Sunteți pe pagina 1din 22

CAP.

III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI


ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI

CAP. III PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A


PROCESELOR ŞI ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN
CONSTRUCŢIA DE MAŞINI

3.1 CONCEPTUL DE SISTEM

A. SISTEM ÎN GENERAL

Un sistem poate fi definit ca un complex de elemente în interacţiune, făcând ca ansamblul


în general, să aibă tendinţa optimizării permanente a activităţii lui.
După R.Johnson, F.Kast, sistemul reprezintă o reuniune ordonată de elemente care
permite realizarea unui obiectiv definit în prealabil prin intermediul unui plan.
Această definiţie a sistemului încorporează trei elemente esenţiale:
¾ scop ( obiectiv) care motivează concepţia sistemului;
¾ organizare bine definită a elementelor implicate;
¾ asigurarea informaţiei, energiei, materialelor conform planului.
Orice sistem prezintă un tot integrat al elementelor sale componente, constituindu-se
numai atunci când o serie de elemente încep să interacţioneze între ele.
Caracteristici generale ale sistemului:
¾ conexiunea elementelor interne ale sistemului este mai puternică decât legăturile
sistemului cu mediul;
¾ orice sistem, indiferent de complexitatea sa, este un subsistem al unui sistem mai
cuprinzător;
¾ complexitatea unui sistem presupune o anumită ordine în aşezarea şi funcţionarea
elementelor sale;
¾ orice sistem este caracterizat printr-o anumită structură;
¾ orice subsistem poate avea o multitudine de bucle de reacţie care se închid pe anumite
porţiuni de proces, pe anumite porţiuni de sistem sau chiar la nivelul întregului sistem.

1
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI
B. SISTEM DE PRODUCŢIE

Deşi există obişnuinţa de a se asocia termenul de producţie cu fabricarea unui obiect


(maşină - unealtă, dispozitiv, organ de maşină, aparat etc.) aproape toate activităţile cu
excepţia actelor distructive cum ar fi războiul sau genocidul pot fi denumite producţie.

Sub denumirea de producţie se pot grupa activităţi atat de diverse cum ar fi difuzarea ştirilor,
regizarea unei piese, scrierea unor lucrări, dar şi fabricarea unui produs.
C. SISTEM OM – MAŞINĂ
1. DEFINIREA SISTEMULUI
Noţiunea de maşină include mijloacele de producţie (de la cele mai simple până la
instalaţiile foarte complexe) , concepute şi realizate de om.
Producţia industrială modernă se caracterizează prin folosirea procedeelor tehnologice
complexe şi a unităţilor de mare productivitate, concentrarea producţiei în mari unităţi, grad
ridicat de mecanizare şi automatizare.
Prin sistem om - maşină se înţelege ansamblul format din componente umane şi
tehnologice, legate printr-o reţea de informaţii, care au un scop comun.
Caracteristicile generale ale sistemelor om - maşină sunt:
¾ existenţa unui scop care defineşte structura şi gradul de complexitate a sistemului;
¾ condiţionarea performanţelor sale prin eficienţa funcţionării tuturor componentelor;
¾ depăşirea prin nivelul său de performanţe a gradului de eficienţă a fiecăreia din
componentele sale luate separat.

PĂSTRAREA
INFORMAŢIEI

Intrare Recepţionare Tratarea informaţiei Execuţie Ieşire


informaţii şi decizii

Fig.3.1.1 – Funcţiile sistemului


Sistemele om – maşină, în funcţie de scopul urmărit sunt foarte diversificate, de ala cele mai
simple (lucrătorul şi unealta de lucru) până la formele foarte evoluate ale instalaţiilor industriale
(centrale electrice, rafinării automatizate, linii tehnologice automatizate).
Intrările sistemului sunt formate din totalitatea mijloacelor materiale sau informaţionale
necesare sistemului în vederea realizării scopului propus.

2
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI
Natura acestor intrări poate fi foarte diferită (căldură, energie electrică etc.) ca şi ponderea lor
în funcţionarea sistemului.
Ieşirea sistemului este rezultatul acţiunii sistemului – scopul dorit – avand diferite forme
(schimbări în producţie, mesaje de comunicaţii etc.)
2. FUNCŢIILE SISTEMULUI
În orice sistem om - maşină se disting funcţii de bază ca:
¾ recepţionarea informaţiei;
¾ păstrarea informaţiei;
¾ tratarea informaţiei şi stabilirea deciziilor;
¾ execuţia.
Funcţia de tratare a informaţiilor şi stabilirea deciziilor este cea mai importantă, ea asigurând
coordonarea funcţionării sistemului în vederea îndeplinirii scopului propus.
3. TIPURI DE SISTEME
În funcţie de modul cum sunt repartizate funcţiile, între om şi maşină se disting următoarele
tipuri de sisteme:
¾ sisteme manuale - în care toate funcţiile, începând cu recepţionarea informaţiei şi până la
execuţie sunt îndeplinite de către om;

INTRARE OM MAŞINĂ IEŞIRE

REACŢIE
SECUNDARĂ

REACŢIE
PRINCIPALĂ

Fig.3.1.2 – Sistem manual


¾ sisteme semi - automate - în care unele funcţiuni sunt executate de maşină sub controlul
omului;
INTRARE OM

MAŞINĂ IEŞIRE

REACŢIE
PRINCIPALĂ

Fig.3.1.3 – Sistem semiautomat

3
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI
¾ sisteme automate - la care toate funcţiile ( recepţionarea, păstrarea, prelucrarea şi
execuţia) sunt executate de către maşini, prezenţa omului fiind determinată doar de
necesitatea programării, supravegherii şi întreţinerii sistemului în vederea preîntâmpinării
sau descoperirii defecţiunilor.

