Drept Constitutional 2

UNIVERSITATEA “ANDREI SAGUNA”
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE
DREPT CONSTITUTIONAL
NOTE DE CURS
SPECIALIZAREA DREPT
ANUL UNIVERSITAR 2018 – 2019
ANUL I, SEMESTRUL II
Titular curs: LECT.UNIV. DR. ILINCUȚA DARIUS
CONSTANȚA
- 2019 -
Lect.univ.dr Ilincuța Darius Drept constitutional
CUPRINS
Curs nr. 1 DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE
CETĂŢENILOR ……..…....................................................................................……. 3
1.1 Noţiunea de îndatoriri fundamentale ………………………..................…...............................…. 4
1.2 Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ………………….......................................... 6
1.3 Principiile constituţionale aplicabile .............................................................................................. 7
1.4 Inviolabilităţile ............................................................................................................................. 11
1.5 Clasificarea drepturilor și libertăților ........................................................................................... 14
1.6 Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor ...................................................................................... 21
Curs nr. 2 PUTEREA POLITICĂ ORGANIZATĂ STATAL .................................................... 22
2.1 Puterea de stat. Notiune. Trăsături ............................................................................................... 22
2.2 Trăsăturile generale ale puterii organizate statal .......................................................................... 23
2.3 Forme de guvernamant ................................................................................................................. 24
Curs nr. 3 ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII ŞI PARTIDELE POLITICE ................ 27
3.1 Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice ................................................................................ 27
3.2 Relaţia popor-stat .......................................................................................................................... 27
3.3 Separaţia puterilor în stat .............................................................................................................. 28
3.4 Trăsăturile generale ale puterii organizată statal .......................................................................... 29
3.5 Partidele politice ........................................................................................................................... 30
3.6 Sisteme de partide politice ............................................................................................................ 32
Curs nr. 4 SISTEMUL ELECTORAL ........................................................................................... 34
4.1 Consideraţii generale .................................................................................................................... 34
4.2 Drepturile electorale ale cetăţenilor români ................................................................................. 34
4.3 Scrutinul ........................................................................................................................................ 36
4.4 Organizarea şi desfăşurarea alegerilor .......................................................................................... 37
Curs nr. 5 PUTEREA LEGISLATIVĂ ………………..............................................................… 43
5.1 Funcţiile Parlamentului ……………………………………....................................................…. 43
5.2 Structura Parlamentului …………………………………...................................................……. 47
5.3 Atribuţiile Parlamentului privind organizarea internă ……………………...................…..……. 47
5.4 Funcţionarea Parlamentului ………………………………….............................................……. 53
5.5 Deputaţii şi senatorii …………………………………..…......................................................…. 55
5.6 Actele Parlamentului ………………………………….......................................................……. 57
Curs nr. 6 PUTEREA EXECUTIVĂ. GUVERNUL ..................................................................... 66
5.1 Structura executivului ……………………………………......................................................…. 66
5.2 Atribuţii constituţionale ale Guvernului …………………………………..........................……. 67
5.3 Raporturile legislativ-executiv ………………………..….......................................................…. 70
Curs nr. 7 PUTEREA EXECUTIVĂ. PREȘEDINTELE ............................................................. 72
7.1 Atribuţiile şefului de stat .............................................................................................................. 72
7.2 Desemnarea şefului de stat ........................................................................................................... 74
7.3 Proceduri, solemnităţi, protocol ................................................................................................... 75
7.4 Răspunderea şefului de stat .......................................................................................................... 75
7.5 Actele şefului de stat .................................................................................................................... 76
Curs nr. 8 AUTORITATEA JURISDICTIONALĂ ..................................................................... 77
8.1 Terminologie şi noţiuni ................................................................................................................ 77
8.2. Specificul activităţii jurisdicţionale ............................................................................................. 77
8.3. Raporturile cu legislativul şi executivul ...................................................................................... 79
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................... 80
CURSUL NUMĂRUL 1
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE
FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR
Pentru a putea fi exercitată, puterea de stat necesită două elemente

indispensabile: o populaţie, care să îi fixeze limitele personale (subiective) şi un
teritoriu, care să îi fixeze limitele speciale (obiective). Aceste trei elemente
însumate conduc la o definiţie în sens larg a statului. Conceptul de populaţie este
analizat în cadrul dreptului constituţional prin prisma noţiunii de cetăţenie şi a celei
de drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţeanului.
Cetăţenia interesează nu numai dreptul constituţional, ci în egală măsură şi
dreptul internaţional (public şi în mod deosebit cel privat), dreptul familiei etc,
fiind prin excelenţă o noţiune interdisciplinară. Constituţia şi legile conferă
cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care nu
au această calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi. Străinii şi
persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura de toate drepturile politice, deoarece
numai cetăţenii exercită puterea la nivel statal, prin urmare numai ei pot participa
la guvernarea societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt legaţi.
Totodată, numai cetăţenilor le incumbă anumite obligaţii, cum ar fi obligaţia de
apărare a patriei sau de apărare a ţării.
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului sunt nu
numai o realitate, ci și o finalitate a întregii activități umane progresiste și
democratice. Drepturile și libertățile omului, cu multiplele lor ramificatii și
implicatii teoretice și practice reprezinta un domeniu important in preocuparile
fiecarui stat precum și in ale comunitatii internationale. Cercetarea stiintifica a
drepturilor și libertăților omului și cetățeanului este o misiune permanentă
indeosebi a juriștilor, acestora revenindu-le rolul de a analiza toate aspectele și de a
realiza sinteze. Ea trebuie sa realizeze clarificările necesare (noțiunile, vocabularul
folosit), să permită evidențierea progreselor dar și a rămânerilor în urmă, să ofere
soluții legislative care să permită o reală promovare a respectului pentru aceste
drepturi și o eficientă protecție a lor.
Definirea drepturilor fundamentale ale cetățenilor (a libertăților cetățenesti
sau libertăților publice, cum mai sunt deseori numite) a preocupat și incă preocupă
intens literatura juridică. Asemenea preocupări sunt numeroase pentru că drepturile
și libertățile cetățenești au o importanță aparte și s-au impus in viața oamenilor și a
societății. Formularea unei definiții a drepturilor fundamentale presupune stabilirea
unor criterii. Prima problemă care se pune este de a ști de ce din sfera drepturilor
pe care cetățeanul le are in general, numai anumite drepturi sunt fundamentale.
Apoi trebuie să stabilim de ce sfera drepturilor fundamentale variază de la etape la
etape istorice, determinând ce rațiuni teoretice și practice conduc la ideea ca un
drept al cetățeanului să fie drept fundamental intr-o anumită perioadă și să fie drept
obișnuit, in altă perioadă istorică. Drepturile fundamentale s-au definit ca simple
drepturi subiective, fără a se evidenția ceea ce este specific.
3
Pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, trebuie a fi luate în
consideraţie că acestea:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
c) datorită importanţei lor sunt înscrise, în acte deosebite cum ar fi declaraţii
de drepturi, legi fundamentale.
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, stabilite de normele
juridice, ele fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a
acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine
corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia statului şi de sprijinul său în
realizarea pretenţiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta
este cea mai importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi
subiective, apoi, ceea ce le deosebeşte de acestea este tocmai această trăsătură. Ea
explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit număr de drepturi
sunt fundamentale, înscrise ca atare în Constituţie.
Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte
deosebite cum ar fi declaraţiile de drepturi, legi fundamentale. Drepturile
fundamentale sunt acele drepturi subiective aparţinând cetăţenilor, esenţiale
pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera
dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate
prin Constituţie şi legi.
1.1. Noţiunea de îndatoriri fundamentale

Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune, deoarece este de neconceput
ca membrii unei colectivităţi umane să nu aibă, alături de drepturi, şi anumite
îndatoriri, anumite obligaţii faţă de societatea în care trăiesc. Îndatoririle
fundamentale mobilizează oamenii la realizarea scopurilor societăţii, constituind în
acelaşi timp garanţia, printre alte garanţii, că drepturile fundamentale se pot realiza
efectiv. Existenţa unor îndatoriri este stipulată în chiar pactele internaţionale
privitoare la drepturile omului, care stabilesc că omul are îndatoriri faţă de semenii
săi şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este dator a se strădui să promoveze
şi să respecte drepturile recunoscute în pacte.
În primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie, şi nu
o îndrituire, aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din partea
cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile
societăţii.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cărora societatea, la un anumit
moment, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic
special ce li se atribuie În fine, îndatoririle fundamentale sunt asigurate în
realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului,
căci ele sunt veritabile obligaţii juridice.
Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale
cetăţenilor României, înscrise în Constituţie, care sunt socotite esenţiale pentru
desfăşurarea vieţii în societate şi asigurate în realizarea lor prin convingere ori,
la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
4
Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput
ca membrii unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi anumite
îndatoriri, anumite obligaţii faţă de societatea în care trăiesc.
In primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie şi nu
o îndrituire aşa cum este dreptul fundamental, care presupune din partea
cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile
societăţii.
Indatoririle fundamentale, sunt acele obligaţii cărora societatea, la un anumit
moment, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic
special ce li se atribuie.
In fine, îndatoririle fundamentale, sunt asigurate în realizarea lor prin
convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului, căci ele sunt
veritabile obligaţii juridice.
Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale
cetăţenilor, considerate esenţiale de către popor pentru realizarea scopurilor
societăţii, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la
nevoie prin forţa de constrângere a statului.
In literatura juridică se arată că, drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu se
deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor şi nici prin obiectul lor.
Aceste drepturi îşi justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte
prin importanţa economică, socială şi politică pe care o au.
O trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor
omului este aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile
fundamentale şi celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective.
Astfel, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt considerate de unii
elemente ale capacităţii de folosinţă a cetăţenilor. Această susţinere nu poate fi
primită, pentru că în dreptul constituţional capacitatea juridică nu se divide în
capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. Drepturile fundamentale sunt
drepturi subiective, dar este dificil de argumentat că împreună cu îndatoririle ar
forma conţinutul raportului juridic de cetăţenie pentru simplul motiv că cetăţenia
nu este un raport juridic. Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective.
împreună cu celelalte drepturi subiective şi cu îndatoririle corelative, ele formează
statutul juridic ale cetăţeanului.
Includerea drepturilor şt libertăţilor cetăţeneşti printre problemele majore
este rezultatul firesc nu numai al importanţei lor deosebite ci şi al strânsei lor
interdependenţe cu problemele cardinale ale omenirii.
Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au
concretizat în câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate
îndeosebi: Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948); Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; Actul final al Convenţiei
pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki, 1975), Documentul final al
Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru
securitate şi cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris (1990).
La început s-au impus ca realităţi juridice drepturile civile şi politice,
denumite azi drepturi din prima generaţie. Aceste drepturi au exprimat un
5
anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, un stadiu de puternice revendicări şi luptă
contra tiraniei şi despotismului. Drepturile şi libertăţile civile şi politice (libertăţile
individuale mai ales) au apărut ca măsuri de protecţie a individului contra violenţei
şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale unei poziţii juridice egale în faţa
legii.
Apoi s-au impus drepturile sociale, economice şi culturale - drepturile din a
doua generaţie - între care s-au inclus îndeosebi dreptul la muncă, dreptul la
educaţie, dreptul la protecţie socială. Dacă drepturile civile şi politice nu
presupuneau, în principiu, şi acţiuni concrete din partea statului în afara abţinerii în
faţa libertăţii persoanei (erau şi mai sunt numite drepturi negative) drepturile
sociale, economice şi culturale implică din partea statelor acţiuni, măsuri, garanţii.
Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, eveniment de la care şi constituţiile au trebuit să
le recunoască şi proclame.
In deceniul al Vll-lea al secolului nostru s-au impus noi drepturi ale omului,
drepturile din a treia generaţie denumite drepturi de solidaritate, în care sunt
incluse dreptul la pace, la dezvoltare, la mediu înconjurător sănătos etc. - ce pot fi
realizate numai prin cooperarea statelor şi nu individual de către fiecare dintre ele.
Natura juridică a drepturilor fundamentale

