Ed:Cernat Mihaela

MOTTO: ,,A fost odată ca niciodată un cuplu fericit, lipsit de griji. S-au decis că
pentru a-şi completa familia au nevoie de un copil. Aşa că au plănuit nerăbdători sosirea
pe lume a primului lor copil - o fată.
Din momentul în care acesta a venit pe lume,
părinţii nu s-au mai simţit însă liberi. Au devenit
îngroziţi şi stresaţi la gândul că purtau toată
responsabilitatea îngrijirii lui. La început stăteau treji
toată noaptea. În timpul zilei, se îngrijorau în legătură
cu mâncatul, strănutatul şi sughiţatul. ,,Oare mănâncă
suficient? Oare mănâncă prea mult? Oare are colici?”
Cu cât copilul creştea, cu atât creşteau şi grijile în
privinţa lui.
,,Creşte oare destul de repede? Să o dăm la grădiniţă sau nu? Oare are suficienţi
prieteni? Să-i mai dăm din când în când câte o palmă sau nu? Oare 14 ani e o vârstă la
care să poată avea întâlnire cu un băiat? Dacă rămâne însărcinată?”
Şi tot aşa...Punctele de cotitură din copilăria şi adolescenţa fetei coincideau cu
modificări în motivele de îngrijorare ale părinţilor...
Nu mi-aş fi dat seama niciodată că a fi părinte înseamnă o muncă atât de epuizantă,
îi spunea TĂTICUL MĂMICII.
Într-o bună zi, familia şi-a dat seama că fata crescuse şi nimic îngrozitor nu i se
întâmplase între timp. ,,Phiu”, suspinară unul către celălalt.,,Acum că are familia ei, nu
trebuie să ne mai temem de nimic. Ne-am făcut treaba.”
Dar, chiar când începeau să se liniştească şi să îşi reia viaţa lipsită de griji de
dinainte, fata îi anunţă că va avea un copil. ,,Va fi ea în stare să aibă grijă de un copil?”se
întrebară amândoi.
(O poveste de groază pentru părinţi-Virginia Waters)

Părinţii îşi creează propriile frici şi nelinişti prin modul în care evaluează realitatea.
Puteţi alege să vă simţiţi mai puţin speriat şi puteţi încerca să vă schimbaţi părerile, în loc să
gândiţi că ,,ar fi îngrozitor să nu fiu un părinte perfect”; aduceţi-vă aminte că nu există părinţi
perfecţi. Încercând să depăşiţi şi să faceţi faţă propriilor temeri, veţi reuşi nu doar să vă
creşteţi şansele de a fi un părinte cât se poate de bun, dar şi probabilitatea ca pe viitor copiii
dvs. să poată face faţă eficient propriilor lor temeri.
Barierele în calea unei comunicări eficiente cu părinţii sunt mult mai mari decât şi le
închipuie majoritatea cadrelor didactice . Regulile cunoscute şi acceptate, privind relaţia cu
colectivul de părinţi, sunt cele clasice, însă multe dintre ele rămân acum depăşite de
investigaţiile educaţionale moderne . În calitatea nouă, de manager, pe care o promovăm şi
prin demersurile noastre de studiu, cadrul didactic trebuie să conducă cu maximum de
eficienţă relaţiile cu părinţii, transformându-i în aliaţi şi colaboratori .
Programele educaţionale pentru părinţi reprezintă o formă de intervenţie asupra
părinţilor în favoarea educaţiei copiilor lor, fiind orientate spre o serie de probleme
evidenţiate de CONVENŢIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI. Constituită
dintr-un set de măsuri educative şi de sprijin, educaţia părinţilor vizează dezvoltarea
competenţelor şi abilităţilor educative la toţi membrii comunităţii, precum şi a încrederii
acestora în propriile forţe. Este un proces de durată şi se referă la rolurile individuale şi
interrelaţionale prezente şi viitoare, venind în ajutorul actualilor şi viitorilor părinţi pe
următoarele dimensiuni :
 Înţelegerea propriilor nevoi (fizice, sociale, emoţionale, psihologice);
 Cunoaşterea şi înţelegerea nevoilor copiilor lor;
 Construirea de punţi de legătură între părinţi şi copii.
Funcţia de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dez-
voltare normală, a acompania copilul şi a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva abilităţi de
care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun:
 Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului
Această abilitate presupune, în primul rând, cunoaşterea nevoilor de bază ale
copilului, şi apoi disponibilitatea părinţilor de a-şi sacrifica propriul confort în
favoarea satis-facerii nevoilor copilului.

 Abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi

afectiv
Piaget asemăna copilul cu un cercetător în faţa universului, având marea şansă
de a descoperi lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie
copilului aceste experienţe .
.
 Abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul
Această relaţie permite părintelui să-şi cunoască copilul dincolo de cuvinte.
Empatia, după Letournan (1981) are la bază trei elemente: abilitatea de a diferenţia,
identifica şi numi gândurile şi sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a prelua
rolul altuia din punct de vedere mintal şi abilitatea de a răspunde în funcţie de
sentimentele celeilalte persoane.

 Abilitatea de a avea aşteptări realiste faţă de comportamentul copilului

Aşteptările părinţilor susţin conduita lor faţă de copil. Ele pot stimula copilul.
Aşteptările trebuie să fie în permanenţă pozitive şi în acord cu capacităţile şi vârsta
copilului. Exigenţele prea mari pentru un copil pot produce sentimente de frustrare.
Exigenţele prea mici conduc la nedezvoltarea capacităţii de rezolvare a problemelor şi
la iresponsabilitate.

 Abilitatea de a pune limite copilului

Există o barieră fragilă între a spune ,,nu’’ cu fermitate şi a restricţiona cu
agresivitate. Alegerea de către părinte a celei de-a doua variantă poate conduce la un
copil rebel, lipsit de respectul pentru norme şi reguli.

 Abilitatea de a răsplăti / valoriza copilul

Copii au nevoie de încurajări şi aprecieri. Una din cele mai importante funcţii
parentale aceea de a răspunde pozitiv, valorizând copilul pentru lucrurile bune pe care
le face. Copiii care sunt stimulaţi adecvat fac progrese uimitoare într-o scurtă perioadă
de timp.