OM

INTRARE IEŞIRE
MAŞINĂ

OPTIMIZARE

Fig.3.1.4 – Sistem automat

3.2 STUDIUL SISTEMELOR DE PRODUCŢIE

A. ETAPELE STUDIULUI ANALITIC AL SISTEMELOR DE PRODUCŢIE

1. FORMULAREA OBIECTULUI STUDIULUI


Această etapă constă în descrierea generală a problemelor care se ridică şi a dificultăţilor
care stau în calea rezolvării acestora.
În această etapă ideile sunt în general neclare şi exprimarea este vagă.

2. STUDIUL POSIBILITĂŢILOR DE REALIZARE


În această etapă se studiază posibilităţile de realizare în vederea determinării posibilităţlor
tehnice şi economice de realizare a schimbărilor propuse.
Acest studiu se caracterizează prin:
¾ de obicei este de durată scurtă, cel puţin cu un ordin de mărime mai redus decat studiul
integral;
¾ are un cost scăzut, reprezentand în realitate suma pe care conducerea doreşte să o
cheltuiască chiar dacă nu se obţine vreun rezultat în sensul dorit;
¾ se iniţiază atunci cand este vorba de dezvoltarea sau abandonarea unei idei.
Calitatea sistemului şi dezavantajele sale sunt scoase în evidenţă de studiul posibilităţilor
de realizare.

4
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI
Calitatea sau utilitatea unei activităţi pot fi uşor exprimate în termeni cantitativi iar
aprecierea se pote face în economii de bani, de personal, de echipament, de material, de timp etc.

3. STUDIUL SISTEMULUI
În această etapă se trece la elaborarea operativă a unui sistem în cazul în care acesta a fost
considerat necesar şi realizabil.
Fazele acestei etape sunt:
¾ definirea problemei
• se stabilesc factorii ce formează sistemul;
• faza nu este de sine statatoare ci in mod continuu şi constant va fi îmbunătăţită;
¾ construcţia modelului
• se poate elabora un model cuprinzând componentele respective şi
modul de interacţiune a componentelor între ele cât şi cu alte componente.
• alegerea unui criteriu de performantă este parţial determinată de felul în care a fost
precizată problema;
¾ stabilirea soluţiei
• modelul este folosit într-un proces continuu de proiectare urmat de analize şi încercări
care duc la proiecte îmbunătăţite şi la alte analize;
• soluţie este obţinută atunci când se apreciază ca răspunsul obţinut la un moment dat este
cel mai bun în comparaţie cu criteriile stabilite.
¾ omologarea sistemului
• este interpretată diferit în funcţie de tipul sistemelor
• sistemul de echipamente – în aceste sisteme soluţiile sunt de obicei obţinute pentru
elementele componente.
-procesul de omologare constă în verificarea comportării diferitelor elemente integrate în
sistem, proces realizat în succesiune: elemente, subsisteme de ordin inferior, subsisteme
de ordin superior până la întreg sistemul.
• sisteme de concepţie – în primul rând apare problema omologării modelului însuşi, sistem
care studiază siguranţa
că modelul se comportă la fel ca şi modelul real;
• problema omologării soluţiei – soluţia obţinută din model satisface criteriile sau criteriul
stabilit.

5
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI

4. REALIZAREA SISTEMULUI
Punerea în practică a rezultatului studiului proiectului sistemului cuprinde două faze:
¾ faza preliminară de experimentare – în funcţie de sistemul studiat poate avea diferite
forme: funcţionare, realizare, prototip etc.
¾ realizarea integrală – constituie construcţia şi trecerea activităţii existente la noul sistem.

5. TEHNICA ÎNTREŢINERII SISTEMELOR


Un sistem nu este niciodată complet, el suportă de-a lungul existenţei sale diferite schimbări.
Realizarea integrală a sistemului nu implică încetarea tuturor activităţilor, ci încetarea tuturor
activităţilor majore de proiectare pană ce un nou sistem începe să fie studiat în vederea înlocuirii
celui vechi.
Întreţinerea sistemului are drept scop:
¾ realizarea unor înbunătăţiri şi a unor schimbări minore;
¾ continuarea supravegherii valabilităţii performanţelor sistemului.