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor care nu
se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor, nici prin obiectul lor.
Aceste drepturi alcătuiesc, însă, o categorie distinctă de drepturi, datorită
importanţei lor economice, sociale şi politice pe care o au; ele sunt esenţiale pentru
statutul juridic al cetăţenilor şi reprezintă baza tuturor celorlalte drepturi
cetăţeneşti.
În legătură cu natura juridică şi cu conceptul drepturilor fun-damentale, în
literatura de specialitate s-au formulat mai multe teorii.
Cea mai răspândită teorie asupra drepturilor fundamentale, a naturii juridice
a acestora, este teoria drepturilor naturale (Locke, Wolf, Blackstone, Rousseau).
Potrivit acestei teorii, drepturile omului sunt anterioare statului, omul având aceste
drepturi de la natură, iar drepturile sau libertăţile publice, cum mai sunt denumite,
au o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului; întrucât cetăţeanul le
deosebeşte în calitatea sa de om, ele sunt opozabile statului şi nu sunt deci stabilite
prin legi, contracte.
1.2. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

In literatura de specialitate s-au realizat multe clasificări formulate în epoci
diferite, având ca suport concepţii şi legislaţii diferite. Mai mult chiar, drepturile
cetăţeneşti au evoluat atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi sfera lor.
Toate drepturile omului sunt la fel de importante şi formează un tot unitar.
O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi
libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă,
siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului persoanei fizice.
A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile social-
economice şi culturale, adică din acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor
6
asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei
acestora.
O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, adică acele
drepturi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru
participarea la guvernare. în această categorie includem: dreptul de vot; dreptul de
a fi ales.
A patra categorie o formează drepturile şi libertăţile social-politice, adică
acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni
la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie pentru
participarea la guvernare. Aceste drepturi şi libertăţi asigură posibilitatea de
exprimare a gândurilor şi opiniilor fapt pentru care deseori sunt denumite libertăţi
de opinie. în această categorie includem: libertatea conştiinţei, libertatea de
exprimare, dreptul la informaţie; libertatea întrunirilor; dreptul la asociere; secretul
corespondenţei.
In legătură cu clasificarea prezentată se impun câteva explicaţii. Această
clasificare cuprinde drepturile şi libertăţile nominalizate prin Constituţia României.
Faţă de această precizare se observă lesne că nu s-a menţionat şi dreptul de azil,
drept prevăzut de Constituţie.
1.3. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români
Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor
şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Acestea rezultă fie din Capitolul I al
titlului II al Constituţiei, fie din coroborarea dispoziţiilor din acest capitol cu
dispoziţii din alte titluri sau capitole, fie din alte articole.
a)Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt universale
şi indivizibile. De aceea şi Constituţia arată că "Cetăţenii beneficiază de drepturile
şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile
prevăzute de acestea". Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la
sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi la titularii acestora. Constituţia răspunde
practic exigenţelor formulate în preambulurile celor două Pacte privitoare le
drepturile omului.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este de
altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi cât şi obligaţii faţă de
semenii săi şi faţă de societate. Universalitatea astfel cum este concepută prin art.
15 priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle fără deosebire de faptul
reglementării lor prin chiar textul Constituţiei sau prin alte legi.
b) Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept de
incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie şi anume neretroactivitatea legii. Este
fără îndoială recunoscut că o lege odată adoptată produce şi trebuie să producă
efecte juridice numai pentru viitor.
Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil, art. 1, în
sensul căruia "legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă",
precum şi în Codul penal, în art. 11 în sensul căruia "legea penală nu se aplică
7
faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu era prevăzute ca infracţiuni". Faţă
de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor s-au
impus în practica juridică şi desigur în legislaţie, două mari excepţii şi anume cea
privind aplicarea legii penale mai blânde şi cea privind legile interpretative.
Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie
pentru toate ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea care îl prevăd
explicit. Apoi, în afara excepţiei, prevăzute prin Constituţie, nici o altă excepţie nu
poate aduce limitări acestui principiu constituţional, orice alte prevederi legale
contrarii trebuind a fi considerate neconstituţionale şi putând fi atacate pe căile
controlului de constituţionalitate. Principiul neretroactivităţii legii se prezintă ca o
garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi
siguranţei persoanei.
c) Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit
căruia, cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi,
în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în
egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără
discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice cât şi de către
ceilalţi cetăţeni. Acest principiu este consacrat prin art. 16 (1 şi 2) precum şi prin
art. 4 (2) din Constituţie.
Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că femeile
reprezintă jumătate din populaţia ţării şi că în toate împlinirile materiale şi
spirituale este încorporată şi munca lor.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau
origine etnică, limbă, avere sau origine socială, exprimă la nivelul acestei instituţii
juridice, în principal, realitatea că pe teritoriul României, în decursul dezvoltării
istorice, s-au aşezat, au locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu românii şi
cetăţenii de altă naţionalitate (minorităţi naţionale) precum maghiari, romi,
germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. în unitate cu românii aceşti cetăţeni au
luptat pentru dreptate socială, pentru libertate şi democraţie, pentru cucerirea şi
apărarea independenţei şi suveranităţii României.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau
apartenenţă politică, este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte mai
înainte explicate, aici urmărindu-se ca opţiunile politice sau religioase, ale
oamenilor să nu fie speculate în sensul discriminării în drepturi.
d)Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au
numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară
Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile
publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie
română şi domiciliul în ţară. Această regulă este aplicabilă nu numai pentru
domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ci şi pentru autorităţile publice.
Constituţia utilizează termenii funcţii şi demnităţi publice.
Cât priveşte funcţiile publice este fără îndoială că textul constituţional se
referă la acelea care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai
ales (o condiţie, care ni se pare, importantă) acelea pentru ocuparea cărora
8
depunerea jurământului potrivit art. 54 din Constituţie este obligatorie. Desigur,
ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de către persoane
care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc), la care
Constituţia impune două condiţii de maximă importanţă şi generalitate şi anume:
cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României.
e) Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor
Principiul este prevăzut în art. 17 din Constituţie şi exprimă faptul că
cetăţenia română este legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat care, prin
efectele sale, determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în
interiorul cât şi în afara frontierelor. În temeiul acesteia, cetăţenii români care se
află în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia autorităţilor române, rar
acestea, au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară. De altfel
între state există deja acorduri şi convenţii care permit şi reglează această
colaborare juridică.
Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul român care se află în
afara frontierelor trebuie însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin potrivit
Constituţiei şi legilor României.
Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi
apatrizii, aflaţi pe teritoriul României. Astfel, în art. 18 se arată:
1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de
protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte
legi.
2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea
tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.
In reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din
România se au în vedere:
a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi
naturale, inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la
conştiinţă);
b) din puncte de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine numai
cetăţenilor români, care prin cetăţenie sunt ataşaţi destinelor statului român;
c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, în calitatea
sa de om, există şi alte drepturi subiective a căror dobândire şi exercitare legea nu
o condiţionează de calitatea de cetăţean.
Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care
domiciliază sau locuiesc în România. In mod firesc, articolul 18 din Constituţie
reglementează şi dreptul de azil, ştiut fiind că azilul este prin excelenţă un drept
care aparţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul de azil cuprinde de fapt găzduirea şi
protecţia statului român acordate acestor persoane deoarece în statul lor de origine
sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii,
progresului şi păcii.
Constituţia, prin art. 19, stabileşte că:
1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.
2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în
condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
9
3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de către justiţie. Extrădarea şi
expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelenţă libertatea
individuală şi dreptul la liberă circulaţie. Este motivul pentru care cele mai
generale reguli în acest domeniu sunt cuprinse în chiar corpul Constituţiei, urmând
ca reglementările de detaliu să fie realizate prin lege. Expulzarea sau extrădarea
propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie care implică
obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi.
Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe
teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi să i-1 predea. Ea asigură ca
autorii unor infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu
rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state. într-o
definiţie considerată mai exactă, extrădarea este "un act de asistenţă judiciară
interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau
condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul
celuilalt stat". Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care extrădarea este
admisibilă sau nu, un asemenea procedeu fiind dificil de realizat şi desigur
ineficient.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un
stat să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând
astfel capăt, în mod silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru
penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranţa, adică
acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea
săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de persoanele care
au comis fapte prevăzute de legea penală.
Constituţia stabileşte regula în sensul căreia extrădarea se poate decide
numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Sunt
două condiţii care stabilesc temeiul juridic al extrădării, condiţii cu vechime în
sistemul juridic. De altfel Codul penal român stabileşte şi el că extrădarea "se
acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de
reciprocitate şi în lipsa acestora, în temeiul legii". Desigur norma penală se referă
şi la situaţia în care autorităţile române solicită extrădarea.
Accesul liber la justiţie
In sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile
exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează
prin locul autorităţilor judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor.
Justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către judecători care sunt independenţi şi
se supun numai legii.
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a
intereselor legitime se poate realiza pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale
procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată de
Constituţie. Trebuie să adăugăm că accesul liber la justiţie fiind garantat chiar prin
Constituţie, precizarea din Constituţie în sensul căreia nici o lege nu poate îngrădi
exercitarea acestui drept, este firească.
10
Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al
unor libertăţi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaţionale
privitoare la drepturile omului, alte documente juridice internaţionale, admit
existenţa unor limitări, restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi
libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel de reguli stă chiar în conceptul de
libertate.
Constituţia României, receptând aceste reglementări internaţionale foloseşte
un procedeu simplu şi eficient şi anume exprimarea tuturor acestora într-un articol
unic. Astfel art. 53 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, dar numai ca excepţie şi desigur numai condiţionat. Potrivit textului
menţionat restrângerea se poate înfăptui numai prin lege.
1.4. Inviolabilităţile
Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate
psihică
Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în acelaşi articol şi
anume art. 22. Deşi sunt într-o legătură indisolubilă, drepturile menţionate nu sunt
totuşi confundabile din punct de vedere juridic.
Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de
timpuriu în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi
şi desigur prin constituţii. Este un drept cetăţenesc cu care începe inventarul
drepturilor omului în cele mai importante acte internaţionale din acest domeniu.
Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte în art. 3 că "Orice om
are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei", iar Pactul privitor la
drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că "Dreptul la viaţă este inerent
persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de
viaţa sa în mod arbitrar".
Dreptul la integritate fizică este clar definit prin chiar formularea
constituţională. Strânsa sa legătură cu dreptul la viaţă a determinat reglementarea
în acelaşi articol. Respectul integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie,
rezultând astfel obligaţia autorităţilor publice de a o asigura.
Dreptul la integritate psihică este şi el ocrotit şi considerat de valoare
constituţională, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de
elemente componente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea
uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor umane. Respectul vieţii,
integrităţii fizice şi a integrităţii psihice implică în mod firesc interzicerea torturii,
a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, ceea ce face în mod
expres art. 22 (2). Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o
încălcare a demnităţii şi personalităţii omului, amintind obiceiuri primitive care
trebuie repudiate şi reprimate de către lege. Faţă de relevanţa lor în garantarea
drepturilor omului, prevederi privind interzicerea torturii, a pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante, se regăsesc în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (art. 5), în Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi
politice (art. 7) şi mai ales în Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante (ONU, 10 decembrie 1984).
11
Libertatea individuală
Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un
articol cu un conţinut complex. Articolul 23 din Constituţie foloseşte două
exprimări şi anume de libertate individuală şi siguranţa persoanei.
Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte
libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a
nu fi ţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut
decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi legi. Categoria
libertate individuală are o sferă de cuprindere şi o generalitate mai mari decât cele
ale siguranţei persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a
libertăţii individuale ca privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către
autorităţile publice, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Dreptul la apărare
Dreptul ia apărare este un drept fundamental cetăţenesc, de tradiţie în istoria
instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl reglementează distinct
pentru că, deşi este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi
siguranţa persoanei el prezintă un egal interes pentru întreaga activitate judiciară,
mai exact vorbind atât pentru procesele penale cât şi pentru cele civile, comerciale,
de muncă, de contencios administrativ etc.
Dreptul la apărare într-o accepţie largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi
regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva
acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa. în
procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ, dreptul la
apărare ca totalitatea de drepturi şi reguli procedurale oferă părţilor posibilitatea de
a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului. în
această accepţie largă se include şt posibilitatea folosirii avocatului. In accepţiunea
sa restrânsă dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat.
Dreptul la liberă circulaţie
Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a
cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul
dreptului la liberă circulaţie şi anume: libera circulaţie pe teritoriul României şi
libera circulaţie în afara teritoriului. În acest sens se garantează dreptul la liberă
circulaţie în deplinătatea elementelor sale constitutive. Libera circulaţie nu poate fi
absolută, ea trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi
respectarea unor condiţii stabilite de lege. De regulă, aceste condiţii privind
exercitarea dreptului la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor valori economice
şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentate, normala desfăşurare a relaţiilor
cu alte state etc.
In legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 se asigură
posibilitatea pentru oricare cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului
nostru şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Precizarea în
orice localitate a fost necesară pentru a evita riscul unor interpretări abuzive sau
speculative care ar putea ridica multe probleme concrete de soluţionat.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea este de
asemenea garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia
valorifică o regulă ce rezultă din documentele juridice internaţionale în materie, în
12
sensul căreia orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa
ţară. De asemenea, orice om care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, are
dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa. Documentele juridice
internaţionale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de dreptul de a
intra în propria sa ţară şi că străinul aflător legal pe teritoriul unui stat nu poate fi
expulzat decât în executarea unei decizii, luate în conformitate cu legea şi, dacă
raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă
posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi
de a obţine examinarea cazului său de către autoritatea competentă, ori de către
una sau mai multe persoane special desemnate de către această autoritate, fiind
reprezentat în acest scop.
Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut
complex. El este un aspect al respectării personalităţii omului, proclamată prin art.
1 din Constituţie ca valoare supremă.
Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa
intimă, familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice
om, are dreptul la propria se viaţă intimă, familială şi privată. Constituţia utilizează
trei noţiuni - viaţa intimă, viaţa familială, viaţa privată -pe care în mod firesc nu le
defineşte.
Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familială şi
private şi la ocrotirea împotriva oricăror atentate din parte oricărui subiect de drept
(om sau autoritate, grup etc).
Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a unei
persoane fără consimţământul acestei, consimţământ care desigur trebuie să fie
explicit (sau să reiasă că a fost explicit) şi exprimat liber. Autorităţile publice
trebuie să ia toate măsurile posibile şi rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă,
familială şi privată a persoanei.
Astfel judecătorii au obligaţia de a declare şedinţă secretă de judecată în
procesele în acre publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun serviciu
legii sau justiţiei.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte:
numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea
sa; prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora,
ordinea publică sau bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa
şi libertatea persoanei.
Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, consacrate prin art.
26 din Constituţie se corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional
privitor la drepturile civile şi politice care arată că nimeni nu va putea fi obiectul
imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul său
sau corespondenţa sa, sau atingerilor ilegale în onoarea şi reputaţia sa. Orice
persoană, spune art. 17, are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea
imixtiuni sau atingeri (atentate).
g) Inviolabilitatea domiciliului
Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său care
cuprinde două aspecte şi anume: inviolabilitatea domiciliului şi libera alegere,
13
schimbare sau folosire a domiciliului. Cât priveşte cel de al doilea aspect el şi-a
găsit exprimarea juridică în art 25 din Constituţie privind libera circulaţie.
Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în
domiciliul unei persoane. Deşi în intuitule-ul său acest articol este marcat prin
expresia inviolabilitatea domiciliului, în conţinutul alineatului (1) se vorbeşte de
domiciliu şi reşedinţă. Ambele exprimări sunt desigur corecte.
Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate, sau de
proprietar. Pentru că în dreptul public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice,
chiar dacă aceasta nu este şi proprietarul, dar o ocupă în mod legal (cameră de
hotel, cameră de cămin studenţesc, cameră închiriată). De altfel inviolabilitatea
domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul personalităţii umane, decât pe
dreptul de proprietate.
Legea stabileşte condiţiile în care poate să se pătrundă în locuinţa unei
persoane (percheziţii domiciliare, arestarea unei persoane, executarea silită a
hotărârilor judecătoreşti, luarea măsurilor asigurătorii). Unele măsuri formează în
drept starea de necesitate. Aşa cum s-a arătat deja în literatura juridică, în
desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt, provocate, fie de
oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iar
salvarea acestora de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte
care în mod obişnuit este socotită ca ilicită.
1.5. Clasificarea drepturilor și libertăților

Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale
a) Dreptul la învăţătură
Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are
vocaţie, precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de muncă.
De aceea el nu poate lipsi dintre drepturile fundamentale şi deci nici din
Constituţie. Dreptul la învăţătură este un drept complex prin conţinutul său, prin
semnificaţiile sale juridice şi prin numărul mare de subiecte de drept implicate în
realizarea sa. În ce priveşte conţinutul se poate remarca nu numai multitudinea
elementelor componente ci şi un specific juridic rezultând din îmbinarea libertăţii
cu obligaţia.
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea
persoanei (omul, cetăţeanul) pentru ca să devină, profesional şi civic, capabilă de a
avea un rol util în societate. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească
deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea
respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea înţelegerii, toleranţei
şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii
de pace.
In mod firesc Constituţia prin art. 32 stabileşte formele organizatorice prin
care se realizează dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu,
învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior. Desigur
Constituţia nu enumera toate formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele
principale, tradiţionale de altfel.
Constituţia stabileeşte modul cum se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea
în condiţiile legii, regulă constituţională clară şi care nu putea desigur lipsi. Dacă
14
toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în
condiţiile legii, cât priveşte instituţiile de învăţământ superior, Constituţia le
garantează autonomia universitară.
b) Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat
în Constituţia României îndeosebi prin Pactul internaţional referitor la drepturile
economice, sociale şi culturale. Acest Pact, în art. 9, nominalizează dreptul
persoanei la securitatea socială, aici intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12
nominalizează dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătatea fizică şi
mentală. Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă,
prin conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale
fizice şi mentale, care să-i permită o reală şi eficientă participare la întreaga viaţă
politică, economică, socială şi culturală.
Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii corelative
asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Ocrotirea sănătăţii conţinând obligaţii pentru
autorităţile publice, este firesc ca prin Constituţie să se impună autorităţii
legislative misiunea de a reglementa principalele domenii şi aspecte precum:
asistenţa medicală, asigurările sociale, alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi
mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul exercitării profesiilor
medicale şi activităţilor paramedicale.
c) Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social
economic de tradiţie. Reglementat prin Constituţie în art. 41 dreptul la muncă este
un drept cu un conţinut juridic complex.
Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reglementarea
constituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de drept la muncă, precum şi
importanţa acestui drept atât pentru om cât şi pentru societate.
Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniu complex şi de
majoră importanţă, care exprimă corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi
asistenţa socială a muncii. Dreptul la protecţia socială pe care-1 au salariaţii,
include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul
legilor din acest domeniu.
Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor, pentru muncă egală, exprimă în
domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii proclamată prin art. 4
şi 16 din Constituţie. Această dispoziţie constituţională va trebui atent observată şi
desigur respectată fără abateri, atât în elaborarea normelor juridice privind munca
precum şi în încheierea oricăror convenţii (contracte de muncă). Încălcarea acestei
reguli constituţionale va constitui temeiul imbatabil al declarării nulităţii sau
anulării (după caz) a oricăror acte privind salarizarea. In fine, art. 41 garantează
atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii şi protecţiei sociale a muncii
cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă.
Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului internaţional
interzicând munca forţată şi stabilind totodată prin art. 42 ce nu constituie muncă
forţată. Astfel, nu constituie muncă forţată serviciul cu caracter militar sau
activităţile desfăşurate în locul acestuia de cel care, potrivit legii, nu prestează
serviciu militar obligatoriu din motive religioase.
15
De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane
condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate
condiţionată. în legătură cu aceste prevederi constituţionale trebuie menţionat că
ele se referă la persoanele şi situaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească
definitivă.
d) Dreptul la grevă
Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un
drept social-politic, deseori încadrarea sa în una din categoriile de drepturi ridicând
pentru cercetarea ştiinţifică interesante probleme.
Examinând art. 43 din Constituţie putem formula câteva explicaţii: dreptul
la grevă aparţine numai salariaţilor, ca atare nu se încadrează în prevederile art. 43
şi nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de
persoane care nu au calitatea de salariaţi, chiar dacă aceste manifestări se
autointitulează greviste.
Textul constituţional permite legii să stabilească anumite condiţii şi limite în
exercitarea dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau astfel
spus exercitarea abuzivă a dreptului la grevă.
e) Dreptul de proprietate
Dreptul de proprietate un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Dreptul de proprietate este garantat fiecărui
cetăţean. În conţinutul acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a
dobândi o proprietate, de a se folosi şi de a dispune liber în legătură cu proprietatea
sa şi de a putea transmite dreptul său altuia. Constituţia poate stabili unele limitări
cât priveşte sfera proprietăţii, limitării clar şi expres determinate numai de interesul
constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea dreptului
de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra proprietatea
obţinută pe căi licite. Constituţia României în art. 44 garantează dreptul de
proprietate precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea
privată, indiferent de proprietar.
Cât priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru daunele
produse în situaţiile de la art. 44 (5) ele se stabilesc de comun acord cu
proprietarul, sau în caz de divergenţă, prin justiţie.
Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 43, care
interzice confiscarea averii dobândite licit. Mai mult, Constituţia conţine o regulă
de procedură de mare eficienţă în sensul căruia caracterul licit al dobândirii se
prezumă.
f) Dreptul de moştenire
În mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept
în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii,
orice bun. Acest drept este reglementat prin art. 46 din Constituţie care stabileşte
că "Dreptul la moştenire este garantat".
g) Dreptul la un nivel de trai decent
Constituţia consacră un drept fundamental cetăţenesc receptat mai târziu în
catalogul drepturilor şi libertăţilor umane. Prin conţinutul său, dreptul la un nivel
de trai decent include dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i
asigure, lui şi familiei, un trai civilizat, decent. Ca şi în cazul altor drepturi, şi aici
16
suntem în prezenţa unui drept complex, ce cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii
rezonabile de existenţă şi la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană,
îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează
prioritar prin munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie
decisiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele
civilizaţiei.
h) Dreptul la căsătorie
Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi
întemeia o familie. De altfel, aşa cum arată Pactul internaţional relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale (art. 10) familia este elementul natural şi
fundamental al societăţii.
Art. 48 al Constituţiei exprimă această realitate prin garantarea libertăţii
căsătoriei, a unei căsătorii liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine bărbatului şi
femeii începând de la vârsta nubilă. Constituţia stabileşte marile reguli care
conturează conţinutul acestui drept. Familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria
liber consimţită. în al doilea rând, familia trebuie să se întemeieze pe egalitate
femeii şi bărbatului. Egalitatea soţilor este de fapt o confirmare şi la nivelul
familiei a marelui principiu constituţional privind egalitatea în drepturi a
cetăţenilor fără deosebire de sex. In fine consacră obligaţia constituţională a
părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie
constituţională priveşte toţi copiii, adică atât cei rezultaţi din căsătorie cât şi cei
rezultaţi din afara căsătoriei.
Căsătoria este supusă, sub aspect juridic, unor reguli privind încheierea,
desfacerea şi declararea nulităţii, reguli ce nu au însă caracter constituţional şi de
aceea se face trimitere la lege.
i) Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
Art. 49 din Constituţie, prin conţinutul său conturează un drept fundamental
cetăţenesc care poate fi intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă.
Acestui drept îi corespunde obligaţia statului de a asigura copiilor şi tinerilor
condiţiile necesare dezvoltării armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale.
Articolul 49 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor de identificat, vârsta
fiind criteriul natural şi cert.
Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un regim special
de protecţie şi de asistenţă. Complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi
măsurilor care privesc regimul special de protecţie şi de asistenţă explică
formulările juridice constituţionale. Textul constituţional interzice acţiunile care ar
contraveni acestui drept, în acest sens interzice exploatarea minorilor. In fine,
trebuie să observăm că se pune în sarcina statului obligaţia de a contribui la
asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială,
economică, culturală şi sportivă a ţării.
j) Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială
Este un drept fundamental aparte prevăzut în art. 50 din Constituţie. Acest
drept priveşte o categorie de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie
sprijiniţi spre a se bucura de condiţia umană. De aceea Constituţia obligă statul la o
politică naţională care să asigure protecţia handicapaţilor în toate domeniile vieţii.
17
Drepturile exclusiv politice
În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca
obiect participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. În această
categorie a drepturilor exclusiv politice se încadrează drepturile electorale ale
cetăţenilor.
Drepturile şi libertăţile social-politice

