Sunteți pe pagina 1din 96

2011

DIANA CERGHIZAN

TEHNOLOGII CERAMICE
CURS PENTRU STUDENŢII DE TEHNICĂ DENTARĂ

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN


TÂRGU MUREŞ
FACULTATEA DE MEDICINĂ DENTARĂ
DISCIPLINA DE PROTETICĂ DENTARĂ ŞI
REABILITARE ORALĂ
UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN TÂRGU MUREŞ
FACULTATEA DE MEDICINĂ DENTARĂ
DISCIPLINA DE PROTETICĂ DENTARĂ ŞI REABILITARE ORALĂ

DIANA CERGHIZAN

TEHNOLOGII CERAMICE
CURS PENTRU STUDENŢII DE TEHNICĂ DENTARĂ

2011
CUPRINS

INTRODUCERE ......................................................................................................... 1
CAPITOLUL I ISTORIC.............................................................................................. 3
CAPITOLUL II CLASIFICAREA MATERIALELOR CERAMICE ............................... 9
CAPITOLUL III PARAMETRII FIZICO-CHIMICI ŞI BIOCOMPATIBILITATEA
MASELOR CERAMICE............................................................................................ 15
III.1 CULOAREA ................................................................................................... 15
III.2 REZISTENŢA MASELOR CERAMICE .......................................................... 17
III.3 DURITATEA MASELOR CERAMICE ............................................................ 18
III.4 PROPRIETĂŢILE TERMICE ALE MASELOR CERAMICE ........................... 19
III.5 CONTRACŢIA MASELOR CERAMICE ......................................................... 19
III.6 DILATAREA MASELOR CERAMICE ............................................................ 21
III.7 BIOCOMPATIBILITATEA .............................................................................. 21
CAPITOLUL IV APLICAŢIILE GENERALE ÎN MEDICINA DENTARĂ A MASELOR
CERAMICE .............................................................................................................. 22
CAPITOLUL V DINŢII ARTIFICIALI DIN CERAMICĂ ............................................. 23
CAPITOLUL VI RESTAURĂRILE METALO-CERAMICE ....................................... 28
VI.1 ASPECTE ALE CORELAŢIEI DINTRE FAZELE CLINICE ŞI TEHNICE ÎN
REALIZAREA RESTAURĂRILOR METALO-CERAMICE .................................... 28
VI.2 MACHETA STRUCTURII METALICE A COROANEI METALO-CERAMICE 35
VI.3 ALIAJELE DESTINATE RESTAURĂRILOR METALO-CERAMICE ............. 41
VI.4 PRELUCRAREA INFRASTRUCTURII METALICE ....................................... 44
VI.5 SELECTAREA ŞI APLICAREA MASELOR CERAMICE PE COMPONENTA
METALICĂ ........................................................................................................... 49
VI.5.1 Procedee de condensare ....................................................................... 50
VI.5.2 Fazele de ardere a maselor ceramice.................................................... 51
VI.5.3 Legătura metalo-ceramică ..................................................................... 53
VI.5.4 Depunerea şi arderea opaquer-ului ....................................................... 56
VI.5.5 Depunerea, modelarea şi arderea straturilor de mase ceramice ........... 58
VI.6 ERORILE TEHNICE/TEHNOLOGICE APĂRUTE LA REALIZAREA
RESTAURĂRILOR METALO-CERAMICE ŞI PREVENIREA ACESTORA .......... 59
CAPITOLUL VII TEHNICA REALIZĂRII COROANELOR JACKET DIN CERAMICĂ
FELDSPATICĂ ........................................................................................................ 64
VII.1 PREPARAREA BONTULUI DENTAR PENTRU COROANA JACKET DIN
CERAMICĂ .......................................................................................................... 65
VII.2 TEHNOLOGIA REALIZĂRII COROANEI JACKET PE FOLIE DE PLATINĂ 67
CAPITOLUL VIII PLACAJELE ESTETICE .............................................................. 70
VIII.1 PREGĂTIREA DINTELUI PENTRU FAŢETARE ........................................ 71
VIII.2 ETAPELE REALIZĂRII LAMINATELOR PE MODEL DUPLICAT DIN MASĂ
REFRACTARĂ ..................................................................................................... 75
CAPITOLUL IX RESTAURĂRI PARŢIALE CERAMICE – INLAY, ONLAY ............ 76
IX.1 MODALITĂŢI DE REALIZARE ÎN LABORATOR A RESTAURĂRILOR
PARŢIALE CERAMICE ........................................................................................ 77
CAPITOLUL X SISTEMELE INTEGRAL CERAMICE ............................................. 81
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................... 90
INTRODUCERE

Încă din antichitate ceramica sub diverse forme a fost considerată un


exponent al frumosului o reprezentantă de bază a artei. Pornind de la acest lucru
putem spune ca porţelanul dentar defineşte arta în practica stomatologică.
Ceramica şi tehnologiile ceramice au cunoscut o dezvoltare permanentă
cercetările în acest domeniu continuând şi în prezent. Materialele ceramice utilizate
în prezent ating perfomaţe estetice excepţionale atâta timp cât tehnicianul dentar îşi
însuşeşte corect tehnologia de realizare a restaurărilor ceramice.
Acest curs vine în ajutorul studenţilor şi tinerilor tehnicieni deschizându-le o
poartă în încercarea acestora de a înţelege tainele tehnologiilor ceramice.

1
2
CAPITOLUL I
ISTORIC

Cuvântul grecesc „keramos‖ este acela care a dat naştere termenului


ceramică, traducerea exactă (literară) a acestuia fiind „ţiglă‖, dar în mod general se
foloseşte pentru a defini obiectele rezultate prin arderea argilei. Prima utilizare a
ceramicii a fost sub formă de oale de lut folosite pentru uz casnic, pe parcursul
timpului ajungând să se dezvolte o adevărată artă prin realizarea obiectelor
decorative ceramice. Ceramica utilizată inţial se prezenta sub o formă opacă,
poroasă şi cu o rezistenţă scăzută fiind alcătuită în principal din caolin. Amestecul
acestuia cu alte minerale cum ar fi silice şi feldspatul are ca rezultat porţelanul.
Suprafaţa translucidă a unei specii de scoică (Cypraea) şi denumirea acestei
în limba italiană (porcellana) sunt la originea termenului de porţelan (figura 1).

Fig. 1 Cypraea - porcellana

Proprietăţile asociate porţelanului includ elasticitate şi permeabilitate scăzută,


rezistenţă, duritate, fragilitate, transluciditate, rezonanţă şi o rezistenţă ridicată la
atacurile chimice şi termice. Porţelanul a fost utilizat mult timp în realizarea operelor
de artă. Cu ajutorul lui se poate produce aproape orice nuanţă, tentă şi transluciditate
conferind o profunzime culorii de neobţinut de alte materiale. Aşadar nu este
surprinzător faptul că medicii dentişti au apelat la acest material pentru realizarea

3
dinţilor artificiali şi a lucrărilor protetice. Deşi proprietăţile estetice şi excelenta
biocompatibilitate nu au fost puse la îndoială, utilizarea porţelanului este
restricţionată de fragilitatea acestuia şi de contracţia mare ce apare în timpul
prelucrării. Cercetările efectuate permanent în această direcţie a dus la reducerea
acestor aspecte negative atribuite porţelanului dentar.
Prima înscriere este consemnată în anul 1728 în lucrarea „Le Chirurgien
Dentiste‖ realizată de Fauchard. În capitolul XIX acesta spunea „M-am gândit că
avantajul ar putea fi dat de coloraţia regulată şi inalterabilă a smalţului (emailului)
realizat pe cale artificială. De asemenea m-am gândit că această formă este perfectă
nu numai pentru a imita dinţii dar şi gingiile, în cazul în care dinţii trebuiesc înlocuiţi în
întregime.‖
În anul 1774 farmacistul Duchateau, dezgustat de proteza pe care o purta
realizată din fildeş, a apelat la un producător de porţelan M. Guerhard cerându-i
acestuia să îi realizeze un set de dinţi din porţelan. Realizarea acestui set a fost
îngreunată de contracţia care apare la arderea ceramicii dar într-un final a realizat o
proteză pe care a putut să o poarte. Încercările ulterioare ale acestuia de a realiza
noi proteze s-au soldat cu insucces fapt ce l-a determinat să renunţe. Nicholas
Dubois de Chemant, din Paris, a continuat cercetările realizate de Duchateau. Acesta
având acces la laboratoarele guvernamentale ale Franţei, implicit la formula
porţelanului, a experimentat până când a reuşit să realizeze, adăugând formulei
porţelanului, pentru a obţine o culoare adecvată şi a controla contracţia, nisip de
Fontainebleau, carbonat de sodiu (soda alicant), marnă (rocă argiloasă compusă din
carbonat de calciu şi argilă), o proteză satisfăcătoare. Rezultatele obţinute au fost
publicate în anul 1788, iar un an mai târziu şi-a făcut cunoscută invenţia Academiei
de Ştiinţă şi Facultăţii de Medicină din Paris obţinând astfel patentul de inventator.
Deşi Dubois de Chement nu este inventatorul real al dinţilor de porţelan, el merită
creditul perfecţionării şi introducerii în practică a acestei valoroase invenţii. În anul
1808 Fonzi a perfecţionat dinţii artificiali de porţelan dotându-i cu crampoane de
retenţie şi îmbunătăţind culoarea şi aspectul translucid. Din anul 1817 când Plantou a
introdus dinţii de porţelan în America dentişti au încercat îmbunătăţirea acestora şi
realizarea lor pe cale industrială. În anul 1825 Samuel Stockton începe realizarea pe
cale industrială a dinţilor de porţelan ajungând ca în anul 1830 să aibă o adevărată
afacere. Demn de amintit rămâne şi doctorul Elias Wildman, care prin adăugarea
diferiţilor pigmenţi (purpuriu de Cassius) a reuşit obţinerea unei culori asemănătoare

4
gingiei. Din anul 1844 îşi începe activitatea firma SS White una dintre cele mai
consacrate în domeniul producerii de materiale dentare. În perioada în care Stockton
îşi începea cercetările în Philadelphia, în Londra doctorul Ash prin firma lui lansează
dinţii de porţelan tubulari.
În anul 1885 Logan a introdus în practică coroana Richmond din porţelan,
ceramica fiind arsă pe un dispozitiv corono-radicular din platină.
În evoluţia ceramicii dentare trebuie notat anul 1903, an în care Dr. Charles
Land, bunicul aviatorului Charles Lindberg, a introdus în practică coroana jacket din
porţelan feldspatic. Acesta a descris metoda realizării coroanei ceramice utilizând
ceramica feldspatică cu punct de topire înalt şi folia de platină. Folia de platină se
burnisa pe bont şi pe ea se pensula în straturi ceramica. După efectuarea arderilor
folia se îndepărta. Rezultatele estetice obţinute erau satisfăcătoare, dar rezistenţa
acestor coroane era scăzută împiedicând utilizarea în zonele posterioare.
O reală îmbunătăţire a esteticii s-a realizat o dată cu introducerea, de către
Gatzka în anul 1949, arderii în vacuum. Acest tip de ardere a dus la o scădere a
volumului porilor de la 5% la 0,5% rezultând o transluciditate superioară. Estetica
ceramicii a continuat să fie o permanentă preocupare astfel, în anul 1958 de Vines şi
colaboratorii dezvoltă pulberea fină de porţelan destinată arderii în vacuum.
Transluciditatea ceramicii dentare este semnificativ influenţată de numărul şi
mărimea particulelor de arse. Studii numeroase au demonstrat că în cazul arderii în
vid bulele de aer din masa ceramică sunt mai mari dar mai reduse numeric decât în
cazul pulberii fine arse în atmosferă.
Încercările de a realiza punţi dentare din ceramică datează din anul 1884 când
Parmely-Browm a realizat o punte din porţelan cu armătură de platină şi iridium.
Lucrările astfel obţinut aveau un efect estetic bun dar erau prea scumpe. În anul
1962 Weinstein şi colaboratorii au descoperit modul în care ceramica are cea mai
bună adeziune de metal, prin intermediul oxizilor metalici cu coeficienţi de dilatare ce
oferă maxim de aderenţă. Weinstein şi colaboratorii au arătat că pentru a produce un
porţelan cu expansiune termică necesară legării de metal este necesară creşterea
conţinutului de K2O. Pentru a obţine o legătură strânsă metal ceramică sunt necesare
o serie de condiţii. Sticla trebuie să umecteze metalul, iar solicitările rezultate în urma
expansiunii termice şi a contracţiei consecutive nu trebuie să depăşească forţele
tensionale ale sticlei. Aliajele destinate metalo-ceramicii trebuie să aibă stabilitate
termică şi să producă un film subţire de oxizi necesari legării de ceramică. Ceramica

5
aderă de orice suprafaţă metalică curată, acoperită de un strat subţire de oxizi la o
temperatură ridicată până la un nivel la care oxizii sunt parţial dizolvaţi în sticlă.
Aliajele de elecţie destinate lucrărilor metalo-ceramicii sunt cele cu conţinut ridicat de
aur (maxim 84%), acestea conţinând cel mult două trei elemente oxidabile ca zinc şi
iridiu.
Porţelanurile de placare opalescente au fost introduse în anul 1962 de firma
americană Dentist’s Supply Company. Pentru obţinerea acestor tipuri de porţelanuri
au fost introduse în cele convenţionale particule fine (<5 microni) de alumină, silicat
de aluminiu, silicat de zirconiu, oxid de zinc sau zirconiu. Aceste materiale sunt
amestecate cu particule sub 50 microni de feldspat şi arse la o temperatură de
15000C. Pe timpul răcirii unele materiale opacifiante se separă în particule cu mărime
cuprinsă între 0,8 – 0,4 micometrii. Aceste particule sub lungimea de undă a luminii
produc efectul Rayleigh descris de Clarcke, în care porţelanul ars apare albastru în
lumină reflectată şi roşu gălbui în lumina directă. Totuşi, în cazul porţelanurilor
aluminoase, cristalele de alumină trebuie să rămână intacte în timpul fritajului, dacă
se urmăreşte o rezistenţă sporită. Particulele mai fine reduc transluciditatea, iar cele
mai mari reduc rezistenţa. Alegerea particulelor este astfel un compromis între
rezistenţă şi estetică.
În anul 1965 McLean şi Hughes au descris porţelanurile aluminoase ce
constau dintr-o matrice de sticlă ce conţine între 40 – 50% cristale de alumină
(Al2O3). Cantitatea ridicată de alumină duce la o creştere a rezistenţei de aproximativ
două ori faţă de porţelanurile feldspatice convenţionale (peste 180 MPa). Acestea au
fost iniţial utilizate pentru fabricarea coroanelor dentare, punţilor de întindere mică şi
a intermediarilor prefabricaţi. Creşterea rezistenţei prin adăugare de alumină are ca
efect un aspect estetic nesatisfăcător (opac, alb-cretos) de aceea aceste porţelanuri
trebuiesc placate cu o ceramică cu estetică ridicată. Un neajuns al acestui tip de
porţelan este cel dat de contracţia mare care apare la ardere (aproximativ 15 – 20%).
Pentru placarea acestor tipuri de porţelanuri au fost concepute, în anul 1966,
porţelanurile de placare aluminoase. Aceste tipuri de porţelanuri au o expansiune
termică uşor mai înaltă decât cea a porţelanurilor aluminoase de bază. Calităţile
estetice ale acestor tipuri de porţelanuri sunt deosebite obţinându-se restaurări foarte
asemănătoare dinţilor naturali. Porţelanurile de placare aluminoase sunt foarte
rezistente la şocurile termice şi pot suporta arderi repetate fără să îşi piardă
transluciditatea, datorită conţinutului ridicat de alumină combinată. Primul produs

6
destinat comercializării este VITADUR şi datorită proprietăţilor acest material încă
rezistă pe piaţă.
Realizarea dinţilor artificiali, coroanelor şi a placajelor din ceramică de sticlă a
început cu anul 1968 când MacCulloch a descris această metodă. La acest tip ce
lucrări modificările cromatice erau posibile numai cu ajutorul coloranţilor de suprafaţă
care în timp se erodează. Cercetările realizate de Grossman şi Adair au adus
îmbunătăţiri restaurărilor integral ceramice. Aceştia au introdus pe piaţă ceramica de
sticlă ce conţinea cristale de fluoramină tetrasilicică sub numele comercial Dicor.
Dicor posedă o transluciditate ridicată ce îi conferă materialului efect cameleonic.
Pentru a evita utilizarea coloranţilor, Dicor se utilizează sub forma unei cape ce va fi
placată cu porţelanuri aluminoase speciale. Capele realizate din aceste materiale au
o grosime redusă, sub 1 mm şi tendinţa de a se crăpa. Pentru a evita acest neajuns
lucrările realizate din acest produs necesită cimentarea cu o răşină adezivă şi
utilizarea tehnicilor de gravaj acid.
Anul 1970 a adus eliminarea coleretei metalice a coroanelor metalo-ceramice,
prin introducerea maselor ceramice întărite cu alumină – porţelanul de colet. Acest tip
de porţelan se caracterizează printr-o temperatură ridicată de ardere şi o rezistenţă
crescută la curgerea piroplastică ceea ce cauzează o distorsiune minimă la arderea
ceramicii.
Sistemul coroanelor de porţelan armate cu folii metalice a fost introdus prima
oară în anul 1976 de către McLean şi Sced. Pentru acest sistem este folosită o folie
de platină acoperită cu un strat de zinc de 2 microni a cărui oxidare realizează
legătura metalo-ceramică. Denumirea comercială sub care a fost înregistrat produsul
este de Vita-Pt. În anul 1979 Rogers realizează o capă din aur prin electroformare iar
pentru realizarea legăturii metalo-ceramice utilizează zincul. Pentru electroformare
au fost concepuţi de către Wieland electroliţi fără cianură. După anul 1980 s-au
comercializat o serie de astfel de sisteme: coroanele Rennaissance şi Sunrise.
Studiile realizate pe aceste sisteme au arătat că grosimea foliei metalice nu trebuie
să fie mai mică de 0,1 mm. Sistemul Captek este o alternativă a coroanelor armate.
Acest sistem constă din nişte benzi impregnate care se burnisează pe un model
refractar înainte de sinterizare.
Infiltrare este procedeul de preparare a unei suspensii stabile şi realizarea de
structuri prin aplicarea unui strat solid pe suprafaţa unui model poros capabil să
absoarbă faza lichidă a materialului infiltrat în tipar, prin capilaritate. Particulele de

7
alumină utilizate în procedeul de infiltrare au dimensiuni de la 1 la 20 microni. În anul
1989 Tyszblat-Sadoun, a prezentat o lucrare, în care prezenta o tehnică
perfecţionată a infiltrării, tehnică introdusă pentru prima oară de contele von
Schwerin. Prin porcedeul In-Ceram acesta a arătat că pulberea de alumină
sinterizată poate fi infuzată cu o sticlă cu punct de ardere coborât pentru a produce o
ceramică foarte densă. Procedeul In-Ceram utilizează concentraţii de alumină de
72% şi deşi produsul obţinut nu este o ceramică pură putem afirma că acesta
reprezintă un pas important în obţinerea unei mase ceramice de înaltă rezistenţă
(peste 630 MPa). In-Ceram a făcut posibilă obţinerea unei estetici superioare fără a
prejudicia rezistenţa.
Andersson şi Oden au descris în 1993 tehnica realizării unor coroane prin
compactarea pulberii de alumină de puritate ridicată (peste 99,9%) printr-o tehnică de
presare uscată pe un model supradimensionat al dintelui preparat, model realizat cu
un aparat special computerizat – sistemul Procera All-Ceram. Capele obţinute cu
ajutorul acestui sistem prezintă o rezistenţă la flexiune de 601 MPa putând înlocui
capele metalice. Deşi transluciditatea şi cromatica este superioară capelor metalice
acestea necesită unele îmbunătăţiri deoarece culoarea aluminei sinterizate poate
varia în funcţie de condiţiile de ardere.
Wohlwend a conceput porţelanul întărit cu leucit, destinat placajelor ceramice
şi incrustaţiilor, material care utilizează principiul dispersiei cristalelor de leucit.
Denumirea comercială a produsului este IPS Empress Ceramic. Coroanele se
modelează în ceară şi se obţine tiparul clasic prin arderea cerii. Deoarece prin
presare se poate obţine o singură culoare acestea trebuiesc prelucrate coloristic la
nivel gingival şi pentru smalţ. Rezistenţa coroanelor obţinute prin acest procedeu
este simiară cu cele obţinute din porţelan aluminos (50% alumină).
Materialele ceramice au devenit materialele de elecţie în estetica dentară.
Progresele rapide în ceea ce priveşte calitatea materialelor ceramice şi a tehnologiei
au făcut posibil pentru practicieni imitarea naturii mai eficient decât în trecut. În ciuda
evoluţiei rapide în tehnologia ceramică, succesul sau eşecul restaurărilor ceramice
depinde în mod direct de experienţa medicului şi a tehnicianului.

