UNIVERSITATEA ”VALAHIA” TÂRGOVIȘTE

Facultatea de Științe Politice, Litere și Comunicare

REFERAT
Constitutionalismul romanesc

Curs: Sistemul politic romanesc

Prof. coord. lect. univ. dr. Cojanu Daniel

STUDENT:

Sorin CAIBĂR

2020

I. Evolutia regimului constitutional

 Prima Constitutie variabila a Romaniei moderna se considera a fi cea elaborata in 1966
inspirata de Constitutia belgiana din 1831, legea fundamentala romaneasca are marele merit
de a fi consacrat intr-o forma juridica fundamentala, instrumentele democratice de guvernare
si mai ales ca a consolidat autonomia de fapt a celor 2 principate romanesti.

Sub aspectul organizarii statului, constitutia mentinea formula Parlamentului

bicameral introdusa de Cuza in 1864 . Adunarea deputatilor era formata din parlamentari alesi
in cadrul a 4 colegii electorale ( reduse la 3 in 1834) , iar senatorii erau desemnati cate 2 in
fiecare judet din 2 colegii. Ca o expresie a caracterului vasic monarhic al statului , domnul
dispunea de dreptul de initiativa ca si de prelogativa, de a numii si a revoca membrii
guvernului care insa era responsabil in fata Parlamentului. In ansamblu, regimul politic
instituit avea caracteristicile unuia de tip parlamentar . Constitutia din 1866 a suferit 3
revizuiri succesive ( in 1879 , 1884 si 1917) , dar si-a pastrat continuitatea pana in 1923 fiind
cea mai longeviva Constitutie constitutionala romaneasca. In fapt, unii autori apreciaza ca
noua Constitutie adoptata pe 29 martie 1923 a reprezentat mai degraba o revizuire mai ampla
a regimului constitutional instituit in 1866. Una dintre principalele schimbari constitutionale
se refera la modul de compunere a reprezentantei national (Parlament) in continuare
bicameral. Astfel adunarea deputatilor era acum constituita prin votul universal egal direct si
secret al cetatenilor majori, barbati cu scrutin de lista prin recunoasterea principiului
reprezentarii minoritatilor. Se mentinea prelogativele sefului statului de a numi si revoca
cabinetul cat si de a dizolva Parlamentul. Lucrurile s-au schimbat radical incepand cu 1938
anul instaorarii guvernarii autoritare cand caracterul democratic al Constitutiei din 1923 a fost
afectat de revizuirea initiata de Carol II.

Legea fundamentala a cunoscut mai multe schimbari sfarsind prin a fi abordata de

regimul comunism. In 1948 a fost adoptata prima Constitutie socialista modificata in 1952 si
urmata de cea din 1965 in vigoare pana in 1989, pana la revolutie. In esenta, regimul
constitutional socialist consfinta suprematia politica a partidului comunist. Sub aspect formal,
Romania comunista era o republica parlamentara cu un presedinte ales din 1974.

I. Caracteristici ale regimului constituional post comunism

In primii 2 ani (1990-1991), organizarea politica a Romaniei a stat sub semnul

provizoratului juridic si constitutional. Actele juridice ale noii puteri erau decretele, lege
emisa de CFSN si CPUN, unele dintre acestea cuprinzand si o serie de prevederi cu caracter
constitutional. Pentru adoptarea unei noi Constitutii, Parlamentul ales pe 20 mai 1990 a
indeplinit rolul de adunata constituanta. Dupa 18 luni de dezbatere, constitutia a fost votata pe
21 noiembrie 1991 si validata prin referendum national pe 8 decembrie 1991. Ca expresie
juridica a raportului de forte post comuniste, Constitutia reprezinta fundamentul legislativ al
organizarii si functionarii statului si societatii romanesti pe baze democratice.

