Sunteți pe pagina 1din 5

Constatrea normelor nationale si internationale care prevad incalcarea dreptului la

libertatea, reiesind din analiza circumstantelor cazului

Luind in consideratie relevanta Conventiei Europene a Drepturilor Omului, ca mecanism


de aparare a drepturilor si libertatilor fundamentale la nivel European, Curtea statueaza
importanta dreptului la libertate într-o societate democratică. Astfel, încă de la prima sa hotărâre
consacrată examinării fondului unei cauze privitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 5 din
Conventie, - ,,Lawless c/Irlande” - Curtea Europeană a arătat că scopul Convenţiei „este acela
de a proteja libertatea şi siguranţa persoanei împotriva arestărilor şi deţinerilor arbitrare,
deoarece „nimeni nu poate fi privat de libertatea sa."
Referindu-ne la normele de drept intern, vom face trimitere la citeva legi speciale care
releva icalcarea dreptului la libertate si ce organ avea sarcina sa prevada aceasta incalcare.
Din circumstantele spetei observam faptul ca condamnatul profitind de Legea Nr. 82 din
07.05.2010 care prevedea aplicarea retroactivitatii a legii mai blinde, a depus o cerere de
reducere a teremenului de pedeapsa.
Astfel, la data de 12.10.2010, Judecatoria Soroca a emis o hotarire prin care a redus
termenul de pedeapsa cu un an. Din anumite circumstante neintemeiate, condamnatul este
eliberat din detentie abia pe data de 28.02.2011, fiind privat ilegal de libertate 4 luni si 16 zile.
In sustinerea celor mentionate mai sus, venim cu urmatoarele argumente juridice:
1. Conform art. 466 CPP al RM ,,(1) Hotărîrea instanţei de judecată într-o cauză penală
devine executorie la data cînd a rămas definitivă. (2) Hotărîrea primei instanţe rămîne
definitivă:
    1) la data pronunţării, cînd hotărîrea nu este supusă apelului şi nici recursului;” De
aici se prezuma faptul ca hotararea emisa de Judecatoria a ramas definitiva de pe data de
12.10.2010, din acest moment are loc incalcarea dreptul la libertate prevazut de art. 25
din Constitutia RM si art. 5 CEDO despre care vorbim in continuare;
2. In context, in conformitate cu art. 468 alin.(1) CPP al RM, ,,  (1) Trimiterea spre
executare a hotărîrii judecătoreşti se pune în sarcina instanţei care a judecat cauza în
primă instanţă.[…] Dispoziţia de executare a hotărîrii judecătoreşti, în termen de 10 zile
de la data cînd hotărîrea a rămas definitivă, se trimite de către preşedintele instanţei,
împreună cu o copie de pe hotărîrea definitivă, organului însărcinat cu punerea în
executare a sentinţei conform prevederilor legislaţiei de executare.” Prin urmare,
Judecatoria Soroca avea sarcina impusa prin lege de a trimite spre executare aceasta
hotarare, respective din circumstantele cauzei observam ca acest lucru a fost omis.
3. In conformitate cu art. 15 din Legea Nr. 294 din 25.12.2008 cu privire la Procuratura,
responsabilitatea controlului privind legalitatea executarii pedesei in locurile de detentie
ii revine procurorului, astfel, potrivit acestui articol ,,(1) Procurorul exercită, în modul
stabilit de lege, controlul asupra legalităţii aflării persoanelor în instituţiile care asigură
1
detenţia şi în instituţiile de executare a măsurilor de constrîngere, inclusiv în spital în
cazul acordării de asistenţă psihiatrică fără liberul consimţămînt al persoanei. 
    (2) În cazul în care procurorul depistează deţinerea fără temeiurile prevăzute de lege
care ar dovedi deţinerea legală a persoanei în locurile menţionate la alin.(1), aceasta
este eliberată imediat prin ordonanţă a procurorului, care urmează a fi executată
necondiţionat şi imediat.” Constatam ca anume neglijenta organelor procuraturii a avut
ca repercursiune incalcarea dreptului la libertatea condamnatului X.
4. O alta norma care prevede resposabilitate procurorului in efectuarea controlului privind
respectarea de catre organele competente a executarii pedepsei este art. 173 din Codul
de executare, conform caruia ,, Procurorul exercită, în modul stabilit de lege, controlul