8
CAPITOLUL II
CLASIFICAREA MATERIALELOR CERAMICE

De la introducerea lor în practică masele ceramice au cunoscut o serie de


îmbunătăţiri astfel încât pe piaţă au apărut numeroase materiale ceramice precum şi
tehnici care pot satisface aproape orice exigenţe. Cercetările în domeniul materialelor
ceramice s-au axat în ultimii ani pe sistemele integral ceramice dar tehnicile metalo-
ceramice rămân larg răspândite.
Există diverse clasificări a materialelor ceramice acestea ţinând cont de:
1. Utilizare sau indicaţii – coroane anterioare sau posterioare, faţete,
dispozitive, proteze parţiale fixe, coloronat ceramic, ceramică de glazură.
2. Compoziţie – cu conţinut ridicat de alumină, ceramică de sticlă,
porţelanuri întărite cu leucit etc.
3. Temperatura de ardere – cu punct de topire ridicat (13000C), mediu (1101
– 13000C), scăzut (850 – 11000C) şi ultra scăzut < 8500C
4. Microstructură – cristalină, sticloasă, cristalină cu infiltraţii sticloase
5. Proprietăţile estetice – translucide, opace sau transparente
6. Rezistenţă
Majoritatea maselor ceramice au două faze diferite: faza sticloasă şi faza
cristalină de care depinde estetica respectiv rezistenţa mecanică. Faza cristalină are
un index de difracţie similar matricei sticloase, contribuind astfel şi la transluciditatea
întregii structuri. Atât proprietăţile mecanice cât şi cele estetice depind de compoziţia
materialelor ceramice. În funcţie de compoziţie masele ceramice se clasifică astfel:
1. Ceramica feldspatică
Formula porţelanului dentar feldspatic, sugerată de cei mai mulţi autori este:
- Caolin 4-5%
- Feldspat 81-89%
- Cuarţ 14-15%
- Pigmenţi metalici <1%

9
Feldspatul este cel care are rol de matrice, cuarţul diferenţiază ceramica
dentară de cea industrială, conferind porţelanului transluciditate.
Rezistenţa porţelanului feldspatic este scăzută de aceea este necesar ca
acesta să fie utilizat pentru placarea structurilor metalice sau a celor nemetalice. Pe
parcursul sinterizării densitatea acestui tip de porţelan va creşte în asociaţie cu o
contracţie de 30 – 40% deşi alţi autori susţin ca această contracţie este de 20 – 25%.
Bulele de aer sau porii ce pot apare reduc rezistenţa mecanică a produsului finit
aceştia fiind iniţiatorii unor linii de fractură. Numărul porilor este redus semnificativ în
timpul procesului de sinterizare, deoarece prin topirea ceramicii se reduce energia de
suprafaţă având ca rezultat micşorarea volumetrică a acestora implicit creşterea
densificării.
2. Porţelanuri feldspatice întărite cu leucit
Leucitul este un mineral din grupa feldspatoizilor ce conţine silicat de aluminiu
şi potasiu şi are un coeficient de expansiune termică ridicat. În compoziţia oricărui
porţelan feldspatic care este încălzit şi menţinut la o temperatura cuprinsă între 1150
– 15300C se formează leucit. Leucitul sub formă sintetică poate fi adăugat
porţelanurilor feldspatice. Porţelanurile întărite cu leucit se pot utiliza în cazul
restaurărilor metalo-ceramice. Un rol esenţial al acestor incluzii cristaline este acela
de a stopa propagarea fisurilor. Un alt rol, la fel de important, este acela de a
compensa diferenţa mare dintre coeficientul de expansiune termic a metalului şi a
ceramicii feldspatice precum şi diferenţa între coeficientul de expansiune termică
dintre straturile de ceramică când aceasta se răceşte la temperatura camerei. O
astfel de diferenţă existentă între coeficienţii de expansiune termică a celor două
materiale poate declanşa eşecul la interfaţa metal-ceramică. De aceea o
compatibilitate între metal şi ceramică este necesară.
3. Porţelanurile aluminoase
Principiul care stă la baza acestor materiale este acela a dispersiei unor
cristale cu un modul de elasticitate şi rezistenţă ridicat într-o matrice sticloasă ce
duce la creşterea rezistenţei ceramicii.
Adăugarea aluminei ceramicii feldspatice duce la creşterea rezistenţei
acestuia. Prezenţa aluminei scade fragilitatea sticlei şi riscul devitrificării, care este
un proces prin care ceramica devine opacă şi fragilă ca rezultat a cristalizării datorită
pierderii structurii sticloase.

10
4. Ceramica aluminoasă infiltrată şi sinterizată
Reprezentantul acestui tip de ceramică este sistemul InCeram. Acest sistem
este compus dintr-un miez aluminos care este mai departe infiltrat cu sticlă topită cu
scopul de a obţine restaurări care prezintă proprietăţi fizice ridicate în comparaţie cu
ceramica tradiţională şi apropiate de cele ale dinţilor naturali.
5. Masele ceramice cu conţinut ridicat de alumină
Conţin peste 95% alumină pură. Componentele acesteia fabricate industrial
utilizează pulberea fină de alumină care este comprimată în tipare metalice
supradimensionate pentru a compensa contracţia la sinterizare. Faţă de porţelanurile
aluminoase care aveau o rezistenţă de 180 MPa aceste mase ceramice prezintă o
rezistenţă mult mai mare (800 MPa) datorită înterpătrunderii foarte strânse a
granulelor cristaline produsă în timpul sinterizării. Prin sistemul Procera s-a putut
realiza controlul contracţiei cu ajutorul tehnologiei computerizate prin care se creează
modele supradimensionate.
6. Ceramica de sticlă
Compoziţia acestui tip de ceramică este: SiO2 45 – 70%, MgO 8 – 20%, MgF2
8 – 15%, R2O+RO 5 – 35%, unde R2O variază între 5 – 25% şi este compus din cel
puţin unul dintre următorii oxizi: K2O 0 – 20%, Rb2O 0 – 23% şi Cs2O 0 – 25% pentru
a îmbunătăţii transluciditatea şi RO variază între 0 – 20% şi este compus din cel puţin
unul dintre următorii oxizi: SrO, BaO şi CdO. În plus mai poate fi până la 10% Sb 2O5
şi/sau 5% coloranţi de sticlă tradiţionali. Tratamentul termic, cunoscut sub denumirea
de ceramizare, este format din două procese: sticla este încălzită până la o
temperatură la care se formează nuclei (750 – 8500C) şi această temperatură este
ţinută pentru o perioadă de timp ce variază de la o oră la şase ore astfel nucleii
cristalini se formează în sticlă – proces denumit nucleaţie. În a doua fază
temperatura este crescută până la punctul de cristalizare (1000 – 11500C) şi această
temperatură este menţinută 1 – 6 ore până se obţine nivelul dorit de glazură - proces
denumit cristalizare. Dezvoltatorii acestui tip de ceramică susţin că rezistenţa la
fractură şi duritatea acestuia este superioară ceramicii feldspatice. Unii autori afirmă
că după procesul de ceramizare la suprafaţă apare un strat care scade rezistenţa şi
estetica acestui material. Alţi cercetători afirmă că fracturile ce apar în acest tip de
ceramică au origini interne, aceştia neexplicând care este factorul cauzal. Există
studii care sugerează că duritatea şi rezistenţa poate fi îmbunătăţită prin efectuarea
unui transfer chimic pe stratul de suprafaţa (adiţie de fluorid de litium).

11
7. Porţelanurile întărite cu leucit
Ceramica de sticlă presată este un material ce conţine o cantitate ridicată de
cristale de leucit (35% din volum). Componenta de bază a acestui porţelan este
ceramica feldspatică compus din 63%SiO2, 19% Al2O3, 11% K2O, 4%Na2O şi urme
de alţi oxizi. Cristalele de leucit sunt adăugate oxidului de aluminiu. Tehnologia de
realizare a lucrărilor protetice cu acest material utilizează un proces denumit presare
la cald realizat într-un tipar obţinut prin arderea convenţională a machetei de ceară a
restauraţiei. Acest tipar este umplut cu ceramică plasticizată evitându-se astfel
procesul de sinterizare şi implicit formarea porilor. Prin cristalizarea ghidată de leucit
această ceramică trece printr-o consolidare a dispersiei. Consolidarea dispersiei este
un proces prin care faza de dispersie a unui material diferit (cum ar fi alumina,
leucitul, zirconiu) este utilizată pentru a stopa propagarea fisurilor, deoarece în
această fază cristalină materialul este mai dificil de penetrat de fisuri. Cristalele de
leucit sunt incorporate pe parcursul ceramizării, deci realizarea acestui proces din
nou nu este necesar când se induce creşterea cristalelor.
Metoda schimbului dual ionic a fost propusă pentru a creşte rezistenţa acestui
tip de ceramică, atâta timp cât ionii de sodium şi potasiu sunt disponibili în ceramică
pentru schimb.
8. Ceramica de sticlă întărită cu litium
Acest material este o ceramică care se utilizează prin presare la cald şi
conţine 60% cristale de silicat de litium care formează o structură strâns legată
înainte de a începe presarea astfel rezistenţa la fracturare este crescută. Oxidul de
litiu şi dioxidul de siliciu ajută la cristalizare, oxidul de bariu şi de cesiu stabilizează
sticla reziduală şi Al2O3 şi B2O3 face durabilă chimic această ceramică. Acest proces
de cristalizare este compus din două faze: nucleaţia - o oră 645ºC şi creşterea
cristalelor – 4 ore la 850ºC.
9. Oxidul de zirconiu
Din anul 1970 când Gavin şi colaboratorii au publicat lucrarea „Ceramic
steel?‖ zirconiul a fost considerat o ceramică dură. Zirconiu se găseşte în natură sub
forma unui mineral (baddeleyite) ce conţine 80 – 90% oxid de zirconiu şi urme de
TiO2, SiO2, Fe2O3. În funcţie de temperatură oxidul de ziconiu se găseşte în trei
structuri: monoclinică la temperatura camerei, tetragonal la temperatura de 12000C şi
cubică la 23700C. Pe parcursul răcirii se produce o transformare de la faza
tetragonală la monoclinică producându-se consecutiv expansiune volumetrică ce

12
variază între 3 - 4% cauzând formarea de crăpături în material. Zirconiul parţial
stabilizat (TZP) este materialul care pe lângă zirconiu pur mai conţine oxizi de calciu,
magneziu, itriu şi cesiu, oxizi adăugaţi cu scopul de a stabiliza fazele tetragonale
şi/sau cubice. Acest material este format, la temperatura camerei, în principal din
zirconiu cubic ca fază principală şi ca faze minore zirconiu monoclinic şi tetragonal.
Zirconiul trebuie să fie în stare stabilă. Faza tetragonală poate exista în stare
metastabilă, transformarea acesteia în fază monoclinică putând fi indusă de factori
externi precum presiunea şi temperatura. Dacă este prezentă o cantitate suficientă
de fază tetragonală metastabilă atunci un stres aplicat, amplificat de concentrarea
acestuia la vârful liniilor de fractură poate duce la transformarea fazei tetragonale în
fază monoclinică, cu asocierea unei expansiuni volumetrice. Această transformare de
fază comprima fractura încetinind avansarea acesteia şi crescând rezistenta la
fracturare a materialului care conţine fisuri. Acest mecanism este cunoscut sub
denumirea de transformare de consolidare. Oxidul de iritiu adăugat are rolul de a
menţine faza tetragonală la temperatura camerei cât de mult posibil după sinterizare
evitându-se faza monoclinică deoarece acumularea acesteia este asociată cu
scăderea rezistenţei, durităţii şi densităţii. Cantitatea de oxid de iritium are rol esenţial
în capacitatea de transformare a fazei tetragonale deci asupra durităţii ceramicii.
În tabelul I este prezentată o clasificare a materialelor ceramice în funcţie de
tehnologie şi faza cristalină.

Tabelul I – Clasificarea materialelor ceramice


Tehnologia Faza cristalină
Metalo-ceramica Sinterizare Leucit
Presare la cald pe structura Leucit şi fluorapatită
metalică
Integral ceramice Sinterizare Leucit
Presare la cald Leucit, litium disilicat
Presare uscată şi sinterizare Alumină
Injectare şi infiltrare sticlosă Alumină, spinel (aluminat natural
de magneziu), alumină-zirconiu
(12Ce-TZP)
Tehnologie computerizată Alumină, alumină-zirconiu (12Ce-

13
aplicată ceramicii parţial TZP)
sinterizate (soft machining)
şi infiltrare sticloasă
Soft machining şi sinterizare Alumină, zirconiu (3Y-TZP)
Soft machining, sinterizare Zirconiu/ceramică de sticlă
şi presare la cald întărită cu leucit-fluorapatită
Tehnologie computerizată Leucit, potasium feldspat
aplicată ceramicii integral
sinterizate (hard machining)
Hard machining şi tratare la Litium disilicat
cald

14
CAPITOLUL III
PARAMETRII FIZICO-CHIMICI ŞI BIOCOMPATIBILITATEA MASELOR
CERAMICE

III.1 CULOAREA

Un deziderat important în protetica dentară este acela de a reda


morfofuncţionalitatea pacientului, astfel şi refacerea esteticii este un factor foarte
important în evaluarea succesului unei lucrări protetice.
Porţelanul dentar este aproape cel mai perfect material pentru înlocuirea
dinţilor lipsă. În momentul actual ceramica dentară este prezentă într-o gamă variată
de nuanţe şi diverse nivele de translucidităţi astfel fiind posibilă imitarea aproape de
perfecţiune a structurilor înlocuite. Obţinerea nuanţelor dorite se poate realiza prin
adăugarea de pigmenţi, oxizi metalici, aceştia fiind necesar să reziste la
temperaturile de prelucrare a ceramicii. Oxizii metalici utilizaţi sunt:
- Oxid de cobalt – nuanţe de albastru
- Oxid de titan – nuanţe de galben
- Oxid de fier – nuanţe de roşu
- Oxid de crom – nuanţe de verde
- Oxid de nichel – nuanţe de cenuşiu
Pentru nuanţele de roz se foloseşte aurul coloidal. Pentru realizarea diferitelor
artificii de culoare ceramica se poate picta, după ardere. Individualizarea culorii se
realizează cu ajutorul următorilor oxizi metalici (tabelul II):

15
Tabelul II - Sistematizarea oxizilor metalici (după D. Bratu)

Oxidul metalic Culoarea rezultată

Fier Roşu/galben

Crom Verde

Cobalt Albastru

Iridiu Negru

Argint Oranj

Nichel Gri

Aur Purpuriu

Staniu Alb

Titan Maro-gălbui

Mangan Violet

Cesiu Albastru-alb
Fluoresceinizanţi
Staniu Roşiatic

Uraniu Verde-galben

Pigmenţii utilizaţi în redarea diverselor nuanţe trebuie să posede anumite


proprietăţi pentru a nu influenţa calitatea masei ceramice şi pentru a rezista în timp.
Obţinerea calităţilor estetice a restaurărilor ceramice se realizează şi cu
ajutorul tehnicii de aplicare a materialului în straturi (stratificare). Astfel majoritatea
tehnicilor implică realizarea unei infrastructuri opace peste care se aplică un strat cu
o transluciditate superioară – dentină şi un strat fin cu transluciditate ridicată –
smalţul.

16
III.2 REZISTENŢA MASELOR CERAMICE

Rezistenţa este mărimea forţei pe care o dezvoltă un material în vederea


împiedicării desprinderii unei părţi din masa respectivă. În funcţie de direcţia de
aplicare a forţelor deosebim: rezistenţa la tracţiune, la presiune (compresie), la
îndoire (flexie).
Ceramica dentară are proprietăţi mecanice tipice sticlei, rezistenţa la
compresie fiind mult mai mare ca rezistenţa la tracţiune. De fapt proprietăţile
ceramicii nu se se referă la rezistenţa la presiune sau tracţiune ci la testul de
flexiune.
Porţelanul este un material foarte rigid, dur şi casant iar rezistenţa acestuia
este redusă de prezenţa unei suprafeţe neregulate sau goluri interne şi porozităţi. O
pulbere ceramică fină şi o ardere sub presiune scăzută pot reduce poroziţăţile. De
altfel o restaurare ceramică, cu cât are mai puţine porozităţi cu atât este mai
rezistentă.
Fragilitatea ceramicii este agravată de tendinţa acestea de a se supune
oboselii statice. Aceasta este dependentă de timp şi reprezintă o scădere a
rezistenţei chiar şi în absenţa aplicării unei încărcări. Se pare că acest proces apare
datorită hidrolizei alcaline a grupelor Si – O din structura ceramicii. Alcalinitatea din
cadrul materialului ceramic este dată de solubilizarea oxidului de sodiu şi potasiu
parte a componentei feldspatice a porţelanului. În cazul aplicării unor forţe dinamice
acest proces este accelerat. Pentru reducerea acestor probleme s-a redus cantitatea
acestor doi oxizi.
Fractura materialului ceramic se produce prin iniţierea şi propagarea liniilor din
cadrul defectelor de suprafaţă. Pentru ca fractura să evolueze, materialul în regiunea
vârfului crăpăturii trebuie supus tensiunii. Paradoxal o metodă de creştere a
rezistenţei materialului ceramic este aceea de a aplica un stress compresiv în dreptul
defectelor. Există două metode de a realiza acest lucru. Prima este consolidarea
ionică, aceasta implică introducerea materialului adus la roşu într-o sare topită iar
ionii de sodiu sunt parţial înlocuiţi de ionii de potasiu. Ionii de potasiu vor ocupa un
volum mai mare creând un stres compresiv la suprafaţa materialului. În laboratorul de
tehnică dentară acest lucru poate fi realizat cu ajutorul unei paste care este aplicată

17
pe suprafaţa restaurării şi pentru crearea schimbului ioni restaurarea este introdusă
în cuptor.
Cea de a doua metodă implică consolidarea termică. Pe parcursul arderii
primul strat este cel care se solidifică mai întâi la fel cum acesta se răceşte mai
repede. Conductivitatea termică redusă a ceramicii face ca straturile interne ale
acesteia să rămână lichide pentru mai mult timp. Când straturile interne ale
materialului se solidifică se produce o contracţie creându-se un stres compresiv la
nivelul stratului extern. Această metodă poate fi realizată pe parcursul arderii iniţiale
sau a fazelor următoare.
Un studiu realizat a arătat că o ceramică arsă în condiţii normale prezintă o
rezistenţă de 70MPa. Glazurarea piesei duce la dispariţia microfisurilor şi a
porozităţilor de suprafaţă, zone în care tensiunea cauzată de îndoire este mare şi
fisurile pot să apară în cazul aplicării unei forţe de flexiune. După glazurare piesa
protetică va avea o rezistenţă la flexiune aproape dublă, 150 Mpa.
Proprietăţile mecanice ale ceramicii au fost îmbunătăţite o dată cu
introducerea aluminei în compoziţia porţelanului feldspatic.

III.3 DURITATEA MASELOR CERAMICE

Este proprietatea maselor ceramice de a rezista la forţele abrazive. Masele


ceramice prezintă o duritate crescută, lucru care poate fi considerat un dezavantaj,
deoarece în cazul unei ocluzii neechilibrate poate produce abrazie unităţilor
antagoniste. În tabelul următor sunt prezentate valorile durităţii unor materiale
(tabelul III), în unităţi Vickers (VHN) şi/sau Brinell (BHN).