B. MODELAREA SISTEMELOR

1. CONCEPŢIA DE MODELARE
Modelarea nu este o activitate nouă ci de la începuturile istoriei , omul a folosit modelul
pentru a reprezenta obiecte sau idei.
Scopul construirii modelului:
¾ prezentarea fenomenelor ce se produc în interiorul sistemului pe care îl reprezintă;
¾ prevederea şi aprecierea consecinţelor politicii de luare a deciziilor;
¾ descrierea concretă a elementelor la care se referă.
Modelul trebuie să fie destul de simplu de utilizat, ceea ce înseamnă că el trebuie să fie o
abstracţie de la realitate, dar trebuie să fie şi o reprezentare destul de amplă a sistemului pe
care îl reprezintă.

6
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI
2. CLASIFICAREA MODELELOR
C. Charwin clasifică modelele după două criterii: tip şi structură.
Clasificarea după tip împarte modelele în:
¾ Modele iconice - (icon = imagine) sunt modele reduse sau mărite la scară, ‘’identice’’ în
mare sau în mic cu obiectul pe care îl reprezintă.
¾ Modele analogice – problema este rezolvată în stare substituentă, iar soluţia obţinută este
raportată la dimensiunile sau proprietăţile originalului.
Pentru procesele tehnologice capătă o importanţă deosebită cunoştinţele legate de bazele
cercetării experimentale în tehnologia construcţiilor de maşini.
¾ Modele matematice – utilizează numai relaţii logice şi matematice.
- ele pot fi calitative şi cantitative- presupunând stabilirea unor relaţii logice sau matematice
între un anumit număr de intrări şi de ieşiri.
După criteriul structural, modelele pot fi împarţite în:
¾ modele descriptive
¾ modele matematice
Modelele au o gamă largă de complexitate de la elementar la compex şi de la fizic la
matematic.
Concepţia modelării este bazată pe două noţiuni elementare:
¾ un model este o reprezentare care poate fi realizată simplu sau complex în funcţie de
factorii pe care cel care face analiza doreşte să-i ia în consideraţie şi ipotezele pe care
analistul le face în legătură cu aceşti factori;
¾ un model este utilizat pană ce ajunge la o soluţie.

C. SISTEM ŞI OPTIMALITATE

1.MODELUL MATEMATIC ABSTRACT AL UNUI OBIECT FIZIC


Conceptele de sistem şi optimalitate sunt în prezent de o largă circulaţie, afectând
multiple domenii ale ştiinţei, introducând o anumită conduită de cercetare în aceste domenii.
Din punct de vedere al caracterizării matematice a acestuia, obiectul se va descrie printr-o
serie de variabile, legate între ele printr-un grup de relaţii.
În general această descriere matematică trebuie să reflecte un caracter de univocitate, iar
relaţiile matematice să fie minimale din punct de vedere al numărului, independente şi coerente.

7
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI
În consecinţă, se va introduce un set de variabile caracteristice: V1, ..., Vn, dependente de
timp, legate printr-o serie de relaţii: R1, ..., Rn, adică:

R1 (V1, V2, ... ,Vn, t ) = 0 (3.2.1)


R2 (V1, V2, ... ,Vn, t ) = 0
....................
Rn (V1, V2, ... ,Vn, t ) = 0

Relaţiile scrise conţin proprietatea de univocitate în sensul că, cunoscându-se evoluţia în


timp a unor clase de variabile, celelalte se determină, cu precizarea anumitor condiţii în mod
univoc.
Relaţiile R1...Rn reflectă un dublu caracter:
¾ un caracter ce rezidă ca o consecinţă directă a unor legi fizice;
¾ un caracter care evidenţiază anumite conexiuni între anumite variabile create şi impuse
de destinaţia obiectului şi care nu sunt consecinţe directe ale unor legi fizice decat în mod
indirect sub aspectul validităţii conexiunilor create.
Clasificarea variabilelor V1, ... , Vn se va impune sub forma :
¾ variabile sau mărimi de intrare notate generic xi
xi1, ..., xiq descrise matematic prin funcţii de timp
Aceste mărimi imprimă în mod efectiv de către om o evoluţie dorită a obiectului în sensul
satisfacerii pretenţiilor pentru care a fost creat obiectul.
¾ variabile sau mărimi perturbatoare notate generic xp
xp1, ..., xpl
Aceste mărimi prezintă o dublă dependenţă temporală şi o dependenţă de variabile
aparţinând unor câmpuri de evenimente.
¾ variabile sau mărimi de ieşire notate generic xe - a căror evoluţie este determinată de
mulţimea variabilelor din primele două clase.
xe1, ..., xes
Astfel se obţine repartiţia mulţimii variabilelor:
{v1, ..., vn} = { xi1, ..., xiq}U {xp1, ..., xpl} U {xe1, ..., xes} (3.2.2)
- descrise prin funcţii de timp.
Primele două clase de mărimi capătă denumirea generală de variabile sau mărimi de
conducere, care se vor nota cu:
u1, ..., ur - care conţin atât dependenţa temporală cât şi cea aleatoare.