Principalele caracteristici pot fi rezumate astfel :

 realizeaza principiile suveranitatii poporului si separatiei puterilor in stat;

 genereaza premisele instituirii unui regim politic pluralist;
 afirma si garanteaza drepturile si libertatile cetatenesti;
 se distinge prin modernitate ca urmare a preluarii si incorporarii unor norme si
principii;
 exprimate de o serie de constitutii europene, in primul rand cele din Franta si Suedia.
 II. Prevederile Constituției

Constituţia din 1923 precizează mai bine (art. 1) decât Constituția din 1866, principiul
suveranităţii naţionale, declarând România „stat naţional, unitar şi indivizibil”, al cărei
teritoriu este „inalienabil” şi care nu poate fi colonizat cu populaţii ori grupuri etnice străine.
Forma de guvernământ, proclamată de noul așezământ constituțional, este monarhie
constituțională.

Dreptul de proprietate nu mai este un drept absolut, ca în 1866, interesele colectivităţii

sociale primând asupra intereselor individuale. Era admisă exproprierea pentru cauză de
utilitate publică (art. 17), fiind redefinite noţiunile de „domeniu public” (prin includerea căilor
de comunicaţie, spaţiului atmosferic, apelor navigabile etc.) şi „bunuri publice” (cuprind apele
ce pot produce forţe motrice şi pe cele care pot fi utilizate în interes obştesc). De asemenea,
zăcămintele miniere şi bogăţiile de orice natură deveneau proprietatea statului (art.
19).Principiul separaţiei puterilor în stat consacra independența celor trei puteri una de alta,
fiind prevăzute o serie de prescripţii care le dădeau posibilitatea să se limiteze reciproc în
atribuţii :

 independenţa legislativului faţă de executiv era asigurată prin imunitatea parlamentară

a deputaţilor şi senatorilor (art. 54, 55);
 independenţa executivului faţă de legislativ era garantată prin recunoaşterea puterilor
constituţionale ale regelui ca fiind ereditare şi declararea persoanei acestuia ca
inviolabilă;
 independenţa puterii judecătoreşti a fost garantată prin inamovibilitatea judecătorilor
(art. 104).

Puterea legislativă urma să fie exercitată de rege şi reprezentanţa naţională

(Parlament bicameral : Senatul şi Adunarea Deputaţilor), puterea executivă de rege şi
guvern, iar cea judiciară de către instanţele judecătoreşti (Înalta Curte de Justiţie şi
Casaţie).
Puterea legislativă avea dreptul de a limita atribuţiile puterii executive în privinţa
votării şi adoptării bugetului preventiv şi de gestiune a veniturilor şi cheltuielilor statului, cât
şi prin dreptul parlamentarilor de a adresa interpelări miniştrilor (art. 52).
Adunarea Deputaţilor era constituită prin alegerea deputaţilor prin votul universal,
egal, direct, obligatoriu şi secret al cetățenilor majori (de peste 21 de ani), cu scrutin de listă,
prin recunoaşterea principiului reprezentării minorităţilor, renunțându-se la sistemul cenzitar
şi capacitar. Membrii Senatului erau de două categorii :

1. aleşi – (din 4 categorii electorale) în baza aceluiaşi vot dintre cetăţenii români
bărbaţi care au împlinit vârsta de 40 de ani;
2. de drept – moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, reprezentanţi
ai înaltului cler, preşedintele Academiei Române, foşti preşedinţi de Consiliu
de miniştrii, fost miniştrii, generali în rezervă, etc.

Nu au fost admişi să-şi exprime opţiunea politică militarii și femeile, a căror situație
se va reglementa prin elaborarea unei legi speciale, care s-a realizat în 1926. Legile după ce
erau discutate şi aprobate liber de către majoritatea membrilor ambelor adunări trebuiau
supuse sancţionării regale.