18
Tabelul III Duritatea porţelanului comparativ cu alt materiale
Material Duritate
Smalţ 350 VHN/260BHN
Dentină 60 VHN/55 BHN
Răşină acrilică 20 VHN
Amalgam 100 VHN
Aliaj Cr-Co 420 VHN/350BHN
Aliaj aur platinat 240 BHN
Porţelan 450 - 800VHN/418 BHN

Există studii care arată că smalţul dentar nu este abrazat de porţelan. Unele
piese ceramice extrem de dure produc o abrazie mai scăzută comparativ cu unele
materiale mai moi. Forma incluziunilor cristaline din compoziţia ceramicii par să aibă
un rol important în potenţialul abraziv al acestuia. Aspectul restaurării ceramice
depinde în mare parte de luciul de suprafaţă, care se poate obţine prin lustruire cu
paste abrazive sau galzurare. Un porţelan cu duritate ridicată este lustruit cu
dificultate. Masele ceramice, în funcţie de compoziţia lor, răspund diferit la lustruire.

III.4 PROPRIETĂŢILE TERMICE ALE MASELOR CERAMICE

Porţelanul are excelente proprietăţi termice fiind un bun izolator termic. Acest
lucru este foarte important în cazul în care stratul de substanţă dură dentară restant
este foarte redus.

III.5 CONTRACŢIA MASELOR CERAMICE

Este fenomenul prin care se reduc dimensiunile unui obiect, aceasta poate fi
liniară sau volumetrică. Contracţia maselor ceramice reprezintă unul dintre
dezavantaje. Pe parcursul evoluţiei acestor materiale s-a încercat eliminarea acestui
neajuns.
După unii autori contracţia poate fi influenţată de următorii factori:
- Granulaţia masei ceramice
- Tehnica de condensare

19
- Contracţia de ardere
Granulaţia masei ceramice – s-a demonstrat că la o masă ceramică care
conţine granule de aceiaşi mărime apare un acestea un spaţiu liber între acestea,
care ocupă aproximativ 45% din volumul total al materialului, utilizarea unei pudre
ceramice cu granulaţii de două mărimi reduce spaţiul liber la 25% din volum iar
utilizarea a trei dimensiuni spaţiul este redus la 22%. Masele ceramice cu granulaţie
de forme şi mărimi diferite prezintă o contracţie redusă.
Tehnica de condensare – urmăreşte scoaterea apei din pasta de porţelan.
Există diverse metode de condensare: vibrarea, spatularea, presarea, aplicarea
periei, magnetizarea sau combinarea a mai multor tehnici. Anumite studii arată că
tehnica de condensare influenţează foarte puţin contracţia 41,5% (fără condensare) –
38,1% (condensare prin vibrare). Alte studii realizate pe masa ceramică Kera-dens-
Vakuum arată o variaţie a contracţiei, în funcţie de procedeul de condensare, pornind
de la 33,12 (vibrare) la 36,41% (sugativare). După cum reiese din cele două studii
cea mai bună metodă de condensare este cea prin vibrare, dar influenţa acestei
asupra contracţiei este foarte mică. Astfel, masa plastică apoasă de porţelan este
compactată cât de mult posibil pe infrastructura utilizată (folie de platină, structura
metalică etc.) reducându-se astfel mărimea spaţiilor dintre particule reducându-se
astfel contracţia de ardere. Pudra de porţelan constituită din particule de mărimi şi
forme diferite se compactează (condensează) mai bine decât cea cu particule de
aceiaşi mărime şi dimensiune. Infrastructura pe care se aplică porţelanul poate fi
uşor vibrată, acest lucru ajutând aşezarea particulelor şi aducerea apei la suprafaţă
de unde poate fi îndepărtată cu o hârtie absorbantă. Pentru obţinerea aceluiaşi efect
pudra poate fi „bătută‖ – spatulată. Prin o condensare eficientă nu numai că se
reduce contracţia de ardere dar se observă o contracţie regulată ceea ce nu modifică
forma piesei protetice aceasta doar micşorându-se.
Contracţia de ardere - contracţia porţelanului începe încă de la uscarea piesei
când are loc evaporarea lichidelor. După introducerea piesei în cuptor şi atingerea
temperaturii de 600 – 8000C apare a doua fază a contracţie datorată arderii lianţilor
organici. Cea de a treia fază a contracţiei apare pe parcursul arderii când are loc
eliminarea bulelor de aer rămase în urma condensării. O masă ceramică cu punct de
topire ridicat prezintă o contracţie volumetrică (28 – 34%) mai mică decât o ceramică
cu punct de topire scăzut (32 – 37%). În ultimul timp datorită dezvoltării tehnologiei şi
a materialelor ceramice acest inconvenient este aproape depăşit. Apariţia ceramicii

20
turnabile, materialelor lipsite de contracţie, disponibilitatea pe scară mai largă a
materialelor refractare şi a tehnologiei computerizate face posibilă realizarea unor
piese protetice care în trecut erau greu de realizat datorită contracţiei (inlay-uri,
faţete, coroane integral ceramice).

III.6 DILATAREA MASELOR CERAMICE

Pentru o construcţie protetică din ceramică există mase pentru colet, pentru
zona incizală şi coroana propriu-zisă. Fuziunea acestor mase fără tensiuni interne
cere ca acestea să prezinte coeficienţi de dilatare apropiaţi. Coeficientul de dilatare a
maselor ceramice este aproximativ 7,1x10-6.

III.7 BIOCOMPATIBILITATEA

Când un material este pus în contact cu ţesuturile şi lichidele corpului uman se


produce o interacţiune între acesta şi mediul în care este aplicat, această interacţiune
având denumirea de biocompatibilitate. Biocompatibilitatea este definită ca fiind
capacitatea unui material de a funcţiona într-un mediu specific, în prezenta unei
reacţii adecvate din partea gazdei.
Ceramica este biocompatibilă cu ţesuturile dentare neproducând reacţii
alergice. Aceasta este foarte rezistentă la atacurile chimice, nefiind afectată de
variaţiile de pH ce au loc în cavitatea bucală.
Restaurările ceramice acumulează foarte puţină placă dentară. Din punct de
vedere clinic o suprafaţă lustruită acumulează mai multă placă dentară decât una
glazurată, de aceea cel puţin marginile coroanelor trebuiesc glazurate.
Reacţiile ce apar la nivelul parodonţiului sunt cauză a neadaptării marginale
neavând legătură cu biocompatibilitatea.
În cazul restaurărilor metalo-ceramice pot să apară reacţii alergice datorată
constituenţilor infrastructurii metalice.

21
CAPITOLUL IV
APLICAŢIILE GENERALE ÎN MEDICINA DENTARĂ A MASELOR
CERAMICE

Astăzi materialele ceramică au o aplicabilitate variată în cadrul medicinei


dentare. Biocompatibilitatea şi proprietăţile acestor materiale fac ca acestea să fie
folosite în aproape toate ramurile medicinei dentare: protetică, chirurgie parodontală,
ortodonţie, implantologie.
În restaurările dentare acestea sunt utilizate pentru realizarea:
- Inlay-urilor
- Proteze unidentare/proteze parţiale fixe metalo-ceramice
- Proteze unidentare/proteze parţiale fixe integral ceramice
- Laminate (faţete)
- Garniturilor de dinţi ce se utilizează la relizarea protezelor totale şi parţiale
- Dispozitive corono-radiculare
În ortodonţie se utilizează la confecţionarea de brackets-uri ceramice, acestea
fiind mai estetice decât cele metalice.
În chirurgia parodontală se utilizează ceramica pe bază de hidroxiapatită
resorbabilă sau neresorbabilă pentru umplerea defectelor osoase.
În implantologie se utilizează pentru realizarea suprastructurii în cazul
implantelor din titan, la realizarea implantelor propriu-zise şi la realizarea implantelor
din zirconiu.

22
CAPITOLUL V
DINŢII ARTIFICIALI DIN CERAMICĂ

Dinţii artificiali de porţelan se utilizează la realizarea arcadelor dentare


artificiale ale protezelor. Primii dinţi artificiali din porţelan cu crampoane au fost
introduşi de Fonzi. Pe cale industrială dinţii din ceramică au fost realizaţi în anul
1825. Tehnologia de realizarea dinţilor artificiali din ceramică este asemănătoare cu
cea de realizare a coroanelor de porţelan. Se comercializează în garnituri complete
de 28 dinţi sau în garnituri de câte 6 pentru zona frontală sau 8 pentru zona laterală.
Utilizarea acestora în practica curentă a creat permanent controverse datorită
avantajelor şi dezavantajelor (tabelul IV)

Tabelul IV Avantajele şi dezavantajele dinţolor artificiali din ceramică

Avantaje Dezavantaje

Efect fizionomic deosebit Sunt casanţi

Stabilitate cromatică Se leagă mecanic de baza protezei prin


crampoane în cazul dinţilor frontali sau
cavităţi retentive pentru cei laterali (dinţi
diatorici)

Structură compactă Duritatea mare duce la abrazia antagoniştilor

Densitate mare, rezistentă crescută, Nu permit individualizări de formă,


eficienţă masticatorie crescută dimensiuni sau ocluzale

Păstrează DVO nemodificată Preţ ridicat

Dacă dinţii ambelor arcade sunt ceramici


apare un zgomot special în urma contactelor
dento-dentare mai ales în ocluzii
neechilibrate

23
Protezele totale şi parţiale cu dinţi ceramici au câteva indicaţii particulare:
- Atrofia pronunţată a crestelor alveolare – datorată eficienţei crescute,
comparativ cu dinţii acrilici, de secţionare a alimentelor fapt ce reduce
riscul dezechilibrului protezei în timpul masticaţiei.
- În cazul unei musculaturi puternice mobilizatoare a mandibulei (maseter,
temporal), care în cazul unei arcade acrilice ar duce la abrazarea rapidă a
acesteia.
- În situaţia în care proteza unimaxilară este antagonistă unei arcade
dentare naturale neabrazate şi cu dinţi bine implantaţi.
În cazul restaurării unui edentat total bimaxilar dinţii de porţelan sunt preferaţi
la arcada maxilară iar la arcada antagonistă se preferă dinţi acrilici deoarece:
- Proteza superioară are condiţii mai bune de stabilitate;
- Dinţii arcadei superioare sunt mai vizibili decât cei ai arcadei inferioare
- Contactul dinţilor din porţelan cu cei acrilici produce, datorită durităţii,
ajustarea funcţională a reliefului ocluzal;
- Duritatea diferită a celor două arcade neutralizează o parte din
microsarcinile masticatorii.
Dinţii anteriori sunt compuşi dintr-o porţiune de bază care este dentina de
culoare specifică şi o porţiune mai translucidă pentru smalţ care acoperă suprafaţa
dintelui şi alcătuieşte marginea incizală.
De-a lungul timpului s-a încercat creşterea calităţilor dinţilor ceramici,
tehnologia de obţinere a acestora fiind importantă în acest sens. În tehnologia dinţilor
ceramici o fază importantă este sinterizarea. Sinterizarea în atmosferă are ca rezultat
un grad mare de înglobare a bulelor de are în masa ceramică. Dinţii obţinuţi pe
această cale prezintă rugozitate accentuată care se accentuează dacă dintele trebuie
şlefuit. Sinterizarea în atmosferă influenţează negativ şi proprietăţile optice.
Introducerea sinterizării în vid duce la scăderea numărului de bule. În urma studiilor
efectuate s-a trecut la combinarea celor două metode de sinterizare. Combinarea
sinterizării în vid cu cea din atmosferă are ca rezultat o ceramică densă, relativ lipsită
de pori. Pentru reducerea bulelor ce apar pe parcursul sinterizării s-a utilizat principiul
difuziunii, introducându-se sinterizarea în gaz difuzibil (heliu). Sinterizarea sub
presiune (1,55MPa la 980ºC) are ca rezultat o reducere în dimensiune a bulelor şi
densitate a ceramicii asemănătoare sinterizării în vid sau gaz difuzibil. Acest tip de

24
sinterizare are avantajul unei tehnologii mai ieftine şi cu rezultate bune în producerea
dinţilor artificiali.
Odată cu ameliorarea densităţii şi culorii, prin introducerea metodelor noi de
sinterizare a rezultat şi o creştere de aproximativ 50% la impact. Pentru dinţii din
zona laterală s-a introdus o ceramică cu inserţii metalice cu expansiune termică
ridicată, aceştia fiind mai rezistenţi la şocurile termice
În tabelul următor sunt prezentate calităţile dinţilor ceramici comparativ cu cei
realizaţi din răşini acrilice (tabelul V).

Tabelul V Calităţile dinţilor ceramici

Dinţi din răşini acrilice Dinţi din ceramică

Au rezistenţă mare Sunt foarte duri

Nu sunt casanţi Friabili

Au rezistenţă scăzută la abrazie Au rezistenţă mare la abrazie

Sunt insolubili în lichidele bucale, în Sunt inerţi în lichidul bucal, nu suferă


oarecare măsură se produc modificări modificări dimensionale
volumetrice

Temperaturile scăzute determină Distorsiuni survin numai la temperaturi


distorsiuni fluide sub presiune la rece înalte; nu suferă deformări sub forţele
masticatorii

Legătură cu baza protezei Legătură mecanică cu baza protezei

Aspectul natural poate diminua în timp Aspect natural de durată

Sunt nezgomotoşi la închidere Pot apare sunete caracteristice în


timpul funcţiilor

Obţinere,prelucrare, individualizare şi Realizare mai complexă prelucrarea


lustruire uşoară determină îndepărtarea stratului de
glazură

Prezintă porozitate structurală, poate Structură compactă optim integrată


produce reacţii asupra ţesuturilor moi biologic

25
Fracturarea dinţilor artificiali din ceramică
Dinţii ceramici cu defecte de fabricaţie reprezintă o raritate iar cauzele
fracturării trebuiesc căutate în procesul tehnologic, etapele clinice şi conduita
pacientului.
Apariţia fracturilor poate fi cauzată de trei tipuri de solicitări:
- şocuri termice;
- impacte;
- solicitări tip pârghie.
Şocul termic - dinţii artificiali ceramici mai masivi sunt mai sensibili la şocurile
termice decât cei mai reduşi. În urma socului termic dinţii ceramici pot ceda
instantaneu sau se pot fisura aparent sau intern ceea ce duce la fracturi ulterioare.
Şocurile termice pot să apară în următoarele condiţii:
- flambarea cerii machetei bazei;
- prelucrarea, finisarea, lustruirea cu instrumentar rotativ necorespunzător,
la turaţii ridicate, fără răcire se recomandă prelucrare umedă, pietrele noi
sunt foarte periculoase deoarece prezintă margini ascuţite care pot
determina fisuri. Sunt recomandate freze moi de carborund, cu care se
acţionează cu întreruperi de 2 -3 secunde cu evitarea contactului marginii
roţii cu dintele.
Fracturarea prin impact are următoarele cauze:
- Prin acţiunea necorespunzătoare a instrumentelor utilizate la realizarea
tehnologică a protezelor – de exemplu la dezambalare.
- Printr-o utilizare necorespunzătoare de către pacient.
- Atrofia ţesuturilor câmpului protetic ce poate generarea de contacte
premature şi intreferenţe.
- Modificarea morfologiei dintelui cu instrumentar rotativ poate duce la
scăderea rezistentei la impact.
Pentru a conserva cât mai mult rezistenţa la impact, în cursul prelucrării,
finisării, lustruirii se va proceda astfel:
- După utilizarea roţii moi de carborund se va utiliza un polipant fin din
material compozit;
- Acţiunea acestora va fi completată de cea a muselinei;

26
- Lustruirea finală se va face cu paste special destinate acestui scop ce
conţin pulbere de diamant, utilizând instrumente rotative din piele, fetru,
muselină în umezeală abundentă.
Solicitări tip pârghie
- Sunt responsabile de majoritatea fracturării dinţilor ceramici în timpul
tehnologiei de laborator.
- Pot apărea în timpul: polimerizării, dezambalării şi îndepărtării modelului.
- Presiunea suportată de chiuvete şi tipare se poate ridica la câteva tone,
în timp ce un dinte de ceramică reziste la maxim 45 kg.
- Pârghiile vestibulo-orale pot cauza fisuri fine la nivelul crampoanelor, apar
de obicei la îndepărtarea protezei din jumătatea superioară a chiuvetei.
Cauzele pot fi: chiuvete necurăţate, deformate, prese imprecise, graba.
- Pârghia oro-vestibulară apare la extragerea tiparului din chiuvetă.
- Pârghie laterală apare la extragerea modelului de la nivelul protezei.
- Regimurile termice insuficient controlate la polimerizarea acrilatului pot
determina expansiuni termice brutale cu suprasolicitarea dinţilor artificiali.

27
CAPITOLUL VI
RESTAURĂRILE METALO-CERAMICE

VI.1 ASPECTE ALE CORELAŢIEI DINTRE FAZELE CLINICE ŞI TEHNICE ÎN


REALIZAREA RESTAURĂRILOR METALO-CERAMICE

Restaurările metalo-ceramice sunt alcătuite din două componente:


- Metalică ce acoperă în totalitate bontul dentar şi oferă sprijin placajului
estetic;
- Ceramică care poate placa parţial sau total componenta metalică.
Restaurările metalo-ceramice îmbină rezistenta coroanelor de înveliş metalice
cu estetica superioară a ceramicii. Coroanele metalo-ceramice sunt indicate pentru
restaurarea morfologiei dinţilor frontali şi laterali, corectarea anomaliilor de formă,
volum şi culoare, ca elemente de agregare în punţile dentare, elemente de ancorare
a protezelor partiale etc.
În tabelul următor sunt prezentate etapele clinico-tehnice de realizare a
coroanelor metalo-ceramice (tabelul VI)

Tabelul VI Etapele clinico-tehnice

Etapele clinice Etapele tehnice

Examenul clinic Confecţionarea modelului


Indicaţia de tratament şi stabilirea Realizarea machetei componentei
planului de tratament metalice
Pregătirea suportului dento-parodontal Ambalarea, tiparul şi turnarea
pentru reconstrucţii metalo-ceramice componentei metalice
Amprentarea câmpului protetic Dezambalarea, prelucrarea componentei
Protecţia provizorie a bontului metalice
Proba structurii metalice şi alegerea Condiţionarea componentei în vederea
culorii pentru placajul fizionomic aplicării placajului fizionomic

28
Verificarea adaptării lucrării finite Aplicarea şi arderea succesivă a
Cimentarea de durată straturilor ceramice. Prelucrarea
componentei fizionomice
Verificarea pe model
Prelucrarea finală

Pregătirea suportului dento-parodontal pentru reconstrucţii metalo-ceramice


are ca obiectiv asigurarea unui spaţiu suficient atât pentru metal cât şi pentru
ceramică. Îndepărtare de ţesut dur insuficientă va obliga tehnicianul să realizeze o
lucrare supraconturată. Preparare insuficientă la nivel cervical va avea ca rezultat
apariţia unei zone opace datorită stratului prea subţire de dentină.
Prin prepararea bontului trebuie să se asigure o grosime componentei
metalice de 0,3 – 0,5 mm iar pentru componenta fizionomic 1,5 – 2 mm cu un minim
de 0,8 mm (figura 2, 3).

Fig. 2 Aspectul bontului pentru coroana mixtă metalo-ceramică în regiunea


anterioară

Fig. 3 Bontul dentar pentru coroana metalo-ceramică pentru dinţii din zona
laterală

29
În cazul preparării bontului pentru coroana mixtă metalo-ceramică preparaţia
zonei de finiţie la nivelul coletului poate avea diferite configuraţii:
- Preparaţie fără prag în muchie de cuţit, tangenţială (figura 4/a) – cel mai
puţin recomandată;
- Prag la 120º (figura 4/b) - recomandat pentru coroana mixtă metalo-
ceramică;
- Prag rotunjit în sfert de cerc (figura 4/c) – preparaţia ideală;
- Prag drept la 90º (figura 4/d) – recomandat pentru coroana mixtă metalo-
ceramică;
- Prag drept bizotat (figura 4/e) - recomandat pentru coroana mixtă metalo-
ceramică.