8
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI
Clasificare:
{v1, ..., vn} = { u1, ..., ur}U{ xe1, ..., xes} (3.2.3)
- care face mai evidentă proprietatea de orientabilitate a obiectului.
Se obţine o reprezentare ca în Fig.3.2.1. , iar relaţiile care devin obiective vor fi de forma:

R1 (u1, ..., ur ; xe1, ..., xes ; t) = 0 (3.2.4)


R2 (u1, ..., ur ; xe1, ..., xes ; t) = 0
.
.
Rm (u1, ..., ur ; xe1, ..., xes ; t) = 0

Reprezentări vectoriale - u = (u1, . .., ur) fiind un vector r - dimensional, în care componentele
sunt funcţii de timp, reprezentând vectorul de conducere,
- xe = (xe1, ..., xes) fiind un vector s - dimensional, cu componentele funcţii
de timp, reprezentând vectorul de ieşire.

u1 OBIECT Xe1
MĂRIMI DE u2 Xe2 MĂRIMI DE
INTRARE FIZIC IEŞIRE
ur Xes

Fig.3.2.1 – Reprezentare a proprietăţii de orientabilitate a obiectului


Se obţine descrierea sistemului în forma:
R1 (u, xe, t ) = 0 (REL.3.2.5)
R2 (u, xe, t ) = 0
.............
Rm (u, xe, t ) = 0
Operaţia R are un caracter general incluzând o serie de posibilităţi aparente sub aspect
matematic: operaţii algebrice, diferenţiale, integrale etc.
Relaţia R (u, xe, t ) = 0 se numeşte modelul matematic abstract al obiectului fizic.
O importanţă deosebită în consolidare şi formarea definitivă a modelului o au ciclurile
repetate de obţinere şi prelucrare a informaţiei, între subiect şi obiect.
Modelele subiective abstracte ale obiectelor reale au o valoare numai în măsura în care
purtătorul lor – omul – participă în procesul de producţie.

9
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI
2. NOŢIUNEA DE STARE A SISTEMULUI
Conceptul de stare se asociază conceptului intrare-ieşire în vederea posibilităţii de
determinare univocă a lui xe(t) de u(t).
Introducerea matematică a noţiunii de stare constă în:
¾ precizarea condiţiilor iniţiale sau a stării iniţiale printr-o mulţime de valori S01, S02 ...
considerate într-un număr finit definind un vector de stare S0 = ( S01, S02 ...); vectorul S0
se consideră ca valoare a vectorului – funcţie de stare S(t) la momentul t0, adică S(t0) = S0
¾ cunoscandu-se evoluţia vectorului de conducere u(t) pentru t ≥ t0, relaţia R şi S(t0), este
posibilă determinarea vectorului de ieşire xe(t), t ≥ t0, adică scrierea relaţiei explicite de
forma:
xe ( t ) = A [ u ( t ), S ( t0 ) ] = A [u ( t ), S0], t ≥ t0 (3.2.6)
¾ pentru perechea [u(t), S0], t ≥ t0, vectorul funcţie de stare S(t) este univoc determinat,
S(t0) = S0
Sistemul va arăta ca în Fig.3.2.2. cu următoarele precizări:
¾ vectorul de stare S(t) – spaţiul stărilor - este o mărime interioară ale cărui componente
nu sunt accesibile observării şi măsurării;
¾ asocierea vectorului de stare a obiectului orientat şi descris de modelul matematic R
nu este în general univocă, adică pentru unul şi acelaşi sistem există o infinitate de
modalităţi de a considera vectorul de stare;
¾ considerarea unei conexiuni, vector de conducere – vector de stare – vector de ieşire –
are un character evolutiv în timp, univoc determinat, pentru sistemul considerat;
¾ în conexiune , prima şi ultima mărime sunt exterioare sistemului, fiind accesibile, iar
cea din mijloc este o mărime interioară , neaccesibilă.

u(t) S(t) xe(t) = A[u(t),S(t)]; t ≥ t0


VECTOR DE VECTOR DE STARE
VECTOR DE IEŞIRE
CONDUCERE UNIVOC DETERMINAT

Fig.3.2.2. – Reprezentarea stării sistemului

3. ADAPTABILITATEA SISTEMULUI
Evidenţierea calităţilor sau performanţelor decurge dintr-o apreciere locală şi globală a
comportării sistemului, comportare analizată atat din punct de vedere al mărimilor exterioare
acestuia cat şi al structurii interne a sistemului.