Atribuţiile regelui cuprindeau: dreptul de a convoca parlamentul în sesiuni

extraordinare, de a dizolva una ori ambele camere, de a numi un nou guvern, de a numi şi
revoca miniştri. Puterile sale în domeniul executiv îi acordau dreptul de a numi ori confirma
în funcţii publice, crea noi funcţii în stat, este şeful puterii armate, are dreptul de a bate
monedă, acordă decoraţii şi grade militare, gra țieri etc. De asemenea, regele poate să încheie
convenţii în materie de comerţ şi navigaţie cu statele străine, care apoi trebuiau ratificate de
puterea executivă.
Puterea executivă se exercita de către guvern în numele regelui. Guvernul este
format dintr-un număr neprecizat de miniştri, care alcătuiesc împreună Consiliul de Miniştri,
condus de un preşedinte însărcinat de rege cu formarea guvernului. Consiliul de Miniştri
delibera asupra celor mai importante probleme, dar nu putea emite decizii care să producă
efecte juridice. Avea dreptul să propună regelui proiecte de lege sau decrete care urmau să fie
înaintate spre dezbatere şi votare Parlamentului. Miniştrii puteau participa la dezbaterea
proiectelor de lege în Parlament, însă nu puteau vota pentru că ei nu erau membri. Membrii
puterii executive puteau să răspundă politic, penal și civil pentru toate actele îndeplinite în
exercitarea puterii.
Puterea judecătorească este exercitată de organele judecătorești, cea mai înaltă
instituție fiind Curtea de Casaţie şi Justiţie. Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în virtutea
legii şi se exercitau în numele regelui. Curtea de Casaţie şi Justiţie primește atribuții mărite
fiind investită cu dreptul de a examina constituţionalitatea actelor legislative: „numai Curtea
de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor.
Formele politice fundamentale reflectate de individualism: anarhism,
machiavelism, contractualism și declarația drepturilor naturale ale omului.

Individualism - teorie care consideră individul drept valoare supremă în toate

domeniile vieții (economie, politică, morală). Tendință de a proteja valorile și drepturile
individului rupt de societate. Atitudine a celui care se preocupă în mod exclusiv de propria
persoană, ignorând interesele altora.

Individualismul are patru forme:

1. Anarhism
2. Machiavelism
3. Contractualism
4. Drepturile naturale ale omului

Anarhismul – preconizează libertatea absolută a individului, în legatură cu cultul

sentimental al eului si cu acea formulare a singurului altar în faţa căruia avem sa ne închinăm,
care este individul.
Machiavelismul – întrebuinţarea libertăţii absolute petru a domina; se prezintă sub
diferite forme în viaţa socială, s-a manifestat în domeniul economic sub forma capitalismului,
care nu este altceva decât succesul celui mai tare asupra celui mai slab, în aşa-zisa concurenţă
liberă.
Contractualismul (contractul social) - reprezintă starea naturală a omului,
caracterizată prin domnia brutală a instinctelor şi deci printr-o luptă de sfâşiere socială,
datorită raţiunii, care impune o autodeterminare a instinctelor prin reciproc de salvare a
păcii sociale.

Drepturile naturale ale omului – individualismul culminează, ca principiu politic, în

aşa-zisa “Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului ”, care înseamnă o faza decisivă
în istoria sistemul constituţional.
 Individualismului existent sub formă de : anarhism, machiavelism, contractualism şi a
drepturilor naturale ale omului, i se opune o concepţie cu totul deosebită, teoria atotputernicii
societaţi. Societatea este totul după această teorie, iar individul nu este nimic. Individul este
un simplu strop de rouă, cazut în imensitatea apelor oceanului; el nu contează absolut nimic,
fiindcă este o ficţiune, pentru că adevarata realitate este numai societatea, individual fiind o
creaţie din domeniul fabulei.

Deasemenea, individualismul şi-a găsit expresia în Constituţia revoluţiei franceze, în

Declaraţia drepturilor omului, succesul politicii teoriei societaţii a outrance şi-n Constituţia
rusă sovietică.”Constituţia Republicii Socialiste Federative Ruse a Sovietelor”, cum se
întitulează, este aceea care recunoaşte numai drepturile societăţii şi desconsideră, dispreţuieşte
cu totul drepturile individului, după cum reiese din articolul 3 al ei.

