul răscumpărării se cuprinde şi conţinutul religiei adevărate, cea creştină. Ca
urmare a răscumpărării, la despărţirea de trup, sufletul omului poate porni pe drumul epectazei
înaintând spre Dumnezeu neȋncetat din slavă în slavă.

Concluzii
Omul este coroana creației. După Sf. Părinți este împăratul “se cuvenea să fie pregătită
împărăţia şi apoi să vină împăratul”. Plăsmuit atât de armonios după sfatul Preasfintei Treimi, și zidit de
către mâinile lui Dumnezeu, el reprezintă armonios chipul iubirii permanente și desăvârșite al Divinității.

Ieşit din mâinile Preasfintei Treimi, omul se arată ca fiinţă, persoană, individ cu o parte
trupească ce provine din natură, alcătuită din elementele esenţiale ale ţărânei, apei, aerului şi
focului şi cu o parte spirituală sau sufletească ca efect al insuflării dumnezeieşti (Facere 2 : 7).
 2. Demnitatea umană ca echilibru psiho-somatic dat omului ȋn actul
creaţiei

Demnitatea umană este darul dumnezeiesc ca omul să fie, ca stare morală, asemenea cu
Dumnezeu. Ea arată de asemenea şi starea perfectă a omului ieşit din mâinile Creatorului, cu o
perfecţiune corespunzătoare locului şi rostului omului în creaţie. Frecvent, se consideră că
asemănarea s-a pierdut de către primii oameni prin păcatul strămoşesc, iar chipul, deşi afectat de
păcat, s-a păstrat în om. Din punct de vedere teologic, demnitatea umană este, ȋn sinteză, cinstea
deosebită dată de Dumnezeu omului, de ȋmpărat, peste creaţia materială. Demnitatea umană se
raportează iniţial la fiinţa umană, apoi la persoana umană care individualizează această fiinţă în
partea şi-n vremea vieţuirii ei pământeşti. Adam, ca om primordial, ca omul protopărinte,
cuprindea ȋn sine întreaga fire/natură umană trupească. Demnitatea omului rezidă principial în
facerea lui mai deosebită decât a întregii creaţiuni, chiar şi decât cea a îngerilor: sfatul treimic,
angajarea antropomorfică a iconomiei Preasfintei Treimi, spiritualitatea dată omului prin
insuflare, binecuvântarea dată de Dumnezeu perechii primare, vederea lui Dumnezeu faţă către
faţă, auzirea şi ȋnţelegerea graiului dumnezeiesc, starea de desăvârşire primordială ca dar
dumnezeiesc, starea de deplină libertate în care au fost zidiţi şi aşezaţi, nici nemuritori, nici
muritori, ci în stare de a ajunge la nemurire sau să moară, ȋn haina Duhului Sfânt ȋn care erau
îmbrăcaţi nu în veşminte ca ale noastre, locul şi menirea omului în creaţie, menirea-scop de a
preamări pe Dumnezeu şi de a se bucura de viaţă. Omul primordial avea sarcina de a lucra
grădina ȋn care a fost aşezat, iar lucrarea ȋnsemna să păstreze armonia în lume. Omul primordial
avea sarcina de a păzi Edenul ca să nu fie invadat şi locuit de ȋngerii căzuţi. Locul ȋngerilor
căzuţi era întunerecul cel din afara creaţiei, ȋn care au fost aruncaţi, iar în lumea materială nu
puteau intra fără învoirea stăpânului ei, adică al omului. Demnitatea omului rezidă principial în
facerea lui mai deosebită decât a întregii creaţiuni, chiar şi decât cea a îngerilor, consideraţi de
psalmist cu ceva mai presus decât oamenii, atunci când se întreabă : “ce este  omul, şi răspunde
că, l-ai micşorat pe dânsul cu puţin faţă de îngeri”, dar cu toată această micşorare pricinuită de
păcat, “cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el” (Psalmul 8 : 4-5) ceea ce arată că înainte de
păcat, categoria în care era aşezat omul era cea a slavei şi a cinstei. Demnitatea omului rezidă în
angajarea antropomorfică a iconomiei Preasfintei Treimi, obiectiv arătată prin cuvintele dreptului
Iov : “mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Iov 10 : 8).