 Abilitatea de a-şi înfrâna propriile dureri şi porniri agresive fără a le

proiecta în relaţia cu copilul
Un anume grad de toleranţă la frustrare şi conflict este strict necesară pentru rolul de
părinte. Este absolut vital ca părintele să-şi menţină calmul în relaţia cu copilul mai ales în
momentele în care copilul îl testează, pentru a vedea cum reacţionează.
 Da, este uşor să greşeşti câteodată şi orice părinte este vinovat de a fi făcut, ocazional,
măcar una dintre aceste greşeli. Dar nu te lăsa copleşit de vinovăţie. Fii dispus să spui simplu:
„Îmi pare rău”, apoi poţi începe să îndrepţi lucrurile.
Sfaturi:  
Manifestă acceptare, respectând fiecare copil ca pe un individ aparte, cu trăsături de
caracter, chiar şi atunci când acestea sunt ascunse în spatele unui comportament cu totul lipsit
de iubire şi de amabilitate. Încearcă să înţelegi. Poartă-te în aşa fel, încât copilul să ştie că este
dorit şi binevenit. Iubeşte-l necondiţionat.
Ascultă-ţi cu atenţie copilul, chiar dacă acesta are să-ţi spună câteva lucruri foarte
neplăcute şi urmăreşte-i limbajul corporal. De multe ori, copiii nu exprimă în cuvinte ceea ce
simt, dar îşi manifestă simţămintele prin gesturi. Crează o atmosferă confortabilă şi plină de
căldură, în care copilul să se simtă liber să se exprime.
  Fă-ţi timp să stai cu copilul, şi aceasta nu doar atunci când nu ai altceva de făcut, ci ori
de câte ori copilul are nevoie de tine, chiar dacă aceasta poate să fie în momentul cel mai
nepotrivit, cum ar fi atunci când bebeluşul plânge sau când vorbeşti
la telefon. Evident, nu este posibil să laşi totul deoparte, de fiecare dată când copilul are
nevoie de atenţie. De exemplu, când copilul vine la tine, cu dorinţele lui, într-un moment când
nu i le poţi împlini pe loc, nu-l respinge cu brutalitate, spunându-i: „Nu vezi că sunt
ocupat(ă)?” Încearcă să-l îmbrăţişezi, să-i zâmbeşti cu toată căldura şi să-i spui: „Acum sunt
foarte ocupat(ă), dar imediat ce termin, voi asculta ce vrei să-mi spui”.
Există anumite gesturi şi atitudini care sunt greşite şi care pun la îndoială iubirea ne-
condiţionată a părinţilor faţă de copil. Acestea sunt:
Să-ţi exprimi aprobarea doar atunci când copilul este bun. Făcând astfel, înseamnă
că-ţi iubeşti copilul condiţionat.
 Să-ţi ameninţi copilul în încercarea de a-l corecta.
 Să exprimi o atitudine critică.
Să ţipi sau să strigi la copil.
 Să-ţi exprimi, prin cuvinte sau privire, dezamăgirea sau neplăcerea.
 Să te superi şi să nu-i mai vorbeşti .
 Să fii prea ocupat ca să-i acorzi atenţie.
 Să rosteşti numele copilului pe un ton jignitor.

De ce are copilul nevoie să i se acorde încredere?

