RECENZIE

- FAMILIA CA PACIENT –
TERAPIA CONFLICTELOR ÎN CUPLU ŞI ÎN FAMILIE
de Horst-Eberhard Richter

Horst-Eberhard Richter (N.1923-2011) a fost medic şi psihanalist, director

al Clinicii de medicină psihosomatică din Giessen, unde în anul 1960 a pus

bazele psihoterapiei familiale. În cartea sa „Familia ca pacient”, Horst-Eberhard

Richter prezintă oportunităţile, dar şi limitele terapiei de familie, plecând de la

descrierea „nevrozelor familiale” ce se exprimă prin mariaje nefericite, relaţii

domestice chinuitoare sau eşecul şcolar al copiilor. Sunt descrise de exemplu

familii „isterice”, „paranoide” sau „anxioase” , dând soluţii pentru o mai bună

înţelegere a relaţiilor într-o familie marcată adeseori de abuzuri şi lipsă de

comunicare.

Punctul central al terapiei, este pentru Horst-Eberhard Richter tratarea

întregii familii, pe baza conştientizării relaţiilor interpersonale care perturbă

liniştea căminului.

Cartea se împarte în mai multe capitole, fiecare atingând câte o problemă

de actualitate în terapia cuplului.

În „Câteva reflecţii asupra problemelor familiei într-o societate în

schimbare”, Horst-Eberhard Richter porneşte de la faptul că „Familia este

scena unde se confruntă forţele emoţionale ale depresiei, fricii, încăpăţânării

defensive şi protestului, actualizate în generaţii diferite.

Exemplele sunt multe: familia cu copii mari – elevi, studenţi – zguduită de

tensiuni care pot crea prăpastii absolut neaşteptate între părinţi, între părinţi şi

copii.

Se întâmplă, spune autorul, să vedem în cabinetele psihologilor,

psihanaliştilor, părinţi derutaţi, ai căror copii, până atunci perfect adaptaţi,

părăsesc brusc şcoala, întrerup studiile, pleacă să trăiască de obicei şi se mută cu

prieteni de aceeaşi vârstă. Sunt părinţi care se mândresc cu felul lor liberal de

educare, spunând că nu există nici un motiv pentru care băiatul sau fata să dea

cu piciorul la tot şi să fugă”.

Horst-Eberhard Richter analizează în alt capitol „Teoria psihanalitică a

conflictelor familiale” cauzele care declanşează ruptura între părinţi şi între

părinţi şi copii.

În „Exemple de nevroze familiale” avem trei studii de caz care exemplifică

teoria sa: indivizii sau familiile evită în mod conștient rezolvarea problemelor

cu care se confruntă. Aceste probleme, de la a căror abordare li se sustrage din

temă, creează tensiuni din ce în ce mai mari.

 Este vorba de a le oferi copiilor posibilitatea de a discuta deschis

problemele comune ale familiei şi de a hotărî împreună soarta lor. Deseori

copiii simt exact ce se întâmplă cu căsnicia părinţilor.

Ei observă când tatăl are probleme la serviciu, când există dificultăţi

financiare sau când problemele de rivalitate cu rudele încarcă atmosfera

familială. De multe ori, spune Horst-Eberhard Richter, ei bănuiesc că părinţii îşi

ascund problemele de ei, de frică să nu fie judecaţi. Cu atât mai puţin, nu trebuie

să se mire atunci când ei, copiii, încetează să mai vorbească despre propriile lor

necazuri. Fiecare se protejează defensiv de celălalt.

În capitolul privind „Tipuri de nevroze familiale de caracter”, Horst-

Eberhard Richter împarte în trei tipuri familiile cu nevroze: „Familia cu nevroză

de angoasă – cuvânt cheie: sanatoriu”, „Familia paranoidă – cuvânt cheie

fortăreaţă” şi „Familia isterică – cuvânt cheie: teatru”.

Primului tip de familie Familia cu nevroză de angoasă – cuvânt cheie:

sanatoriu îi corespund familiile în care frica este forţa motrice a uniunii strânse,

pseudoarmonioase, a membrilor cu nevroză de angoasă. Nimeni şi nimic din

afara familiei nu trebuie să zdruncine „liniştea” ei, nici conflictele sociale, nici

profesionale, nici filmele TV violente, nici un program social încărcat. Ei nu

citesc mult să nu strice ochii, mănâncă uşor şi dietetic, merg devreme la culcare.