10
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI
Se vor introduce două mărimi fundamentale:
¾ operatorul de calitate;
¾ mulţimea de performanţe.
Operatorul de calitate este definit pe mulţimea variabilelor exterioare sistemului şi va fi
notat cu P.
Cunoscandu-se perechea u(t0, t1), xe(t0, t1), operatorul P aplicat acestei perechi va furniza
un număr de valori reale care descriu calitatea sau performanţele sistemului:
P [ u ( t0, t1), xe ( t0, t1 ) ] = ( p1,…pl ) = p (3.2.7)
- unde p este un vector l – dimensional al performanţelor, numit vectorul de performanţă.
O anumită parte a acestui spaţiu este interesantă deoarece descrie acea mulţime de
performanţe a căror valoare este dorită. Se va nota această parte cu S.
Pot apărea două cazuri:
¾ p ∈ S – sistemul satisface pretenţiile impuse funcţionării sale, devenind comportarea
admisibilă din punct de vedere al performanţelor;
¾ p ∉ S – caz în care toate performanţele , sau numai o parte din ele nu sunt satisfăcute,
sistemul nefiind admisibil din punct de vedere al performanţelor.
În orice condiţii:
P [ u ( t0, t1), xe ( t0, t1 ) ] ∈ S sau (3.2.8)
P{u ( t0, t1 ), A [ u ( t0, t1 ), S0 ] } ∈ S (3.2.9)

4. OPTIMALITATEA SISTEMULUI
Optimalitatea urmăreşte extremizarea uneia sau mai multor performanţe, extremizarea
care în acest caz poartă numele de optimizare.
Optimizarea localizează vectorul performantă pe frontiera mulţimii S.
Un proces de optimizare revine la un proces de adaptare de tipul:
P [ u(to,t1) , xe(to,t1) ] ∈ Fr(S) (3.2.10)
unde Fr(S) este frontiera mulţimii S a performanţelor.
Optimizarea se poate prezenta sub două aspecte:
¾ optimizare staţionară – caracterizată prin maximizare sau minimizarea unei funcţii;
¾ optimizarea asociată procesului de conducere – generează clasa sistemelor optimale,
revenind matematic la maximizarea sau minimizarea unei funcţionale.
În primul caz operatorul de performanţă P acţionează asupra valorilor staţionare a mărimilor
exterioare ale sistemului, adică:

11
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI
P [lim u(t), lim xe(t)] max sau min (3.2.11)
Notând: lim u(t) = us şi lim xe(t) = xes

Problema revine la: P(us, xes) = max sau min


+ (3.2.12)
restricţii

În al doilea caz, al optimizării propriu – zise, formularea procesului de optimizare se face


comod la nivelul spaţiului stărilor.

3.3. PROCESUL TEHNOLOGIC DE FABRICAŢIE DIN CONSTRUCŢIA


DE MAŞINI CA SISTEM DE PRODUCŢIE COMPLEX

A. LOCUL PROCESULUI TEHNOLOGIC DE FABRICAŢIE ÎN


ANSAMBLUL ÎNTREPRINDERII CA SISTEM

Un sistem este o reuniune de elemente care interacţionează între ele, şi care funcţionează
în scopul realizării unui obiectiv comun.
După cum se poate observa din Fig.3.3.1, sistemul este considerat în ansamblul său “cutie
neagră”, mărimile y ale ieşirilor din sistem fiind comparate cu obiectivele propuse Y şi întrucat
în cele mai multe cazuri apar abateri y ≠ Y , regulatorul R al procesului generează mărimi de
reglare Δx care au rolul să aducă ieşirile la nivelul obiectivelor stabilite.
Acest gen de intervenţie poate duce la rezultate eficiente numai cand se cunoaşte foarte
bine relaţia între intrări şi ieşiri, caracteristică oricărui sistem în parte.

Produse , Informaţii
Resurse x
Informaţii I.C.M. y

Δx [Y]
R

Fig.3.3.1 – Sistemul considerat în ansamblul său “cutie neagră”


Pentru un nivel superior de analiză se trece la cercetarea interiorului „cutiei negre” Fig.3.3.1

12
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI
Pentru primul nivel de analiză , cel de ansamblu, se ţine seama doar de intrările în sistem
(resurse şi informaţii) şi de ieşirile din sistem (produse şi informaţii).
O astfel de analiză evidenţiază faptul că sistemul societăţii comerciale cuprinde trei
subsisteme de bază: subsistemul tehnologic ST, subsistemul informaţional-decizional SID şi
subsistemul structurilor umane SU.

Anticipare MEDIUL
ÎNCONJURĂTOR
Intrări
necontrolate

Subsistem tehnologic

Materiale Ieşire
Intrări Subsistem informaţional-decizional princip.
Energie
controlate Informaţii Obiective

Subsistemul structurii umane

Ieşiri
secundare
Funcţia de
reglare

Fig.3.3.2. – Sistem cibernetic al societăţii comerciale


Potrivit concepţiei lui A.Gutstein, procesul de producţie reprezintă un sistem complex care
include în componenta sa o cantitate imensă de elemente şi subsisteme a căror acţiune este
subordonată unui singur scop: obţinerea cantităţii necesare de produse finite cu cele mai mici
cheltuieli.
După Gutstein sistemul principal de producţie poate fi împarţit în două sisteme parţiale:
A. Sistemul principal de producţie – reprezentând sistemul legăturii reciproce al utilajului
tehnologic de-a lungul întregului lanţ tehnologic de fabricare a produsului principal;
B. Sistemul de deservire (servicii funcţionale), care include:
• sistemul de planificare tehnologică şi din calcule economice format din:
- sistem de pregătire a producţiei;
- sistem de calcul şi planificare tehnologică.
• sistemul de deservire organizatorică – aprovizionare materiale, transporturi interne,
depozite, reparaţia utilajelor, aprovizionarea cu energie etc.
• sistemul de deservire organizatorică – planificarea operativ-calendaristică şi dispeceratul
producţiei.