În primul rând, încrederea este esenţială, dacă vrei să-i înveţi pe copii să îşi
abordeze singuri problemele şi să ia propriile decizii. Prea adesea, părinţii consideră ca
ei sunt cei care trebuie să hotărască întotdeauna pentru copiii
mici, din moment ce adulţii ştiu ce este cel mai bine de făcut. Însă, atunci când copiii vor
creşte, aceiaşi părinţi se vor mira de ce copiii lor au dificultăţi în a lua singuri decizii sau
sfârşesc prin a lua decizii nepotrivite. Singurul mod prin care cineva învaţă să ia decizii
bune este experienţa participării în procesul de luare a deciziilor. Copilul va dobândi
această experienţă, dacă îi arăţi că ai încredere în el, în ceea ce priveşte luarea unor decizii
potrivit vârstei lui.
Al doilea motiv pentru care un copil are nevoie să i se acorde încredere este acela că,
astfel, el învaţă să-şi asume responsabilităţi. Învăţătorii îi pot „învăţa” pe copii multe
lucruri, dar, până când nu le oferă şansa de a-şi folosi cunoştinţele, învăţătorul nu poate
să-şi dea seama cât de eficientă i-a fost metoda. Dacă tu, ca părinte, iei permanent decizii
pentru copilul tău, îi spui ce să facă, îl însoţeşti pretutindeni, ca să fii sigur că acţionează
 aşa cum i-ai spus, şi îl critici pentru cele mai mici greşeli sau abateri de la modul în care i-
ai spus să îndeplinească ceva anume, atunci copilul nu va avea niciodată posibilitatea de a-
şi demonstra priceperea şi cunoştinţele. S-ar putea ca, în felul acesta, să dezvolţi în el un
simţământ de nesiguranţă, în legătură cu capacitatea lui de a purta responsabilităţi.
Adesea, dacă ştie ca mama sau tata nu are deplină încredere în el, se va simţi mai în
siguranţa sa evite responsabilitatea decât să şi-o asume. Adulţii sunt de multe ori foarte
surprinşi să descopere cât de responsabili pot fi copiii şi cu câtă siguranţă acţionează
atunci când ştiu că părinţii au încredere în ei. Copiii răspund la încredere şi îşi vor da toată
silinţa să nu-i dezamăgească pe cei care au încredere în ei.
Adesea, părinţii consideră că trebuie să le ofere copiilor lor toate răspunsurile şi să le
rezolve toate problemele. Ei nu îşi dau seama că, încă de la o vârstă fragedă, copiii pot
învăţa să-şi caute singuri răspunsurile, să-şi rezolve singuri problemele şi să-şi planifice
propriile activităţi. Cu cât copilul îşi asumă mai de timpuriu această responsabilitate de
autoinstruire, cu atât mai mare va fi progresul pe care îl va realiza.
De asemenea, este adevărat că pentru un copil şovăielnic şi nesigur de el, un alt copil
mai mare, sau unul care tocmai a învăţat un anumit concept poate fi un profesor mai bun
decât ar reuşi să fie un adult. A-i permite copilului sa înveţe un alt copil reprezintă o
metodă excelentă de a-i arăta încrederea pe care o ai în priceperea şi în capacităţile
lui.
Al treilea motiv important pentru care copiii au nevoie să li se acorde încredere este
acela că această încredere le dovedeşte că părinţii lor îi preţuiesc şi se bizuie pe ei,
lucru care le întăreşte încrederea în ei înşişi. Încă de când sunt foarte mici, ei trebuie
încurajaţi să facă acele lucruri care sunt potrivite cu vârsta şi capacităţile lor. Cu alte
cuvinte, ar trebui să îţi încurajezi copiii să devină mai independenţi.
Un lucru important este recompensarea şi sancţionarea copiilor. Dacă copilul este
recompensat şi sancţionat când nu trebuie, atunci acesta este derutat, descumpănit şi tentat
să-şi caute modele de comportament în afara familiei .Sunt părinţi care arată fată de copii
afecţiune excesivă, aceasta ducând la o maturizare târzie . În alte familii domneşte
indiferenţa faţă de comportamentul şi rezultatele la învăţătura. Alţi părinţi sunt foarte
ocupaţi, devenind în timp demisionari, lăsând în seama şcolii tot ceea ce este legat de
învăţare şi educare .
Atitudinea părinţilor faţă de copii are o importanţă deosebită . Din păcate o parte dintre
aceştia oferă afecţiune excesivă, pe când alţii au o atitudine hiperautoritară . În acest caz
părinţii devin rigizi, tiranici, severi ,determinând copilul la inhibiţie, frică, instabilitate,
timiditate.
Se deosebesc mai multe stiluri parentale: părintele indulgent, părintele autoritar,
părintele indiferent, părintele protector şi părintele democratic. Fiecare stil parental are
avantajele şi dezavantajele sale; mai mult decât atât, unii părinţi consideră anumite valori
ca fiind calităţi, în timp ce alţii le consideră defecte.

„Oamenii mari nu înţeleg singuri nimic, niciodată şi este obositor pentru copii să le dea întruna
lămuriri.”

(Antoine de Saint Exupery)

„SCRISOAREA COPILULUI PENTRU PĂRINŢII SĂI“

 Mâ nuţele mele sunt încă mici, de aceea nu te aştepta la perfecţiune câ nd fac patul,
câ nd pictez sau câ nd arunc mingea. Treaba pe care am fă cut-o eu, te rog să nu o faci încă o
dată . Voi simţi că nu am fă cut faţă aşteptă rilor tale. Încearcă să iei partea bună din tot ceea ce
fac
Picioruşele mele sunt încă mici, te rog frumos nu face paşi mari, ca să pot ţine şi eu
pasul cu tine . Nu uita că sunt la început de drum. Ai ră bdare cu mine. Voi învăţa totul, dar
treptat, treptat. Nu mă gră bi, nu mă condamna şi nu te necă ji pe mine! Lumea asta are atâ tea
mistere pentru mine, iar tu trebuie să -mi fii învă ţă tor pe drumul vieţii.