Din acest punct de vedere fără însa a se crede ca noi suntem partaşi ai unei prejudecăţi
în dreptul politic şi ştiinţa politică – putem afirma ca această Constituţie este monstruoasă nu
numai între constituţiile prezente pe care le avem, dar şi între cele posibile, pentru că
desconsideră total drepturile cele mai elementare şi mai vitale ale naţiunii. Constituţia
sovietică proclamă cu o energie salbatică, drepturile unei clase, a aşa-zisei clase uvriere*; de
aceea această Constituţie introduce inovaţia de a nu vorbi deloc de “Drepturile omului”, ci de
“Declaraţia dreptului poporului uvrier exploatat”. Ea nu este nici macar o Constitutie care sa
consacre sincer drepturile uvriere, pentru ca, dupa dispozitiile Constitutiei sovietice si mai
ales dupa practical or, clasa se reduce la un partid care este partidul communist, iar acesta se
reduce defapt la cativa conducatori, sau pentru a intrebyuinta o expresie obisnuita, oligarhi
bolsevici.

De altfel, Constituţia sovietică prezintă, prin noutaţile pe care le contine un deosebit

de mare interes teoretic. Din punctul de vedere al aplicării ei, trebuie însa spus, chiar cu riscul
de a anticipa tot ce se va mai întâmplă în sec. XX – că Constituţia sovietică va rămâne cea
mai mare minune politică şi de drept public din acest veac, pentru că ea nu s-a aplicat cu
sinceritate, în nici una din dispoziţiile ei esenţiale, dupa cum nici nu se va aplica vreodată, din
simplu motiv că este inaplicabilă.

Raportul dintre individ şi societate, îşi găseşte expresia politică în constituşiile noi
europene, care nu se mărginesc numai de a enumera într-un număr mai mare sau mai mic de
paragrafe principiile juridice individualiste, considerate în toate ţările civilizate ca drepturi
evidente şi naturale ale omului; constituţiile noi se deosebesc de cele vechi, tradiţionale, prin
faptul că adaugă pe lângă “drepturi” şi “Obligaţiuni”(Constituţia germană, partea II:
Drepturi şi Obligaţiuni ale germanilor; Constituţia iugoslavă, partea II: Drepturi şi
obligaţiuni fundamentale ale cetăţenilor). Constituţiile inspirate din doctrina individualistă
vorbesc numai de drepturile individului, statul neavând decât a-şi limita drepturile sale şi a nu
da nimic pozitiv individului, dupa cum individual nu cere nimic statului. Constituţiile noi se
inspiră însa din teoria sociologică, după care individul, împlinind o funcţiune socială, trebuie
să se pună în serviciul societăţii; drepturile şi libertăţile individului trebuie deci completate cu
oligaţiunile lui faţa de colectivitate.

“Orice german, dupa art. 163, al.1 al Constituţiei germane, are datoria morală fără a
prejudicia libertatea sa personală, de a întrebuinţa forţele sale intelectuale şi fizice, după
cum le relamă interesul colectivităţii.”
 Dacă drepturile individului sunt îngrădite de obligaţiile pe care el le are făţă de stat, statul la
rândul său îşi impune obligaţii pozitive faţă de indivizi (individul are datoria de a munci, de
aici însă decurge datoria din partea statului de a-i procura şi proteja munca).

III. Parlamentul

Constitutia plaseaza Parlamentul in varful ierarhiei politice din Romania, precizandu-l

rolul: ,,Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate
legiuitare a tarii‘’. Tot odata, legea fundamentala stipuleaza ca, Parlamentul are o structura
bicamerala fiind alcatuita din camera deputatilor si senat. Principala functie a Parlamentului
este cea de functie legislativa. Domeniile de legiferare fiind mentionate in art.73 din
Constitutie.

In esenta, conform Constitutiei actuale, rolul si statutul camerelor deputatilor si

senatului, plaseaza sistemul parlamentar in categoria bicameralismului simetric si congruent.
Simetria unui Parlament bicameral este data pe de o parte, de puterile formale ale camerelor,
si pe de alta parte, de metodele de alegere.

Conform prevederilor Constitutiei din 1991, legile erau adoptate cu votul majoritar al
fiecareia din camere fara a fi precizata cu anume intaietate a uneia dintre acesteia in
exercitarea rolului legislativ. In situatia in care o camera adoptata iar cealalta respinge textul
juridic dezbatut, acesta se trimite primei camere pentru a doua dezbatere o noua respingere
fiind definitiva. In conditiile in care camerele voteaza redactari diferite pentru aceeasi lege, iar
procedura expedierii a esuat, textul definitiv este adoptat intr-o sedinta comuma a camerei
deputatilor si senatului.