respectării legislaţiei de către administraţia instituţiilor şi organelor care asigură
executarea hotărîrilor cu caracter penal.”
Conform art.4 al Constituţiei Republicii Moldova, dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova
este parte. Iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au
reglementările internaţionale.
În hotărîrea Curţii Constituţionale privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din
Constituţia RM, Nr. 55 din 14.10.99, Curtea a explicat că art. 4 alin. (2) din Constituţie vizează
corelaţia dintre normele dreptului internaţional şi dispoziţiile constituţionale privind drepturile
fundamentate ale omului, acordînd, în caz de neconcordanţă, prioritate prevederilor
internaţionale.
Respectarea angajamentelor internaţionale de către Republica Moldova este prevăzută de
art. 8 din Constituţie, potrivit căruia Republica Moldova se obligă să respecte Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe
principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
Prin principii şi norme unanim recunoscute ale dreptului internaţional se înţeleg principiile
şi normele consacrate ale dreptului internaţional care au caracter general şi universal, fărăr de
care dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului nu pot fi interpretate şi
aplicate fără recunoaşterea lor.
Prin sintagma "celelalte tratate la care Republica Moldova este parte" din art. 4 alin. (1) din
Constituţie, în virtutea dispoziţiilor Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor
internaţionale, încheiată la 23 mai 1969 şi ratificată de Parlamentul Republicii Moldova prin
Hotărîrea nr. 1135-XII din 4 august 1992, se subînţeleg tratatele internaţionale ratificate de
către Republica Moldova, inclusiv tratatele internaţionale la care Republica Moldova a aderat,
care au devenit executorii pentru Republica Moldova.
2
Astfel, în cazul în care, între pactele şi tratatele internaţionale privind drepturile
fundamentale ale omului şi legile interne ale ţării există neconcordanţe, organele de drept aplică
normele dreptului internaţional. Prevederi similare sunt prevăzute de art. 7 alin(1) şi (2) Cod de
Procedura Penală.
Importanţa celor menţionate, urmează a fi apreciate prin prisma art. 7 alin (6) Cod de
Procedura Penală.
La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi proclamat Declaraţia
universală a drepturilor omului, unde în art.3 este consacrată regula conform căreia ,,Orice
fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale”, ratificată de către
Parlament prin Hot. Nr. 217 din 28.07.1990 cu privire la aderarea R.S.S. Moldova la
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ratificarea pactelor internaţionale ale drepturilor
omului.
Prevederi similare sunt specificate expres şi în conţinutul regulatoriu al art.9 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966, ratificată de către Parlament prin aceeaşi Hot. Nr. 217
din 28.07.1990.
Art. 5 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului prevede dreptul
inalienabil la libertate şi la siguranţă unde în alin. (1) este stipulat expres, că ,,Orice persoană
are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia
cazurilor strict stabilite şi potrivit căilor legale”, ratificată de către Parlamentul RM la
24.07.97, prin hotărârea Nr. 1298-XIII.
Dreptul la libertate şi siguranţă îşi găseşte consacrare constituţională în mai multe legi
fundamentale ale statelor europene printre care menționăm, art.8 al Constituţiei Republicii
Cehe, art.31 al Constituţiei Elveţiene, art.7 al Constituţiei Franceze, art.22 al Constituţiei
Federaţiei Ruse, art.13 al Constituţiei Italiene, art.15 al Constituţiei Olandeze, art.17 al
Constituţiei Spaniole, art.104 al Constituţiei Republicii Federative Germania.
Fundamentele regulatorii ale art.25 prevăzute în Constituţiei şi-au găsit reflecţie şi
desfăşurare normativă în conţinutul Codului de procedură penală unde, în art.11, este stipulat
principiul ,,inviolabilitatea persoanei” .
Prevederile art. 25 din Constituţia Republicii Moldova reflectă art. 3 al Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile
și politice și art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor
fundamentale. Textul Convenţiei este de o importanţă deosebită din cauza competenţei specifice
a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care deţine rolul de observator și poate examina
cauzele în care violarea art. 5 este invocată contra Republicii Moldova.
După cum a decis Curtea Europeană în repetate rânduri, „lista" excepţiilor de la
recunoaşterea dreptului la libertate şi la siguranţă este limitativă, exhaustivă şi numai o
3
interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 5 parag. 1 este compatibilă cu obiectul şi scopul
Convenţiei: asigurarea ca nimeni să nu fie privat, în mod arbitrar de libertatea sa (CEDH, 22
februarie 1989, Cinlla c/Italie, Série A nr. 148, § 41; 22 martie 1995). Această „listă" cuprinde
următoarele cazuri de privare de libertate autorizată: detenţia în urma unei condamnări,
arestarea sau detenţia dispusă printr-o ordonanţă judiciară în vederea garantării executării
unei obligaţii legale, detenţia preventivă, detenţia unui minor aflat în anumite situaţii speciale,
detenţia unor persoane bolnave sau aflate în stare de mare dificultate şi deţinerea străinilor, în
vederea expulzării. Dacă o detenţie nu se încadrează în una din aceste situaţii, ea va fi ilegală.
Raportînd cele menționate mai sus la circumstanțele cauzei, concluzionăm că perioada de
detenție a condamnatului X in perioada de 12.10.2010-28.02.2011 este una ilegală, contrară
tratatelor internaționale la care RM face parte, precum și drepturilor fundamentale prevăzute de
Constituție.
Un argument în acest sens reprezintă cauza Holomiov vs Moldova din 7.11.2006 în care
reclamantul a fost ținut în arest preventiv după expirarea mandatului la 23 mai 2002, după
această dată nu a fost eliberat vreun mandat de arestare de către o instanţă de judecată,
autorizînd sau prelungind detenţia reclamantului. Curtea a considerat că detenţia reclamantului,
după expirarea mandatului său de arestare preventivă la 23 mai 2002, nu a fost bazată pe o
dispoziţiile legală. În consecinţă, a avut loc o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie.
Într-o altă precizarea făcută de Curte precum că: “în măsura în care o persoană
condamnată legal, beneficia de o eliberare condiționată, automat, pe temeiul decretului
prezidenţial de acordare a acestui beneficiu, autorităţile judiciare naţionale nu aveau nici o
putere discreţionară de apreciere a comportamentului celui în cauză, ele fiind obligate numai
la aplicarea reducerii pedepsei în limitele stabilite de lege, deţinerea reclamantului două luni
şi patru zile peste durata pedepsei rezultată după aplicarea reducerii astfel stabilite, reprezintă
o încălcare a dispoziţiilor cuprinse în art. 5 parag. 1 lit. a); pentru această durată,
condamnarea sa a rămas fără bază legală, deoarece el a executat o pedeapsă de o durată
superioară celei ce reprezenta sancţiunea pe care avea a o primi, potrivit normelor naţionale şi
ţinând seama de „beneficiul" legii ce avea a-i fi aplicat. „Surplusul" de închisoare efectuată nu
poate fi reţinut ca o detenţie legală, în sensul Convenţiei” (EDH, 9 mai 1994, nr. 19774/1992,
Sampson c/Chypre, DR nr. 77, p. 69).
Art.1 al Codului de procedură penală prevede imperios scopurile procesului penal,
precizînd în alin.(3) că ,,organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul
procesului sînt obligate să activeze în aşa mod încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat
bănuită, învinuită sau condamnată şi ca nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără
necesitate măsurilor procesuale de constrîngere”.

4
Limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor persoanei şi aplicarea de către organele
competente a măsurilor de constrîngere faţă de ea se admit numai în cazurile şi în modul strict
prevăzute de legea procesual penală (art.10 alin.(2) din CPP).

Grupul de lucru:

1. Ghennadi EPURE
2. Sergiu GUMENIȚĂ
3. Olesea CORMAN
4. Drăgălin PĂDURE
5. Augustin NĂSTAS
6. Dumitru CERNITU