Ochii mei sunt încă mici, nu au vă zut lumea aşa cum ai vă zut-o tu. Te rog, lasă -mă să aflu totul,
fă ră să mă pedepseşti pentru curiozitatea mea. Şi nu mă limita inutil !
Nu te enerva când întreb prea mult, prea des şi câ teodată acelaşi lucru. Eu nu cunosc lumea
din jurul meu şi nici nu am pe altcineva în afară de tine să întreb. Fă -ţi, te rog, timp şi pentru
mine, explicâ ndu-mi ce ştii despre lumea aceasta frumoasă şi fă asta bucuros şi plin de
dragoste.
Nu te teme să -mi fixezi limite şi reguli. Sigur le voi respecta dacă eşti consecvent în
aplicarea lor. Însă dacă astă zi spui una şi mâ ine alta, sigur voi deveni confuz şi nu voi mai şti
ce este interzis şi ce nu.
Nu mă compara mereu cu fraţii mei, cu colegii mei sau cu oricine altcineva. Sunt unic
şi niciodată nu voi fi la fel ca alţii. Sigur am şi eu ceva special, fă -ţi doar puţin timp şi vei vedea
şi pă rţile mele bune.
Eu nu voi fi pentru multă vreme copil, lasă -mă să îmi trăiesc copilă ria şi să mă bucur
de ea. Nu îmi încă rca programul cu tot felul de lucruri care nu sunt pentru vâ rsta mea. Acum
lasă-mă doar să mă joc.
Respectă-mi drepturile de copil şi demnitatea. Nu mă umili şi nici nu folosi violenţa
verbală sau fizică cu mine. Din asta voi învăţa numai să mă ascund de tine, să mint şi să -mi fie
frică. La un comportament pozitiv întotdeauna voi ră spunde pozitiv, deci încearcă să fii blâ nd,
iubitor şi înţelegă tor.
Pă strează-mi sufletul curat! Nu mă lă sa să vă d şi să învă ţ lucruri rele. Tu eşti modelul
meu. Nu mă minţi, căci o să cred că minciuna este singura cale în viaţă ; nu folosi forţa, căci o
să cred că forţa este ceva normal în relaţiile cu ceilalţi; nu mă critica, căci astfel voi învă ţa să
condamn; nu mă respinge, că ci voi crede că nu mă doreşti şi aş putea începe să te ură sc
pentru asta. Ajută -mă să învă ţ valorile morale: adevă rul, cinstea, încrederea, bună tatea,
iubirea.
Acceptă-mă şi iubeşte-mă aşa cum sunt!
 Greşelile părinţilor în educaţia copiilor sunt câteodată evidente şi pot fi
modificate foarte uşor, dar trebuie cautată o metodă de abordare potrivită care poate influenţa
şi schimba comportamentul copilului.
Ce pot face părinţii? Cum poate interveni învăţătorul?

- să acorde mai multă atenţie problemelor
copilului;
- să comunice cu el ascultându-l cu atenţie;
- să fie solidari cu problema copilului;
- să-i arate sprijinul pentru ieşirea din a-
ceastă situaţie;
- să contribuie pentru remotivarea pentru
învăţătură;
- să renunţe la motivarea extrinsecă făcută
doar prin recompense materiale;
- ambii părinţi să fie solidari în aplicarea
recompenselor dar şi privaţiunilor;
- să evite măsurile agresive (bătaia, jignirea,
cearta, etichetarea);
- să cunoască anturajul copilului;
- să-l ajute să selecteze persoanele cu
influenţă pozitivă de cele cu influenţă
negativă;
- să-l ajute să-şi reierarhizeze valorile;
- să-l facă să înţeleagă că învăţătura oferă
şanse de viitor;
- întreaga familie să demonstreze că sunt o
„echipă” la bine şi la rău.
-să-l motiveze pentru învăţătură (să-i formeze
motivaţia internă; el trebuie să ştie pentru ce
învaţă);
- să-i ajute pe părinţi în formarea unui stil de
muncă eficient pentru copil;
- să-i dezvolte spiritul responsabilităţii;
- să-i acorde diverse roluri în colectivul
clasei;
- să-l ajute să-şi cunoască resursele de care
dispune şi să-l valorizeze în grupul clasei;
- să-şi dezvolte stima de sine;
- să-l stimuleze prin laudă atunci când
merită;
- să-l includă în diverse activităţi ce se
desfăşoară în echipă;
- să contribuie la reaşezarea sistemului de
valori.