Fig. 4 Tipuri de praguri utilizate în pregătirea bontului dentar

În cazul în care coroana metalo-ceramică se aplică pe un dinte stâlp, element


de agregare al unei punţi, cu preparaţie tangenţială sau chanfrein (sfert de cerc) mai
ales când traveea punţi este mai lungă, sub acţiunea forţelor masticatorii se poate
produce evazarea capei metalice. Această deformare, chiar dacă este de mică
amploare, poate duce la fractura placajului ceramic, apariţia cariei secundare sau
descimentare toate acestea având ca finalitate compromiterea lucrării. În cazul unei
proteze parţiale fixe de mare amploare cu o travee lungă (3 – 4 elemente
intermediare) este recomandată realizarea aşa numitului „prag de retenţie‖ propus de
R. M. P. Dupont (figura 5, 6). Acesta constă în realizarea unui şanţ circular la nivelul

30
unghiului intern al pragului. Prepararea se face cu ajutorul unei freze flacără având o
profunzime de 0,4 mm (figura 7).

Fig. 5 Evazarea coroanei metalo-ceramice Fig. 6 Menţinerea coroanei pe


bont datorată şanţului de retenţie

Fig. 7 Modul de realizare şi


aspectul pragului de retenţie

Acest prag are şi un efect estetic, contribuind la evitarea vizibilităţii unei linii
negricioase ce apare frecvent la colet la nivelul joncţiunii dintre ceramică şi dinte
(figura 8).

Fig. 8 Obţinerea efectului estetic cu


ajutorul pragului de retenţie

31
Este foarte important ca şanţul să fie redat corect pe macheta din ceară acest
lucru obţinându-se prin umplerea reproducerii acestuia pe model cu ceară foarte
fluidă. Există unele situaţii în care datorită lăţimii reduse a pragului (zonele proximale)
acest şanţ nu se poate realiza. În aceste cazuri se va realiza un prag în unghi ascuţit
intern, preparaţie limitată la punţi de mică întindere (figura 9).

Fig. 9 Pragul în unghi ascuţit intern

Medicul dentist trebuie să individualizeze prepararea fiecărui bont în funcţie de


elementele de ordin biomecanic, bioprofilactic şi biofuncţional. Erorile comise de
practician în prepararea bonturilor, care pot îngreuna sau chiar face imposibilă
realizarea restaurării metalo-ceramică, pot fi următoarele:
- Bonturi retentive;
- Bonturi prea scurte sau prea lungi;
- Bonturi cu perimetrul incizal sau ocluzal mai mare decât cel cervical;
- Conicizarea exagerată a bontului;
- Spaţiu interocluzal insuficient;
- Bonturi cu muchii ascuţite;
- Apariţia de praguri accidentale;
- Apariţia unor şanţuri pe suprafeţele dinţilor.
Amprentarea câmpului protetic este o etapă importantă din cadrul etapelor
clinice de aceasta depinzând în mare parte fidelitatea modelului de lucru precum şi
adaptarea viitoarei restaurări. Aceasta poate fi:
- Segmentară presupune utilizarea inelului de cupru – este una dintre cele
mai fidele metode de amprentare.

32
- Globală care poate fi: amprentă de corectare, amprenta dublului amestec
etc. Pentru acest tip de amprentă se utilizează linguri universale. Este
indicată în cazul lucrărilor ceramice.
- Sectorială, este rareori indicată (realizarea punţilor de mică întindere sau
a coroanelor unidentare) şi se înregistrează doar un segment de arcadă.
Frecvent apar erori de montare a modelelor în simulatorul cinematicii
mandibulare (mişcare de basculare transversală).
Amprenta va fi dezinfectată prin introducerea acesteia în soluţie de hipoclorit
de sodiu 2%, glutaraldehidă 1% pentru 15 minute şi spălată cu apă. Înainte de
turnare amprenta va fi controlată pentru a fi depistate eventualele deficienţe ce pot
influenţa calitatea modelului de lucru. Deficienţele ce pot apare la nivelul amprentei
sunt:
- Spaţii între materialele de consistenţă diferită
- Prezenţa incluziunilor de aer
- Distribuţia neuniformă a materialului de spălare (fluid) pe suprafaţa
amprentei
- Lipsa de aderenţă a materialelor de amprentă la linguri
- Prezenţa unor resturi de sânge, salivă, dentină.
În funcţie de materialul cu care este realizată amprenta, modelul trebuie turnat
imediat sau după un anumit timp:
- Amprentă cu hidrocoloid ireversibil – turnarea imediată, demularea se
face la o oră după turnare, duritatea finală apare la 24h.
- Amprentă cu elastomeri de sinteză – amprenta trebuie să stea 30 min.
deoarece prezintă o contracţie elastică.
- Siliconi cu reacţie de condensare şi polisulfurile – 2 ore până la turnare
- Siliconii cu reacţie de adiţie şi gume polieterice – se pot păstra timp
îndelungat
Orice amprentă realizată cu material elastic trebuie uscată înainte de turnare.
Un model de lucru trebuie să îndeplinească o serie de condiţii esenţiale şi
utile:
- Condiţii esenţiale
1. Exactitate dimensională;
2. Capacitate de reproducere fidelă a detaliilor;
3. Duritatea suprafeţelor – rezistenţă la abrazie

33
- Condiţii utile
1. Manipulare uşoară;
2. Confecţionare rapidă;
3. Compatibilitate cu materialele de amprentă.
Condiţiile modelelor de lucru pentru protezele dentare fixe şi cele unidentare
sunt următoarele:
- Redarea în totalitate a detaliilor câmpului protetic;
- Păstrarea integrităţii modelului până la realizarea piesei finite;
- Posibilitatea de mobilizare a bonturilor dentare, chiar şi a celor cu gabarit
mic, care trebuie să se îndepărteze şi să se repună uşor în soclu;
- Poziţionarea spaţială unică a bonturilor;
- Paralelismul bonturilor;
- Posibilitatea duplicării modelelor.
Modelul poate fi realizat din materiale cu timp de plasticitate limitat (ghips,
răşini diacrilice compozite), prin galvanoformare şi prin tehnici de pulverizare
(Metallomat).
În tehnologia metalo-ceramică nu sunt recomandate modele monobloc cu
bonturi fixe. Un avantaj al utilizării modelelor cu bonturi mobilizabile este acela că
oferă un acces facil în modelarea feţelor proximale cu asigurarea unei vizibilităţi
optime, datorită dezinserării bonturilor.
La modelele cu bonturi mobilizabile, expansiunea de priză a soclului poate
determina modificări de poziţie prin bascularea bonturilor, lucru ce se poate remedia
prin:
- confecţionarea atât a modelului propriu-zis cât şi a soclului din acelaşi
material
- modelul nu se va utiliza timp de 24 h
- folosirea cu predilecţie a pinurilor duble cu teacă.
După turnare modelelor acestea vor fi montate într-un simulator al cinamaticii
mandibulare cu ajutorul înregistrării relaţiilor inter-maxilare care se pot realiza cu:
- cu ceară;
- cu polieteri sau produse pe bază de oxid de zinc;
- cu şabloane de ocluzie;
- cu proteze tranzitorii, în cazul unor restaurări de amploare şi ocluzii
instabile.

34
Este recomandat ca montarea să se facă într-un articulator cel puţin
semiadaptabil.

VI.2 MACHETA STRUCTURII METALICE A COROANEI METALO-CERAMICE

În realizarea machetei componentei metalice trebuiesc urmărite următoarele


obiective:
- susţinerea ceramicii;
- asigurarea stabilităţii componentei metalice;
- asigurarea efectului estetic;
- conturarea marginală a protezei prin respectarea limitei preparaţiei
cervicale;
- asigurarea trecerii corecte aliaj – ceramică.
Macheta trebuie să aibă următoarele caracteristici:
a. Macroretenţiile sunt contraindicate deoarece acestea sunt puncte de
tensiune care duc la desprinderea structurii ceramice.
b. Suprafaţa machetei trebuie să fie foarte netedă.
c. Grosimea machetei trebuie să fie de 0,3 mm (0,2 mm pentru aliajele Cr-Co).
Aceasta trebuie să asigure o grosime uniformă placajului ceramic (1 – 1,2 mm cu un
minim de 0,8 mm), infrastructura metalică trebuie să reproducă forma dintelui pe care
îl reproduce (figura 10). În cazul unei lipse de substanţă dură dentară aceasta trebuie
înlocuite de metal (figura 11).

Fig. 10 Dimensiunile minime recomandate le prepararea unui dinte frontal


pentru coroana metalo-ceramică (după Rosenstiel şi colab., 1995)

35
Fig. 11 Înlocuirea substanţei dure dentare lipsă cu metal pentru a asigura
placajului estetic grosime uniformă

d. Tranziţia de la metal la ceramică trebuie să se realizeze prin suprafeţe line,


convexe (figura 12). La realizarea structurii ceramice nu sunt indicate margini
ascuţite, unghiuri şi retentivităţi deoarece acestea creează tensiuni la nivelul joncţiunii
metal-ceramică compromiţând adeziunea.

Fig. 12 Realizarea tranziţiei metal–ceramică (după


Bratu)

e. Limita marginală metal-ceramică se face în unghi de 90ºşi nu ascuţit (figura


12).

36
f. În cazul dinţilor frontali macheta nu va prezenta margine incizală, deoarece
în această regiune, pentru a asigura efectul estetic, marginea incizală va fi numai din
ceramică.
g. Din capitolele anterioare am observat că ceramica dentară se comportă
preponderent ca o sticlă, având o rezistenţă crescută la forţele de compresiune şi
scăzută la cele de tracţiune şi forfecare. Astfel un deziderat foarte important al
structurii metalice este acela de a asigura un suport eficient placajului ceramic, care
nu trebuie să depăşească o grosime de 2 mm. În figura 13/A este prezentat modul în
care infrastructura metalică nu susţine eficient placajul ceramic când acesta este
supus forţelor ocluzale. Cuspizii şi marginile incizale sunt deseori supuşi forţelor de
forfecare, iar în cazul în care există ceramică incorect susţinută de infrastructura
metalică poate să apară fractura placajului estetic.

Fig. 13 A – Cuspidul vestibular se poate fractura sub acţiunea forţelor ocluzale


(săgeata) când morfologia infrastructurii este incorectă; B – Sprijin corect pentru
ceramica cuspidului vestibular

h. Medicul dentist trebuie să specifice dacă suprafaţa orală a restaurării va fi


sau nu placată cu ceramică. La menţinerea suprafeţei orale neplacate trebuie luate în
considerare următoarele aspecte: va fi necesară o îndepărtare mai redusă de
substanţă dură dentară (1- 1,5 mm); suprafaţa metalică este mai uşor de ajustat şi
lustruit în cabinet pe când ajustările efectuate asupra ceramicii, cu îndepărtarea
stratului de glazură, duce la scăderea rezistenţei placajului ceramic; potenţialul
abraziv al metalului este mult mai redus decât cel al ceramicii. La nivelul caninilor
(unde se realizează ghidajul antero-lateral) şi în ocluziile adânci se preferă ca faţa
orală a restauraţiei să rămână metalică. Structura metalică trebuie astfel realizată
încât stopurile ocluzale să se găsească la o distanţă de 1,5 – 2 mm de joncţiunea

37
metalo-ceramică. Ariile de contact se pot realiza fie pe metal fie pe structura
ceramică, dar trebuie avut grijă ca, pe cât posibil, pe parcursul mişcărilor funcţionale
mandibulare să nu se treacă peste joncţiune.
i. Suprafaţa ocluzală a restaurării metalo-ceramice poate fi acoperită de
porţelan în următoarele situaţii: ocluzie normală, spaţiul interocluzal de cel puţin 1,4
mm, adaptarea capei pe bont este perfectă, stopurile ocluzale pot fi reproduse
corect.
j. Zonele interproximale la nivelul dinţilor anteriori şi cele meziale din zonele
laterale, fiind în regiuni care influenţează estetica, sunt frecvent restaurate cu
ceramică. Zonele distale pot fi lipsite de placajul estetic.
k. În cazul restaurărilor cu ajutorul protezelor parţiale fixe un deziderat
important este asigurarea stabilităţii construcţiei. Acesta se poate realiza prin
realizarea unei suprafeţe orale şi palatinale precum şi a joncţiunilor dintre elementele
restaurării metalice. Ambrazurile trebuie astfel concepute încât să se asigure o
estetică şi igienă corespunzătoare (figura 14).

Fig. 14 Zonele palatinale, orale şi joncţiunile dintre elementele punţii - metalice

Tehnici de realizare a machetei


- Reducerea dintr-un bloc de ceară cu dimensiuni iniţiale mai mari;
- Adiţia de ceară – prin picurare se clădeşte succesiv strat cu strat;
- Metoda foliilor de ceară sau din diferite mase plastice;
- Adaptarea pe bont a unor componente prefabricate care se
individualizează prin diferite procedee.

38
- Modelarea unor răşini fotopolimerizabile, care se găsesc iniţial în fază
plastică.
- Metoda băii de ceară.
- Modelarea cerii pe o capă de mase plastice termoformate. Folia de plastic
se aplică intim pe bontul mobil (prin termoformare) după care se acoperă
în totalitate cu ceară modelată corespunzător viitoarei coroane. Ulterior se
eliberează de ceară zonele care vor fi placate cu ceramică. Avantajul -
obţinerea unei grosimi uniforme a scheletului metalic şi reducerea riscului
de deformare a machetei în momentul îndepărtării de pe bontul mobil.
Tehnica INZOMA este o tehnică particulară de realizare a machetei structurii
metalice a restaurărilor metalo-ceramice. Aceasta se bazează pe principiul lui
SHORE: „ceramica are valori maxime ale rezistenţei mecanice dacă este arsă pe
suprafeţe concave”
Particularităţi:
- Structura metalică are în treimea ocluzală o proeminenţă sub formă de
guleraş (figura 15);
- Machetele intermediarilor filigranaţi sunt prefabricate din ceară sau mase
plastice (figura 15);
- Pe structura metalică turnată se arde un agent de legătură (Bonding
Agent) care se prezintă sub forma unei pulberi metalice: INZOMA-P
pentru aliaje nobile şi INZOMA-NP pentru aliaje nenobile.

Fig. 15 Sistemul Inzoma

Avantajele tehnicii Inzoma:


- se obţine un corp de punte metalo-ceramic foarte rezistent din punct de
vedere mecanic;
- legătura aliaj - ceramică este puternică

39
- se realizează o economie substanţială de aliaj care poate atinge cota de
40%, fapt demn de luat în considerare când se folosesc aliaje nobile.
Dezavantajele sunt reprezentate de faptul că aceast mod de configurare a
componentei metalice prezintă riscul migrării incluziunilor de aer la suprafaţa
placajului ceramic, dacă pasta nu a fost condensată suficient în interiorul structurii
metalice.
Macheta infrastructurii metalice se mai poate realiza cu ajutorul sistemului
PROBOND. Acest sistem a fost pus la punct de firma RENFERT (1989) şi este
format dintr-o plasă care acoperă bonturile. Are ca avantaj faptul că asigură o
economie de aliaje nobile între 40 şi 60%.
Macheta se confecţionează dintr-o plasă elastică de ceară cu polimeri a cărei
grosime este de aproximativ 0,4 mm. Pe secţiune, nervurile plasei au o formă de
semicerc, suprafaţa plană venind în raport cu bonturile şi creasta, iar suprafaţa
convexă cu masa ceramică, mărind astfel suprafaţa de contact dintre metal şi
ceramică cu aproximativ 20%. Sistemul Probond oferă şi machete pentru intermediari
(figura 16).

Fig. 16 Sistemul Probond

În confecţionarea machetelor de ceară a infrastructurii metalice trebuiesc


respectate următoarele reguli:
- Deoarece ceara prezintă un coeficient de dilatare termică mare şi după
prelucrare apare o contracţie mare (diferenţă de temperatură între punctul
de plastifiere a cerii şi mediul ambiental) se indică utilizarea unei ceri cu
temperatură de plastifiere scăzută. Dezavantajul utilizării unei astfel de
ceri este acela că rezistenţa machetei este scăzută îngreunând
manevrabilitatea acesteia.
40
- În cazul în care macheta este îndepărtată imediat de pe bont apare o
contracţie deoarece aceasta se găseşte într-o stare de tensiune. Se
recomandă păstrarea pe model a machetei pentru 15 – 20 ore pentru a
se produce aşa-zisul proces de relaxare.
Pentru stabilizarea mecanică a machetelor de ceară se recomandă utilizarea
capelor din mase plastice, folii din poliester sau policarbonat, cu grosimea de 0,5
mm, care se adaptează pe bont în vacuum. Aceste folii se adaptează pe bont
împreună cu o folie mai subţire (0,1 mm) care are rolul de a menţine spaţiul.
Modelarea marginală se face pe model de aceea capa se va termina la 1,5 mm de
limita preparaţiei.
Ambalarea machetei – numărul, diametrul şi lungimea tijelor de turnare se
stabileşte în funcţie de întinderea restaurării.
Înainte de ambalare, macheta se pulverizează cu un agent de degresare.
Surplusul se îndepărtează imediat pentru a împiedica scăderea temperaturii
machetei prin evaporare. Neîndepărtarea surplusurilor poate împiedica priza totală a
masei de ambalat cu efecte negative asupra piesei finite. Se utilizează mase de
ambalat care rezistă la temperaturi înalte acestea conţinând lianţi pe bază de fosfat.
Masele de ambalat sunt specifice fiecărui tip sau grup de aliaje.

VI.3 ALIAJELE DESTINATE RESTAURĂRILOR METALO-CERAMICE

Există câteva principii care deosebesc aliajele metalice utilizate în restaurările


metalo-ceramice de celelalte aliaje:
1. Trebuie să fie capabile să producă la suprafaţă oxizii necesari asigurării
legăturii metalo-ceramice. Majoritatea aliajelor care au tendinţa naturală de a forma
oxizi la suprafaţă când sunt introduse în cuptorul ceramic sunt aliajele ne-nobile.
Aliajelor nobile le sunt adăugate alte elemente pentru a putea forma oxizi la
suprafaţă.
2. Aliajele trebuie să aibă coeficient de expansiune termică asemănătoare
ceramicii.
3. Punctul de topire al aliajului trebuie să fie mai mare decât temperatura de
fuziune a ceramicii pentru a nu apărea deformarea infrastructurii metalice.

41
4. Aliajul nu trebuie să se deformeze la temperatura de ardere a ceramicii.
Abilitatea aliajului de a rezista la temperaturi înalte fără modificări dimensionale
poartă numele de rezistenţă la deformare.
5. Să aibă un modul de elasticitate ridicat (deformare elastică minimă) şi
rezistenţă la presiune (fără deformare plastică) pentru evitarea comprimării exagerate
a ceramicii care este casantă.
6. Să fie uşor de manipulat. Un aliaj care este dificil de topit, turnat, finisat şi
lustruit poate pierde teren chiar dacă prezintă capacitate puternică adeziune cu
ceramica şi excelente proprietăţi termice.
7. Trebuie să fie biocompatibil
Datorită prezenţei cuprului în unele aliaje, uneori poate să apară o coloraţie
nedorită în verde a porţelanului, fapt pentru care aliajele destinate metalo-ceramicii
nu trebuie să conţină acest metal. Există însă şi unele informaţii în literatură care
leagă înverzirea porţelanului de conţinutul în argint al aliajului de suport. Cercetări
recente arată că şi compoziţia porţelanului joacă un rol în acest proces, unele dintre
masele ceramice fiind mai susceptibile la înverzirea cauzată de argint decât altele.
Aliajele cu conţinut ridicat de aur
Pe lângă aur (80 – 90%) mai conţin paladiu şi platină, pentru mărirea durităţii.
Mai conţin cantităţi mici de fier, argint, iridiu, zinc. Ultimele două ingrediente sunt
adăugate pentru a facilita producerea de oxizi necesari legăturii metalo-ceramice
Avantaje:
- Uşor de turnat;
- Legătură cu ceramica excelentă;
- Rezistentă la coroziune ridicată;
- Biocompatibile;
- Unele sunt de culoare galbenă (aurie) fapt ce influenţează în mod pozitiv
estetica;
- Sunt burnisabile
Dezavantaje:
- Datorită temperaturii de topire scăzute poate prezenta contracţie cu
plicaturarea suprafeţei în momentul depunerii ceramicii;
- Duritate scăzută (se poate abraza uşor);
- Modul de elasticitate coborât de aceea este necesară realizarea unei
grosimi de minim 0,5 mm a capei metalice.