Crearea omului este lucrarea Preasfintei Treimi. În formularea lor, dogmele creştne
cuprind acest adevăr. Crezul îl arată pe Tatăl creator al “tuturor celor văzute şi nevăzute”, Crezul
ȋl arată pe Fiul, ca pe Cel “prin care toate s-au făcut”, Crezul ȋl arată şi pe Duhul Sfânt ca pe
“Domnul de viaţă făcător”, ceea ce-l determină pe Sfântul Irineu să-i numească pe “Fiul şi pe
Duhul, cele două mâini ale lui Dumnezeu”. Demnitatea umană o arată chipul divin din om şi
asemănarea lui cu Dumnezeu. Dumnezeu a făcut pe om “după chipul său” (Facere 1 : 27) pe
care avea să-L poarte în lume, la plinirea vremii, Domnul Iisus Hristos (1 Corinteni 15: 45).
Demnitatea umană este şi haina Duhului Sfânt cu care erau îmbrăcaţi, nu în veşminte ca ale
noastre, primii oameni şi nu se ruşinau, căci erau fără pată şi plini de slava lui Dumnezeu “nu
intrase în ei păcatul şi neascultarea ; erau îmbrăcaţi cu slava cea de sus”. Demnitatea umană o
arată şi locul şi menirea omului în creaţie. Tot pământul era un Eden, iar în Eden a zidit
Dumnezeu o grădină anume pentru om, numită Rai. Demnitatea omului se arată în sarcinile
primite de la Dumnezeu, de a lucra grădina raiului şi a o păzi : “l-a pus în grădina cea din Eden,
ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facere 2 : 15).

Concluzii
Universul a fost creat pentru om, iar omul a fost creat pentru slava lui Dumnezeu astfel că
inima omului bate în centrul universului ; tot pământul era un Eden, iar în Eden a sădit
Dumnezeu Raiul, în care omul să lucreze şi să păzească creaţia ; omul este, pe de o parte un
microcosmos, iar pe de altă parte omul este un macrocosmos .
 3. Elementele constitutive sau structura unei religii adevărate din
perspective teologice creştine