a) Libertatea conştiinţei
Într-o accepţie largă, libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de a
avea şi de a exprima public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. Această
libertate este reglementată prin art. 29 din Constituţie.
Din examinarea Constituţiei rezultă că libertatea conştiinţei este posibilitatea
persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în public o anumită
concepţie despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă,
de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea
credinţă. Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca factor de continuitate
spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul natural dar şi obligaţia de a se
ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor.
De aceea garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea
efectivă între credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de
toleranţa şi respect reciproc între credincioşii aparţinând diferitelor culte religioase
ca şi între credincioşi şi necredincioşi. Pentru a realiza liniştea şi pacea între cultele
religioase, fenomene ce ţin chiar de esenţa vieţii şi moralei, spirituale şi religioase,
Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice forme, mijloace, acte sau acţiuni
de învrăjbire religioasă.
b) Libertatea de exprimare
Strâns legate de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consacrată prin
Constituţie este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai prin scris, prin
imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile,
opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel.
Libera exprimare ca libertate fundamentală cetăţenească trebuie realizată în
public. Exprimarea în public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei
libertăţi, termenul public fiind desigur cel definit prin legi. Constituţia României
interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere constituţională decisivă pentru
libertatea de exprimare.
Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material fapt ce explică
prezenţa unor asemenea dispoziţii din Constituţie. Libertatea de exprimare are un
conţinut complex care cuprinde pe de o parte un aspect spiritual şi pe de altă parte
un aspect material. Aspectul material care priveşte de fapt toate libertăţile de
opinie are o importanţă aparte pentru libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se
poate realiza în afara existenţei unei tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace
de difuzare etc.
De aceea prin Constituţie se arată că libertatea presei implică şi libertatea de
a înfiinţa publicaţii.
18
Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui în general) de a
participa la viaţa politică, socială şi culturală manifestându-şi public gândurile,
opiniile, credinţele etc.
c) Dreptul la informaţie
Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia României din
marile instrumente juridice internaţionale în acest domeniu. El este un adevărat
drept fundamental deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a omului,
exercitarea libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi mai ales a acelora prin care se
exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel, implică şi
posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind viaţa socială, politică,
economică, ştiinţifică şi culturală. Conţinutul dreptului la informaţie este complex,
dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare.
Constituţia reglementând dreptul la informaţie cuprinde dispoziţii privind
informaţiile în general atunci când în alin. (2) foloseşte exprimarea orice
informaţie de interes public, informaţiile despre evenimente sau acţiuni hotărâte de
către autorităţile publice alin. (2), informaţii cu caracter personal alin. (2).
Asigurând dreptul la informaţie Constituţia stabileşte obligaţii corelative în sarcina
autorităţilor publice: de a informa corect cetăţenii asupra problemelor de ordin
public, dar şi de ordin personal, de a asigura prin serviciile publice dreptul la
antenă, de a asigura protecţia tinerilor şi siguranţa naţională.
Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informaţie, a
mijloacelor de informare în masă în mod firesc Constituţia reglementează
principalele obligaţii ale acestora. In primul rând trebuie menţionat dreptul la
antenă care revine principalelor grupuri sociale şi politice. Garantarea exercitării
acestui drept revine serviciilor publice de radio şi televiziune.In al doilea rând
mijloacele de informare în masă au obligaţia constituţională de a asigura
informarea corectă a opiniei publice. Această prevedere pune în valoare marile
imperative care trebuie respectate în materie de informaţie şi anume: exactitatea,
onestitatea, discreţia şi desigur corectitudinea.
Dreptul la informaţie ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de
răspândire a opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate juridice,
anumite limite.
d) Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în
posibilitatea ce o au oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru
a-şi exprima gândurile, opiniile şi credinţele. Prin conţinutul său această libertate
se află într-o strânsă corelaţie cu libertatea conştiinţei precum şi cu libertatea de
exprimare.
Diversitatea formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această
libertate şi caracterul deschis, receptiv, al dispoziţiilor constituţionale, au
determinat ca după nominalizarea celor trei forme să se adauge şi exprimarea orice
alte întruniri. Astfel, art. 39 nu restrânge formele şi mijloacele de realizare a
libertăţii întrunirilor numai la cele trei forme nominalizate. Astfel orice întrunire
este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter temporar, destinată
schimbului de idei, concepţii, opinii. Orice întrunire în sensul legii presupune o
19
legătură cât de firavă între participanţi, o intenţie comună şi totdeauna un
minimum de organizare.
Intrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul
constituţional nu rezultă o asemenea diferenţiere, tăcerea textului urmând a fi
interpretată că regulile sale sunt aplicabile oricărui fel de întrunire. Art. 39 din
Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură cu întrunirile şi anume: a)
libertatea întrunirilor, b) caracterul paşnic al întrunirilor, c) interzicerea la întruniri
a oricărui fel de arme. Aceste trei reguli au caracter constituţional.
h) Dreptul de asociere
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de
regulă în categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea
de exprimare, cu care şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său. Acest
drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în
partide sau formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme şi tipuri de
organizaţii, ligi şi uniuni cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică,
socială şi culturală, de a-şi realiza o serie de interese legitime comune. Garantând
dreptul la libera asociere, dispoziţiile constituţionale stabilesc şi formele de
asociere.
Ca şi în alte situaţii dificultatea stabilirii unui inventar complet, a determinat
folosirea a două procedee şi anume: nominalizarea partidelor şi sindicatelor;
enunţarea celorlalte forme organizatorice prin formularea altei forme de asociere.
i) Secretul corespondenţei
Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei
fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare
gândurile sau opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute
publice este inviolabilitatea corespondenţei. Prin corespondenţă textul
constituţional înţelege scrisori, telegrame, trimiteri poştale de orice fel altele decât
scrisorile şi telegramele, convorbirile telefonice şi alte mijloace legale de
comunicare.
Drepturile garanţii
a) Dreptul de petiţionare
Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic
românesc. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de
rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept
este încadrat în clasificările de drepturi, în categoria drepturilor garanţii el fiind
şi o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi.
În condiţiile art. 51 din Constituţie dreptul de petiţionare poate fi exercitat
fie individual de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către
organizaţii legal constituite. Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona,
articolul prevede obligaţia autorităţilor publice de a examina şi răspunde la petiţii
în termenele şi în condiţiile stabilite prin lege. Aceasta implică obligaţia pentru
autoritatea legiuitoare de a elabora a lege prin care să se prevadă aceste condiţii şi
termene.
b) Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică
20
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept
fundamental, încadrat de tradiţie în marea categorie a drepturilor garanţii alături de
dreptul de petiţionare cu care de altfel se află într-o strânsă corelaţie. Art. 52 din
Constituţie este temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru
vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor şi
libertăţilor acestora.
Art. 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula
cetăţeanul, acestea fiind recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi
repararea pagubei.
1.6. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

În afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de îndatoriri
fundamentale. Existenţa îndatoririlor fundamentale este o cerinţă firească într-o
societate democratică.
a) Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară
Această îndatorire, prevăzută prin art. 54 din Constituţie, este urmarea
firească a cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate
funcţii publice precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de
a depune jurământul cerut de lege.
b) Îndatorirea de apărare a ţării
Îndatorirea de apărare a patriei prevăzută prin art. 55 din Constituţie impune
cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul
unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării.
Potrivit legilor, călcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea
inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului, constituie crime
grave şi sunt pedepsite.
c) Îndatorirea de a contribui financiar
Conform art. 56 cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin
taxe, la cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea
justă a sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite
prin lege, în situaţii excepţionale.
d) Îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi
libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi
Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor
României, cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna credinţă, principiu
tradiţional de drept civil, este considerată o regulă constituţională. În conţinutul
acestei îndatoriri fundamentale intră şi obligaţia de a nu încălca drepturile şi
libertăţile celorlalţi, obligaţia firească ce ţine de chiar conceptul de drept şi
libertate.
21
CURSUL NUMĂRUL 2
PUTEREA POLITICĂ ORGANIZATĂ STATAL.
2.1. Puterea de stat. Notiune. Trăsături

Categoria cea mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor constituţionale
este categoria de putere. Ea apare în exprimări nuanţate, precum: puterea politică,
putere de stat, puteri politice sau pur şi simplu putere. Fiind şi dovedindu-se a fi
categoria-cheie în organizarea statală a societăţii umane, puterea (în sensul
cuceririi sau aproprierii sale) a fost şi rămâne scopul fundamental al revoluţiilor,
mişcărilor şi convulsiilor sociale.
Constituţia actuală a României, prin art. 2, stabileşte că „Suveranitatea
naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum".
Statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii poporului, este
instituţionalizarea acestei puteri. Dacă vorbim despre stat sau putere (puteri) de
stat, vorbim despre unul şi acelaşi lucru. De aici identitatea între expresiile
autorităţi statale şi autorităţi ale puterii sau funcţiile statului şi funcţiile puterii.
În legătură cu expresiile putere politică şi putere de stat, se impun, de
asemenea, unele precizări. Ele pot evoca aceleaşi noţiuni, dar pot fi folosite şi
pentru a evoca noţiuni ce se află într-o strânsă legătură, însă neconfundabile şi care
privesc fenomenul general (complex) de putere. Astfel, dacă termenul politic
desemnează caracterul social al puterii, expresia putere politică desemnează
puterea poporului, a naţiunii.
Termenul politic poate desemna caracterul puterii unor formaţiuni, asociaţii,
al puterii partidelor. Puterile statale au şi ele trăsături politice, iar termenul politic
la rândul său este nuanţat explicat. Pentru ca sistemul teoretic pe care-l construim
să fie clar, vom folosi termenul putere politică pentru a desemna puterea
poporului, care are un conţinut mai larg decât organizarea sa statală, altfel spus
decât puterea (puterile) de stat.
Puterea (puterile) de stat este partea instituţională a puterii politice, dar nu-i
epuizează sfera, găsindu-ne aici în relaţia de la întreg la parte. Într-o asemenea
viziune ştiinţifică, trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului, dar
trăsăturile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii politice.
Aşa văzute lucrurile, puterea statală, într-o explicaţie simplă, este forma de
organizare statală a puterii poporului. Dacă această organizare se realizează prin
mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii
(împuterniciri) şi trăsături clar definite şi caracterizate prin autonomie
organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi colaborare,
suntem în prezenţa separaţiei, echilibrului puterilor. Această stare este specifică
sistemelor de guvernământ democrat ce.
Funcţia fundamentală a statului este de a exprima şi realiza, ca voinţă
general obligatorie (voinţa de stat), voinţa poporului. Acesta este punctul de
plecare în teoretizarea organizării statale a puterii poporului. De aici trebuie să
pornim pentru a identifica funcţiile puterii, instituţiile şi formele organizatorice
22
necesare realizării acestor funcţii, raporturile dintre autorităţile statale şi popor,
raporturile dintre autorităţile statale.
2.2. Trăsăturile generale ale puterii organizate statal.

Înţelegem prin trăsături generale ale puterii de stat acele caractere esenţiale
şi comune tuturor tipurilor de putere de stat, care permit gruparea lor într-o noţiune
generală şi care diferenţiază în acelaşi timp puterea de stat de orice alt fenomen.
Pot fi identificate următoarele trăsături generale ale puterii de stat: caracterul de
putere; putere de constrângere; putere socială; puterea de a exprima şi realiza
voinţa ca voinţă de stat; caracterul organizat; suveranitatea.
1. Caracterul de putere
Acest caracter general al puterii de stat, exprimând genul proxim în definirea
puterii de stat, constă în aceea că puterea este o putinţă efectivă de a exprima şi
realiza voinţa, ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate.
2. Puterea de stat este o putere de constrângere.
Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul fenomenului
putere prin faptul că este o putere de constrângere. În realizarea voinţei lor,
guvernanţii apelează la un întreg arsenal de mijloace, folosind chiar constrângerea
de stat împotriva cel or care nu se supun.
Elementul constrângere este definitoriu pentru putere ca putere de stat,
deoarece în momentul în care dispare constrângerea di spare chiar statul. El
deosebeşte puterea de stat de puterea socială existentă în comuna primitivă, care
era o putere obştească şi se baza pe convingere, pe înţelegerea rostului şi necesităţii
măsurilor luate.
De asemenea, el deosebeşte puterea de stat de alte puteri sau autorităţi
exercitate de organe şi organizaţii nestatale (partidele politice, diferite organizaţii
sociale, organizaţii religioase). Ca atare, orice putere de stat este o putere de
constrângere, constrângerea de stat „fiind trăsătura esenţială oricărei puteri de stat".
Constrângerea de stat este folosită doar în ultimă instanţă, atunci când voinţa de
stat exprimată prin lege nu este respectată de bunăvoie.
3. Puterea de stat are, evident, un caracter social.
Acest caracter explică apariţia sa, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile sale.
Puterea organizată statal a apărut ca puterea unor forţe sociale (grupuri, clase) şi a
fost folosită la consacrarea şi Drumul parcurs în organizarea statală a puterii de la
despotism până la statul de drept şi democratic se analizează şi se explică în raport
tocmai cu caracterul social al puterii.
4. Puterea de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat
Această trăsătură exprimă raţiunea de a fi a puterii organizate statal. Trebuie
subliniat că voinţa indivizilor, grupurilor sociale, poporului, naţiunii exprimată prin
lege nu este suma aritmetică a voinţelor membrilor, grupurilor sau claselor sociale.
În lege se exprimă interesele fundamentale ale categoriei guvernanţilor. Raportul
lege-voinţă este în directă legătură cu caracterul democratic al statului. Sub acest
aspect, îşi păstrează actualitatea cuvintele lui Jean Jacques Rousseau, din
Contractul social, în sensul că „adesea se întâmplă să fie o mare deosebire între
voinţa tuturor şi voinţa generală; una nu priveşte decât interesul comun; cealaltă
priveşte interesul privat şi nu e decât o sumă de voinţe particulare; dar dacă
23
scoatem din aceste voinţe cele care se anulează între ele cel mai mult şi cel mai
puţin, ca sumă a diferenţelor rămâne voinţa generală".
5. Caracterul organizat
Puterea de stat este şi există numai ca o putere organizată sub forma unui
aparat, mecanism, autorităţi, „puteri". Puterea de stat nu poate exista decât
organizată. Organizarea puterii statale pe principiul echilibrului şi al conlucrării
prezintă incontestabile avantaje în exerciţiul democratic al funcţiilor încredinţate.
6. Suveranitatea
Suveranitatea este o altă trăsătură a puterii organizate statal, ea fiind
supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei
guvernanţilor, ca voinţă de stat. Această trăsătură se analizează sub denumirea de
suveranitate de stat pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea
naţională.
2.3. Forme de guvernământ