42
Aliajele de aur-paladiu
Au fost realizate cu scopul de a depăşi deficientele aliajelor cu conţinut ridicat
de aur. Compoziţia lor este Au 39 – 53%, Pd 25 – 35%, Ag 12 – 22% precum şi
cantităţi mici de elemente oxidabile pentru realizarea legăturii metal-ceramică.
Acestea sunt mai puţin costisitoare decă aliajele prezentate mai sus, au o rezistentă
la deformare mai bună. Ca dezavantaje putem aminti: prezenţa argintului poate
produce colorarea placajului ceramic şi un coeficient de expansiune termică ridicat.
Aliajele paladiu-argint
Au fost primele aliaje fără aur introduse pe piaţă în anul 1975 şi au apărut ca o
alternativă mai ieftină faţă de primele două aliaje. Sunt compuse din 60% paladiu,
30% argint şi 10% iridu şi zinc. Proprietăţile mecanice sunt similare cu cele ale
aliajelor care conţin aur. Acestea sunt dificil de turnat putând încorpora gaze, au o
contracţie semnificativă la răcire. Principalul dezavantaj al acestor aliaje este acela
că produce colorarea în verde a placajului ceramic. De fapt această colorare nu este
chiar verde ea putând fi galbenă sau maro deschis. Mai mult acest fenomen se pare
că are loc la joncţiunea metal-ceramică.
Aliajele cu conţinut ridicat de paladiu
Conţin cel puţin 80% paladiu şi 10 – 12% zinc, mai pot conţine în mici proporţii
galiu. Tehnica de obţinere a adeziunii de ceramică este destul de dificilă. Deoarece
nu conţine argint nu mai apar probleme de colorare a placajului ceramic. Sunt mai
ieftine decât restul aliajelor prezentate.
Aliajele de nichel-crom
Conţin 70 - 80% nichel (poate fi parţial substituit cu cobalt), 10 – 25% crom,
molibden, tungsten, mangan beriliu şi alte elemente. Rezistenţa la coroziune este
foarte bună, prezintă modificări dimensionale reduse la arderea ceramicii şi au un
modul de elasticitate ridicat permiţând realizarea unor structuri metalice cu grosimi
reduse (0,3 mm). Ca dezavantaje amintim potenţialul toxic al beriliului şi alergen al
nichelului, contracţia mare la răcire, dificultate de turnare şi prelucrare datorită
durităţii mari. Adeziunea ceramicii este mai redusă decât în cazul celorlalte aliaje.
Aceste aliaje au câştigat teren în cadrul tehnologiilor metalo-ceramice datorită
accesabilităţii lor.
Aliajele crom-cobalt
Aceste aliaje au în compoziţie 53 – 68% cobalt, 25 – 34% crom şi cantităţi
minime de molibden, ruteniu şi/sau wolfram. Avantajele acestor aliaje sunt: nu conţin

43
nichel şi beriliu, nu transmit variaţiile de temperatură, densitate scăzută şi preţ
scăzut. Dezavantajele sunt: dificultate de turnare si prelucrare, duritate crescută,
producerea de oxizi în exces şi faptul că nu există informaţii suficiente despre
comportamentul acestora pe termen lung.
Titanul şi aliajele de titan
În tehnologiile metalo-ceramice se poate utiliza fie titanul fie aliajul titan-
aluminiu-vanadiu, procedeele de prelucrare fiind reprezentate de turnare, fie cel al
electro-eroziune sau al copiere.

VI.4 PRELUCRAREA INFRASTRUCTURII METALICE

După răcire piesa turnată se dezambalează se îndepărtează tijele de turnare


se prelucrează, sablează şi decapează. Componenta metalică se va prelucra cu
ajutorul frezelor dure din oţel şi a celor diamantate. Pe parcursul finisării se va
măsura permanent grosimea capei metalice pentru a nu crea perforaţii accidentale.
Finisarea are următoarele obiective:
1. Creare unei suprafeţe metalice netede fără unghiuri ascuţite;
2. Crearea unor crestături microscopice ce au ca rol mărirea suprafeţei de
contact dinte ceramică şi metal;
3. Reducerea unghiului de contact a ceramicii când este aplicată.
Pentru a obţine o suprafaţă netedă, fără neregularităţi în care se acumulează
detritusuri ce ar putea afecta joncţiunea metal-ceramică, se va păstra o singură
direcţie de manipulare a frezei în timpul prelucrării, freza fiind orientată în axul
longitudinal al restauraţiei (figura 17).

Fig. 17 Direcţia de manipulare a frezei pe parcursul finisajului

44
În prelucrarea componentei metalice este interzisă utilizarea gumelor şi a
pietrelor cu lianţi pe bază de ceramică deoarece acestea pot contamina suprafaţa
metalică cu impurităţi cu repercursiuni asupra joncţiunii metal-ceramică. Folosirea
gumelor va duce la mărirea unghiului de contact dintre metal şi ceramică afectând
astfel, în mod negativ, capacitatea de umectare a ceramicii apărută pe parcursul
sinterizării. Impurităţile pot fi îndepărtate cu ajutorul jetului de aburi sau apă
curgătoare şi o perie.
Decaparea (acţiunea de a curăţa de acizi sau de grăsimi o suprafaţă metalică
în vederea operaţiunilor ulterioare) se face cu HF timp de 15 minute, după care piesa
metalică se fierbe în apă distilată. Din acest moment este interzisă prinderea piesei
metalice cu mâna, manipularea ei făcându-se numai prin intermediul unei pense
Pean. Spălarea piesei se face numai cu alcool 92%, în nici un caz nu vom folosi
soluţii uleioase de tipul alcoolului izopropilic 70%. Sablarea se face cu particule de
corindon (αAl2O3) care rămân inclavate în suprafaţa metalică realizând legături
chimice cu oxizii de siliciu din compoziţia maselor ceramice.
Pentru asigurarea unei legături strânse între metal şi placajul ceramic, trebuie
creat un strat intermediar de oxizi între aceste două structuri, atât în cazul utilizării
aliajelor nobile, cât şi pentru cele nenobile. Aceasta se realizează pentru aliajele
nobile prin aducerea la stare de incandescenţă a componentei metalice a piesei
protetice la temperatura de 960-980 oC în prezenţa aerului, timp de 8-10 minute, iar
pentru aliajele nenobile la 1035 oC timp de 30 de secunde. Apoi structura metalică se
scoate din cuptor şi se răceşte sub un clopot de sticlă.
Prin această operaţiune se realizează:
- anihilarea tensiunilor interne;
- evidenţierea impurităţilor şi a porozităţilor.
O nuanţă prea închisă a metalului după oxidare trădează un strat prea gros de
oxizi, incapabil să asigure o bună legătură metalo-ceramică.
Alte posibilităţi de legare a maselor ceramice de componenta metalică sunt
reprezentate de apelarea la diferiţi agenţi de cuplare (Ceramic bonding) alcătuiţi din
pulberi pe bază de aur şi particule ceramice cu aspect spongios.
Avantajele acestor agenţi sunt:
- asigură o legătură puternică aliaj-ceramică;
- realizează legături covalente cu masa ceramică;

45
- constituie un tampon între cele două materiale heterogene, reducând
forţele tangenţiale sau de forfecare care apar în timpul variaţiilor de
temperatură sau sub solicitările ocluzale.
Alte procedee tehnice de realizare a componentei metalice a coroanelor mixte
metalo-ceramice
Coroanele mixte galvano-ceramice
- aurul depus pe cale galvanică are o duritate Vickers mult mai mare decât
aurul turnat;
- adaptarea capei galvanizate este foarte precisă;
- estetica coroanei mixte galvano-ceramice este deosebită;
- este o lucrare bine tolerată de parodonţiul marginal.
În cadrul tehnicii de galvanizare se realizează prin electroformare o capă de
aur cu puritate crescută. Rezistenţa acestei cape este determinată de durata
procesului de galvanizare. Aurul se depune prin galvanizare, strat cu strat, uniform
pe toate suprafeţele bontului pe care s-a pensulat un lac conductibil de argint, nefiind
posibile individualizări morfologice. Uneori, depunerea metalului în zona marginală
nu poate fi controlată exact, obţinându-se o grosime mai mare decât în rest. Acest
exces va fi ulterior redus individual, cu ajutorul instrumentarului rotativ (figura 18).

Fig.18 Aparat de galvanoformare şi capă obţinută prin galvanoformare

Realizarea componentei metalice prin sinterizare


Galvanizarea, electroeroziunea, sinterizarea şi ambutisarea combinată cu
sinterizarea permit obţinerea infrastructurii metalice direct pe model, fără recurgerea
la faza confecţionării machetei.

46
Sinterizarea unor metale (aliaje) este procesul de topire superficială a unor
particule din compoziţia acestora, la o temperatură mult inferioară intervalului lor de
topire. Materia primă supusă sinterizării este o pastă care rezultă prin amestecul unei
pulberi metalice, de obicei Au sau aliaje ale acestuia, cu un lichid. De cele mai multe
ori în pulbere se evidenţiază Au, Pt, Pd, Ag. După finalizarea modelajului straturile
depuse se usucă cu lampa cu radiaţii infraroşii şi apoi se sinterizează în cuptor. Capa
metalică obţinută în acest mod este constituită din trei straturi suprapuse, sinterizate
succesiv, care realizează în final o structură compactă şi rezistentă. Grosimea totală
a capei este de aproximativ 0,25-0,30 mm. Această grosime poate fi crescută prin
sinterizarea unor straturi succesive suplimentare de Au şi Pd. După prelucrare
structura obţinută se plachează cu ceramică clasică.
Coroana mixtă metalo-ceramică fenestrată
Preconizată de către Bosch şi Baldauf, în încercarea de a crea un hibrid care
îmbină rezistenţa mecanică a coroanei metalo-ceramice cu efectul estetic al coroanei
Jacket (figura 19).
Are ca avantaje preţul de cost mai redus, efectul estetic mai bun, proprietăţi
bune mecanice şi posibilitatea de a fi utilizată şi ca element de agregare.

Fig.19 Coroana metalo-ceramică fenestrată

Sistemul GOLDEN GATE


Utilizează un aliaj nobil extradur din aur platinat (DEGUNOROM) şi o masă
ceramică hidrotermală (DUCERAGOLD) cu temperatură coborâtă de sinterizare.
Sistemul prezintă o biocompatibilitate crescută, este deosebit de estetic şi are o
rezistenţă ridicată. Manipularea componentelor este uşoară şi conferă economie de
timp şi costuri mai reduse.

47
Ambutisarea - comprimarea la cald sau la rece a unei piese de metal pentru
a-i da o formă determinată.
Este indicată îndeosebi pentru zona frontală, datorită grosimii mici a
scheletului metalic. Astfel de sisteme sunt SUNRISE, ULTRALITE, CEPLATEC.
Avantaje:
- elimină multe etape de laborator;
- capa se realizează în 5 minute;
- poate fi folosit orice tip de ceramică dentară;
- aspectul estetic este deosebit;
- se pot confecţiona în acest mod şi elemente de agregare
- preţul de cost este mai scăzut.
Structuri metalice realizate prin frezare computerizată
La realizarea scheletelor metalice prin frezare computerizată din blocuri de
material confecţionate industrial pot fi utilizate aliaje, respectiv metale pure, care în
condiţii normale sunt foarte greu de turnat şi prelucrat în laboratorul de tehnică
dentară. Aceste tehnici de frezare computerizată, prin intermediul sistemelor CAD/
CAM cuprind, în general trei faze de lucru:
- Culegerea informaţiei (dimensiuni, volum, caracteristici morfologice)
despre viitoarea piesă de frezat;
- Proiectarea viitoarei piese de frezat cu ajutorul sistemului CAD (computer
aided design);
- Frezarea propriu-zisă a structurii metalice dintr-un bloc de aliaj, cu
ajutorul sistemului CAM (computer aided machine).
Structurile metalice astfel obţinute pot fi placate cu mase ceramice
convenţionale. Avantajul sistemelor CAD/CAM este reprezentat de eliminarea
etapelor de machetare, ambalare şi turnare a scheletului metalic, obţinându-se o
piesă cu o adaptare foarte precisă pe bont.

48
VI.5 SELECTAREA ŞI APLICAREA MASELOR CERAMICE PE COMPONENTA
METALICĂ

În tehnologia maselor ceramice dentare există un instrumentar şi o aparatură


indispensabilă realizării restaurărilor:
Pentru aplicarea şi modelarea pastei ceramice
- pensulă fină din păr de jder (mărimea 0 – 2) necesară aplicării primelor
straturi;
- pensulă mai aspră, mărimea 12 – 14 pentru condensarea pastei din
ceramică prin metoda biciuirii (figura 20).

Fig. 20 Set de pensule utilizat pentru aplicare ceramicii

Pentru modelarea pastei ceramice


- spatulă specială cu mâner zimţat.
Pentru retuşuri
- micromotor de tehnică dentară cu piesă dreaptă;
- pietre diamantate.
Pentru arderea maselor ceramice
- suporturi refractare;
- cuptor de ars mase ceramice.
Cuptoarele pentru mase ceramice pot fi:
După procedeul de ardere
- pentru ardere în atmosferă;
- pentru ardere în vid.

49
După nivelul punctului de topire al maselor ceramice:
- pentru mase ceramice cu temperatură înaltă, până la 13500C
- pentru mase ceramice cu temperatură de ardere medie 1250 0C
- pentru mase cu temperatura de ardere joasă (pot fi planificate până la
11500C)
Cuptoarele pentru mase ceramice se compun din:
- Camera de încălzire – cuptorul propriu-zis;
- Mecanism de indicare a temperaturii, termocuplu;
- Mecanismul de control;
- Pompa de vid pentru cuptoarele vacuum.
Cuptoarele actuale sunt prevăzute cu sisteme electronice de reglare a
temperaturii şi program automat pentru uscare, reîncălzire şi sinterizare.
Cuptoarele vacuum sunt construite în aşa fel încât camera de încălzire este
închisă într-o cameră din care aerul poate fi evacuat.

VI.5.1 Procedee de condensare

Prin condensare se urmăreşte realizarea unui aranjament cât mai compact al


particulelor înainte de ardere. Înlăturarea rapidă a apei este un factor important al
condensării. Teorema lui Bernoulli – cu cât viteza unui fluid este mai mare cu atât
este mai mică presiunea lui. Viteza apei îndepărtată de la nivelul pastei depinde de
spaţiile dintre particule şi antrenează deplasarea particulelor spre suprafaţă unde apa
are viteză mai mare.
Tensiunea superficială – în timp ce apa se retrage tensiunea superficială duce
la împachetarea strânsă a particulelor.
Cea mai bună metodă de condensare este rizarea (vibrarea) cu o spatulă cu
mâner zimţat şi tamponare cu o sugativă. Prin aplicarea acestei metode de
condensare se obţine cel mai mic număr de pori şi cele mai puţine incluziuni de aer.
Atracţia capilară – pulberea de ceramică uscată elimină surplusul de lichid –
se aplică pudră de ceramică uscată pe o arie redusă a masei umede, pe măsură ce
apa este atrasă către aria uscată particulele umede sunt împinse unele către altele şi
condensate. Acest procedeu este repetat ori de câte ori se adaugă amestec umed.

50
VI.5.2 Fazele de ardere a maselor ceramice

Cel mai frecvent întâlnim împărţirea arderii în trei faze – după Skinner:
- arderi de biscuit joase → fluxurile curg printre particule, lucrarea arsă este
rigidă dar foarte poroasă, având o contracţie neglijabilă.
- arderi de biscuit înalte → fluxul a curs până când particulele de pudră au
adeziune completă, lucrarea arsă fiind încă poroasă, opacă cu contracţie
evidentă.
- arderi de biscuit înalte → fluxul a curs complet, lucrarea arsă prezintă o
suprafaţă mai netedă, porozitatea este abia vizibilă. După această fază se
poate realiza glazurarea.
Alţi autori au descris următoarele faze:
I. Faza de biscuit
II. Faza de maturitate sau de vitrifiere, care se împarte în: joasă, medie şi
înaltă
III. Faza de smălţuire – joasă, medie şi înaltă
IV. Faza de coalescenţă – fază care nu este dorită în practică deoarece
lucrările au suprafaţă suprasmălţuită şi dispar detaliile date prin modelare,
în sensul rotunjirii marginilor şi unghiurilor ascuţite.
Tehnicienii experimentaţi realizează uneori restaurări din ceramică doar în
două arderi – una pentru dentină şi alta pentru smalţ, culoare şi glazură. După fiecare
fază lucrarea va fi scoasă din cuptor pentru adăugare şi modelare de masă
ceramică. Răcirea trebuie făcută lent pentru a evita fisurarea maselor ceramice. Faza
de preîncălzire este importantă – se produce uscarea masei ceramice în vederea
arderilor ulterioare – trebuie efectuată treptat pentru evitarea fisurării.
Tehnicile de ardere influenţează, pe lângă procedeul de condensare, modul
de eliminare a bulelor de aer, care au efecte negative asupra esteticii şi rezistenţei
restaurărilor. Tehnicile de ardere au ca scop densificarea maselor ceramice.
Componentele ceramicii se constituie în două faze principale:
- faza vitroasă – se formează în timpul arderii şi are proprietăţi tipice sticlei
cum ar fi fragilitate, modul de fractură nedirecţională, curge sub presiune
şi prezintă tensiune superficială ridicată în stare fluidă.

51
- faza cristalină – cuprinde leucitul şi oxizii metalici adăugaţi pentru culoare
sau opacifianţi, este predominantă pentru ceramica dentară şi contribuie
la multe dintre proprietăţile caracteristice acestor materiale, legând de
asemenea între ele particulele cristaline.
Schimbări ce se petrec la nivelul masei ceramice în timpul arderii:
- pierderea de apă → surplusul de apă este eliminat parţial în timpul
preîncălzirii. Dacă preîncălzirea se realizează brusc => vapori care duc la
deteriorarea fizică a masei ceramice. După preîncălzire masa ceramică
va fi introdusă în cuptor => eliminarea apei libere cât şi a celei combinate
până ce temperatura ajunge la 4800C.
- sinterizarea = procedeul răspunzător de topirea particulelor pentru a
constitui o masă continuă, deci se realizează fuzionare a particulelor de
ceramică.
Procedeul şi programul de sinterizare este la fel de important ca şi tehnica de
condensare pentru obţinerea unor construcţii protetice de calitate înaltă
Masele ceramice utilizate pentru reconstrucţiile metalo-ceramice trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe:
- Să redea morfologia şi culoarea dinţilor naturali;
- Să aibă temperaturi scăzute de sinterizare;
- Coeficient de expansiune termică compatibil cu al metalului;
- Să reziste în mediul bucal;
- Să nu influenţeze negativ nici un component al aparatului dento-maxilar.
Pe parcursul arderii maselor ceramice pe infrasturctura metalică se produc
următoarele fenomene:
- În etapa iniţială are loc uscarea „la gura cuptorului‖. Pe parcursul acestei
etape are loc evaporarea lichidelor din pasta ceramică şi arderea fără
reziduuri a substanţelor organice producându-se o diminuare a spaţiilor
cu aproximativ 75%.
- Etapa de ardere pe parcursul acestei etape are loc o topire superficială a
particulelor ce duce la scăderea tensiunii superficiale încât acestea încep
să curgă spaţiile micşorându-se până la dispariţie. Acest fenomen se
numeşte sinterizare. Sinterizarea (sintar - cuvânt vechi german cenuşă
incandescenţă) este procedeul de lipire a pulberilor metalice, ceramice
etc. în urma încălzirii şi presării lor (figura 21).