Religia este un element constitutiv al fiinţei umane exprimat ȋn rai prin demnitatea
omului primordial. Religia poate fi definită şi ca o stare cuprinsă/contrasă într-un cuvânt, acela
de comuniune. Înţelegem că plimbarea lui Dumnezeu prin raiul adamic era mişcarea
caracteristică stări de comuniune care exista între Dumnezeu şi omul primordial ca partener de
dialog cu Tatăl. Atunci ȋn centrul universului bătea inima iubitoare a omului ȋn acord cu iubirea
lui Dumnezeu. Trupurile primilor oameni erau create după chipul trupului lui Hristos ca Adam
de pe urmă. Deosebirea majoră este că Adam dintâi primeşte trupul din pământ prin lucrarea
mâinilor dumnezeieşti ale Preasfintei Treimi, iar Adam din urmă îşi asumă natura umană, prin
aceeaşi lucrare a Sfintei Treimi, dar din Fecioara Maria. Sufletul, l-a primit Adam dintâi de la
Dumnezeu prin insuflare, iar cum l-am primit noi de la Dumnezeu este o taină a credinţei.
Mărturisim primirea sufletului la propria noastră zămislire. Dumnezeu a întins mâna părinţilor şi
împreună cu ei a lucrat devenirea noastră. Din părinţi am primit trupul viu cu zestrea pe care o
numim ereditate sau o sumă oarecare de informaţii, acel genom uman. Sufletul cu daruri
duhovniceşti l-am primit de la Dumnezeu, potrivit planului voii Sale cu lumea şi cu noi. Prin trup
ne putem asemăna cu părinţii, cu bunicii, străbunicii, cu fraţii noştri. Prin suflet ne deosebim
radical de toţi. Sufletul, având o zestre de daruri duhovniceşti, nu vine de la Dumnezeu gol. O
parte din această zestre este darul curăţeniei, al purităţii, acea asemănare cu Dumnezeu, care se
păstrează o vreme în fiecare om nou născut, mai ales ȋn vremea copilăriei. Sufletul fiecăruia
dintre noi primeşte şi darul credinţei, suportul primar al religiei. Dumnezeu aşează în suflet şi
darul persoanei care cuprinde în ea: conştiinţa de sine, facultăţile omeneşti de raţiune, simţire şi
voinţă prin care ne definim ȋn timp personalitatea. Şi pruncul Iisus, cu toate că uimea pe toţi prin
învăţătură, creştea şi se întărea cu sufletul Său. Iisus, în calitate de Cuvânt ipostatic sau Fiu al
Tatălui în Dumnezeire, nu avea nevoie să crească. Dumnezeu ne aşază şi pe noi, pe fiecare, în
starea de comuniune cu Sine, prin aceste daruri pe care ni le aşează ca elemente constitutive ale
sufletului nostru omenesc. Religia are rolul de a întreţine această comuniune. Acolo unde
comuniunea lipseşte, prin religie ea se poate reface. Religia înseamnă şi relegarea, reînnodarea
relaţiei de Părinte-fiu şi fiu-Părinte, adică dintre Dumnezeu şi om, şi, desigur că dintre om şi
Dumnezeu. Păcatul a afectat această stare de comuniune dintre om şi Dumnezeu, de când a
pătruns în lumea oamenilor, şi azi, rămânând o realitate, păcatul face la fel. Poarta raiului închisă
ȋn urma păcatului strămoşesc reprezintă confruntarea omului cu păcatul până la „plinirea
vremii”. Mântuitorul, prin ȋntreita Sa slujire ce culminează ȋn jerta de pe cruce reaşează viaţa
omului, ȋmpreună cu El, în Dumnezeu. Această reaşezare o definim careligie adevărată. Religia
adevărată are un bogat conţinut, constituit din pleroma divină, doctrina, morala şi cultul ca
raport dintre uman şi divin, care priveşte persoana individualizată ori societatea în faţa lui
Dumnezeului. Societatea contemporană cunoaşte trei religii ȋn care omul stă ȋn relaţie personală
cu Dumnezeu: Mozaică, Creştină, Islamică. Religia Islamică are un conţinut sincretist şi un cult
restrâns la: mărturisirea credinţei, rugăciunea, postul, milostenia şi pelerinajul. Religia Mozaică
are un conţinut pedagogic de pregătire a religiei creştine. Religia Creştină este cea mai
superioară formă/structură religioasă pe care o cunoaşte omenirea de la căderea protopărinţilor
din Rai. Religia Creştină reface, prin sinergismul har, credinţă, fapte bune, starea de comuniune
deplină ȋntre om şi Dumnezeu.

Concluzii

Religia are rolul de a întreţine comuniunea om-Dumnezeu, iar acolo unde comuniunea
lipseşte, prin religie ea se poate reface, căci religia înseamnă şi relegarea, reînnodarea relaţiei de
Părinte-fiu şi fiu-Părinte, dintre Dumnezeu şi om, şi, desigur că dintre om şi Dumnezeu. Rolul
religiei este să refacă starea de comuniune, să arate omului că Dumnezeu nu este niciodată un
îndepărtat, ci mereu aproape. Acest fapt se observă de la căderea în păcat a perechii Adam şi
Eva, pe care-i aşază, în urma căderii, în preajma raiului.
 4. Păşim pe urme antropologice, ca să ȋnţelegem psihologia religiei din
perspectiva laicatului