13
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI
Fiecare din sistemele parţiale expuse mai jos, poate fi considerat ca un organ parţial de
conducere (regulator)al producţiei şi se notează cu R.
Sistemul general de conducere al producţiei poate fi prezentat ca o totalitate a
regulatorilor R.

R111 R112 R113

Fig.3.3.3 – Proces de producţie în secţiune


În aceste condiţii clasificarea sistemelor parţiale de conducere a producţiei poate fi
reprezentată sub forma unei diagrame Fig.3.3.3 în care procesul de producţie este analizat în
secţiune.
În această schemă se observă existenţa a două feluri de legături: orizontale şi verticale.
Primele sunt legături ale proceselor de producţie, exprimand o succesiune logică a
transformării materiei prime în produs finit ca urmare a desfăşurării proceselor de muncă.
Prin săgeata punctată se arată în mod convenţional direcţia de mişcare a materiilor prime
şi semifabricatelor.
Legăturile verticale reprezintă raporturile funcţionale ale sistemului de deservire cu
sistemul principal de producţie şi cele informaţionale.
Între cele două sisteme şi tipurile de legături corespunzătoare există “fluxuri” de
materiale, semifabricate, subansambluri, materiale auxiliare etc.
Pentru organizarea acestor „fluxuri” materiale este necesar să aibă loc procese
tehnologice, transporturi, control etc.
Procesul tehnologic de fabricaţie al produsului respectivei societăţi comerciale reprezintă
unul din subsistemele societăţii comerciale, subsistem de bază în jurul căruia se polarizează
activitatea din celelalte subsisteme şi care nu-şi găsesc raţiunea de a fi decat în măsura în care
acest subsistem de bază există şi funcţionează optim.
Se poate trage concluzia că ecuaţia de transfer Ie = kIn trebuie să fie legată de activităţile
ce au loc în acest subsistem de bază, subsistemul procesului tehnologic.
În Fig.3.3.4 este precizat locul procesului tehnologic în cadrul societăţii comerciale ca
sistem.

14
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI

ÎNTREPRINDEREA

PROCESUL DE PRODUCŢIE
PROCESE AUXILIARE PRODUSE
MATERIAL
PROCES TEHNOLOGIC DE BAZĂ FINITE
ENERGIE
INFORMAŢII
INFORMAŢII PROCESE DE DESERVIRE

C O N S T R U C T OA R E
DE
MAŞINI

MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Fig.3.3.4. – Locul procesului tehnologic în cadrul societăţii comerciale ca sistem


Modelul iconic-schematic al procesului de producţie reflectă interacţiunea proceselor
auxiliare şi de deservire cu procesele tehnologice de bază.

B. CARACTERIZAREA PROCESULUI TEHNOLOGIC CA SISTEM

1. SCOPUL PROCESELOR TEHNOLOGICE


Totalitatea activităţilor societăţii comerciale cu scopul de a transforma materia primă în
produse finite reprezintă procesul de producţie.
Acest process se poate referi la executarea unei piese, a unui subansamblu, ansamblu sau
maşini.
În cadrul procesului de producţie se disting diferite procese tehnologice: procese
tehnologice de bază, auxiliare, de deservire etc.după criteriul felului de participare la realizarea
produsului finit.

15
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI
Prin procesele tehnologice de bază – ale procesului de producţie se înteleg acelea în
cadrul cărora materialele suferă modificări ale formei, dimensiunilor, proprietăţile, poziţiei
relative a suprafeţelor şi a aspectului lor, transformându-se în produse finite.
Procesele tehnologice de bază cuprind: elaborarea semifabricatelor (turnare, presare,
sudare, forjare etc.), prelucrare pe maşini-unelte, asamblare,încercare, finisare.
Activităţile auxiliare şi de deservire asigură realizarea proceselor tehnologice de bază
cuprinzând: întreţinerea utilajului tehnologic şi a echipamentului S.D.V – uri, procese de
producerea diferitelor forme de energie folosite etc).
Societatea comercială apare astfel ca obiect fizic complex, orientat, caracterizat prin
mulţimea variabilelor de intrare (xi) şi perturbatoare (xp) sau reunite( UrM – materiale; UrE –
energie; UrI – informaţie; UrPU – participare umană) şi mulţimea variabilelor de ieşire xe ca
componente ale vectorului de ieşire ( Xep – produse; XeI – informaţii).
Ieşirile principale sau secundare precum şi intrările sistemului societate comercială
reprezintă verigi de legătură ale acestui sistem cu mediul extern.
Continuand cercetarea apartenenţei sistemelor, se ajunge la necesitatea de a defini din
acest punct de vedere sistemul proces tehnologic de bază cu ajutorul unui model iconic
schematic ca cel prezentat în Fig.3.3.5.
Se constată din acest model că sistemul process tehnologic de bază reprezintă o reuniune
ordonată de subsisteme procese tehnologice de elaborare a semifabricatelor PTSF, de prelucrări
mecanice PTPM, de montaj PTM, de încercări probări PRÎ şi de finisaj PTF.
¾ Intrarea în sistem: materiale, materii prime, energie, informaţii
¾ Ieşirea din sistem:scopul categorical obiectivat identic cu cel al procesului de producţie şi
deci cu cel al societăţii comerciale ca sistem.