52
Fig. 21 a. Pastă de ceramică modelată; b. Pastă ceramică după procedee de
vibrare; c. Ceramica după faza iniţială de uscare; d. Ceramica după sinterizare

VI.5.3 Legătura metalo-ceramică

Legătura dintre ceramică şi infrastructura matalică este o cerinţă importantă a


lucrărilor metalo-ceramice şi este reprezentată de posibilitatea de legare strânsă, de
lungă durată a ceramicii pe suportul metalic.
De-a lungul timpului patru teorii şi-au propus să explice procesul care duce la
legătura metal-ceramică: ipoteza legăturii fizice, ipoteza legăturii mecanice, legătura
prin compresie şi ipoteza legăturii chimice. Nu toţi acceptă toate cele patru teorii dar
majoritatea sunt de acord că ipoteza legăturii chimice este mecanismul predominant
şi cel mai important.
Ipoteza legăturii fizice – legătura metalo-ceramică se datorează forţelor Van
der Walls sau ―legăturii umede‖ similare cu forţele care produc adeziunea gheţii pe
parbrizul unei maşini. Adepţi acestei ipoteze afirmă că acest tip de legătură este
implicat în gradul de umectare a structurii metalice, adică cu cât este mai eficientă
umectarea cu atât forţele Van der Walls sunt mai puternice. În cazul unei suprafaţe
metalice contaminate forţele respective sunt scăzute iar umectarea metalului este
scăzută. Îmbunătăţirea umectării este acompaniată de creşterea adeziunii metal-
ceramică. Totuşi chiar şi în condiţii optime forţele Van der Walls contribuie în mică
măsură la întregul proces al adeziunii.
Ipoteza legăturii mecanice – infrastructura metalică are la suprafată multe
iregularităţi microscopice în care opaquer-ul curge când este ars. Adepţii acestei
teorii afirmă că sablarea componentei metalie duce la mărire retenţiei mecanice şi nu
la eliminarea iregularităţilor de la suprafată marind astfel aria suprafeţei de contact
necesară realizării legăturii. Chiar dacă legătura mecanică este pezentă contribuţia
53
acesteia la adeziunea metal-ceramică este foarte redusă. Ceramica dentară nu
necesită prezenţa unei suprafeţe metalice cu asperităţi pentru a adera de aceasta.
Ceramica aderă şi pe o suprafaţă foarte bine lustruită, dar anumite asperităţi ale
suprafeţei sunt eficiente la creşterea forţei de adeziune. Legătura mecanică este cea
mai puţin acceptată.
Ipoteza legăturii prin compresie se bazează pe ideea că ceramica dentară are
rezistenţă ridicată la forţele de compresie şi scăzută la cele de tensiune, astfel dacă
coeficientul de expansiune termică a structurii metalice este mai mare dacât cel al
placajului estetic pe parcursul răcirii ceramica este supusă compresiei. Această
teorie se referă la coroana metalo-ceramică acoperită total cu placaj estetic şi nu la
cea parţială. Astfel pe parcursul răcirii metalul se contractă mai repede decât
ceramica dar acestei contracţii i se opune coeficientul de expansiune termică scăzut
al porţelanului. Această diferenţă între coeficienţii de expansiune termică generează
forţe de tracţiunea nivelul metalului respectiv forţe de compresiune la nivelul ceramicii
(figura 22). Fără acest efect de curbare ce are loc în cazul coroanelor metalo-
ceramice total fizionomice este puţin probabil ca legătura prin compresiune să aibă
loc pe deplin (figura 23). Mai mult în cazul restaurărilor metalo-ceramice parţial
fiziononmice placajul estetic nu cuprinde suficient suprafaţa de legătură ca acest
efect să se producă. Totuşi, în ciuda stresului care apare la nivelul jocţiunii metal-
ceramică la nivelul coroanelor parţiel fizionomice acestea sunt rezistente chiar şi
utilizate în regiunile posterioare.

Fig. 22 În cazul unei restaurări metalo-ceramice total fizionomice, structura


metalică este probabil sub tensiune (T) şi în mod ideal ceramica este comprimată (C)

54
Fig. 23 Zone de stes pot apare la nivelul joncţiunii metalo-ceramice T –
tensiune, C - compresie

Ipoteza legăturii chimice


Cei mai mulţi experţi sunt de acord că singurul şi cel mai important mecanism
implicat în legătura metal-ceramică este legătura chimică dintre ceramica dentară şi
stratul de oxizi de la suprafaţa structurii metalice. Potrivit acestei ipoteze stratul de
oxizi este în mod permanent în legătură cu infrastructura metalică pe de o parte şi pe
de alta cu ceramica. Legăturile ce se stabilesc între ceramică şi metal sunt covalente,
ionice şi metalice.
Condiţii necesare realizării unor astfel de legături sunt:
- Să existe un strat de oxizi la suprafaţa metalului în momentul arderii
primului strat de ceramică;
- Să se asigure saturarea unei componente a legăturii prin elementele
celeilalte componente
Stratul de oxizi se realizează după arderea în atmosferă formarea acestuia
fiind determinată de metalele nenobile din aliaj – iridiu, fier, zinc. Pentru constituirea
legăturii este importantă umectarea – ceramica trebuie, în decursul arderii, să
umecteze, să curgă pe suprafaţa metalului.

55
VI.5.4 Depunerea şi arderea opaquer-ului

Rolul opaquer-ului
- să mascheze culoarea aliajului;
- să asigure legătura aliaj/ceramică;
- să redea placajului ceramic culoarea de bază.
Este suficientă o singură aplicare, majoritatea maselor opace având o
aderenţă excelentă. Aplicarea opaquer-ului în două straturi, primul foarte subţire şi al
doilea normal ca şi grosime garantează o umectare mai bună a structurii metalice de
masa ceramică.
În funcţie de zona de finiţie şi de conformarea structurii metalice în această
zonă, depunerea opaquer—ului prezintă o serie de particularităţi. În cazul şlefuirii în
chanfrein/sfert de cerc, placajul ceramic se aplică deasupra infrastructurii metalice,
iar depunerea opacului paragingival devine inestetică şi poate prejudicia concomitent
zona parodontală (figura 24).

Fig. 24 Vizibilitatea opaquer-ului

Aceste prejudicii se pot manifesta pe două planuri:


a. retenţie de placă bacteriană, deoarece opaquer-ul nu se glazurează
corect;
b. deficienţe fizionomice prin apariţia unei benzi mai albe datorită
interpunerii opacului între „ceramica fizionomică" şi aliaj.
Aceste inconveniente se pot evita astfel:
- utilizarea maselor ceramice întărite cu alumină (masele de colet);

56
- prin utilizarea tehnicii SKIM a lui Kuwata - Primul strat de opaquer trebuie
să fie foarte subţire şi să se piardă pe măsură ce se apropie de limita
cervicală, al doilea strat îl va acoperi pe primul cu excepţia unei porţiuni
orizontale a pragului (figura 25).

Fig. 25 Tehnica Skim

Etapele aplicării opaquer-ului:


- Prepararea pastei de opaquer în creuzet sau plăcuţă de sticlă cu
instrument nemetalic aceasta trebuind să aibă un aspect cremos de
îngheţată;
- Aplicarea pastei pe structura metalică cu pensulă subţire într-o grosime
de 0,2 mm;
- Uscarea cu aer cald;
- Ardere sub vid la 970 – 9800C, până la 6 minute;
- Răcire lentă, pentru a nu produce fisuri;
- Arderea unui nou strat se face la o temperatură mai mică, 950 0C;
După aplicarea stratului de opaquer se verifică, înainte de ardere interiorul
capei metalice pentru a nu fi urme care ulterior ar putea împiedica la adaptarea
restaurării. Opaquerul poate fi preparat în culori pentru redare diferitelor nuanţe a
dintelui.

57
VI.5.5 Depunerea, modelarea şi arderea straturilor de mase ceramice

Pastele au consistenţă cremoasă. Ele se depun peste stratul de opaquer,


succesiv, în porţii mari cu ajutorul pensulelor sau al spatulelor.
Pentru a compensa contracţiile din cursul arderii, coroana se realizează cu un
volum supradimensionat în toate sensurile (20-25%). Se schiţează crestele
marginale, cuspizii, lobulii de creştere, pantele cuspidiene etc.
Prepararea pastelor pentru dentină şi smalţ se face în recipiente separate
trebuind să rezulte o pastă de consistenţă cremoasă.
O pastă prea uscată duce la acumulare de aer cu apariţia bulelor după ardere.
Pasta prea umedă face ca particulele ceramice să nu se poată uni în timpul arderii
Izolarea modelului – pensularea zonei de lucru (bont, dinţi vecini, antagonişti)
cu un lac fin transparent pentru a evita lipirea pastei ceramice, pulverizarea peste
acesta a unui silicon special pentru uşurarea îndepărtării lucrării.
Aplicarea dentinei se face în următoarea ordine: zona coletului vestibular,
mezial, distal, zona centrală a capei, zona incizală de la unghiul mezial până la cel
distal, faţa orală se începe din treimea incizală (figura 26).
Aplicarea smalţului – se îndepărtează o parte din dentina aplicată; incizal
dentina se taie în unghi de 450C şi se îndepărtează unghiul mezial şi distal.
Suprafaţa coroanei se finisează cu o pensulă uscată.
Depunerea pastei se face prin mişcări de atingere, nu apăsare, după fiecare
cantitate de pastă aplicată se condensează şi se usucă până la dispariţia strălucirii
pastei.
Contracţia este: - minimă în treimea gingivală pe toată suprafaţa, mică în
treimea mijlocie, medie mezial şi distal, mare în treimea incizală
Coroana se pune pe suportul de ardere, poziţionându-se corect pentru a evita
deformarea marginilor cervicale. Preîncălzirea se face la „gura cuptorului" cel puţin
cinci minute. Ceramica depusă devine după preîncălzire complet albă, semn că apa
s-a evaporat, iar constituenţii organici au ars. Arderea se face în condiţii de vid timp
de 6-7 minute la 980°C. Coroana se aduce progresiv la temperatura de ardere care
se menţine constantă pentru scurt timp. După aceasta are loc o răcire progresivă.
Dacă sunt necesare corecturi cu aplicarea anumitor straturi, arderile ce fac
întotdeauna la temperatură cu 10°C mai mici decât precedenta.

58
După proba coroanei se aplică glazura reprezentată de o pastă transparentă
care se poate combina cu diferite culori pentru redarea diverselor defecte ale dinţilor
naturali.
Glazurarea se face la 900 - 930°C (temperatură mai mică decât ultima
temperatură utilizată) timp de 1 – 3 min în condiţii atmosferice normale.
După glazurare interiorul coroanei se poate sabla după acoperirea ceramicii
cu ceară .

Fig. 26 Modul de stratificare a placajului estetic

Imediat după ardere se pot constata următoarele erori:


- Suprafată cu defecte crateriforme, rugoasă este rezutatul unei condensări
insuficiente;
- Luciul mătasos-mat care apare în cazul unei sinterizări incomplete;
- Sinterizarea prelungită duce la o restaurare cu un luciu sticlos.

VI.6 ERORILE TEHNICE/TEHNOLOGICE APĂRUTE LA REALIZAREA


RESTAURĂRILOR METALO-CERAMICE ŞI PREVENIREA ACESTORA

Lipsa de adaptare a componentei metalice


Cauze:
- Izolarea bontului cu un strat prea gros de lac;
- Realizarea machetei cu ceară cu punct de topire înalt care la răcire suferă
contracţie mare;
- Deformarea machetei la îndepărtarea de pe bont.
Remedii:
- Utilizarea de lacuri corespunzătoare;
- Realizarea machetei cu ceară cu punct de topire scăzut;

59
- Evitarea modelării unor margini prea subţiri;
- Realizarea modelului duplicat.
Porozităţi şi plusuri prezente pe suprafaţa structurii metalice
Cauze:
- Impurităţi în grosimea sau pe suprafaţa machetei (ghips, particule din
masa de ambalat);
- Poziţionarea greşită a tijelor de turnare, supraîncălzirea aliajelor.
Remedii:
- Curăţirea modelului înainte de realizarea machetei;
- Amplasarea tijelor de turnare secundare la nivelul suprafeţelor
incizo(ocluzo)-orale ale machetei. Tija intermediară (orizontală) – situată
în centrul chiuvetei.
Minusuri în zona cervicală a scheletului metalic
Cauze:
- Aplicarea pe bont a unui strat prea gros de lac;
- Bonturi retentive care au ca rezultat fracturarea machetei la îndepărtare.
Remedii:
- Strat de lac aplicat corect;
- Utilizarea unor ceruri elastice;
- Bonturi cu o formă neretentivă.
Plusuri sferice în interiorul coroanei
Cauze:
- Incluziuni de aer în masa de ambalat;
- Vibrarea insuficientă în momentul ambalării.
Remedii
- Pensularea machetei înainte de ambalare cu o soluţie detensionantă
specifică masei de ambalat;
- Canalele de turnare trebuie să formeze cu macheta un unghi de 70 – 800;
- Malaxarea masei de ambalat să se facă în vacuum-malaxor.
Porozităţi în placajul ceramic
Cauze:
- Schelet metalic cu porozităţi şi/sau acoperit cu impurităţi;
- Aplicarea incorectă a opaquer-ului şi a celorlalte straturi;
- Straturile nu se ard la temperaturile prescrise.

60
Remedii:
- Îndepărtarea de pe suprafaţa structurii metalice a impurităţilor prin şlefuiri
la turaţii înalte;
- Evitarea formării incluziunilor de aer în decursul depunerii straturilor de
mase ceramice;
- Opaquer-ul aplicat în strat dublu – primul strat este subţire şi se depune
pe suprafaţa metalică curăţată cu acetat de etil, al doilea strat va acoperi
toate zonele neacoperite de primul strat.
Pete pe suprafaţa placajului ceramic
Cauze:
- Tehnici de manipulare neglijente, înglobarea în masele de dentină şi
smalţ de opaquer;
- Pentru şlefuirile de corectură au fost utilizate pietre cu impurităţi, murdare
de calitate inferioară.
Remedii:
- După aplicare opaquer-ului se schimbă sau se spală bine plăcuţa,
pensula şi se schimbă recipientul cu apă distilată;
- Frezele utilizate de calitate superioară: cu granulaţie mică, diamantate, cu
lianţi ceramică;
- Modelarea exactă a morfologiei dentare deoarece finisarea după ardere
poate duce la fisuri, fracturi sau alterări cromatice.
Porozităţi la interfaţa metalo-ceramică
Cauze:
- Strat prea gros de opaquer.
Remedii:
- Nivelarea acestui strat după prima ardere, ca acesta să aibă o grosime
uniformă;
- Tijele de turnare nu se vor amplasa la viitoarea limită aliaj-ceramică.
Transparenţă insuficientă în zona incizală
Cauze:
- Morfologie greşită a scheletului metalic: joncţiunea metalo-ceramică sa
află în zona incizală.
Remedii
- Situarea joncţiunii la 1,5 – 2 mm de contactul cu antagoniştii.

61
Fisuri, fracturi şi dehiscenţe în masa ceramică
Cauze:
- Lipsa de compatibilitate dintre aliaj şi masa ceramică;
- Incluziuni de aer din opaquer care iau amploare în decursul arderilor de
corecţie şi duc la formarea fisurilor şi fracturilor;
- Masă dentinară prea uscată;
- Grosimi neuniforme ale straturilor ceramice;
- Răcire bruscă după arderi;
- Inserare cu presiune a coroanei pe model sau bont;
- Prelucrare cu instrumentar rotativ puţin activ care generează căldură
excesivă.
Remedii:
- Utilizarea de aliaje şi mase ceramice compatibile;
- Condensarea corectă a maselor ceramice => evitarea formării
incluziunilor de are;
- Conţinut corespunzător de lichid în paste;
- O machetă corectă care să asigure o grosime uniformă a placajului
ceramic care în zonele incizale şi cervicale să nu depăşească 1,5 – 2
mm;
- După arderi răcirea trebuie făcută lent;
- Inserarea pe model sau bont să se facă fără manevre brutale.
Fisuri şi fracturi pe suprafaţa placajului ceramic
Cauze:
- Paste ceramice prea umede sau pre uscate;
- Condensarea insuficiantă;
- Uscare şi preîncălzire prea rapide.
Remedii:
- Respectarea consistenţei pastei;
- Depunerea pastelor cu pensule de calibru mare (nr. 4);
- Condensare corectă;
- Uscare şi preîncălzire lente.

62
Desprinderea placajului ceramic
Cauze:
- Legarea slabă la interfaţa metalo-ceramică;
- Prelucrarea metalului instrumentar rotativ inadecvat;
- Regimuri termice incorecte;
- Margini metalice subţiri;
- Placaj ceramic subţire în zona marginală;
- Stopuri ocluzale pe zona de joncţiune aliaj-ceramică;
- Deformare elastică a structurilor metalice;
- Strat prea gros de oxizi.
Remedii
- Utilizarea aliajelor şi maselor ceramice compatibile;
- Prelucrare exclusiv cu freze carbid-tungsten sau cu pietre cu granulaţie
mică şi putere medie de abrazie;
- Scheletul metalic se sablează şi se curăţă cu acetat de etil;
- Masele ceramice nu se supraîncălzesc şi nu se ard la temperaturi mai
mici decât cele indicate;
- Realizare unei machete corecte;
- Stratul de oxizi să nu fie mai gros de 1 – 2 microni.
Neadaptarea coroanei pe model după arderi repetate
Cauze:
- Deformarea structurilor metalice sub acţiunea temperaturilor ridicate din
cursul arderilor succesive.
Remedii:
- Înainte de fiecare ardere se verifică dacă structura metalică nu este
tensionată.

63
CAPITOLUL VII
TEHNICA REALIZĂRII COROANELOR JACKET DIN CERAMICĂ
FELDSPATICĂ

Tipuri de coroane ceramice Jacket:


1. Din ceramică clasică feldspatică, arsă pe folie de platină;
2. Din ceramică feldspatică arsă pe suport refractar;
3. Produsă prin turnarea unui miez de alumină (IN-Ceram, Vita);
4. Produsă prin metode mixte; un miez turnat din sticlă ceramică şi ulterior
căptuşit cu masă ceramică de tip Vitadur N (sticla lui Willi);
5. Din sticlă turnată (Dicor);
6. Cin ceramică întărită cu leucit, presată la căldură (IPS Empress);
7. ―De fuziune joasă‖ – un miez ceramic feldspatic căptuşit cu un material
ceramic cu punct de fuziune scăzut la 6600C (Duceram LFC, Ducera).
Contraindicaţiile coroanei Jacket ceramice
- Pacienţi tineri la care camera pulpară fiind voluminoasă există riscul
lezării pulpei;
- La sportivi;
- În ocluzii adânci acoperite, deoarece nu se poate asigura suficient spaţiu
între bont şi dinţii antagonişti;
- În ocluzii cap la cap;
- Dinţii scurţi;
- Dinţii frontali care prezintă ştrangulări cervicale care nu permit
conformarea corectă a pragului gingival;
- Molarii;
- Dinţii depulpaţi trebuiesc restauraţi în prealabil sau reconstituiţi cu DCR;
- Coroana Jacket de porţelan nu poate fi folosită ca element de agregare în
cazul unei proteze parţiale fixe.
Indicaţiile coroanei Jacket ceramică
- Fracturi ale marginilor incizale;

64
- Leziuni carioase proximale de amploare;
- Discromii ale frontalilor indiferent de etiologie;
- Discromii post tratamente endodontale care nu pot fi rezolvate prin
tratamente de albire;
- Anomalii de formă şi poziţie care nu pot fi rezolvate prin tratament
ortodontic;
- Îmbunătăţirea aspectului fizionomic.
Avantaje
- Rezultate estetice excelente;
- Biocompatibillitate;
- Şlefuire dentară mai conservativă;
- Posibilitate de individualizare cromatică.
Dezavantaje
- Rezistenţă mai scăzută decât cea mixtă;
- Pragul circular necesită o şlefuire invazivă;
- Nu poate fi realizată pe dinţi şlefuiţi fără prag sau cu suport incizal
insuficient;
- Potenţial abraziv ridicat.