Din perspective teologice constituţia psihosomatică a omului este, aşa cum a ieşit din
mâinile Creatorului, ȋmpodobită cu darurile aferente cuprinse pe scurt ȋn starea de demnitate ȋn
care omul a fost aşezat. Ȋnsă, din perspective laice, făcânduse abstracţie de revelaţie, se urmează
calea evoluţiei. Evoluţia este regina bricolajului. Ȋn bricolaj caractere neutre sau care ȋndeplinesc
o funcţie dată pot fi reutilizate pentru cu totul altceva. Teoria evoluţiei ȋl ȋncadrează iniţial pe om
ȋn cadrul larg al mamiferelor. Teoria evoluţiei susţine că pe parcursul miilor de ani omul s-a
individualizat pe parcurs ȋntre mamifere. Mai ȋntâi progresul omului stă ȋn modul de deplasare
biped. Cea de-a doua mare descoperire a omului fost a focului. Cea de-a treia treaptă a evoluţiei
este considerată naşterea prematură urmată de copilăria care apare ca urmare a nevoii de
maturizare prelungă. Pentru a asigura cadrul firesc de dezvoltare şi creştere a pruncului, apare
familia. Urmarea este apariţia muncii ȋn echipă: echipe de păstori, de culegători şi mai târziu
echipe de agricultori. Diversitatea muncii determină mişcarea şi ȋnceputul unei civilizaţii
concrete. Mişcarea aduce nevoia roţii. Este vorba mai ȋntâi de roata olarului, iar mai târziu poate
fi vorba şi despre roata unui mijloc de transport. Arheologia ȋncearcă să demonstreze vechimea
speciei umane după artefacte şi locul iniţial al dezvoltării speciei umane. Mai vechi decât
uneltele sunt rămăşiţele umane, care oferă câteva posibilităţi de interpretare a existenţei omului.
Mai ȋntâi aceste descoperiri vorbesc despre hominizi, mai pe urmă despre oameni ȋn constituţia
acceptată azi a omului modern. Rămăşiţe ale omului modern s-au identificat ca având ceva mai
puţin de 2 milioane de ani. Cea mai evidentă faţă a evoluţiei umanului este prezentată ca fiind
dezvoltarea limbajului. Limbajul este forma de comunicare specific umană. Limbajul intră ȋn
cadrul zestrei ereditare şi se transmite prin ea. Ȋn revelaţia dumnezeiască se arată că toate
lucrurile din univers comunică ȋntre ele. Modurile de comunicare sunt structurate ştiinţific ȋn:
nonverbal, paraverbal şi verbal. Ȋn structura de comunicare nonverbală, acompaniată de
zumzet/sunete, ne vorbesc albinele şi celelalte vieţuitoare ca: păsările şi animalele. Ȋndeobşte
credem că animalele nu au posibilitatea de a cunoaşte cum arată lumea, şi totuşi, ȋn specia
maimuţelor, s-a observat un comportament ce seamănă cu cel politic. Limbajul paraverbal
ȋnsoţeşte la vieţuitoare manifestarea nonverbală. Cu toate studiile făcute pe grupuri de
animale/păsări sau luate individual, nu s-a ajuns, nici prin dresaj, la posibilitatea de a ȋntreţine un
dialog cât de mic cu animalele, nici măcar cu maimuţele. Aceasta este realitatea milenară: doar
omul este ȋn stare să comunice prin cuvinte. S-a pus frecvent ȋntrebarea dacă există ȋn constituţia
omului gene specifice ale limbajului. Ȋn teologia creştină se subliniază că omul a fost creat ca
partener de dialog cu Dumnezeu, iar acest parteneriat implică limbajul. Nici oamenii cu handicap