PROCESUL TEHNOLOGIC DE BAZĂ

1 2 3 4 5
MATERII PRODUSE
MATERIALE PF
PTSF SF PTPM PTM PM PTÎ PMÎ PT FINITE
ENERGIE
INFORMAŢII FINISAJ INFORMAŢII

S1 S2 S3 S4 S5

Fig.3.3.5 – Sistemul process tehnologic de bază

16
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI
Pentru un anumit produs finit, legarea în serie a sistemelor proceselor tehnologice de bază de
la 1 la 6 oferă imaginea unei însumări vectoriale4 a scopurilor obiectivate ale proceselor
componente.
Se poate asocia procesului tehnologic de bază o matrice a coeficienţilor de scop Tab3.3.6.

Proces tehnologic
i
de bază

PTSF PTPM PTM PTÎ PTF


1 2 3 4 5
Scop obiectivat
n
1. CANTITATE KS11 KS12 KS13 KS14 KS15 ∑K
i =1
s1i

n
2. CALITATE KS21 KS22 KS23 KS24 KS25 ∑K
i =1
s 2i

n
3. COST KS31 KS32 KS33 KS34 KS35 ∑K
i =1
s 3i

n
j
4. TEMPORALITATE KS41 KS42 KS43 KS44 KS45 ∑K
i =1
s 4i

n n n n n

TOTAL
∑K
j =1
sj1 ∑K
j =1
sj 2 ∑K
j =1
sj 3 ∑K
j =1
sj 4 ∑K
j =1
sj 5

Tab.3.3.6. – Matrice a coeficienţior de scop

Se constată din matricea coeficienţilor de scop că însumarea pe coloane obligă la


introducerea unui obiectiv etalon şi la convertirea fiecărei calităţi din scopurile obiectivate în
calitatea etalon.
Însumarea pe linii nu ridică probleme deosebite, excepţie făcand caracteristica de
cantitate a scopului obiectivat, cand nu se poate face o însumare algebrică a unor cantităţi
parţiale din care să rezulte cantitatea finală.

17
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI

2. TEHNOLOGIA PROCESELOR TEHNOLOGICE


Pentru fiecare tip de proces tehnologic de bază: elaborare semifabricate, prelucrări
mecanice, montaj etc., natura elementelor este diferită, la fel şi organizarea acestor elemente.

PROCESUL TEHNOLOGIC 1

OPERAŢIA 1

FAZA 1

FAZA OPERAŢIA PROCESUL


T1 T2 Tk
i n TEHNOLOGIC
n

Fig.3.3.7. – Procesul de prelucrări mecanice


Referindu-ne la procesul de prelucrări mecanice ca activitate productivă prin care se
realizează modificări ale formei, dimensiunilor, calităţii materialului ne conduce la un model
iconic – schematic ca cel din Fig.3.3.7.
Modelul prezintă structura procesului tehnologic de prelucrare mecanică pe diferite
niveluri: operaţie, fază, trecere, în care elementele de structură: trecerile (T1 … Tk); fazele (F1
…Fi); operaţiile (O1 … Om) au însele o anumită structură şi organizare.
Pentru fiecare suprafaţă (S1 …Sq) ce urmează a suferi transformări, procesul de
transformare are două extreme, pe care le vom numi extremele procesului de transformare,
extremul iniţial Ei şi extremul final Ef.
Este necesar să se facă distincţia între un flux extern energetic (energia aplicată
materialului în procesul de transformare) şi fluxul energetic intern (energia înmagazinată în
piesă).
Ordonarea operaţiilor în procesul tehnologic trebuie să se ţină seama de problematica
fluxului energetic.
Către sfarşitul procesului tehnologic, coeficientul energetic al operaţiilor trebuie să aibă
valori cat mai mici.
Din cercetarea celor două scopuri obiective calitate şi cost rezultă că micşorarea
numărului de stadii ale procesului de transformare până la limita Ef =EI reprezintă tendinţa de
conducere a procesului tehnologic.

18
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI

În final relaţia Ef = Ei s-ar traduce în elaborarea unui semifabricat (Ei) identic cu piesa
finită (Ef).
Între aceste extreme există posibilitatea existenţei unor stadii ale procesului de
transformare - Fig.3.3.8.