VII.1 PREPARAREA BONTULUI DENTAR PENTRU COROANA JACKET DIN


CERAMICĂ

Elementul caracteristic al bontului este pragul circular în unghi drept, care


urmăreşte conturul marginii gingivale. Pragul poate fi înfundat numai în zona
vestibulară 0,25 – 0,5 mm sau se poate face pe toata circumferinţa bontului.
Reducerea incizală – se îndepărtează 2 mm de substanţă dură dentară, cu o
înclinare de 450, faţă de axul lung al dintelui, orientată spre oral la dinţii superiori şi
spre vestibular la cei inferiori. Rolul acestei faţete înclinate este acela de a facilita
tolerarea forţelor compresive de către restauraţia ceramică.
Prepararea feţelor proximale – feţele meziale şi distale se prepară convergent
spre incizal, convergenţa ideală fiind de 2 – 5 grade.
Prepararea suprafeţei vestibulare – şlefuirea se face în două planuri, în
treimea cervicală şi cea incizală. O dată cu prepararea feţei vestibulare se schiţează
şi pragul.

65
Prepararea suprafeţei orale – reducerea se face în două planuri, supra- şi
subcingular. Faţa orală a cingulumului se şlefuieşte cu o înclinare de 6 grade faţă de
axul dintelui.
Finisarea – bontul preparat pentru coroana Jacket din ceramică nu trebuie să
aibă unghiuri ascuţite, acestea se rotunjesc cu pietre diamantate fine, fără a le
desfiinţa după care bontul se netezeşte cu discuri de hârtie (figura 27).

Fig. 27 Bontul preparat pentru corana Jacket ceramică 1. Perete axial oral:
retenţie şi rezistenţă; 2. Reducere supracingulară concavă: rezistenţa structurală; 3.
Unghiuri rotunjite: rezistenţă structurală; 4. Şlefuire axială: retenţie, rezistenţă şi
rezistenţă structurală; 5. Prag: integritate marginală şi rezistenţă structurală

Erori clinice la prepararea bontului:


- Conicitate exagerată a bontului – diminuarea retenţiei;
- Reducerea insuficientă de substanţă dură dentară;
- Lăţime neuniformă a pragului (exceptând premolarii);
- Plasarea inadecvată a pragului;
- Retentivităţi;
- Asperităţi pe suprafaţa bontului.
Din punct de vedere tehnic realizarea exactă a unei restaurări integral
ceramice este imposibilă datorită contracţiei ceramicii – controlarea acestei contracţii
se face prin utilizarea foliei de platină sau prin utilizarea modelului refractar. Atât
modele refractare cât şi folia de platină menţin pasta ceramică, păstrându-i forma
dată pe parcursul procesului de sinterizare.

66
VII.2 TEHNOLOGIA REALIZĂRII COROANEI JACKET PE FOLIE DE PLATINĂ

Pregătirea modelului de lucru – eliminarea retentivităţilor existente sub limita


de preparaţie cervicală cu ceară sau acrilat autopolimerizabil – pentru a nu împiedica
îndepărtarea foliei. Modelul de lucru se mai poate realiza din răşini epoxidice sau
metal pe cale galvanică după duplicarea modelului de ghips derentivizat.
Adaptarea pe bont a foliei de platină de 0,025 mm, de formă romboidală. Se
efectuează două secţiuni cu foarfeca la nivelul unghiurilor incizale, fragmentul
intermediar este îndoit spre oral şi fragmentle laterale ale foliei sunt înpreunate la
capete în aşa fel încât folia să nu se desfacă. Uşurarea adaptării foliei se poate
realiza cu ajutorul perimetriei cu ansă de sârmă a bontului (figura 28).

Fig. 28 Adaptarea pe bont a foliei de platină

Secţiunile triunghiulare ale foliei se îndepărtează cu scopul de a preveni


deformările marginale de la nivelul pragului, cauzate de cele trei grosimi ale foliei.
Burnisarea foliei pe model pornind dinspre incizal spre unghiul gingivo-axial şi
apoi de-a lungul pragului şi marginilor. Această operaţiune se face cu grijă pentru a
nu deteriora modelul (figura 29).

67
Fig. 29 Burnisarea foliei de platină şi aspectul final al capei

Pentru uşurarea îndepărtării matricei de pe model se aplică, pe toată


circumferinţa coroanei exceptând zona marginală, ceară rigidă, această operaţiune
se realizează cu delicateţe pentru a nu deforma capa.
Pentru îndepărtarea urmelor de gaz şi decontaminare matricea se plasează la
flacăra becului Bunsen sau în cuptorul de porţelan, ceara se va arde în cursul acestei
operaţiuni.
Aplicarea ceramicii pe folia de platină:
- Aplicarea stratului de bază ceramic prin tehnici convenţionale şi arderea
acestuia conform indicaţiilor. După ardere nu trebuie să existe nici o fisură
la nivelul acestui strat.
- Controlarea adaptării pe model, ajustare prin şlefuire cu păstrarea unui
spaţiu de aproximativ 0,3 mm pentru următoarele straturi de porţelan
(dentină şi incizal).
- Aplicarea următoarelor straturi similar tehnologiei metalo-ceramice.
- Deoarece stratul ceramic aluminos de bază este ars la temperaturi mai
ridicate decât porţelanul dentinar şi cel incizal, acesta nu se deformează
în timpul arderilor consecutiv, astfel folia se poate îndepărta înaintea
colorării finale şi arderea glazurii.
Îndepărtarea foliei de platină se realizează cu ajutorul unei pense iar pentru
uşurarea acestei operaţiuni coroana răcită se plasează în apă pentru câteva minute.
Urmează proba în cavitatea bucală, realizarea de retuşuri şi glazurarea finală.
Porţelanul utilizat pentru acest tip de restaurare este autoglazurant astfel nu mai este
necesară glazurarea în cuptor. Dacă se face glazurarea se utilizează o temperatură

68
relativ scăzută un timp mai lung deoarece temperaturile înalte pot duce la
modificarea detaliilor de suprafaţă.
Cimentarea se face cu un ciment care utilizează tehnici adezive (gravaj acid,
sialinizare, ciment de tip dual), nu se indică fixarea cu ciment ionomer de sticlă.

69
CAPITOLUL VIII
PLACAJELE ESTETICE

Medicii dentişti au fost întotdeauna în căutarea unor restaurări care să aibă un


aspect cât mai natural şi în acelaşi timp să reziste cât mai mult dar cu o conservare a
structurilor dentare dure. Datorită dezvoltării tehnologiei ceramice şi a tehnicilor
adezive, în prezent se pot realiza restaurări care îndeplinesc aceste deziderate.
Placajele estetice ceramice, denumite şi laminate sau faţete, au devenit vârful
de lance în estetica dentară încă de la introducerea lor acum mai mult de 20 ani.
Realizarea acestor restaurări este posibilă datorită descoperirilor lui Buonacore
(1955) – gravajul acid, introducerea răşinilor BIS-GMA de către Bowen în anii `60
precum şi introducerea tratării suprafeţei ceramice cu acid fluorhidric şi aplicarea unui
acid silanic de către Horn (1983).
Indicaţii:
- Obturaţii preexistente colorate inestetic la un dinte frontal;
- Coloraţii minore datorată tetraciclinei, fluorozei sau decalcierilor;
- Diastema;
- Fracturi şi fisuri ale dinţilor frontali (mai ales superiori);
- Abraziuni ale marginilor libere ale caninilor sau alte margini incizale;
- Corectarea anomaliilor de structură, poziţie sau formă la tineri.
Contraindicaţii:
- Predispoziţia la carii dentare;
- Coloraţii masive datorate tetraciclinei;
- Dinţi în malpoziţii grave;
- Igienă bucală defectuoasă;
- Obturaţii coronare masive
- Bruxism.
Avantaje:
- Estetică deosebită;
- Stabilitate cromatică;

70
- Rezistenţă la abraziune;
- Sacrificiu minim de substanţă dură.
Dezavantaje
- Uneori supraconturarea dintelui;
- Preţ de cost ridicat.

VIII.1 PREGĂTIREA DINTELUI PENTRU FAŢETARE

Deşi prepararea dinţilor pentru laminate variază de la caz la caz, există opt
regului de bază:
1. Prepararea trebuie să fie cât mai conservativă posibil;
2. Prepararea trebuie să permită aplicarea unei faţete de aproximati 0,5 mm
fără a supracontura dintele;
3. Şlefuirea trebuie să se limiteze la stratul de smaţ, mai ales la mivelul
marginilor unde se produc infiltrările;
4. Să permită realizare unor margini gingivale usor de curăţat;
5. Preparaţia nu trebuie să aibă unghiuri ascuţite, mai ales în regiunea
incizală unde stresul este cel mai puternic;
6. Să se asigure o axă de inserţie placajului asupra căruia nu se se poate
interveni pentru retuşări;
7. Interproximal trebuie să existe un spaţiu suficient pentru a permite
inserarea unei matrici în momentul cimentării;
8. Orice arie vizibilă a dintelui trebuie acoperită cu placajul estetic ceramic.
Pentru prepararea dinţilor în vederea aplicării placajelor estetice există mai
multe variante.
Tipul I
Preparare minimală – acest tip de preparaţie de cele mai multe nu necesită
îndepărtare de substanţă dură dentară sau se îndepărtează foarte puţin pentru a
asigura o axă de inserţie restaurării. Minima preparare este necesară când dintele în
cauză prezintă o concavitate la nivelul suprafeţelor proximale în apropierea marginii
gingivale (figura 30).

71
Fig. 30 Zonele asupra cărora trebuie să se intervină în prepararea minimală

Faţetele realizate în urma acestor preparări vor prezenta toate marginile în


muchie de cuţit (figura 31).

Fig. 31 Aspectul placajului estetic

Tipul II
Prepararea zonei incizale – în diferite cazuri, din motive estetice, este
necesară o grosime mai crescută a placajului estetic în zona incizală. În această
situaţie este necesară îndepărtarea structurii dentare la nivel incizal în aşa fel încât
pe măsură ce ne apropiem de această zonă faţeta să prezinte o grosime uniformă
(figura 32).

Fig. 32 Prepararea zonei incizale

Ca şi în cazul primului tip de preparare poate fi necesară şi o uşoară reducere


a zonelor proximale juxtagingivale (figura 33).

72
Fig. 33 Zonele asupra cărora trebuie intervenit în preparare tip II

Tip III
Preparare care trece peste marginea incizală – ceramica se va extinde peste
marginea incizală. Dacă dintele implicat în preparare este scurt şi se doreşte
alungirea acestuia se vor rotunji muchiile ascuţite. Pe cât posibil limitele preparaţiei
vor fi în smalţ. De cele mai mute ori prepararea trebuie extinsă şi spre zona orală
unde placajul se va termina în muchie de cuţit (figura 34, 35).

Fig. 34 Aspectul preparaţiei tip III –normă laterală şi frontală

Fig. 35 Axa de inserţie a faţetei

73
Tip IV
Preparare care trece peste marginea incizală cu prag în zona linguală – acest
tip nu diferă de precedentul, singura diferenţă fiind zona de finiţie de pe faţa orală.
Aceasta se prepară în chamfer adânc sau chiar prag drept (figura 36). Teoretic
această preparare a fost concepută pentru a creşte rezistenţa, fiind utilizată frecvent
în placarea dinţilor frontali mandibulari.

Fig. 36 Preparaţie tip IV

Tip V
Prepararea maximală – acest tip de preparare constă în şlefuirea în totalitate a
feţei vestibulare. Zona de finiţie se prepară în sfert de cerc. Acest tip de preparaţie
este indicată ori de câte ori se doreşte a obţine o grosime maxim acceptată a
placajului ceramic, necesară mascării coloraţiilor dentare sau când nu se doreşte
supraconturarea (dintele vizat este perfect aliniat cu vecinii lui) sau se doreşte
alinierea unui dinte uşor vestibularizat.
Pregătirea dintelui implică şlefuirea feţei vestibulare a dintelui – 0,5 mm
limitată la smalţ, cu prag în sfert de cerc. Şlefuirea se prelungeşte mezial şi distal
până la aria de contact interdentară. Marginea incizală a dintelui va fi pregătită numai
dacă se urmăreşte alugirea coroanei (figura 37).

Fig. 37 Preparare maximală

74
În laboratorul de tehnică dentară laminate se pot realiza utilizând următoarele
tehnici: ardere pe folie de platină, pe model duplicat din material refractar, prin
turnare, prin presare.
Realizarea faţetelor pe folie de platină implică o tehnică asemănătoare
realizării coroanei Jacket din porţelan. Această tehnică este dificilă dar însuşirea
corectă a acesteia are ca rezultate obţinerea unor faţete cu o adaptare marginală
superioară.

VIII.2 ETAPELE REALIZĂRII LAMINATELOR PE MODEL DUPLICAT DIN MASĂ


REFRACTARĂ

1. Preparare dentară, amprentare cu material elastic;


2. Turnarea modelului din ghips tip IV;
3. Duplicare, utilizare de sisteme de bonturi mobile, separarea modelului
se face cu grijă deoarece masa de ambalat este friabilă;
4. Fasonarea modelului cât mai târziu după turnare, pentru a elimina
cantitatea de amoniu eliberată pe parcursul decontaminării;
5. Marcare marginilor preparaţiei cu un creion special;
6. Decontaminarea modelului se face prin ardere conform instrucţiunilor (I
etapă – în cuptorul obişnuit de încălzire, II etapă – în condiţii de vacuum în cuptorul
de porţelan);
7. Răcirea modelului, introducerea în apă distilată, 5 minute, pentru a
infiltra modelul sigilând astfel porii;
8. Aplicarea straturilor de porţelan şi efectuarea arderilor conform
instrucţiunilor producătorului;
9. Îndepărtarea masei refractare cu freza şi prin sablare cu oxid de
aluminiu (fragmente de 50 microni) aplicarea restauraţiei pe modelul de lucru;
10. Prelucrarea, lustruirea finală adaptarea în cavitatea bucală şi
cimentarea.
Realizarea faţetelor prin turnare utilizează sticla turnată eliminând necesitatea
arderilor repetate. Tehnici mai noi permit realizarea faţetelor prin metoda CAD/CAM.

75
CAPITOLUL IX
RESTAURĂRI PARŢIALE CERAMICE – INLAY, ONLAY

Avantaje:
- Estetică deosebită;
- Durabilitate pe termen lung;
- Integritate marginală;
- Biocompatibilitate;
- Sacrificiu minim de ţesut dentar.
Dezavantaje:
- Timp mai lung de realizare;
- Preţ de cost ridicat;
- Fragilitate;
- Nu pot fi reparate;
- Redarea culorii este dificilă,
Indicaţii:
- Distrucţii coronare pe dinţii frontali şi laterali – restaurare estetică;
- Reconstituiri pe dinţii frontali ce necesită o durabilitate mai mare decât a
compozitului;
- Alternativă mai puţin invazivă parodontal la restaurările de acoperire cu
margini subgingivale;
- Când pacienţii refuză reconstituirile cu amalgam.
Contraindicaţii:
- Pacienţi cu bruxism;
- Pe dinţi cu dimensiuni mici;
- Ţesut dur dentar insuficient;
- Dinţi cu pereţi linguali sau vestibulari subţiri;
- Pacienţi cu obiceiuri vicioase.

76
Etape de lucru
- Prepararea dinţilor – similară cu cea pentru inlay-urile şi onlay-urile din
aliaje cu deosebirea realizării unor unghiuri interne rotunjite;
- Asigurarea unui spaţiu ocluzal de 1,5 mm;
- Amprenta recomandată este cea globală în trei timpi – de bună calitate.

IX.1 MODALITĂŢI DE REALIZARE ÎN LABORATOR A RESTAURĂRILOR


PARŢIALE CERAMICE

Prin sinterizare pe folie de platină


Acest procedeu permite introducerea succesivă pentru sinterizare a lucrării.
Dezavantajul acestei metode este spaţiul care rămâne după îndepărtarea foliei de
platină care poată să ducă la apariţia de procese carioase.
Utilizare de modele refractare
Sinterizarea ceramicii pe modele refractare duce la realizarea unor inlay-uri cu
o înaltă adaptare marginală deşi necesită o calificare tehnică înaltă (figura 38, 39,
40). Calitatea restaurărilor obţinute cu ajutorul acestei tehnici face ca acestă metodă
să fie ceea mai utilizată. În cadrul acestei tehnici restaurarea este arsă direct pe
model, relizat din masă refractară. Avantajul acestei tehnici este acele de a obţine
lucrări cu adaptări marginale bune. Un dezavantaj, care poate fi depăşit de
îndemânarea tehnicianului, este dificultatea de adaptare şi retuşare a suprafeţelor
interproximale.

Fig. 38 Stânga – modelul din ghips (premolarul doi); Dreapta – modelul


realizat cu bont din masă refractară

77
Fig. 39 Stânga – aplicarea ceramicii în straturi; Centru – restaurarea se poate
fractura datorită fortelor de tracţiune ce apar în timpul arderii de aceea se
secţionează construcţia; Dreapta – după o primă ardere crestătura realizată pentru
diminuarea forţelor de tensiune se umple cu ceramică şi se realizează o nouă ardere

Fig. 40 Stânga – prelucrarea suprafeţei ocluzale cu instrument diamantat;


Centru – individualizarea suprafeţei ocluzale; Dreapta – aspectul final al restaurării

Realizarea inlay-urilor din ceramică presată la temperaturi joase –


tehnica Cerapress
Macheta din ceară a restaurării se realizează pe modelul de lucru din ghips
după care este transferată pe un model realizat din masă refractară. Macheta de
ceară şi modelul refractar este ambalată utilizându-se un material şi o chivetă de
ambalare specială. Ceara este topită prin metode tradiţionale sau într-un cuptor
încălzit în prealabil. Deoarece ceramica se contractă matriţa astfel obţinută trebuie
supraumplută existând necesitatea realizării unor şanţuri de scurgere în partea
inferioară a chiuvetei de ambalat. Avantajul acestei metode constă în faptul că
ceramica se poate depune în straturi. Chiuveta este reansamblată şi introdusă în
cuptor. La sfârşitul procesului de ardere părţile chivetei sunt strânse şi presate ferm
cu ajutorul unor cleşti speciali. După răcire inlay-ul este îndepărtat şi finisat.
Prin turnare – restaurări din sticlă ceramică turnată, se realizează o machetă
din ceară care va fi ambalată şi turnată. Este necesar ca laboratorul să dispună de

78
aparatură specială. Se elimină sinterizările repetate, însă culoarea nu poate fi
obţinută decât prin colorare externă.
Sisteme de prelucrare computerizată (figura 41) - CAD/CAM (computer
aided design/computer aided machine) – sistemul Cerec I dezavantajul acestui
sistem este acela că morfologia ocluzală şi adaptarea se face prin prelucrare cu freze
şi pietre diamantate. Sistemul Cerec II prelucrează automat şi suprafaţa ocluzală –
materialul ceramic utilizat este fie o sticlă ceramică (DICOR MGC) fie un material
ceramic feldspatic (VITA MARK II). La ora actuală cel mai performant sistem de
prelucrare computerizată este sistemul Cerec III. Acest sistem este compus din trei
module diferite care sunt necesare pentru realizarea unor restaurări precise. Cu
acest sistem se poate scana preparaţia direct în cavitatea bucală fiind transmisă la o
unitate centrală care o transformă în imagine digitală. Ca altermativă se poate
înregistra preparaţia prin amprentare după care tehnicianul realizează un model de
ghips a cărui suprafaţă va fi scanată cu scopul de a produce o imagine digitală.
Următoarea etapă implică proiectarea viitoarei restaurări utilizând un program
special. Proiectul este folosit ca model pentru a realiza prin şlefuire dintr-un bloc
ceramic, cu freze diamantate, restaurarea finală. După terminarea procesului
computerizat restaurarea este individualizată manual.

Fig. 41 Sistemul CAD/CAM utilizat pentru realizarea inlay-urilor

Sistemul CELAY – aparat de prelucrare prin şlefuire a blocurilor ceramice


după un model realizat din mase compozite – nu este cuplat la calculator (figura 42).
Are două componente una de scanare şi alta de prelucrare. Sistemul utilizează un
procedeu de şlefuire secvenţial mergând de la freze cu granulaţie mare la freze cu
granulaţie din ce în ce mai fină. Prelucrarea se realizează în 15 – 20 min. Prin

79
această metodă se modelează în totalitate reconstituirea fiind redate inclusiv detaliile
anatomice şi morfologia feţelor ocluzale.