ȋn ceea ce priveşte auzul, nu sunt lipsiţi de limbaj, ei comunică ȋn limbajul semnelor, iar copiii
lor adesea se nasc fără acel handicap. Se mai subliniază şi rolul neuronilor oglindă care se
activează când efectuăm o sarcină şi când vedem pe cineva că o ȋndeplineşte. Mai multă hrană
ȋnseamnă cultură, civilizaţie, nevoia de alimente aduce unelte noi. Uneltele noi sunt produsul
unei gândiri care adesea depăşeşte nivelul nevoii şi apare progresul tehnic. La baza progresul stă
limbajul ca formă elevată a comunicării umane. Ȋn societate, limbajul are mai multe funcţii, cum
ar fi: funcţia referenţială, cea de exprimare a emoţiilor, funcţia fatică, funcţia conativă, funcţia
poetică, metalingvistică, narativă şi cea argumentativă. Ȋn vremea copilăriei, omul vorbeşte la
concret, iar pe măsură ce creşte el poate vorbi despre un obiect cunoscut care nu este de faţă.
Emoţiile se pot descrie, dar pot fi şi exprimate nonverbal prin gesturi şi paraverbal prin
interjecţii: iubi, uau, ops, of, vai, etc. Există şi o funcţie ȋn care cuvintele pot lipsi, cea conativă
ȋn care un obiect adus poate determina o acţiune. Ȋn general limbajul este folosit pentru
socializare. Când se depăşeşte cadrul de socializare, se ajunge ȋn funcţia metaforică folosită ȋn
curtuoazie. Limbajul se abordează şi ȋn funcţia metalingvistică prin care se ordonează: mă
urmăreşti? Când conţinutul comunicării este substanţial, se ajunge la povestire. Povestirea se
cere argumentată, şi astfel limbajul uman este ancorat ȋn alte moduri de comunicare, cele ale
discursurilor. Limbajul de esenţă şi care apare istoric de la vremea de ȋnceput a filosofiei este cel
din discursul ontologic, despre existenţă: teogonie, cosmologie, antropologie, soteriologie. Când
limbajul nu este unul obişnuit, de fiecare zi, ci devine un act oratoricesc se trece ȋn discursul
euristic. Când un discurs oratoric, ȋn care oratorul lecturează discursul ȋn faţa unui auditoriu ori,
nefiind de faţă, ȋl lecturează un asistent al său ȋn faţa publicului, limbajul trece ȋn discursul
epidictic. Când se urmăreşte dezvoltarea unui concept al comunicării sau al unui discurs raţional
limbajul ajunge ȋn discursul etic. Când conţinutul comunicat este axat asupra unor experienţe şi
rezultatele lor, menţionarea unor descoperiri de ultimă oră ori rezultatul unor fapte extraordinare
petrecute, limbajul devine ştiinţific. Când se urmăreşte crearea la auditori a unei anumite
predispoziţii la acţiune axiologică limbajul devine educativ. Când limbajul se foloseşte ȋn
confruntări ce privesc societatea se ajunge limbaj politic. Limbajul politic se foloseşte de
argumente bazate pe fapte, argumente bazate pe exemple, argumente bazate pe autoritate,
argumente bazate pe analogie şi argumente sofistice. Limbajul politic se foloseşte de interogaţie,
ironie, zeflemea. Când limbajul are ȋn conţinutul său ideea de Dumnezeu se ajunge la limbajul
teologic. Limbajul teologic ontologic a fost elaborat de către Anselm de Chantherbury. Limbajul
teologic ontologic este argumentat raţional. Ȋn el, Dumnezeu este numit “Acel ceva decât care
altceva mai mare nu poate fi conceput”.