TOTALITATEA SUPRAFEŢELOR
DE PRELUCRAT
S1 ……………………….Sk……………………….Sq

Ei Ef

1 2 3.......................n
STADII ALE PROCESULUI DE
TRANSFORMARE
TENDINŢA
Ei = Ef

Fig.3.3.8 – Stadii ale procesului de transformare


Cercetarea optimalităţii procesului tehnologic ca sistem poate avea diferite forme:
¾ Forma orizontală internă – localizată pe traseul SFn – PTn (semifabricat – prelucrări
mecanice) - pentru un reper component al unui produs;
¾ Forma verticală de nivel – forma externă în care se cercetează optimul elementelor
specifice nivelului de la diferitele repere ce compun un anumit produs;
¾ Forma diagonală internivel – forma externă (SF, PM) în care se cercetează optimul
elementelor specifice diferitelor niveluri ale diferitelor repere ce compun un anumit produs;
¾ Forma verticală interprodus – în care se cercetează optimul de organizare, planificare,
conducere, la nivelul atelierului, secţiei, societăţii comerciale ca sistem.
Din Fig.3.3.9 se ajunge la concluzia că procesul tehnologic este un sistem complex, cu o
problematică specifică de studiere, organizare, funcţionalitate a elementelor sale componente.

19
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI

PTSF11 I PTPM11

I II PT1
II PTSF12 PTPM12 PTM1 PT11 PTF1
(pentru produs 1)

PTSF1n I PTPM1n
Obiectul organizării şi
IV conducerii activităţii
Obiectul optimizării proceselor tehnologice întreprinderii

I
PTSF21 PTPM21

II IV II PTM2 PTI2 PTF2 PT2


I (pentru produs 2)
PTSF2n PTPM2n

Fig.3.3.9. – Organizarea elementelor tehnologice în sistem

3. FLUXURILE PROCESULUI TEHNOLOGIC CA SISTEM


În Fig.3.3.10. sunt evidenţiate fluxurile procesului tehnologic:
¾ fluxul materialelor
¾ fluxul energetic
¾ fluxul informaţiilor

FLUXUL MATERIALELOR I. C. M.
PRODUSE
FLUXUL ENERGETIC PROCESUL
TEHNOLOGIC INFORMAŢII
FLUXUL INFORMAŢIILOR

Fig.3.3.10. – Fluxurile societăţii comerciale constructoare de maşini


Un model general de analiză se prezintă în Fig.3.3.11.
Metodă de lucru

Materie primă
(SF) Piesă finită (F)
P.T.B.
Intrare Ieşire

20
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI

Referitor la fluxul materialelor se impune tratarea problemei în funcţie de tipul


procesului tehnologic de bază: PTSF, PTPm, …,PTF.
Trebuie făcută distincţia între materialul de bază supus transformării şi materialele
auxiliare care fie că se consumă fie că suferă modificări prin folosirea lor în procesul de
transformare de bază.
Referitor la fluxul energetic se obţine o imagine a interacţiunii celor două fluxuri: de
material şi de energie.
În Fig.3.3.12 este prezentat un model schematic al acestei interacţiuni.

MATERIAL
P. T. B. PRODUSE
INTRARE TRANSFORMĂRI IEŞIRE
MATERIAL
ENERGIE ENERGIE
CONSUMATĂ UTILIZATĂ

ENERGIE TRANSFERATĂ
MEDIULUI

Fig.3.3.12.
Este necesar să se facă distincţia între un flux extern energetic (energia aplicată
materialului în procesul de transformare) şi fluxul energetic intern (energia înmagazinată în
piesă, în stare potenţială).
Ordinea operaţiilor în procesul tehnologic trebuie să ţină seama de problematica fluxului
energetic.
Către sfarşitul procesului tehnologic, coeficientul energetic al operaţiilor trebuie să aibă
valori cat mai mici.
Fluxul de informaţii în procesul tehnologic este legat direct de dinamica sistemului.
Materialele suferă transformări de naturi diferite datorită energiei folosite, energie ce
interacţionează cu materialul prin intermediul sculelor, utilajului tehnologic, dispozitivelor,
manevrate de oameni sau dirijate de aceştia.
Întregul proces este format din succesiuni de acţiuni cu durate precizate şi cu intervale
între aceste acţiuni.
Comportarea, starea, unitatea sistemului proces tehnologic sunt asigurate prin informaţii.
Legătura oricărui sistem din sistemul tehnologic cu oricare alt element component se
realizează prin informaţii.

21
CAP.III –PROBLEMATICA TRATĂRII SISTEMATICE A PROCESELOR ŞI
ECHIPAMENTELOR TEHNOLOGICE DIN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI

INFORMAŢII INFORMAŢII
BLOC
INFORMAŢIONAL
DE INTRARE DE IEŞIRE

GRAD DE PRELUCRARE GRAD DE UTILIZARE


A INFORMAŢIEI A INFORMAŢIEI

Fig.3.3.13. – Modelul schematic al unui bloc informaţional

În Fig.3.3.13 este redat modelul schematic al unui bloc informaţional (trecere, fază,
operaţie, proces) care evidenţiază gradul de prelucrare şi gradul de utilizare al informaţiei cu
funcţiuni diferite în organizarea fluxului informaţional în procesul tehnologic ca sistem.

22