Fig. 42 Sistemul Celay

80
CAPITOLUL X
SISTEMELE INTEGRAL CERAMICE

Clasificarea sistemelor integral ceramice:


Tehnici aditive:
- Depunerea în straturi succesive (stratificare) tip OPTEC HSP, VITADUR,
DUCERAM LFC;
- Turnare: CERAPEARL, DICOR;
- Infiltrare şi sinterizare: IN CERAM;
- Injectare (presare) la temperaturi scăzute sau înalte: IPS EMPRESS,
CERESTORE, OPTEC, CERAPRESS;
Tehnici substractive:
- Strunjirea (frezaj) sistemele CAD/CAM, CICERO, PROCERA, CEREC,
CELAY; CERCON-CAD DEGUSSA;
- Electroeroziunea.
Sistemul Duceram LCF
Acest sistem este unul relativ nou şi se referă la „ceramică hidrotermică cu
punct scăzut de topire‖. Este compus dintr-o sticlă amorfă ce conţine ioni hidroxili.
Producătorii susţin că această sturctură noncristalină are o densitate mare, rezistenţă
crescută la flexie, rezistenţă mare la fractură şi o duritate mai scăzută decât
porţelanul feldspatic (abrazează mai puţin antagoniştii decât ceramica cu conţinut de
leucit). Rezistenţa crescută la flexiune rezultă din mecanismul de schimb a ionilor
hidroxili mecanism care duce la repararea microfisurilor de suprafaţă. Duritatea
scăzută este rezultatul lipsei de cristale de leucit. Duceram LFC este utilizat la
realizarea inlay-urilor, faţetelor şi a coroanelor de înveliş. Stratul de bază este
compus din Duceram Metal Ceramic (o ceramică cu conţinut de leucit) acesta este
plasat pe un bont relizat din masa refractară utilizând tehnica standard de stratificare
şi apoi este sinterizat la o temperatură de 9300C. Peste acest strat de bază se aplică
ceramică Duceram LFG prin tehnica convenţională şi se realizează sinterizarea la o

81
temperatură relativ scăzută (6600C). Datorită diferenţei de temperatură dintre cele
două mase ceramice se pot face arderi repetate fără fractura marginilor restauraţii.
Acest material este valabil în diferite nuanţe şi suprafaţa restaurărilor poate fi
individualizată cu coloranţi uzuali. Procesul tehnologic nu necesită echipament
special .
Sistemul Cerestore
Multiple studii în domeniul tehnologiilor ceramice s-au concentrat pentru a
descoperii un sistem care nu este supus contracţiei. Materialul din cadrul sistemului
Cerestor previne această contracţie prin transformări complexe. Răşina siliconică
utilizată ca liant al componentelor ceramicii se transformă în bioxid de siliciu la ardere
de 8000C realizând o micşorare a contracţiei. Astfel în loc de eliminare a liantului în
timpul arderii (ca la sistemele convenţionale), acesta se transformă în silicat
devenind constitent al sticlei arse. Transformarea stării cristaline constă în faptul că
în timpul arderii apar componenţi ce ocupă un volum mai mare decât ingredientele
brute. Deoarece acest sistem nu prezintă contracţie se preferă eliminarea fazei de
machetă, utilizându-se tehnici directe. Modelul de lucru se face din răşină epoxidică
termostabilă iar procedeul tehnologic este identic cu injectarea răşinilor acrilice la
realizarea bazelor protezelor. Ceramica (livrată sub formă de sfere compacte) este
arsă la aprox. 1600C pentru a facilita curgerea liantului siliconic. Ceramica fluidă este
transferată prin presiune în tiparul de ghips pe bontul din răşină epoxidică. După
solidificarea materialului capa ceramică este arsă într-un cuptor la 13000C. Prin
dirijarea controlată a procesului de ardere materialul ceramic atinge proprietăţile
fizice caracterizate prin contracţie nulă. Capa se acoperă cu orice tip de ceramică
destinată acestui scop.
Coroanele fizionomice de sticlă turnată Dicor
Dicor este primul sistem de ceramică de sticlă turnată comercializat. Acest
sistem are ca rezultat restaurări cu o transluciditate ridicată.
Materialul se toarnă ca o sticlă şi este supus unui tratament termic pentru a se
produce procesul de cristalizare numit „ceramizare‖. Particulele cristaline care se
formează prin intermediul acestui proces previn propagarea liniilor de fractură mărind
astfel duritatea şi rezistenţa. Totuşi din moment ce ceramica de sticlă este formată
din 55% fază cristalină şi 45% fază sticloasă abilitatea de a bloca creşterea liniilor de
fractură este limitată. Efectul de consolidare care este obţinut prin cristalizare este
limitat.

82
Restaurările realizate cu Dicor au o estetică superioară atribuită efectului
cameleonic. Efectul cameleonic este rezultatul transferului de culoare prin restaurare
de la dinţii vecini şi materialul de cimentare.
Ceramica de sticlă Dicor este indicată în realizarea inlay-urilor, laminatelor şi
proteze unidentare în zona anterioară. Pentru microproteze de înveliş cea mai bună
rezolvare estetică se obţine prin turnarea unui miez de ceramică de sticlă şi
adăugarea unui strat superficial de ceramică feldspatică – DICOR PLUS.
Avantajul sistemului Dicor este acela că materialul are un potenţial abraziv
scăzut datorită mărimii mici a cristalelor din compoziţie (1 – 4 um). Acest avantaj se
pierde o dată cu individualizarea cu ceramică feldspatică. Rezistenţa la fracturare
poate fi mărită dacă restaurările realizate din acest material sunt cimentate cu ciment
dual.
Restaurări din ceramică IPS-Empress
IPS Empress este o ceramică în care cristalele de leucit sunt dispersate într-o
matrice de sticlă. Aceasta este comercializată sub formă de lingouri de diverse
nuanţe (figura 43). Aceste lingouri sunt încălzite şi apoi turnate sub presiune pentru a
produce restaurările dorite. Macheta din ceară a viitoarei restaurări este ambalată
într-un material special apoi tiparul este introdus în cuptorul care conţine un piston de
alumină sub care este aplicat blocul ceramic (figura 44). Cuptorul (figura 45) este
încălzit la o temperatură a 11500C, pe o perioadă de cel puţin de 45 minute şi
pistonul va presa ceramica topită în tipar. Restaurarea obţinută prin această metodă
este monocromă dar poate fi individualizată cu ajutorul coloranţilor speciali sau poate
fi acoperită cu ceramică clasică feldspatică. Acest sistem poate fi utilizat la realizarea
restaurărilor unidentare frontale, inlay-uri şi coroane pe dinţii laterali care nu sunt
supuşi unor forţe ocluzale excesive. Avantajele acestui sistem sunt: absenta unei
infrastrusturi opace sau metalice, adaptare excelentă şi estetică deosebită.
Dezavantajele sunt: sensibilitatea la fracturare când sunt utilizaţi pe dinţii laterali şi
necesitatea unor echipamente de laborator speciale. Ca şi sistemul Optec, această
ceramică are un conţinut ridicat de cristale de leucit, care duc la creştere rezistenţei
la fracturare.

83
Fig. 43 Lingouri ceramice IPS-Empress

Fig. 44 Ambalarea machetei

Fig. 45 Cuptorul IPS-Empress

Sistemul Optec OPC – ceramică presată


Acest sistem este o ceramică feldspatică cu un conţinut ridicat de leucit.
Restaurările se obţin în mod similar cu cele realizate cu ajutorul sistemului IPS
Empress. Se poate utiliza pentru realizarea inlay-urilor, faţetelor şi coroanelor
unidentare. Poate fi utilizat ca infrastructură peste care se adaugă prin tehnica de
stratificare convenţională ceramică feldspatică cu conţinut ridicat de leucit (ceramică
Optec). Conţinutul ridicat de leuci din acest sistem poate duce la o abrazie mai mare
decât ceramica convenţională feldspatică.

84
Restauraţiile estetice din sistemul OPTEC HSP
Sistemul Optec HSP este o ceramică feldspatică întărită cu leucit care se
condensează ca o ceramică aluminoasă şi este sinterizată ca o ceramică tradiţională
feldspatică. Procesul tehnologic se realizează pe model realizat din masă refractară.
Optec HSP este primul sistem care a utilizat ceramica feldspatică întărită cu
leucit în realizarea coroanelor, inlay-urilor şi a faţetelor. Datorită miezului de opacitate
moderată, acest tip de ceramică este mai transparent decât coroanele care utilizează
alumina sau sticla. Datorită adausului de cristale de leucit, Optec HSP este mai stabil
şi are un modul de elasticitate mai mare decât ceramica feldspatică tradiţională.
Avantajele acestui sistem sunt: excelentă transparenţă, rezistenţă medie la flexiune,
nu necesită echipament special, diferit de cel utilizat în metalo-ceramică.
Dezavantajele sunt: rezistenţă scăzută, posibilitatea apariţiei imperfecţiunilor
marginale datorate contracţiei apărute pe parcursul sinterizării. Optec HSP conţine o
concentraţie mai mare de cristale de leucit decât ceramică feldspatică. Datorită
opacităţii crescute conferite de cristalele de leucit nu este necesară aplicarea unei
ceramici de bază. Stratul exterior este format din ceramică convenţională.
Cimentarea restaurărilor efectuate cu sistemul Optec HSP se recomandă a fi făcută
prin tehnici adezive. Înainte de cimentare se recomandă realizarea sablării pentru a
îmbunătăţii retenţia materialului de cimentare.
Sistemul In-Ceram
Acest sistem constă dintr-un miez infiltrat acoperit cu ceramică feldspatică.
Iniţial acest miez este extrem de poros şi este alcătuit ori din alumină ori spinel (un
compus care conţine oxid de aluminiu şi oxid de magneziu). Această structură
poroasă este infiltrată (infuzată) cu sticlă topită. Miezul care este format din spinel
este mai translucid decât cel din alumină, dar pentru creşterea translucidităţii este
sacrificată rezistenţa. Miezul este format din particule fine care sunt amestecate cu
apă pentru a forma o suspensie. Această suspensie este aplicată pe modelul
duplicat, realizat dintr-un ghips special, care va fi introdus în cuptorul special (figura
46), iniţial la 1200C în cadrul unui ciclu prelungit de uscare a materialului, care îl
detaşează de model. Apoi suspensia este arsă la o temperatură de 11200C pentru 10
ore rezultând un miez opac, poros. În această etapă materialul este foarte fragil şi
trebuie manevrat cu delicateţe. Peste acest miez se aplică o sticlă de culoare
corespunzătoare şi se arde la 11000C timp de patru ore. Pe parcursul acestui proces
sticla topită infiltrează miezul aluminos poros prin capilaritate conferindu-i nuanţa

85
aleasă (altfel ar fi rămas opacă) şi crescându-i rezistenta de aproximativ 20 ori.
Cristalele de oxid de aluminiu sau spinelul limitează propagarea liniilor de fractură şi
sticla infiltrată reduce porozitatea. Utilizând tehnici convenţionale de stratificare
această structură obţinută este acoperită cu porţelan aluminos (Vitadur N) cu scopul
de a obţine nuanţa şi forma dorită (figura 47). Restaurările realizate prin acest
procedeu prezintă o rezistentă la flexiune extrem de crescută, de fapt cea mai mare
dintre toate sistemele integral ceramice. Pentru a îmbunătăţi adeziunea cimentului
utilizat la fixarea restaurării se recomandă sablarea piesei protetice. Cimentarea nu
se poate realiza prin tehnici adezive deaorece suprafaţa internă este foarte densă.
Sistemul care conţine spinel este mai translucid fiind utilizat în regiunile frontale.

Fig. 46 Cuptorul pentru sistemul In-Ceram

Fig. 47 Etapele realizării coroanei cu sistemul In-Ceram

Coroanele fizionomice pe folii metalice – Reniassance şi Ceplatek


Realizarea coroanelor pe folie metalică este un concept nou de producere a
coroanelor metalo-ceramice într-un timp mai scurt prin eliminarea procesului de
turnare. Cele două sisteme au eliminat glazurarea şi turnarea. Sistemul este compus

86
dintr-o folie, din trei straturi, din aliaj de aur (aur, paladium şi platină) care are formă
de hârtie de filtru (figura 48).

Fig. 48 Sistemul Renaissance

Aceasta este aplicată pe bont cu instrumente manuale speciale, foarte bine


lustruită şi încălzită la becul Bunsen. Pe parcursul acestui proces între faldurile foliei
se formează o legătură stabilă care are ca rezultat o capă cu o rezistenţă suficient de
mare. Pe suprafaţa capei se aplică pulbere de aliaj care este supusă apoi arderii
astfel atasândui-se foliei. Peste capă se aplică ceramică feldspatică care este
sinterizată conform procedurilor. Singura zonă în care se pot utiliza aceste restaurări
este cea frontală, nefiind indicată pe dinţii laterali datorită rezistenţei la fracturare
scăzute. Capa poate fi placată cu orice ceramică cu compatibilitate termică. Aceste
tipuri de restaurări se deosebesc de coroanele Jacket pe folie de platină prin faptul
că folia metalică se păstrează.
Sistemul Captek - capa metalică se realizează prin modelare unor benzi
lustruire de Captek P (aur, platină, paladium) pe un model din ghips dur şi apoi
sinterizată la 10750C. Adaptarea este obţinută prin adăugare de benzi Captek G (aur
pur) după care face o nouă sinterizare la 10750C. Astfel materialul se densifică,
nemaifiind poros, ca rezultat al migrării prin capilaritate a aurului topit. Corpurile de
punte se realizează din elemente prefabricate de 2% aur-paladium. Corpurile de
punte se solidarizează ce dinţii stâlpi utilizând un lichid Captelc P care se plasează în
regiunile interdentare apoi peste acesta se aplică Captek G şi modelul este introdus
în cuptor. Acest sistem este potrivit pentru realizarea inaly-urilor, onlay-urilor
coroanelor unidentare anterioare şi posterioare şi punţilor de mică întindere (figura
49). Elementele realizate din Captek se plachează cu ceramică cu punct de topire
scăzut.

87
Fig. 49 Sistemul Captek

Sistemul Cerec (figura 50)


Blocurile ceramice utilizate în tehnologia CAD/CAM nu necesită o procesare
ulterioară la temperaturi înalte. Acestea sunt plasate în camera de frezaj a aparatului
şi se obţine morfologia dorită. Apoi se efectuează adaptarea ocluzală, finisarea
garvajul acid şi cimentarea.
Cerec Vitablocs Mark I – este o ceramică feldspatică fiind primul tip utilizat în
cadrul sistemului computerizat Cerec. Din punct de vedere al compoziţiei, rezistenţei
şi durităţii este similară cu ceramica feldspatică utilizată în restaurările metalo-
ceramice. Cerec Vitablocs Mark II – este o ceramică feldspatică cu o rezistenţă
crescută având în compoziţie granule mai mici care influenţează duritatea în sensul
în care restaurările realizate au o acţiune abrazivă mai redusă asupra antagoniştilor.

Fig. 50 Sistemul Cerec

88
Dezavantaje acestui sistem constau în costul crescut al aparaturii şi
conturarea suprafeţei ocluzale rămâne în sarcina practicianului, neajuns depăşit prin
introducerea sistemului Cerec II şi III.
Avantajele acestui sistem sunt:
- Estetică deosebită;
- Stabilitate coloristică;
- Calitatea optimă a materialului, neinfluenţată de manoperele de laborator;
- Adaptare marginală optimă;
- Inlocuirea amprentei convenţionale cu cea optică;
- Eliminarea multiplelor faze de laborator;
- Caracterul mobil al sistemului face ca acesta să poată fi uşor de
transportat.
Sistemul Cercon-CAM Degussa
Acest sistem utilizează oxidul de zirconiu stabilizat cu oxid de itriu. Ceramica
din oxid de zirconiu are o biocompatibilitate excelentă, calităţi mecanice bune şi
proprietăţi estetice ridicate. Rolul oxidului de itriu este acela de creşte duritatea
oxidului de zirconiu. Duritatea crescută a acestui material fac dificilă prelucrarea lui
care se realizează numai cu freze diamantate.
Sistemul realizează modelarea prin frezare a ceramicii în stare moale ca
ulterior printr-un proces de densificare la cald să se realizeze o crestere a durităţii.
Fazele de laborator sunt identice pâna la faza de machetă inclusiv cu cele
utilizate la realizarea restaurărilor convenţionale. Macheta se îndepărtează de pe
model şi se fixează într-un recipient din partea stângă a aparatului în care se va
realiza scanarea (Cercon brain). În partea dreaptă se întroduc blocurile de oxid de
zirconiu care sunt prelucrate prin frezaj (Cercon Base). Pe fiecare bloc de oxid de
zirconiu sunt inscripţionate date despre mărime şi parametrii de frezare. Pentru
realizarea unei coroane este nevoie de 35 minut iar pentru o lucrare mai amplă 80 de
minute. După această etapă lucrarea este introdusă în cuptor (Cercon heat) pentru a
realiza procesul termic de creştere a durităţii timp de 6 ore. Pentru placaj se
utilizează o ceramică specială (Cercon ceram) care conferă restaurrării aspect
aproape identic cu cel al dinţilor. Această ceramică se găseşte într-o paletă
cromatică de peste 100 de culori.

89
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. A. Al-Wahadni The roots of dental porcelain a brief historical perspective,


Dental News, Volume VI, Number 2, 1999. 43-44
2. Al-Ajlouni R. F., A. Al Wahadni, KhasawnehDental Porcelain: Composition,
Types, Glazing and Clinical Applications; Dental News, Voume VI, Number 3,
1999, 33-38
3. Anusavice Kenneth J., Phillips Science of dental materials, vol. 3; Ed. Elsevier,
2003
4. Borzea D., Ceramica în Stomatologie, Ed. Dacia – Cluj-Napoca, 2000
5. Bratu D., Leretter M., Romînu M. Coroana Mixtă, Ed. Signata, Timişoara, 1992
6. Isabelle Denry, Julie A. Holloway. Ceramics for Dental Applications: A Review
Materials 2010, 3, 351-368
7. Febiger J. A.; History of dentistry a practical treatise for the use of dental
students and practitioners, Ed. Lea-Febiger, 1922
8. Galip Gurel The Science and Art of Porcelain Laminate Veneers, Ed.
Quintesence, 2003, 30 - 32
9. McCabe John F., Angus W.G. Walls; Applied dental materials, Ed. Wiley-
Blackwell, 2008
10. Moffa J.P.; Porcelain materials; Adv Dent Res 2(l):3-6, August, 1988
11. Naylor W. Patrick. Introduction to Metal Ceramic Technology; Ed Quintesence,
1992
12. Popşor S., Carmen Iona Biriş, Lia Maria Coman, Tehnologii ceramice şi
metalo-ceramice – Note de curs pentru studenţii specializării Tehnică dentară,
Litografia UMF Târgu Mureş, 2006
13. Ritzberger Christian, Elke Apel, Wolfram Höland, Arnd Peschke and Volker M.
Rheinberger Properties and Clinical Application of Three Types of Dental
Glass-Ceramics and Ceramics for CAD-CAM Technologies Materials 2010, 3,
3700-3713
14. Robert J. Kelly Ceramics in restorative and prosthetic Annu. Rev. Mater. Sci.
1997. 27:443–68

90
15. Rosenblum MA, A Schulman A review of all-ceramic restorations, J Am Dent
Assoc 1997;128;297-307
16. Santigo Arango Santander, Alehandro Pelaez Vargas, Jorge Saldarriaga
Escobar, Fernando Jorge Monteiro, Luis Felipe Restrepo Tamayo. Ceramics
for dental restaurations – an Dyna, year 77, Nro. 163, pp. 26 - 36. Medellin,
September, 2010. ISSN 00127353
17. Schmidseder Josef; Color Atlas of Dental Medicine - Aesthetic Dentistry, Ed.
Thieme, 2000, 163 – 204
18. Sukumaran V.G., Narasimha Bharadwaj; Ceramics in Dental Applications,
Trends Biomater. Artif. Organs, Vol 20(1), 7 -11, 2006
19. Touati B., Miara P., Nathanson D, Esthetic dentistry and ceramic
restaurations, Ed. Martin Dunitz Ltd. The Livery House, 1998

91