Concluzii
Tot ce ȋnseamnă element constitutiv şi tot ce ȋnseamnă dar este argumentat ca dar primit din
mâna Creatorului, pentru că “mediul ȋnconjurător nu crează nimic niciodată”. Acest nimic se
referă la lucrurile din partea binelui, create toate de Dumnezeu, iar ȋn ceea ce priveşte lucurile
din partea răului, care a fost chemat ȋn existenţa terestră/pământeană de către om, acestea,
neavând conţinut, sunt rezultate din efectele neascultării sfatului dumnezeiesc.
 5. Psihilogia formării noilor credinţe, ȋn teoretizarea unor psihologi
europeni

Moise arată ȋn referatele asupra creaţiei cum toate existenţele lumii sunt ȋntr-o
interdependenţă. Din punct de vedere teologic, toate ale lumii aveau, mai ȋnainte de hotarul
creaţiei sau a plasticizării lor ȋn lume, o raţiune de a fi aşezată de Tatăl ȋn Fiul. Ele se arată ȋn
lume prin lucrarea Duhului de viaţă dătător, la vremea potrivită lor. Lucrurile stau astfel ȋntr-o
relaţie a credinţei cu Creatorul lor. Din punctul de vedere al laicilor, ȋncă se pipăie prin ȋntunerec
cele lămurite de Părinţii Bisericii cu peste un mileniu şi jumătate mai ȋnainte. Laicatul consideră
că trebuie studiate mai ȋntâi fenomenele la creaturile inferioare. Rezultatul acestor cercetări
ajunge la constatarea că simţurile animalelor şi, prin urmare, senzaţiile lor, diferă de cele ale
oamenilor. Ȋntre raţiunea omului şi viaţa psihică a fiinţelor situate mai jos pe scara biologică este
o distincţie ireductibilă. Ȋn zestrea spirituală a omului s-a constatat ca aşezat, prin lucrarea de
creaţie, darul credinţei. Una este credinţa ca dar ontologic şi alta este credinţa ca exprimare
religioasă. Credinţa ca exprimare religioasă este produsul societăţii ȋn temeiul culturii şi
civilizaţiei specifice, ori a descoperirilor dumnezeieşti. Ȋn structura unei credinţe mai pot
interveni şi fenomene oculte care o deviază de la structura ei iniţială. Structura unei credinţe
poate fi afectată şi de ipotezele avansate de psihologi ȋn baza unor raţionamente, mai puţin ȋn
baze ştiinţifice. Sentimentele pot transforma opiniile, chiar şi credinţa. Din punct de vedere
psihologic s-a conturat ideea că religia poate apărea ca efect al nevoii de a iubi. Tot din punct de
vedere psihologic se susţine că marea majoritate a opiniilor şi a credinţelor politice, religioase şi
sociale sunt rezultatul sugestiilor. Sugestia ar fi forţa de persuasiune prin cuvânt, prin prestigiu.
Puterea cuvintelor este redutabilă, ele alcătuind formule liturgice. Ȋn câteva religii, formulele
constituie chintesenţa liturgică. Aceste formule de credinţă sunt fundamente pentru modul de
viaţă religios. Adesea se confirmă vorba că “oamenilor le place să creadă” ori că “trebuie să ai
credinţă”. Din punct de vedere psihologic se susţine şi ideea alterării patologice a inteligenţei
priniluzia afectivă. Din punct de vedere psihologic ȋn zilele noastre se pune accent ȋn studiul
formării credinţelor pe metoda comparată. Revenind la aceleşi Moise, el arată cum Adam nu-şi
găseşte nimic pe potriva lui ȋntre vietăţile lumii (Cartea Facere 2: 20), ceea ce admite observaţia
lui Gustav le Bon, vis-a-vis de psihologi, că ȋntre raţiunea omului şi viaţa psihică a fiinţelor
situate mai jos pe scara biologică este o distincţie ireductibilăcă, totodată ȋl arată pe o ca pe o
creatură total distinctă faţă de celelalte vităţi ale lumii. Din punct de vedere creştin, ȋn zestrea
spirituală a omului s-a aşezat prin lucrarea de creaţie darul credinţei, observat de Mircea Eliade
la fiecare popor istoric şi catalogat ca “element constitutiv al fiinţei umane”. Dar una este
credinţa ca dar ontologic şi alta este credinţa ca exprimare religioasă, aceasta din urmă este
produsul societăţii ȋn temeiul culturii şi civilizaţiei specifice, ori descoperirilor dumnezeieşti. De
aceea avem popoare: animiste, politeiste, dualiste, panteiste şi monoteiste ȋn forma lor religioasă,
de concept şi de cult.