Principiul egalitatii, revizuirea Constitutiei din 2003 a introdus o departajare a

camerelor in ceea ce priveste sesizarea acestora stabilind domenii distincte pentru camera
deputatilor si a senatului. Astfel, rolul de prima camera sesizata este indeplinit fie de camera
deputatilor fie de camera senatului, in functie de specificul legii supuse dezbaterii. Prima
camera sesizata in functi de specificul legii supuse dezbaterii are acum si un termen maxim de
a se pronunta ( 45 de zile), care poate ajunge pana la 60 de zile pentru coduri si legi
complexe, termen dupa care proiectul legislativ respectiv se considera adoptat ( adoptare
tacita). Tot odata, s-a renuntat la procedura remedierii si a votului comun.

In ceea ce priveste a doua sa caracteristica, Parlamentul este congruent pentru ca cele

doua camere nu sunt gandite pentru a realiza o repezentare diferita. In general,
suprarepezentarea minoritatilor sau invers suprarepezentarea majoritatilor, este conditia
incongruentei parlamentare. Asa cum este cea practica explicit in cazul statelor federale, unde
cea de a 2 camera parlamentara este compusa astfel incat, sa se asigure pondere egala pentru
unitatile componente indiferent de marimea lor demografica. Spre exemplu, senatul din SUA,
statele federatiei sunt reprezentate fiecare de cate doi senatori, in timp ce prima camera
reprezinta populatia.

Prin Constitutie s-a statuat o egalitate vasiperfecta intre cele doua camere sub aspectul
atributiilor legitimitatii si al reprezentarii care justifica incadrarea bicameralismului romanesc
in categoria tipului simetric si congruent. Pe de alta parte, Parlamentul exercita si o functie de
control asupra puterii executive. Aceasta functie la fel de importanta ca cea legislativa isi are
suportul in principiul separatiei si echilibrului puterilor in stat.

Cat priveste intrumentele si procedurile de control , acestea pot fi sistematizate astfel :

1. aprobarea prealabila a Parlamentului si consultarea prealabila a acestuia de

catre Presedintele Romaniei , ori incredintarea de catre forul legislativ a
masurilor exceptionale luate de seful statului potrivit art. 33 din Constitutie;
2. intrebarile si interpretarile ;
3. anchetele parlamentare;
4. angajarea raspunderii Guvernului asupra unui program a unei eliberatii de
politia generala , sau a unui proiect de lege;
5. suspendarea din functie a Presedintelui Romaniei;
6. solicitarea urmaririi penale a membrilor Guvernului pentru fapte savarsite in
exercitiul functiei lor.

Dintre formele de control mentionate, acordarea si retragerea increderii Guvernului cat

si suspendarea Presedintelui, necesita votul majoritatii deputatilor si senatorilor exprimat prin
sedinta comuna a camerei deputatilor si a senatului. Cu alte cuvinte, in indeplinirea functiei
legislative, prevaleaza structura bicamerala a parlamentului, in timp ce atunci cand isi exercita
functia de control, Parlamentul functioneaza ca o structura unicamerala.

IV. Adminitratia publica locala

Generic, administratia publica este un ansamblu de institutii cu atributii si competente

teritoriale diferite ce compun statul asigurand functionarea acestuia. Conform Constitutiei
Romaniei , administratia publica este structurata pe 2 paliere:

● administratie centrala de specialitate;

● administratie publica.

Administratia centrala de specialitate isi exercita competenta teritoriala la nivelul

intregului national. In structura administratiei centrale, sunt incluse ministerele precum si alte
organe de specialitate aflate in subordinea Guvernului ( de tipul agentiilor guvernamentale )
sau la unitati administrative autonome.

De cealalta parte, administratia publica locala are competente la nivelul administrativ

teritorial. Romania este organizata din punct de vedere administrativ din comune, judete,
orase. Compusa din una sau mai multe sate, comuna este condusa de Consiliul Local si de
primar, reprezentantii ambelor autoritati fiind alesi prin vot direct. Structuri de conducere
similare alese de asemenea prin vot popular au si orasele.