În Dreptul constituţional, prin forma de guvernământ înţelegem în general
modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea este raportată
în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu
puterea legiuitoare.
Realizând o sinteză a formelor de guvernământ, vom reţine că cele mai
utilizate au fost şi sunt monarhia şi republica.
Monarhia
Ca formă de guvernământ, monarhia se caracterizează prin aceea că şeful
statului este un monarh (rege, domn, împărat, prinţ, emir), absolut sau nu, ereditar
sau desemnat după proceduri specifice, în funcţie de tradiţiile regimului
constituţional.
Monarhia este cunoscută din cele mai vechi timpuri şi a fost cea mai
răspândită formă de guvernământ. În evoluţia monarhiei se pot identifica:
monarhia absolută, monarhia limitată, monarhia parlamentară dualistă, monarhia
parlamentară contemporană.
Monarhia absolută, cea mai veche formă de monarhie, se caracterizează
prin puterea discreţionară în stat a monarhului. Această formă, specifică până la
Revoluţia Franceză, a existat până aproape de timpurile noastre, fiind de menţionat
că la începutul secolului al XX-lea existau încă două imperii absolute, şi anume
Imperiul Rus şi Imperiul Otoman.
Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar denumirea, se
caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a
statului (constituţia). Cu toate aceste limitări, monarhul are un mare rol, atribuţiile
parlamentului fiind reduse.
Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale,
în care monarhul şi parlamentul său stau, din punct de vedere legal, pe o poziţie
egală.
Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Marea Britanie,
Belgia, Olanda, ţările scandinave, ca o expresie a tradiţiei şi istoriei acestor ţări, are
mai mult un caracter simbolic. Monarhul păstrează unele prerogative, precum
24
dreptul de a dizolva parlamentul, dreptul de numiri în funcţii superioare, dreptul de
a refuza semnarea unor legi.
Republica
Republica este acea formă de guvernământ în care cetăţenii se guvernează
singuri, desemnându-şi preşedintele sau alegând un şef de stat, denumit de regulă
preşedinte.
Regimul politic este strâns legat de forma de guvernământ, astfel încât unii
autori le identifică. Totuşi, distincţia este necesară, întrucât regimul politic reflectă
conţinutul real al puterii, în ce măsură este mai mult sau mai puţin democratică,
spre i deosebire de forma de guvernământ republicană nu este neapărat
democratică.
Regimul politic se referă la modul în care este exercitată puterea, arătând
cum participă şi cum sunt reprezentaţi cetăţenii în organele statului, felul în care
este distribuită puterea între ele şi efectele exerciţiului ei asupra drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
În republică, guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi după
proceduri electorale. Aici, şeful de stat, preşedintele de republică sunt aleşi fie prin
vot universal, fie de către Parlament, desemnare ce determină clasificări ale acestei
forme de guvernământ.
Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de
către parlament, singur sau completat cu delegaţi, în faţa căruia acesta de altfel
răspunde, nuanţat desigur. Datorită acestui lucru, poziţia legală a şefului de stat
este inferioară parlamentului (Italia, Austria, Germania, Finlanda).
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de
către cetăţeni, fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect
prin intermediul colegiilor electorale (electori, în S.U.A., de exemplu). Acest mod
de desemnare a preşedintelui de republică îl situează, din punct de vedere legal, pe
o poziţie egală cu parlamentul. În republica prezidenţială, prerogativele şefului de
stat sunt puternice. În unele republici prezidenţiale, preşedintele de republică este
şi şeful guvernului, în altele există şi un şef al guvernului (Franţa, de exemplu). În
forma de guvernământ republicană, funcţia de şef de stat poate fi îndeplinită fie de
către o singură persoană, fie de către un organ colegial (situaţie des întâlnită în
statele din Europa de Est în 1945-1990).
Regimul semiprezindeţial întruneşte atât trăsături ale regimului
parlamentar, cât şi trăsături ale regimului prezidenţial.
Trăsăturile regimului semiprezidenţial sunt următoarele:
o Preşedintele este ales de întreaga naţiune, ca şi în republicile prezidenţiale.
Prin urmare, preşedintele se bucură de aceeaşi legitimitate ca şi Parlamentul;
o executivul este reprezentat de preşedintele ales de către cetăţeni şi de
guvern. Acesta din urmă este subordonat atât faţă de şeful statului, cât şi faţă de
Parlament, care au o legitimitate politică similară. Preşedintele desemnează
premierul, de obicei liderul majorităţii care a câştigat în alegeri, prezintă lista
guvernului şi programul de guvernare spre aprobarea Parlamentului. Miniştrii
răspund solidar şi individual în faţa Parlamentului. Parlamentul poate acorda vot de
încredere guvernului;
25
Preşedintele are o serie de competenţe în domeniul apărării, al politicii
externe, al numirii unor funcţionari publici superiori, în soluţionarea unor situaţii
critice ale ţării, pe care le realizează cu avizul Parlamentului;
Răspunderea preşedintelui în faţa Parlamentului nu este directă, ci prin
intermediul guvernului. Astfel, o parte din actele emise de preşedinte sunt
contrasemnate de premier;
Din punct de vedere legislativ, preşedintele are unele prerogative, cum ar fi,
în unele ţări, posibilitatea adoptării unor acte normative în alte domenii decât cele
rezervate legilor; promulgă legile şi are posibilitatea să le trimită spre reexaminare
Parlamentului, care poate respinge propunerea preşedintehii cu o altă majoritate,
mai mare, poate să ceară verificarea constituţiei, validităţii unor legi înainte de
promulgare, etc.
2.4. Forma de guvernământ a României

Evoluţia formei de guvernământ în România a reflectat întreaga evoluţie
istorică, de la formarea statului unitar român (1859) până în prezent. În acest sens
vom aminti că, potrivit Statutului lui Cuza (1864), puterile publice erau
încredinţate „Domnului, unei Adunări ponderatice şi Adunării elective", domnia
caracterizând deci instituţia de şef de stat. Constituţia din anul 1866, sub-secţiunea
I „Despre Domn", reglementează monarhia ca formă de guvernământ, stabilind
ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor
nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin.
Este interesant de reţinut că şi Constituţia din anul 1866 denumeşte şeful de stat tot
domn, capitolul II fiind intitulat „Despre Domn şi Miniştri". După proclamarea
Regatului (1881), domnul „ia pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de Rege al
României". Monarhia este menţinută şi de constituţiile din 1923 şi 1938.
Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin
Legea 363 din 30 decembrie 1947. Republica a fost consacrată prin constituţiile
din anii 1948, 1952, 1965.
După Revoluţia din Decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 2 s-a reafirmat
forma de guvernământ republicană, iar potrivit legislaţiei, s-a instituit funcţia de
Preşedinte al României. Constituţia actuală a României, prin articolul 1, stabilește
că forma de guvernământ a statului român este republica. Preşedintele României
este ales prin vot universal şi nu este subordonat Parlamentului.
26
CURSUL NUMĂRUL 3
ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII ŞI PARTIDELE POLITICE
3.1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice

Categoria cea mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor constituţionale
este categoria putere şi apare în exprimări nuanţate precum: putere politică, putere
de stat, puteri publice sau pur şi simplu putere. Constituţiile stabilesc că
suveranitatea (unele adaugă naţională) sau puterea (puterile) aparţine (rezidă în)
poporului.
Constituţia actuală a României prin art. 2 stabileşte că "Suveranitatea
naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum".
3.2. Relaţia popor-stat

Poporul şi statul sunt deseori privite într-o anumită unitate de lucru, ce
rezultă din legăturile puternice ce le apropie sau din trăsăturile care uneori le
depărtează dar pe un fond comun.
Poporul şi statul sunt subiecte distincte de drept. Organizarea societăţii
umane în stat a atins forme mai mult sau mai puţin reuşite, dar factorii care
compun statul îşi păstrează, în orice caz sub aspect juridic, identitatea lor.
Noţiunea de stat aceasta cunoaşte două accepţiuni, ambele corecte din punct
de vedere ştiinţific şi larg răspândite şi utilizate. Într-o accepţie, mai mult politică,
sociologică, prin stat se înţelege suma a trei elemente distincte şi anume: teritoriul,
populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii statale, de fapt statul în
accepţiunea strict juridică).
In această accepţie statul este sinonim cu ţara el incluzând civilizaţia,
resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc. Într-o a doua accepţie, o
accepţie restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai
exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este accepţiunea strict juridică. Aşa
văzute lucrurile, următorul raţionament ne permite explicarea edificiului statal.
Poporul, naţiunea deţin puterea politică. Pentru a putea exercita această
putere poporul creează statul, ca un ansamblu sistematizat de organe de stat
(legiuitoare, administrative, judecătoreşti, armată, poliţie), deseori denumite
autorităţi statale (publice). Statul este deci sistemul acestor autorităţi publice şi
aceasta este accepţiunea cu care vom opera în continuare.
Relaţia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice
Exprimările putere politică şi putere de stat pot evoca aceeaşi noţiune, dar
pot fi folosite şi pentru a evoca noţiuni ce se află într-o strânsă legătură, dar
neconfundabile şi care privesc fenomenul general (complex) putere. Astfel, dacă
termenul politică desemnează caracterul social al puterii, exprimarea putere
politică desemnează puterea poporului, a naţiunii. Termenul politic poate desemna
caracterul puterii unor formaţiuni, asociaţii, puterii partidelor.
Puterea (puterile) statală este forma de organizare statală a puterii
poporului (politice). Dacă această organizare se realizează prin mai multe grupe
27
(categorii, autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături
clar definite şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi
prin echilibru reciproc şt colaborare, suntem în prezenţa separaţiei / echilibrului
puterilor. Această stare este specifică sistemelor de guvernământ democratice.
Funcţia fundamentală a statului (puterilor) este de a exprima şi realiza ca voinţă
general obligatorie (voinţă de stat) voinţa poporului.
3.3. Separaţia puterilor în stat

