Sunteți pe pagina 1din 3

COMPETENTE SI RESPONSABILITATI PARENTALE

ED:CERNAT MIHAELA

Un aspect provocator al demersului de evaluare psihologică clinică a copilului și


familiei este definirea comportamentelor, atitudinilor, credințelor și valorilor care
reprezintă un nivel satisfăcător sau ”suficient de bun”al competențelor parentale.
Când vorbim despre competență parentală, din punct de vedere psihologic, ne
referim practic la ideea de competență emoțională a părintelui.

Părintele competent emoțional este capabil să mențină afecțiunea și respectul


copilului, își admiră copilul și îi respectă opiniile, își ghidează copilul spre scopuri
prosociale. Fără o supraveghere adecvată și autentică din partea părintelui, copilul va
găsi îndrumare la alte persoane, cel mai adesea la grupul de prieteni, iar de cele mai
multe ori acești prieteni sunt și ei, la rândul lor, în același tip de relație disfuncțională
din punct de vedere emoțional cu părinții lor.
Competența emoțională la adulți este un aspect fundamental al capacității parentale,
deoarece emoțiile părinților afectează sănătarea relației părinte-copil. Emoțiile
intense constituie o componentă importantă a vieții de părinte. Adesea părintele
experiențiază emoții contradictorii în relația cu copilul – pe lângă emoțiile pozitive de
bucurie, afecțiune, iubire, apar inevitabil și emoții negative precum furia sau teama că
ar putea să-și piardă controlul și să-și răneacă copilul. Modul în care părintele
gestionează aceste emoții definește calitatea mediului în care crește copilul și prezice
dezvoltarea favorabilă sau defavorabilă a acestuia. Mediul de dezvoltare al copilului
este considerabil mai favorabil atunci când părinții exprimă și trăiesc emoții pozitive.
Chiar și emoțiile negative pasagere dintre adulți cauzează distres și agresivitate la
copiii mici.

Nivelul de stres joacă și el un rol extrem de important. Părinții care experiențiază un


nivel ridicat de stres sau un nivel scăzut de suport social au tendința de a prezenta
deficiențe importante în abilitățile parentale și să impună reguli de disciplină mult
mai dure sau chiar extreme. Aceste deficiențe se datorează impactului pe care stresul,
respectiv suportul, îl au asupra emoțiilor părintelui. Cercetările realizate pe această
temă au arătat corelații importante pozitive între nivelul de stres și emoțiile negative,
precum și între gradul de suport și emoțiile pozitive.

Emoțiile negative cronice și intense la părinți sunt un semn clar de disfuncție a


familiei. Studiile arată că ele sunt prezente mai ales în familiile la mamele abuzive,
mamele copiilor agresivi, mamele care trăiesc în sărăcie.