Concluzii

Puterea cuvintelor este redutabilă. Greu de analizat câţi oameni au pierit de pe urma ei, se
zice că mult mai mulţi decât de pe urma războaielor fizice. Greu de apreciat câţi oameni au fost
ȋnşelaţi prin vrăjală (prosteală) de organizaţiile sau persoanele oculte. “Legile care guvernează
evoluţia credinţelor sunt departe de a fi clar determinate”. 1

1
Gustave le Bon, Opiniile şi credinţele,Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, traducere de Leonard Gavriliu, P. 171.
 6. Religia şi persoana omului ȋn context modern şi postmodern
european

Ȋn zilele noastre observăm, ca o caracteristică psihologică a religiei, scăderea calităţii

sentimentului religios. S-au conturat câteva direcţii ca: secularizarea, bigotismul, fanatismul şi
universalismul religios. Valoarizarea persoanei rezidă tot mai mult în caracterul ei unic, în
experienţă şi nu ȋn darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Rolul religiei este de a da
încrederea şi bucuria vieţii sau a existenţei. Se poartă amprenta căutării unui sens al existenţei.
Manifestarea omului în dimensiunea sa spirituală este un mod de a fi natural al omului. Nostalgia
infinitului este sinonimă cu nostalgia originilor. Trăirea sentimentului religios se realizează
numai încadrată în dinamismul descoperirii lui Dumnezeu. Experienţa religioasă, deşi scapă
cuantificării, nu poate să fie negată de nimeni. Omul, care în aparenţă se consideră fără religie, se
manifestă, fără să îşi dea seama într-un mod religios. O viaţă religioasă propriu-zisă se
desfăşoară ȋncepând cu adolescenţa, când religia este o legătură vie, liberă şi conştientă a omului
cu Dumnezeu. Atitudinea religioasă se clădeşte ȋn etape. Mai ȋntâi apare conştiinţa nimicniciei
umane ȋn faţa divinului. Secundum apare percepţia pozitivă a idealului suprem drept realitate de
alt ordin. Ȋn final se aşează schimbarea efectivă a vieţii şi a propriei personalităţi, în sensul
apropierii de perfecţiunea supremă. Adevărata viaţă religioasă se realizează ȋmpreună cu
Hristos. Căutarea Lui este una lăuntrică, trăirea cu El este opusă împietririi inimii în indiferenţă.
Credinţa este un dar dumnezeiesc, un element constitutiv al fiinţei umane. Există deci o singură
credinţă în Dumnezeu, dar sunt felurite nuanţări în ea. Credinţa adevărată este aceea care
lucrează prin iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Ea ne aduce sănătatea psihosomatică, cu alte
cuvinte, pentru trup şi pentru suflet. Ȋntâlnim, în mediile vârstnicilor şi a celor tineri devieri ale
credinţei prin superstiţii, ocultism, spiritism şi secularizare. Superstiţia este o prejudecată care
decurge din credinţa în spirite bune şi rele, în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere
fatidice sau în alte rămăşiţe ale animismului şi ale magiei. Prin ocultism se înţelege un ansamblu
al ştiinţelor şi al practicilor secrete inaccesibile cunoaşterii obişnuite. Spiritismul ȋnsumează
învăţături şi practici bazate pe credinţa în posibilitatea de comunicare cu spiritele celor morţi prin
mijlocirea unui medium. Secularizarea ȋnseamnă răcirea sau pierderea credinţei, ȋn unele cercuri
vorbindu-se chiar de moartea lui Dumnezeu. Secularizarea are ca efect imediat faptul că marile