Judetul este unitatea administrativa condusa de Consiliul Judetean ales prin vot direct
si de prefect, un alt functionar public numit de premier pe baza unui concurs national
reprezentant al Guvernului pe plan local.

Administratia publica din unitatile administrative teritoriale , se intemeiaza pe 3 principii:

● descentralizare;
● autonomie locala;
 ● deconcentrarea serviciilor publice.

Consiliile locale si primarii

La nivelul comunelor si oraselor , functioneaza ca unitati administrative autonome

Consiliile Locale si primarii cu rol deliberativ respectiv executiv. Printre atributiile
Consiliului Local se numara:

● organizarea si functionarea aparatului de specialitate al primarului , al institutiilor si

serviciilor publice de interes local si al societatilor comerciale si regiilor autonomelor
de interes local;
● dezvoltarea economico-sociala de mediu a localitatii, gestionarea serviciilor furnizate
catre cetateni, aproba la propunerea primarului bugetul local;
● aproba la propunerea primarului contractarea si garantarea imprumuturilor precum si
contractarea de datorie publica locala prin emisiuni cu titlu de valoare in numele
administrativ teritorial, stabileste si aproba impozitele si taxele locale, aproba
strategiile privind dezvoltarea economica sociala si de mediu a localitatii.

Consiliul Local se intalneste in sedinte extraordinare la cererea primarului sau a cel

putin unei treimi din numarul membrilor consiliului . In execitarea mandatului, consilierii
locali sunt in serviciul colectivitatii locale. Acestia sunt obligati sa organizeze periodic
intalniri cu cetatenii si sa acorde audienta. Consiliul Local se alege pe un mandat de 4 ani prin
vot direct, universal, egal, secret si liber exprimat in baza principiului reprezentarii
proportionale.

In stabilirea listei electorale si a ordinii candidatilor, decizia apartine exclusiv

partidelor. Votul se acorda intregii liste, alegatorul neavand posibilitatea de a o schimba. In
acelasi timp, functionarea Consiliilor Locale este influentata de configuratia sa politica si de
raporturile de forte dintre puterea si opozitia din plan local.

Alaturi de Consiliile Locale, comunele si orasele sunt conduse de primari alesi direct
pentru un mandat de 4 ani. Conform legii, primarul conduce serviciile publice locale si
asigura respectarea drepturilor si libertatitilor fundamentale ale cetatenilor, a prevederilor
Constitutiei precum si punerea in aplicare a legilor, a decretelor prezidentiale, a hotararilor si
ordonantelor Guvernului, a hotararilor Consiliului Local.

Printre atributiile primarului se numara:

1. elaboreaza proiectele de strategii privind starea economica sociala si de mediu a

unitatii administrative teritoriale si de supunere a aprobarii Consiliului Local;
2. exercita functia de ordonator principal de credite;
3. intocmeste proiectul bugetului local pe care il supune spre aprobarea Consiliului
Local;
4. asigura elaborarea planurilor urbaniste prevazute de lege, le supune aprobarii
Consiliului Local si actioneaza pentru respectarea prevederilor acestuia;
5. emite avize , acorduri , autorizatii , etc.

Conform legii, comunele, orasele, respectiv municipiile au cate un primar si un vice

primar, iar municipiile resedinta de judet au un primar si 2 vice primari. Primarii sunt alegi
direct pe baza unui sistem electoral majoritar cu scrutin uninominal intr-un tur , in timp ce
vice primarii sunt alesi indirect prin votul majoritar al Consiliilor Locale respective dintre
membrii acestuia.

Influenta partidelor politice asupra procesului electoral este mai slaba ca in cazul alegerii
primarului, unde personalitatea candidatului poate fi chiar decisiva. In cazul alegerii vice
primarului, influenta partidelor este esentiala fiind importanta, intelegerile politice dintre
partidele reprezentante in Consiliul Local.
Bibliografie:

1. Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, [1938].

2. Dinu C.Giurescu - Istoria Ilustrată A Românilor, Editura Sport –Turism, Bucureşti
1981.
3. R. C. Roghină, Logica și efectele transplantului constituțional din 1866, Edit.
UniversulJuridic, București, 2016, pp. 80 -90.