Sunteți pe pagina 1din 6

MOTIVAȚIA ÎN ÎNVĂȚARE

Rezumat: Motivația se exprimă în emoție, dar și emoțiile se repercutează asupra


motivelor,declanșând acțiunea.Este apreciată ca fiind unul dintre cei mai importanți factori
ai învățării școlare.
Cuvinte Cheie:învățare, motivație,

1. Fundamente teoretice

Motivația este apreciată ca „al doilea factor de bază al randamentului  școlar,


influența sa asupra învățării rivalizând cu aceea exercitată de aptitudini”, D.P.Ausubel și
F.G.Robinson (1981).
Motivația se definește ca fiind fenomenul psihic reglator ce constă în ansamblul
necesităților interne ce declanșează și susțin activitatea omului. Motivația este
considerată de psihologi a fi principalul resort intern al tuturor eforturilor omului de a
se perfecționa prin învățare.
Motivația este o stare internă, traită subiectiv ca o nevoie, dorință, trebuință care
stârnește, direcționează și asigură persistența unui comportament. Motivația se referă
la cauza internă a comportamentelor umane, întrucât exprimă desfasurările interne,
subiective, care au stat la baza unor anumite decizii și a unor anumite conduite.
Putem defini motivaţia ca fiind totalitatea imboldurilor interne ale conduitei, fie
înnăscute sau dobândite, fie conştiente sau inconştiente, simple trebuinţe fiziologice
sau idealuri abstracte care-l stimulează şi îl determină pe om să acţioneze pentru a le
satisface. În mod stiinţific (riguros) motivaţia este o formă specifică de reflectare
prin care se semnalizează mecanimesmelor de comandă-control ale sistemului
personalităţii o oscilaţie de la starea iniţială de echilibru, un deficit energetico-
informaţional sau o necesitate ce trebuie satisfăcută. Motivaţia transformă fiinţa
umana dintr-un simplu receptor al influenţelor externe, în subiect activ şi selectiv, cu
un determinism intern propriu în alegerea şi declaşarea acțiunilor şi
comportamentelor devenind structura cognitiv-dinamica care dirijează acțiunea spre
scopuri concrete.
Învățarea este deci activitatea psihică prin care se dobândesc și se sedimentează
noi cunoștințe și comportamente, prin care se formează și se dezvoltă sistemul de
personalitate al individului uman. În cadrul acestui proces de învățare, sunt integrate
celelalte funcții și procese psihice (percepția, atenția, memoria, gândirea, motivația,
afectivitatea), care interacționează pentru o configurare optimă a cadrului pentru
învățare, pentru o mai mare eficiență.

2. Modul în care procesul de învățare este influențat de motivație

Motivația este o dimensiune fundamentală a personalității, o variabilă internă cu