Biserici au pierdut şi continuă să piardă adepţi. Secularizarea face ca mulţi tineri să ȋşi păstrează
credinţa ȋn Dumnezeu, dar să nu mai simtă nevoia de a aparţine anumitei instituţii. Apar noi
forme de exprimare a spiritualităţii. Unii creştini au fost atraşi de filosofia orientală, fascinaţi de
tradiţiile hinduse şi budiste. Nu putem face abstracţie de aportul filosofic existenţialist şi
postmodernist ȋn manifestările psihologice seculare din societatea contemporană. Omul este
solitar ȋntre făpturi şi solidar cu ele ȋn ȋntregul univers. Se promovează o toleranţă nou
descoperită, iluzia că nici un grup nu are dreptul de a-şi impune valorile asupra altuia. E adevărul
sau e un simplu joc, manipulativ de putere, al grupurilor de interese, ce duce la suspiciune,
conflicte şi uneori la violenţă. Nivelul de secularizare sau cel de sacralizare se măsoară de obicei
ȋn funcţie de numărul participanţilor activi ȋn instituţiile religioase, de exemplu ȋn biserici.
Secularizarea se face simţită mai mult la nivel social decât la nivel individual. Cu toată erodarea
tradiţiilor, la nivel de individ, de persoană, gradul de loialitate al credincioşilor faţă de religie a
rămas ȋn continuare foarte ridicat. Problema ce trebuie rezolvată este decăderea credinţei teiste
ȋntr-un Dumnezeu aflat acolo sus ȋn favoarea credinţei ȋntr-un spirit mai degrabă imanent,
panteist sau cultivării spiritualităţii. Asistăm la apariţia unor noi forme holistice de spiritualitate.
Secularizarea religiei tradiţionale şi sacralizarea prin noi forme de spiritualitate par să aibă loc
simultan. Creşterea cea mai mare a sacralizării se consemnează ȋn rândul islamului militant şi a
creştinismului charismatic. Creştinismul charismatic mobilizează mai degrabă persoana,
individul, decât societatea. Omul este prizonierul propriei sale limitări. Dumnezeu pe care L-a
văzut omul ȋn RAI, de care era atât de aproape, cu care era ȋn comuniune, faţă de care omul
liturghisea neȋncetat, este acum tot mai greu de căutat şi arareori de găsit. Ȋn peregrinarea sa prin
lume, ȋn secvenţa de timp ce ȋncheie mileniul al II-lea şi deschide cel de al III mileniu,
incertitudinile ȋ-l copleşesc tot mai mult pe om. O varietate de organizaţii religioase au apărut
destul de recent, ȋn ultimii 150 de ani şi parte dintre ele au pretenţia universalistă. Alte mişcări,
pe fond filosofic oriental, se cultivă ȋn forma unor tehnici de viaţă lungă prin diferite şcoli şi
chiar ȋn şcoală.

Concluzii
Experienţa religioasă e trăire a fiinţei umane ȋntr-o realitate atotcuprinzătoare ce poate fi
pusă în legătura cu manifestările temperamentale ale personalităţii umane, obţinându-se astfel
mai multe forme de exprimare religioasă intelectualistă, atitudinală, sentimentală, optimistă,
pesimistă şi chiar flegmatică. Credinţa este un dar dumnezeiesc, un element constitutiv al fiinţei
umane ce rezidă în insuflarea duhului omenesc în fiecare om la zămislirea sa. Credinţa ȋşi pierde
verosimilitatea când oamenii ȋncep să conştientizeze faptul că alţi indivizi cred ȋn altceva şi le
este bine. Deci procesul de pluralizare treptată a societăţii moderne face ca orice credinţă
tradiţională să se epuizeze, dacă nu se menţine ȋntr-un mediu cultural restrâns.