Fiica sau fiul este inclus în această atmosferă de „sanatoriu” protejată de tot ce

înseamnă în ochii lor, pericole sau rele. Sentimentul fundamental comunicat

inconştient cuplului este cel de nesiguranţă şi de aşteptare a nenorocirilor

externe.

Familia paranoidă – cuvânt cheie „fortăreaţă” îşi transformă realitatea, îşi

modifică lumea în care trăieşte printr-o reinterpretare a acesteia.

Printre reprezentanţii acestui tip de familie găsim cupluri sau familii

numeroase care reuşesc să-şi devieze impulsurile ostile reciproce în exterior

spre alte persoane procurându-şi ţinte pentru reproşuri.

Studiu de caz

Un om de afaceri de succes se căsătoreşte cu o fată cu 15 ani mai tânără ca

el. El, bărbat masiv, cu un defect de vedere, ea tânără, frumoasă şi subţire.

Amândoi percep unul în celălalt o ambiţie puternică şi dorinţă de putere. Ea este

atrasă de succesul şi stilul lui de viaţă, el se mândreşte cu frumuseţea ei ca o

compensare a înfăţişării lui şi speră să-şi obţină o consolidare a poziţiei lui cu

ajutorul ei. De ambele părţi, spune Horst-Eberhard Richter, este o alegere

„narcisistă” de partener. Ambii încep să fie obsedaţi de putere şi mărire. Acest

fanatism ambiţios dă naştere unei rivalităţi între cei doi soţi. Fiecare îşi apără

fiecare centimetru de teren: ea îi contestă soţului rolul de cap al familiei, el se

simte jignit în masculinitatea lui. Totul trebuie să fie grandios: casa, copiii,

grădina. Voinţa lor se impune: toţi copiii trebuie să fie copii-model. Cu duritate
li se cere copiilor să se prezinte în exterior ca nişte copii puternici, curajoşi,

superiori în cadrul familiei însă trebuie să se supună ordinelor părinţilor, mai

ales mamei. Când copiii încep să se opună regimului de teroare al părinţilor,

mama se întoarce împotriva lor. Ea îi pedepseşte prompt şi răzbunător. Familia

se destramă: copiii plecaţi la studii nu se mai întorc acasă, soţul îşi creează

propria lume, un sistem de apărare aproape autist, iar femeia mamă rămâne cu

autosugestia propriei gândiri fără cea mai mică urmă de îndoială autocritică.

Fortăreaţa comună hrănită de iluzia superiorităţii, a puterii, se prăbuşeşte.

Familia isterică – cuvânt cheie „teatru” – caracteristicile acestui tip de

familie descris de Horst-Eberhard Richter îi este teatralitatea vieţii de familie:

membrii familiei joacă teatru unii cu alţii şi întreaga familie dă „reprezentaţii”

în faţa anturajului.

Artificialitatea este o caracteristică tipului de familie isterică teatrală. În

acest fel se perpetuează un sistem al autoînşelării, care a fost construit pentru a

evita frica de izolare, slăbiciune, mizerie. O astfel de familie îşi construieşte un

sistem de apărare împotriva depresiilor. În astfel de familii, părinţilor le pasă

mai mult de ce efect au copiii lor asupra celorlalţi, decât de ce sunt ei cu

adevărat.

Cartea lui Horst-Eberhard Richter se încheie cu exemple de terapie de

familie.
 De ce este importantă o astfel de lucrare?

Pentru că ne introduce în studiul psihanalizei de familie, adică acea metodă

terapeutică de tratare a conflictelor psihice de familie.

Terapia de familie, după Horst-Eberhard Richter, constă în dezvăluirea

conflictelor dintre indivizi. Conflictele interioare ale fiecărui membru al familiei

sunt luate serios în considerare, dar nu pentru ele în sine ci în special în relaţia

cu evenimentele de grup.

Terapia de familie, în societatea contemporană, în sistemul social existent,

ar fi, după studiile lui Horst-Eberhard Richter un pas către normalitate, către o

sănătate psihică a întregii ordini sociale.