rol de suport în elaborarea diferitelor procese și capacități psihice. Ea furnizează
energia necesară funcționării și menținerii lor în stare activă, explică  de ce se produc
ele.
La baza conduitei omului, se află întotdeauna un ansamblu de stimuli sau de
mobiluri, trebuințe, tendinte, atracții, interese, aspirații, idealuri  care susțin din
interior realizarea numitor acțiuni, fapte, atitudini. Ele constituie ceea ce numim
motivație. Motivația se raportează la cauzele imediate, interne  ale conduitei și are,
drept suport material, un mecanism fiziologic complex care cuprinde o componentă
organică,o componentă subcorticală și o componentă corticală.
Contopindu-se într-un tot, aceste componente alcătuiesc aparatul cortico-
subcortical al stării de motivatie, care la om este expresia conlucrării dintre o anumită
trebuință, imaginea despre obiectul trebuinței, atitudinea față de trebuință și modul de
abordare acțională a obiectului trebuinței de către subiect.
Motivația învățării se subsumează acestui sens general al conceptului și se
definește ca totalitatea mobilurilor care susțin energetic, activează  și direcționează
desfășurarea activităților de învățare.
Ea conferă sens și coerență actelor de învățare.
Elevul interiorizează cerințele, obligațiile și modelele externe, întelege sensul pe
care îl are pentru sine faptul de a învăța bine și foarte bine.
Apare sentimental datoriei, al responsabilității în raport cu sarcinile de învățare.
Conduita de învățare poate fi alimentată, de asemenea, de formațiuni subiective cum
sunt trebuința de statut ridicat, aspirațiile profesionale, dorința de a fi util societății,
fenomene motivaționale mult mai semnificative ca valoarea socială și mult mai
profunde ca culoare subiectivă decât cele enumerate anterior.
Motivele fundamentale pentru procesul educativ sunt atașamentul copilului față de
mama sa, apoi, la un pol opus, tendințele agresive, și cel mai important, tendința de
afirmare, motivația de realizare. Motivația scolară constituie ansamblul de motive care îl
determină pe elev să vină la școală și să învețe.
Motivația se împarte în:
 motivația extrinsecă (dorința de afirmare, tendințele normative, teama de
consecințe, ambiția)
 motivația intrinsecă (curiozitatea, dorința de a afla cât mai mult).
Motivația intrinsecă este fundamentul formării competențelor gândirii logico-
matematice și a utilizării strategiilor de raționament operațional-formal, dar pentru
obținerea succesului nu este suficient acest lucru, mai trebuie și ca elevul să aibă motivația
care să-l determine să utilizeze competențele dobândite.
Motivația intrinsecă este mai importantă și mai eficientă în învățare decât cea
extrinsecă, dar la varste mici, acest raport se inversează.
Analizând relația dintre performanță și motivația extrinsecă, se constată o creștere a
performanței proporțională cu intensificarea motivației numai până la un punct, după care
intervine o stagnare și chiar un regres. Acest punct a fost denumit “optimum motivațional”,
și are o importanță deosebită întrucât motivația optimă scurtează timpul învățării și poate fi
o garanție a succesului. Optimumul motivațional nu se mai aplică în cazul motivației
intrinseci, pentru că aici va exista în mod constant o relație de directă proporționalitate
între motivație și învățare.
Procesele și stările afective și motivaționale constituie condiții intern-subiective de
susținere energetică a actvității de învățare. Aceste procese și stări psihice constituie o
susținere energetică specifică în sensul că ele angajează în mecanismele lor
neurofuncționale o constelație de instanțe subcorticale și corticale. Ele asigură controlul și
reglarea superioară în acord cu circumstanțele adaptive.
În activitatea educativă toate aceste stari si procese sunt amplu implicate si totodata
modelate si dezvoltate la nivel superior.
Raportată la activitatea școlară, afectivitatea exprimată în motivație și valorizată
prin învățare reprezintă unul din factorii cei mai importanți în formarea multilaterală
a personalității elevilor. Din această perspectivă, sarcina principală a școlii, o
constituie dezvoltarea la elevi a emoțiilor și sentimentelor superioare (intelectuale,
estetice și morale).
Atitudinea preferențială a elevilor față de diferitele discipline școlare este
determinată, în mare măsură, de existența unor componente motivaționale de ordin
afectiv: încrederea în propria capacitate de întelegere a faptelor; siguranța în
rezolvarea problemelor; bucuria descoperirii adevărului și satisfacția succesului.
În procesul de formare a sentimentelor intelectuale, profesorul trebuie să cultive
la elevi curiozitatea, bucuria descoperirii și încrederea în propriile forțe, factori
afectivi indispensabili în dezvoltarea unei motivații cognitive intrinse.
Motivația intrinsecă a învățării este consubstanțială actului de învățare însuși,
izvorăște din interiorul lui, se naște odată cu el și în contextul componentelor lui, este
solidară cu el pe tot parcursul asimilării cunoștințelor. Sursa ei o constituie
menținerea în permanentă stare activă a contribuției de orientare și investigație.
Motivația internă a invățării poate evolua ca interes cognitiv, ca  atitudine epistemică
stabilă față de informațiile pe care le aduce cu sine învățarea, asigurând premiza unui
contact activ și de lungă durată a elevului cu obiectele de învățământ ca surse de
cunoaștere.
Motivația internă apropie și apoi face să coincidă scopul cu motivul învățăturii,
furnizează energic un flux continuu învățării, sporind eficiența activității de învățare.
Motivele învățării pot fi supuse unor operații de clasificare detaliată, distingandu-
se: motive sociale și personale, cognitive și extracognitive, nemijlocite și de
perspectivă, durabile și trecătoare, pozitive și negative, directe și indirecte, eficiente
și neeficiente.
Fundamentală rămâne însă diferențierea motivației în extrinsecă și intrinsecă,
clarificare ce se regăsește într-un fel sau altul în fiecare din cuplurile de motive.
Ideal este ca în procesul de învățământ să se găsească formula optimă de
îmbinare a motivației interne cu motivația externă, îndeosebi cu cea legată de sfera
psiho-morală a personalității, de așa manieră încât stimularea actuală, concretă a
conduitei de învățare să se conjuge cu o atitudine în general pozitivă, favorabilă a
elevului față de învățătură.
Interesele reprezintă o formă specifică a motivației: acestea  se exprimă prin
orientarea sau direcționarea relativ constantă a persoanei spre anumite domenii de
activitate. Ele constau în atitudinea cognitiv-afectivă, preferențială,  pozitivă față de
anumite zone ale cunoașterii și activitătilor productiv-creatoare. Prin natura lor,
interesele presupun trebuințe active de cunoastere și acțiune, ele orientează și
dinamizează subiectul uman, determinând aspectul selectiv-profesional al
manifestărilor sale cât și în rezonanța sa afectiv-intelectuală, specifică, în raport cu
diferitele categorii de valori socio-culturale.
Formarea anumitor constelații de interese constituie o problema centrală în teoria
psihologică a învățăturii și a formării armonioase a personalității elevilor. Din această
perspectivă, pot fi sugerate ca direcții sau obiective de acțiune psihoeducațională
eficace următoarele condiții:

 asigurarea caracterului de noutate în prezentarea materialului de învătare


 prezenta elementelor de variabilitate și atractivitate în ceea ce privește stilul
de predare; evitarea monotoniei
 angajarea activismului superior al elevilor
 "întărirea"=aprobarea și aprecierea rezultatelor pozitive; încurajarea  și
generarea situațiilor de succes, de satisfacții în respectivele activități
 Înțelegerea tematicii abordate- a semnificațiilor sale științifice-teoretice și
aplicative
 realizarea efectivă a unor activități de ordin practice-productiv și cercetare în
cercurile de creație și activitățile din ateliere și laboratoare pot oferi multiple
elemente stimulative pentru geneza și dezvoltarea intereselor la elevi
 corelațiile interdisciplinare, între interesele anterior formate și noile interese

Sensul general al dezvoltării motivelor învățării este cel al evolutiei de la


receptarea cerințelor exterioare, la conștientizarea și interiorizarea lor; în același sens
menționăm ca linie evolutivă și trecerea de la motivația extrinsecă la cea dominant
intrinsecă, precum și creșterea ponderii motivelor de ordin social-moral.
Totodată se structurează dorința de a deveni util societății, aspirațiile
profesionale, care treptat deconstituie ca mobiluri de nivelul superior cu rol stimulativ
în obținerea unor performanțe superioare în diverse tipuri de activități școlare
desfășurate în contextul învățământului integrat cu cercetarea și producția.
În geneza intereselor-aspecte motivationale,important este si momentul aderarii
afectiv-motivationale a scolarilor la sarcinile pe care le au de realizat.
La preadolescenti,in contextul cresterii ponderii motivelor de ordin social-
moral,se releva structurarea unor sentimente si atitudini ce profileaza conduita psiho-
morala a elevului in raport cu activitatile de munca si invatare scolare.
La adolescenti este prezenta si tendinta spre aderare la un model ideal care poate
deveni forta motivationala launtrica si dinamizatoare pentru eforturile elevului
obiectivate in activitatile sale de munca,invatare si creatie.
3. Concluzii

Învățarea este deci activitatea psihică prin care se dobândesc și se sedimentează noi
cunoștințe și comportamente, prin care se formează și se dezvoltă sistemul de personalitate
al individului uman. În cadrul acestui proces de învățare, sunt integrate celelalte funcții și
procese psihice (percepția, atenția, memoria, gândirea, motivația, afectivitatea), care
interacționează pentru o configurare optimă a cadrului pentru învățare, pentru o mai mare
eficiență.
Pentru dezvoltarea afectivă este foarte importantă diversificarea repertoriului emoţional
(copilul trebuie să lăsat să trăiască şi să manifeste cât mai multe tipuri de emoţii) şi
promovate trăirile acceptabile din punct de vedere social. Comportamentul afectiv la
copilului este influenţat de interpretările şi evaluările făcute în familie asupra sentimentelor
şi emoţiilor copilului; de aceea profesorul trebuie să cunoască acest model şi să acţioneze
în consecinţă. Pentru dezvoltarea unor sentimente pozitive faţă de învăţare este importantă
crearea unui climat emoţional relaxat şi pozitiv în familie şi şcoală, inclusiv în situaţiile de
evaluare.
Cunoașterea aprofundată a problemelor psihologice privind psihogeneza motivelor
învățării, abordate de mulți autori prezintă o importanță aplicativă directă în
prospectarea strategiilor psiho-educaționale eficace de influențare pozitivă a
motivației învățării.
În primii ani de școală, predomină motivația extrinsecă și nevoia de aprobare din partea
adulților. Profesorii și părinții pot induce emoții plăcute copiilor față de procesul de
învățare prin intermediul calificativelor, al laudelor pentru eforturile depuse și prin crearea
unui cadru în care cei mici să se simtă în siguranță din punct de vedere fizic și emoțional.
În perioada pubertății și la adolescență, are mai multă importanță motivația intrinsecă și
nevoia de dezvoltare, de afirmare ca adult. În acest context, părinții și profesorii pot juca
mai degrabă rolul de îndrumători care să ajute tinerii să își evalueze corect punctele forte și
punctele slabe și să îi asiste în alegerea vocației potrivite.
Dată find această complexitate și importantă a motivațiilor, în procesul de
învățare-predare este nevoie de cunoasterea profundă a elevilor, de practicarea unui
învățământ diferențiat, adaptat nevoilor individuale de cunoaștere, adaptat
specificului motivațional individual.

Bibliografie

Cosmovici, A Iacob, Psohologie Școlară,


E. Cracsner – Psihologia Educatiei, suport de curs
P.Popescu-Neveanu, M. Zlate, T. Cretu – Psihologie Scolara, 1987
Negovan, V. (2010) - Psihologia învățării. Forme, strategii și stil, Ed. Universitară,
www.ise.ro/wp-content/uploads/2015/08/Brosura-Motivatia-pentru-invatare.pdf
www.e-scoala.ro/referate/psihologie_motivatia.html