Reperele principale ale integrării părinţilor în educaţie, ar fi:

- sprijinirea evenimentelor şcolare la care iau parte copiii lor (excursii, serbări, proiecte
comunitare);
- participarea la comitetele de decizie în problemele şcolii şi ale clasei;
- solicită profesorului materiale auxiliare de sprijinire a învăţării şcolare (culegeri, ghiduri);
- configurarea unui program de pregătire pentru şcoală şi de timp liber pe care copilul să-l
respecte;
- evitarea transformărilor temelor şi obligaţiilor şcolare în pedeapsă;
- aprecierea şi încurajarea copilului, ţinând cont de progresele lui zilnice.
În concluzie, numai printr-o colaborare strânsă cu şcoala, părinţii vor învăţa ceea ce
este bine şi cum să acţioneze în dirijarea educaţiei propriului copil.
DESCHIDE-TE SPRE COPILUL TĂU!
 Imaginează-ţi propriul copil pe drumul vieţii sale!
 Apreciază şi încurajează puterile copilului tău!
 Învaţă să asculţi! Ascultă fără să judeci!
 Respectă sentimentele copilului tău!
 Găseşte ceva bun de apreciat zilnic!
 Împărtăşeşte-ţi sentimentele copilului tău!
  Ajută-ţi constant copilul să aleagă ce este bine!
 Creează atmosferă plăcută acasă! Copilului îi plac privirile senine şi simte sinceritatea
cuvintelor!
 Amuză-te împreună cu copilul tău! Umorul să constituie o parte a vieţii voastre!
 Investeşte ceva din tine în copilul tău!
 Implică pe copilul tău în luarea deciziilor!
 Nu pune copilul în situaţii penibile sau jignitoare!
 Exprimă-ţi clar deciziile şi fii consecvent!
 Oferă-i dragoste necondiţionat

UN COD DE VIAŢĂ

1. COPILUL ESTE O PERSOANĂ –îl respect.

2. COPILUL ÎŞI DESCOPERĂ CORPUL – îi arăt că sănătatea este o forţă.
3. COPILUL SE MINUNEAZĂ –îl ajut să caute frumosul.
4. COPILUL CAUTĂ UN MODEL –sunt pentru el un exemplu.
5. COPILUL ARE NEVOIE DE UN IDEAL –îl ajut să dea un sens vieţii sale.
6. COPILUL SE ÎNDOIEŞTE DE EL –îi dau încredere în el.
7. COPILUL VREA SĂ FIE INDEPENDENT –îl invit să fie responsabil.
8. COPILUL ÎŞI AFIRMĂ PERSONALITATEA –îl ajut să se cunoască.
9. COPILUL SE GÂNDEŞTE DOAR LA EL –îl invit să descopere societatea.
10. COPILUL ESTE CURIOS –vorbesc cu el.
(Association mondiale des amis de l’enfant)

Bibliografie:
Virginia Waters- Poveşti raţionale pentru copii, Ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2008
Zahirnic Constantin- Probleme pentru părinţi, probleme ale părinţilor, E.D.P., Bucu-
reşti,1976
Dolean D. Dorin, Dolean Ioan- Meseria de părinte, Ed. Aramis, Bucureşti, 2001
Vrasmas E. Adina- Consilierea şi educarea părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002
Ion-Ovidiu Panisoara-Comunicarea eficientă, Ed. Polirom,Bucureşti,2008
Chiru, M.,-Cu părinţii la şcoală – Ghid pentru profesori, Ed. Humanitas Educaţional,
Bucureşti, 2003;
Vră jmaş Adina Ecaterina- Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002