Originile teoriei separaţiei puterilor. Teoria separaţiei puterilor a avut un
rol aparte, poate decisiv în promovarea sistemului reprezentativ, adică în
valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul,
naţiunea) şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar organizarea
statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi
cetăţeanului. Este o teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor, afirmaţiile din
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789, Franţa) stând mărturie în acest
sens. Astfel, potrivit declaraţiei menţionate, o societate în care garanţia drepturilor
nu este asigurată şi nici separaţia puterilor nu este determinată, nu are o constituţie.
Organizarea statală contemporană a puterii politice. Câteva consideraţii
privind organizarea statală contemporană a puterii politice sunt interesante. Două
constatări rezultă azi din teoria şi practica statală şi anume: continuitatea unor
structuri tradiţionale şi transformarea funcţiilor acestora.
Cât priveşte menţinerea unor structuri tradiţionale este simplu de
observat că şi astăzi distincţia între legislativ şi executiv rămâne ca o trăsătură
fundamentală a regimurilor politice. Aceste structuri tradiţionale au cunoscut şi
cunosc o permanentă transformare. Aceste transformări s-au datorat tendinţei de
a se da executivului grija marilor decizii politice, Parlamentului rezervându-i-se
rolul de reflecţie şi de control al guvernului.
Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului puterilor în diferitele
forme de guvernământ
O succintă prezentare a variantelor de funcţionare a echilibrului puterilor în
raport cu forma de guvernământ permite înţelegerea mai lesnicioasă chiar a
sistemelor constituţionale. în regimurile denumite parlamentare există în principiu
egalitate între parlament şi executiv, asigurându-se un echilibru între ele. în
regimurile denumite de adunare sau convenţionale, adunarea reprezentativă este
superioară guvernului pe care-1 poate înlocui uşor, creând instabilitate
guvernamentală.
Inscrierea în Constituţie a principiului separaţiei puterilor
In România organizarea statală a exerciţiului suveranităţii naţionale (puterii
poporului) este reglementată în Constituţie. Deţinătorul suveranităţii naţionale este
poporul român şi el exercită această suveranitate prin organe reprezentative şi prin
referendum.
Examinând dispoziţiile Constituţiei României putem constata că ea consacră
echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică. Cele trei
"puteri" clasice se regăsesc exprimate în Constituţie: legislativul în normele
privitoare la Parlament (art. 60 şi urm.); executivul în normele privitoare la
28
Preşedintele României şi Guvern (art. 80 şi urm.); justiţia în normele privitoare la
autoritatea judecătorească (art. 124 şi urm.).
Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor este ordinea clasică, firească.
Constituţia dă exprimarea juridică realităţilor şi activităţilor politice statale în
succesiunea lor firească.
Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului, compoziţia sa
numeroasă şi larg reprezentativă, Constituţia asigură acestuia o anumită
preeminenţă în raport cu celelalte autorităţi statale. Astfel Parlamentul este unica
autoritate legiuitoare a ţării (art. 61), el are funcţii de formare, alegere, numire,
investire a altor autorităţi statale şi desigur funcţii de control.
Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin
implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce
semnifică echilibru prin colaborare şi control.
In ce priveşte raporturile Parlamentului cu Guvernul vom menţiona
îndeosebi că Parlamentul: acordă votul de încredere asupra programului şi a
întregii liste a Guvernului (învestitura, art. 103); retrage încrederea acordată (art.
110 şi art. 113); poate cere informaţii şi documente (art. 111); prin deputaţi şi
senatori se pot pune întrebări şi adresa interpelări (art. 111); apreciază asupra
răspunderii politice a Guvernului, poate cere urmărirea penală a membrilor
Guvernului pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; stabileşte prin lege
cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului (art. 109);
abilitează Guvernul pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul
legilor organice (delegarea legislativă, art. 115).
Cât priveşte raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească ele trebuie
apreciate cu luarea în consideraţie a principiului independenţei judecătorilor şi a
supunerii lor numai legii (art. 124). Aşa stând lucrurile, intervenţia în sfera justiţiei
a altor "puteri" contravine principiului constituţional. Independenţa justiţiei se
constituie şi ca un argument solid în motivarea afirmaţiei în sensul căreia
Constituţia prevede echilibrul puterilor. Constituţia prevede că judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii (art. 124) şi sunt inamovibili potrivit legii (art.
125).
In fine, referitor la funcţiile şefului de stat Constituţia stabileşte că în scopul
respectării Constituţiei şi bunei funcţionări a autorităţii publice, Preşedintele
României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate.
3.4. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal. Deosebirile de alte

puteri
Înţelegem prin trăsături generale ale puterii de stat acele caractere esenţiale
şi comune tuturor tipurilor de putere de stat, care permit gruparea lor într-o noţiune
generală şi care diferenţiază în acelaşi timp puterea de stat de orice alt fenomen.
Pot fi identificate următoarele trăsături generale ale puterii de stat:
1) caracterul de putere;
2) putere de constrângere;
3) putere socială;
4) putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat;
29
5) caracterul organizat; 6) suveranitatea.
a) Caracterul de putere- constă în aceea că puterea este o putinţă efectivă
de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate.
b) Puterea de stat este o putere de constrângere- se distinge în cadrul
fenomenului putere prin faptul că este o putere de constrângere. în realizarea
voinţei lor, guvernanţii apelează la un întreg arsenal de mijloace, folosind chiar
constrângerea de stat împotriva celor care nu se supun. Elementul constrângere
este definitoriu pentru putere ca putere de stat, deoarece în momentul în care
dispare constrângerea dispare chiar statul. Ca atare orice putere de stat este o
putere de constrângere, constrângerea de stat fiind „trăsătura esenţială a oricărei
puteri de stat". Constrângerea de stat este folosită doar în ultimă instanţă, atunci
când voinţa de stat exprimată prin lege nu este respectată de bună voie.
c) Caracterul social al puterii statale- se explică prin apartenenţa,
conţinutul şi funcţiile sale. Puterea organizată statal a apărut ca puterea unor forţe
sociale (grupuri, clase) şi a fost folosită la consacrarea şi protejarea intereselor
acestora.
d) Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa
guvernanţilor ca voinţă general-obligatorie- exprimă chiar raţiunea de a fi a
puterii organizată statal.Voinţa indivizilor, grupurilor sociale, poporului, naţiunii
(depinde de sfera ce o dăm guvernanţilor) exprimată prin lege nu este suma
aritmetică a voinţelor membrilor, grupurilor sau claselor sociale. În lege se
exprimă interesele fundamentale ale categoriei guvernanţilor. Raportul lege -voinţă
este în directă legătură cu caracterul democratic al statului.
e) Caracterul organizat al puterii statale, exprimă faptul că puterea de
stat este şi există numai ca o putere organizată sub forma unui aparat, mecanism,
autorităţi, „puteri". Puterea de stat nu poate exista decât organizată. Organizarea
puterii statale pe principiul echilibrului şi conlucrării prezintă incontestabile
avantaje în exerciţiul democratic al funcţiilor încredinţate.
f) Suveranitatea puterii de stat- este o trăsătură a puterii organizată statal,
ea fiind supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei
guvernanţilor ca voinţă de stat. Această trăsătură se analizează sub denumire de
suveranitate de stat pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea
naţională.
3.5. Partidele politice

Noţiunea de partid politic
Procesul apariţiei lor trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi
dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică. în
ansamblul instituţiilor unei societăţi cele mai apropiate pot fi considerate statul şi
partidele politice care desigur nu trebuie confundate. "Statul exprimă colectivitatea
în timp ce partidele politice exprimă ideologiile şi interesele grupurilor sociale care
coexistă în cadrul naţiunii". Evoluţia partidelor politice de la apariţia lor şi până în
prezent poate fi considerată spectaculoasă.
Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea,
interpretarea şi desigur aplicare unor prevederi constituţionale şi legale.
30
Constituţia utilizează noţiunile de partide politice în art 8 (2), art. 37 (3),
partide în art. 37 (2), în art. 84 (1). Definirea ştiinţifică a partidului politic se
impune în ideea explicării corecte a raporturilor partide - parlamente şi mai ales a
distincţiei ce trebuie făcută între raporturile politice partid - aleşi (deputat, senator)
şi raporturile juridice. Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor.
Ca orice asociaţie, partidul politic rezultă din exercitarea de către cetăţeni a
dreptului de asociere, ca manifestare liberă a voinţei lor de a se constitui într-un
partid.
Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără nominalizarea
scopului (scopurilor) acestuia. Este firesc să se explice (să se afirme) în ce scop
cetăţenii se asociază în partide. Definirea partidului politic nu poate face abstracţie
de necesitatea existenţei unor coordonate juridice cât priveşte scopurile şi
activitatea. Aceste coordonate juridice sunt prevăzute în constituţii şi legi, în
funcţie de ele apreciindu-se constituţionalitatea partidului politic.
Constituţiile, reglementând scopurile partidelor politice, stabilesc că acestea
contribuire la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor (România, art.
8). Partidele politice pot fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin
care se urmăreşte, pe baza unei platforme (program), definirea şi exprimarea
voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă clar şi deschis,
vocaţia şi aptitudinea guvernării.
Categorii şi variante de partide politice
A. Partide confesionale, partide regionale, partide naţionale, partide de
clasă, partide etnice
Asemenea diferenţiere se poate face prin criteriul apartenenţei şi orientării
membrilor ce le compun şi platformelor lor.
a) Partidele confesionale au drept criteriu de constituire credinţele
religioase.
b) Partidele regionale sunt expresia unui „egoism local rău înţeles",
reprezentând interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale
diferitelor părţi ale unui teritoriu naţional neajuns încă la unificare.
c) Partidele naţionale au apărut în secolul al XIX-lea odată cu confirmarea
principiului naţionalităţilor. În această categorie sunt nominalizate partidele din
Imperiul Austro-Ungar, Partidul Naţional-Liberal din Prusia (1866-1870), Partidul
"Popular" Slovac al lui Andrej Hlinka.
d) Partidele de clasă exprimă interese unei clase sociale. Au apărut în
secolul al XIX-lea, iar în această categorie sunt nominalizate partidele socialiste,
partidele agrariene, partidele ţărăneşti. Aici se include şi clasificarea, ce a dominat
de aproape un secol, în partidele burgheze şi partidele muncitoreşti.
e) Partidele etnice sunt specifice continentului african, având în vedere că
aici formarea naţiunilor nu a precedat formarea statelor independente, ci formarea
statelor a fost considerată de către conducătorii africani ca fiind cel mai bun mijloc
pentru crearea naţiunilor.
B. Partide democratice, partide liberale, partide conservatoare, partide
social-democrate, partide de stânga, partide de centru, partide de dreapta
31
Criteriul unei asemenea clasificări poate fi cel al căilor folosite pentru
rezolvarea marilor probleme precum: raporturile dintre individ şi societate;
raporturile dintre stat şi compartimentele sale; raporturile dintre stat şi biserică.
C. Partide de cadre şi partide de mase
Criteriul este al compoziţiei partidelor.
a) Partidele de cadre unesc notabilităţile, reprezentanţii elitelor sociale.
Stau la originea democraţiei în epoca votului restrâns. Universul lor politic este
centrul (radicalii) şi mai ales dreapta. Sunt descentralizate şi slab organizate. Mai
sunt denumite şi partidele patronilor. Sunt nominalizate aici Partidul Radical
Francez (1901), partidele conservatoare.
b) Partidele de mase sunt efectul introducerii votului universal, cuprind un
mare număr de membrii.
D. Partide suple şi partide rigide
Este o clasificare explicată de Schwartzenberg, realizată prin criteriul
disciplinei votului. Partidul este suplu dacă permite parlamentarilor săi să voteze
cum vor şi este rigid dacă impune acestora să voteze numai într-un anumit sens.
E. Partide unice, partide unificate, partide dominante
Distincţia se face mai ales de către cei care au examinat partidele politice
africane. Africa neagră a crezut că a găsit propria sa cale cu partidul unic sau
unificat. Din anul 1962 s-a manifestat tendinţa de unificare a partidelor.
Partidul unificat este o uniune de partide politice care, regrupate într-un
cadru nou, acceptă un program comun, adesea puţin elaborat. Este o soluţie ce se
situează între uniunea naţională şi partidul unic care constituie un ansamblu
omogen supus unei direcţii unice.
Partidul dominant poate exista acolo unde unui partid i se recunoaşte (sau i
se stabileşte) poziţia dominantă. Desigur ies din discuţie sistemele cu partide unice
şi rămân numai sistemele pluraliste cu, desigur, limitările inerente, datorite unei
dominări politice.
3.6. Sisteme de partide politice