Parentingul competent cuprinde comportamente care facilitează dezvoltarea


sentimentului de competență la copil – acestea sunt:
1.       Părintele este activ și pozitiv implicat în viața copilului.
2.       Dialogul dintre părinte și copil este direct, deschis și cooperant.
3.       Părinții comunică între ei cooperant.
4.       Părintele este flexibil în stabilirea limitelor de comportament.
5.       Părintele modulează în mod potrivit exprimarea iubirii și intimității.
6.       Părintele stabilește limite clare între copil și mediu.
7.       Părintele identifică și înțelege nevoile copilului.
8.       Părintele face observații corecte atât asupra comportamentului copilului, cât și
asupra propriului său comportament.
9.       Părintele dezvoltă și încurajează independența, dezvoltarea personală,
responsabilitatea socială și încrederea în sine a copilului.
10.    Părintele dezvoltă și întărește stima de sine a copilului.
11.    Părintele cunoaște punctele tari și punctele slabe ale copilului.
12.    Părintele este perceput de către copil ca un model de rol pozitiv.
13.    Părintele aplică strategii potrivite de disciplinare.
14.    Părintele sprijină relația copilului cu celălalt părinte.
15.    Părintele încurajează comportamentele adecvate social și respectul pentru
regulile care guvernează societatea.
Parentingul deficitar reprezintă orice atitudine sau comportament al părintelul
care expune copilul la risc. Poate fi vorba despre: comportamente adictive, abuzive
sau disfuncționale din punct de vedere emoțional, comportamente sau atitudini
nepotrivite din punct de vedere social. Părinții care se încadrează în acest grup pot
crește copii cu probleme emoționale, psihologice, sociale sau educaționale.
Comportamentele de parenting deficitar cuprind:
1.       Consumul și abuzul de substanțe
2.       Abuzul fizic
3.       Abuzul sexual
4.       Stilul de parenting caracterizat prin neglijare
5.       Stilul de parenting autoritar
6.       Consumul și abuzul de alcool
7.       Abuzul emoțional/psihologic
8.       Abuzul verbal
9.       Abuzul de putere și control în relație
10.    Boala mentală gravă a părintelui
Evaluarea competențelor parentale. Budd (2001) propune un model
sistematizat al evaluării competențelor parentale. Conform acestui model, se
recomandă focalizarea pe capacitățile și deficiențele persoanei ca părinte și pe relația
pãrinte-copil. Caracteristicile psihologice ale persoanei trebuiesc relaționate cu
aspectele specifice ale rolului de părinte, subliniind modul în care fiecare trăsătură
psihologică poate deveni un factor protectiv sau un factor de risc pentru copil.
Evaluarea trebuie de asemenea să se centreze pe capacitățile funcționale ale
părintelui, măsurând ce înțelege, crede, știe, face plus ce este capabil să facă în viitor
pentru copil.
Abordarea trebuie să fie una constructivă, centrată pe identificarea punctelor tari ale
părintelui mai degrabă decât pe vânarea deficiențelor. În final trebuie să facem o
evaluare comparativă a competenței parentale a celor doi părinți.

În acest context, Budd definește termenul de ”competența parentală minimă”.


Aceasta este pragul inferior acceptabil al abilităților parentale, considerat suficient
pentru a proteja siguranța și bunăstarea copilului.

Budd a descris șapte criterii care definesc competența parentală minimă:

1.       Funcționarea intelectuală a părintelui


2.       Funcționarea socială și capacitatea de adaptare a părintelui
3.       Personalitatea părintelui și funcționarea emoțională
4.       Cunoștințele, atitudinile și percepțiile părintelui
5.       Interacțiunile părinte-copil
6.       Nevoile de dezvoltare ale copilului
7.       Răspunsul părintelui la intervențiile anterioare și potențialul de schimbare.
Principalele metode de evaluare a competențelor parentale sunt:
1. Interviul clinic semistructurat – în care aceleași întrebări să fie puse ambilor
părinți, permițând astfel compararea răspunsurilor, dar în același timp să permită și
particularizarea relației unice pe care fiecare dintre părinți o are cu copilul.
2. Testele psihologice utilizate trebuie să îndeplinească criteriile de validitate. Aici
intră atât inventare de personalitate, pentru a avea o imagine clară asupra
trăsăturilor de personalitate ale părinților, în măsura în acea acestea le influențează
competența emoțională, cât și testele clinice, cu scopul de a identifica eventualele
tulburări mentale grave la părinți.
3. Chestionarele de tip self-report se utilizează în special pentru a măsura/
analiza diferite aspecte ale activității de parenting. Cele mai utilizate sunt ”Parent-
Child Relationship Inventory – PCRI” (Anthony Gerard) și ”Parenting Stress Index –
PSI4” (Richard Aidin), din păcate nicunul dintre ele nefiind adaptat pe populația
română.
4. Observația directă – pentru a obține informații relevante privind relația părinte
– copil; se face de regulă atât la domiciliu, cât și în cabinetul de psihologie. Un caz
particular sunt exercițiile dinamice de observație directă – metoda ”strange
situation”, utilizată pentru evaluarea calității relației de atașament la copiii mici.