Sistemele de partide poltice reprezintă ansamblul de raporturi ce există în
fiecare sistem constituţional. Cea mai răspândită clasificare a sistemelor de partide
distinge: partidul unic, bipartidismul (dualismul) şi multipartidismul. O altă
clasificare, de asemenea interesantă, este cea care cuprinde partidele pragmatic-
pluraliste şi cele revoluţionare-centralizatoare.
Bipartidismul se înscrie în cadrul democraţiei pluraliste şi liberale. El oferă
cetăţenilor o alegere clară şi suficientă, iar la nivelul puterii o majoritate netă.
Multipartidismul este forma frecvent folosită în democraţiile pluraliste şi
liberale. La nivelul alegătorilor oferă fiecăruia o alegere mai largă şi mai bine
adoptată la gama opiniilor ce pot exista într-o societate
a) Partidele politice în România după Revoluţia din decembrie 1989
România se caracterizează astăzi prin existenţa unui număr foarte mare de
partide. Partidele politice din România au o istorie a lor, începută înaintea Primului
război mondial, continuată apreciabil între cele două războaie mondiale până când
prin Decretul-lege pentru dizolvarea tuturor asociaţiunilor, a grupărilor sau
partidelor politice s-a stabilit că toate asociaţiunile, grupările sau partidele
32
actualmente în fiinţă şi care s-au constituit în vederea propagării ideilor politice sau
a realizărilor, sunt şi rămân dizolvate; nici o nouă organizaţiune politică nu va
putea activa decât în condiţiunile şi cu formele prevăzute printr-o lege specială ce
se va întocmi în acest scop.
În România, sunt înregistrate şi funcţionează legal un număr relativ mare de
partide politice. Desigur, din 1990 până în prezent s-au realizat şi multe unificări
de partide, schimbări de denumiri. Dacă majoritatea se denumesc partide, unele au
şi alte denumiri precum: uniuni, fronturi, ligi, forumuri, mişcări, alianţe etc.
Partidele politice s-au organizat în baza Decretului-lege nr. 8 din 31
decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a
organizaţiilor obşteşti din România.
b) Exigenţe juridice privind partidele politice
În mod firesc se impun anumite exigenţe constituţionale şi legale în
materie. Cel puţin două asemenea exigenţe ni se par că trebuie precizate:
Sporirea rolului partidelor politice, marea lor forţă de influenţare a
electoratului şi de aici (sau prin această cale) determinarea conţinutului şi
trăsăturilor guvernării, nu pot rămâne fără importante semnificaţii de ordin juridic
şi statal. De aceea, într-un stat de drept şi democratic consacrarea prin Constituţie a
unor reguli privind partidele politice devine obligatorie; dispoziţiile constituţionale
trebuie să fie detaliate printr-o lege a partidelor politice.
Legea trebuie să conţină obligaţia ca prin statutul care-1 prezintă cu prilejul
înregistrării să se specifice explicit calitatea de partid politic. Astfel spus să existe
obligaţia legală, ca la înregistrare asociaţiile sau organizaţiile ce vor să se
organizeze ca partide politice să declare oficial şi expres acest lucru.
33
CURSUL NUMĂRUL 4
SISTEMUL ELECTORAL
4.1. Consideraţii generale

Relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor,
şefului de stat şi autorităţilor locale sunt reglementate de dreptul constituţional,
deoarece prin conţinutul lor sunt relaţii constituţionale, adică apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Normele juridice care reglementează aceste relaţii sociale, formează o
instituţie distinctă a dreptului constituţional, ele găsindu-se înscrise atât în
Constituţie cât şi în legea electorală.
Normele electorale stabilesc care sunt drepturile electorale, condiţiile ce
trebuie îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, precum şi
garanţiile ce fac efectivă exercitarea lor. De asemenea, normele juridice electorale
stabilesc obligaţiile organelor de stat în legătură cu alegerile, regulile de organizare
şi desfăşurare a alegerilor, precum şi cele de stabilire, centralizare şi comunicare a
rezultatelor votării.
4.2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români

a) Consideraţii generale privind drepturile exclusiv politice
Intr-un stat de drept, democratic şi social, poporul trebuie să aibă
posibilitatea de a-şi exprima opinia. Constituţia României stabileşte că
suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum şi că "nici un grup şi nici o persoană nu pot
exercita suveranitatea în nume propriu".
Pentru explicarea drepturilor electorale, se face trimitere la art. 2, 36, 62 (1)
şi 81 (1) din Constituţie. De regulă, în categoria drepturilor electorale sunt
menţionate dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales.
Sfera drepturilor electorale. Unele drepturi electorale sunt prevăzute chiar
în textul Constituţiei, iar unele în legea electorală. Dacă luăm exemplu legea
electorală, vom identifica mai multe drepturi electorale precum: dreptul cetăţenilor
de a verifica înscrierea în listele electorale şi de a face întâmpinări împotriva
omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror erori; dreptul de a contesta
candidaturile etc.
Rezultă că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt nominalizate
prin Constituţie. Explicaţia constă în faptul că prin Constituţie sunt nominalizate
numai drepturile fundamentale ale cetăţenilor, celelalte drepturi fiind prevăzute în
lege. Constituţia României reglementează prin art. 36 dreptul de vot acesta fiind
primul drept electoral al cetăţenilor români. Dreptul de a alege poate fi considerat
un drept complex care conţine elemente constituţionale (votul cu toate trăsăturile
sale) şi elemente de nivelul legii, de natura reglementărilor constituţionale fiind
doar votul (sau dreptul de vot). In legătură cu dreptul de a fi ales, existenţa sa ca
drept cetăţenesc fundamental este de netăgăduit, cele două drepturi (de vot şi de a
34
fi ales) implicându-se necondiţionat unul pe celălalt. De aceea şi acest drept se
înscrie în cadrul drepturilor electorale ale cetăţenilor români.
b) Dreptul de vot
Prevăzut de art. 34 din Constituţie, dreptul de vot ne indică cine şi în ce
condiţii poate alege. Examinarea dreptului de vot în sistemul constituţional român,
a condiţiilor de exercitare, trebuie făcută prin considerarea trăsăturilor sale
tradiţionale aşa cum sunt de altfel menţionate prin Constituţie.
Potrivit art. 62 (1) şi 81 (1) din Constituţie, votul este universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat.
Universalitatea votului constă în aceea că cetăţenii români, sub rezerva
doar a condiţiilor de vârstă şi aptitudinii intelectuale sau morale, au dreptul de a
vota.
Universalitatea, ca trăsătură a dreptului de vot, a cunoscut o evoluţie
specifică, sistematizată, pe trei etape şi anume:
- votul universal masculin;
- accesul femeilor la electorat;
- scăderea vârstei minime.
Egalitatea votului exprimă, în domeniul drepturilor electorale, marele
principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine
socială. Votul egal se realizează dacă fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot
pentru alegerea aceluiaşi organ de stat; circumscripţiile electorale pentru alegerea
aceluiaşi organ de stat sunt egale ca număr de locuitori. Egalitatea votului
presupune înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale care s-au practicat în
sistemele constituţionale precum geografia electorală, colegiile electorale, votul
plural sau votul multiplu.
Votul direct constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal,
acordul sau dezacordul privind candidaţii propuşi. Alegătorii votează direct şi nu
prin reprezentanţi sau delegaţi. S-a întâlnit şi se întâlneşte încă şi votul indirect.
Astfel, potrivit Constituţiei române din 1866, în alegerile pentru Adunarea
Deputaţilor, alegătorii din Colegiul IV alegeau indirect.
Secretul votului este de asemenea un caracter al dreptului de vot şi exprimă
acea posibilitate a cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor cu privire la
candidaţii propuşi fără ca această manifestare să poată fi cunoscută de către alţii.
Legea electorală prevede o serie de garanţii care asigură secretul votului.
Votul liber exprimat defineşte votul ca posibilitatea cetăţeanului de a
participa sau nu al alegeri, iar în cazul în care participă, de a-şi manifesta liber
opţiunea pentru o anumită listă de candidaţi, sau pentru un anumit candidat.
c) Dreptul de a fi ales
Acest drept este reglementat de art. 37 din Constituţie. Din analiza
dispoziţiilor constituţionale rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat,
senator, şef de stat sau în alte organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă
îndeplineşte şi celelalte condiţii stabilite prin art. 37.
Pentru a fi aleasă o persoană trebuie mai întâi să aibă drept de vot adică să
îndeplinească toate condiţiile cerute de art. 36 din Constituţie. În afară de aceasta,
art. 37 (1) cere îndeplinirea cumulativă şi a condiţiilor cerute de art. 16 (3).
35
Potrivit acestui articol, alineatul (3), funcţiile şi demnităţile publice, civile
sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi
domiciliul în ţară. Cât priveşte condiţia de a avea numai cetăţenia română, ea
trebuie corelată cu dispoziţiile legii române care îngăduie dubla cetăţenie. Există
însă domenii ale dreptului public, unde interesul societăţii este de a permite accesul
persoanelor care au numai cetăţenia română (deci o cetăţenie unică). O altă
condiţie constituţională pentru a fi ales este ca persoanei să nu-i fie interzisă
asocierea în partide politice potrivit art. 40 (3). Conform art. 40 (3) nu pot face
parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,
magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari
publici stabilite de lege.
4.3. Scrutinul
1. Concept
Orice sistem electoral stabileşte cum se repartizează mandatele în Parlament,
ţinând cont de voturile obţinute. Aceasta pare a fi o problemă pur tehnică, dar
alegerea modalităţii de distribuire a mandatelor este plină de semnificaţii politice
cu consecinţe foarte diferite şi nuanţate mai ales cât priveşte partidele politice.
Există două tipuri de sisteme electorale, diferite prin modul de atribuire a
mandatelor: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionate.
2. Sistemul majoritar
Este sistemul în care sunt declaraţi aleşi candidaţii care au obţinut cel mai
mare număr de voturi. El cunoaşte două variante şi anume uninominal sau de listă
şi în unul sau două tururi.
Scrutinul uninominal presupune ca alegătorul să voteze pentru un singur
candidat într-o circumscripţie electorală. Este practicat în ţara noastră la alegerea
primarilor comunelor şi oraşelor. Aceasta are importante consecinţe cât priveşte
circumscripţiile electorale şi raporturile dintre electori şi cel ales.
Scrutinul de listă presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi, să
voteze deci pentru o listă de candidaţi. În cazul scrutinului de listă, circumscripţiile
electorale sunt foarte întinse teritorial, de regulă ele identificându-se cu unităţile
administrative. Este sistemul adoptat şi de legislaţia electorală românească.
Unul sau două tururi de scrutin. Suntem în prezenţa unui singur tur de
scrutin atunci când legea stabileşte că mandatul se atribuie imediat candidatului
(candidaţilor) care se află în frunte, fiind suficientă majoritatea simplă sau relativă.
Al doilea tur de scrutin, dacă este stabilit de lege, se practică atunci când în
primul tur de scrutin sunt aleşi numai candidaţii care au obţinut majoritatea
absolută, adică jumătate plus unul din voturile celor înscrişi în liste. Pentru
mandatele nedistribuite în primul tur, pentru că nici un candidat nu a întrunit
majoritatea absolută a voturilor, se organizează al doilea tur de scrutin, în acest caz
majoritatea relativă fiind suficientă pentru acordarea mandatului.
3. Sistemul reprezentării proporţionale
Este sistemul care asigură şi reprezentarea minorităţilor în fiecare
circumscripţie în proporţie cu voturile obţinute. Reprezentarea proporţională
presupune deci scrutin de listă şi un singur tur de scrutin care permite atribuirea
mandatelor atât majorităţii cât şi minorităţii.
36
4. Sisteme electorale mixte
Acestea rezultă din combinarea sistemului majoritar şi a celui cu
reprezentare proporţională după tehnici variabile.
a) Sistemul înrudirilor (des apparentements). Exprimă alianţa unor partide
sau formaţiuni politice, care se prezintă cu liste înrudite (apperentees).
b) Sistemul german al buletinului dublu. Aici scrutinul majoritar şi
reprezentarea proporţională se cumulează prin intermediul votului dublu. Fiecare
alegător dispune de două buletine. Cu primul el desemnează, prin scrutin
uninominal majoritar, un deputat pentru circumscripţia sa; cu al doilea el se
pronunţă pentru un partid, prin sistemul reprezentării proporţionale.
5. Avantajele şi dezavantajele scrutinului de liste
a) Scrutinul de listă presupune ca propunerile de candidaţi să fie făcute
numai de partide şi formaţiuni politice. Este adevărat că şi candidaţi independenţi
se pot asocia pe liste, dar efectul este altul.
b) Scrutinul de listă presupune anumite condiţionări legate de realizarea
unui procent minim (pragul electoral) ce trebuie întrunit la nivel naţional (de
exemplu legea din 1926 cerea 2%, legea din 1992 cere 3%).
c) Scrutinul de listă presupune ruperea legăturii dintre ales şi alegătorii săi,
aceştia din urmă votând o listă cu numeroase persoane şi, deci, în final, programul
unui partid şi nu un candidat.
d) Variantele scrutinului de listă prezintă numeroase dificultăţi procedurale,
presupunând o serie de calcule şi operaţiuni la nivel local şi naţional, care pot
favoriza numeroase contestaţii şi întâmpinări din partea formaţiunilor politice ce s-
ar considera neîndreptăţite.
4.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

Stabilirea datei alegerilor
Este operaţiunea cu care debutează organizarea şi desfăşurarea alegerilor, în
practica electorală s-a impus regula că, data alegerilor se stabileşte cu cel puţin 60
de zile înaintea votării. În general, durata de timp dintre actul de stabilire a datei şi
ziua alegerilor se face ţinând cont de conţinutul şi succesiunea operaţiilor
electorale. Cele două luni sunt atât de suficiente cât şi necesare pentru realizarea
acestor operaţii.
Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor
electorale
Circumscripţiile electorale constituie cadrul organizatoric teritorial în care se
desfăşoară operaţiunile de alegere. Dacă alegerea şefului de stat prin ea însăşi,
determină ca întreaga ţară să fie o circumscripţie electorală, alegerea deputaţilor,
senatorilor şi consilierilor presupune o anumită divizare administrativă a
teritoriului şi populaţiei, cei aleşi reprezentând grupe de cetăţeni sau colectivităţi
umane grupate pe anumite criterii. Există o strânsă corelaţie între numărul
circumscripţiilor electorale şi numărul celor ce vor fi aleşi. Apoi, numărul
circumscripţiilor electorale depinde de scrutinul practicat. Scrutinul uninominal
presupune un număr mai mare de circumscripţii, adică un număr egal cu cel al
celor ce urmează a fi aleşi în ideea că o circumscripţie electorală desemnează un
deputat sau, după caz, un senator sau consilier.
37
Numerotarea circumscripţiilor electorale se poate realiza fie prin lege
(pentru alegerile parlamentare), fie de către autorităţile publice desemnate de lege
(Guvernul, de exemplu), ea fiind deosebit de utilă în efectuarea şi înregistrarea
operaţiilor electorale. Stabilirea numărului celor ce urmează a fi aleşi în fiecare
circumscripţie electorală revine autorităţilor stabilite de lege şi după criteriile
legale.
Listele electorale. Cărţile de alegător
Listele electorale. În alegeri este importantă stabilirea numărului
alegătorilor (electoratul) şi mai ales identificarea şi evidenţa acestora. Din
examinarea dispoziţiilor art. 36 din Constituţie rezultă că electoratul cuprinde
cetăţenii cu drept de vot. Identificarea şi nominalizarea alegătorilor (cetăţenilor cu
drept de vot) se înfăptuieşte prin întocmirea listelor electorale.
Autorităţile publice competente a întocmi liste electorale permanente sunt
primarii comunelor, oraşelor, municipiilor sau subdiviziunilor administrativ-
teritoriale ale municipiilor. Listele electorale permanente cuprind cetăţenii cu drept
de vot care domiciliază în localitatea respectivă. Cât priveşte cetăţenii români care
domiciliază în străinătate, aceştia pot fi înscrişi, la cererea lor, în listele electorale
permanente ale localităţii în care s-au născut sau în care au avut ultimul domiciliu
în ţară. Cererile în acest sens se depun la misiunea diplomatică a României din
statul în care domiciliază sau direct la consiliul local.
Listele electorale permanente se întocmesc la comune pe sate, iar la oraşe,
municipii şi subdiviziunile administrativ-teritoriale pe străzi şi cuprind alegătorii în
ordinea numărului imobilelor în care locuiesc. Actualizarea listelor electorale
permanente este o operaţiune strict necesară având în vedere modificările fireşti
determinate de dinamica demografică, de schimbările de domiciliu etc. în acest
sens legea electorală stabileşte mai multe reguli. Primarii au obligaţia de a
actualiza listele electorale, în luna ianuarie a fiecărui an, precum şi în termen de cel
mult 15 zile de la data stabilirii zilei votării.
Birourile electorale. Întreaga activitate de organizare şi desfăşurare a
alegerilor se desfăşoară sub directa conducere şi sub controlul cetăţenilor,
partidelor şi formaţiunilor politice, guvernului, prefecţilor sau primarilor
revenindu-le obligaţia îndeosebi în asigurarea bazei materiale, a ordinii publice.
Legea electorală instituie formele organizatorice care să exprime această realitate,
iar printre acestea trebuie menţionate şi desigur explicate birourile electorale.
Secţiile de votare
Potrivit legii se organizează secţii de votare pentru minimum 1.000 şi
maximum 2.000 de locuitori. în comunele cu o populaţie sub 2.000 de locuitori se
formează o singură secţie de votare. Sunt prevăzute însă şi alte reguli privind
organizarea secţiilor de votare. Astfel în cazul satelor sau grupelor de sate cu o
populaţie până la 1.000 de locuitori, se pot organiza secţii de votare dacă distanţa
dintre aceste sate şi locul secţiei de votare este mai mare de 5 km. De asemenea, se
mai formează secţii de votare în sau pe lângă: unităţi militare, spitale, maternităţi,
sanatorii, case de invalizi şi cămine de bătrâni (pentru cel puţin 50 de alegători);
misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României.
38
Propunerea candidaţilor
In mod firesc pentru Preşedintele României se poate propune doar câte o
singură candidatură de către fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie de
partide, fiind admise şi candidaturile independente.
Propunerile pentru Parlament se pot face pe liste de candidaţi în situaţia în
care aparţin partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor de partide sau
individual, în cazul candidaţilor independenţi. O a doua regulă priveşte termenul
până la care se pot propune candidaturile. în acest sens legea prevede că acestea
pot fi propuse "cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor". In fine, o a
treia regulă este în sensul că pentru Parlament se poate candida numai într-o
singură circumscripţie electorală. De aici rezultă că acelaşi candidat nu poate
candida concomitent în două sau mai multe circumscripţii pentru una din Camerele
Parlamentului, sau, în acelaşi timp, atât pentru Camera Deputaţilor cât şi pentru
Senat. Deci candidatul trebuie să opteze pentru o singură circumscripţie electorală
şi pentru o singură Cameră a Parlamentului.
Dreptul de a propune candidaturi aparţine partidelor politice sau
formaţiunilor politice (singure sau în coaliţii). Trebuie menţionat că legea
electorală echivalează juridic organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale cu partidele politice. De asemenea, se pot propune şi candidaturi
individuale.
Cel care doreşte să candideze independent, o poate face, cu condiţia să fie
susţinut de cel puţin 0,5% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele
permanente ale localităţilor situate în circumscripţia electorală în care candidează
pentru Parlament şi de cel puţin 200.000 de persoane, cu drept de vot, pentru
funcţia de preşedinte.
Propunerile de candidaţi se face în scris, în patru exemplare, sub semnătura
conducerii partidului sau formaţiunii politice, sau în cazul candidaţilor
independenţi pe baza listei susţinătorilor.
Buletinele de vot. Semne electorale. Ştampile electorale
Legea electorală cuprinde toate dispoziţiile de ordin tehnic privind buletinele
de vot, având în vedere importanţa acestora în ziua votării, ele fiind documentele
în care se concretizează, grafic, opţiunile alegătorilor.
Stabilirea unui model al buletinelor de vot este necesară pentru a asigura o
uniformitate a acestor buletine, dar şi o măsură menită să asigure secretul votului.
Legea reglementează de asemenea, trei aspecte importante privind buletinele
de vot precum: uniformitatea grafică a buletinelor de vot din aceeaşi circumscripţie
electorală, desigur pentru alegerea aceluiaşi organ de stat ce urmează a fi ales,
prevedere menită să garanteze corectitudinea operaţiunilor electorale; numărul
buletinelor de vot care trebuie să acopere, evident, numărul alegătorilor,
admiţându-se un supliment de 10%; organele cărora le revine obligaţia imprimării
buletinelor de vot, acestea fiind birourile electorale de circumscripţie şi prefecţii;
termenul de îndeplinire a acestei obligaţii şi anume 10 zile înainte de data
alegerilor.
Pentru ca alegătorii să se obişnuiască cu buletinele de vot, legea prevede
obligaţia afişării unor exemplare, vizate şi anulate de către preşedintele biroului
electoral de circumscripţie, la sediile secţiilor de votare şi judecătoriilor.
39
Semnele electorale sunt uneori folosite în alegeri, fiind utile în desfăşurarea
campaniei electorale. De asemenea, aceste semne electorale, cu care alegătorii sunt
obişnuiţi încă din timpul campaniei electorale, îi ajută pe aceştia, în ziua votării, să
identifice mai uşor lista de candidaţi (şi deci partidul sau formaţiunea politică pe
care o preferă) sau, eventual, candidatul independent.
Legea cuprinde reguli privind conţinutul, procedura şi publicitatea semnelor
electorale. Conţinutul şi grafica semnului electoral sunt stabilite de către partidul,
formaţiunea politică sau candidatul independent, iar aceasta nu trebuie să fie
contrare ordinii de drept. Semnul electoral ales trebuie declarat Biroului Electoral
Central, în 3 zile de la constituirea acestuia, iar în caz de concurenţă pentru acelaşi
semn electoral, prioritatea înregistrării sau tragerea la sorţi vor rezolva problema.
Ştampilele electorale sunt accesorii necesare bunei desfăşurări a
operaţiunilor de votare. Legea stabileşte două categorii de ştampile şi anume:
ştampila de control a secţiei de votare şi ştampila cu menţiunea "votat".
Campania electorală
Alegerile se caracterizează printr-o susţinută campanie electorală, activitate
în cadrul căreia partidele şi formaţiunile politice, candidaţii, simpatizanţii acestora,
popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziune sau alte asemenea mijloace,
platformele lor politice în scopul de a orienta opţiunea electoratului.
In acest sens partidele şi formaţiunile politice care participă la alegeri pot
primi o subvenţie de la stat, iar cele care nu obţin cel puţin 5% din voturile valabil
exprimate pe întreaga ţară o vor restitui în termen de 2 luni. Apoi, primarii au
obligaţia ca în termen de 5 zile de la începerea campaniei electorale să stabilească
locuri speciale de afişaj electoral.
Desfăşurarea votării
Votarea se realizează la secţiile de votare. La o secţie de votare votează
cetăţenii arondaţi pe criteriul domiciliului (potrivit listelor electorale permanente),
cetăţenii din alte localităţi dar care se află în localitatea secţiei de votare şi doresc
să voteze aici, cetăţenii României cu domiciliul în străinătate, care în ziua votării
se află în ţară şi, deci se prezintă la această secţie, precum şi preşedintele, membrii
biroului electoral şi persoanele însărcinate cu menţinerea ordinii.
Pentru asigurarea ordinii, puterile preşedintelui biroului electoral se întind şi
în afara localului de votare, în curtea acestuia, în intrările în curte, în jurul localului
de vot, precum şi pe străzi şi pieţe publice până la o distanţă de 500 m.
Pentru aceasta el va avea la dispoziţie mijloacele de ordine necesare, prin
grija prefecţilor împreună cu Ministerul Afacerilor Interne.
Stabilirea rezultatelor votării

a) Stabilirea rezultatelor votării la secţia de votare
După ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară votarea
închisă, în prezenţa membrilor biroului şi a persoanelor ce au dreptul să asiste, se
procedează la inventarierea şi la sigilarea ştampilelor cu menţiunea „votat", la
numărarea şi anularea buletinelor de vot rămase neîntrebuiţate, precum şi la
verificarea sigiliilor de pe urnele de votare. Apoi de deschid urnele şi se face
numărătoarea voturilor pentru fiecare organ de stat pentru care s-a votat la secţia
40
respectivă. Se confruntă de asemenea numărul buletinelor din urne cu listele de
alegători spre a se constata proporţia prezentării la alegeri faţă de listele electorale.
In timp ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare prezintă
buletinele de vot, rezultatul se consemnează în câte două tabele, pentru fiecare
autoritate publică, de către un membru al biroului electoral. Dacă sunt prezenţi şi
candidaţi, aceştia au dreptul să întocmească şi ei un tabel.
Rolul acestor tabele este de a se realiza o evidentă corectă a rezultatelor
votării la secţia de votare, o evidenţă la întocmirea căreia participă atât membrii
biroului electoral cât şi candidaţii, evitându-se suspiciunile. Aceste tabele vor
folosi la întocmirea proceselor-verbale.
Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şi membrii biroului, lipsa
semnăturilor unor membri ai biroului neinfluenţând asupra valabilităţii acestuia.
Noţiunea de majoritate. În sistemele electorale se folosesc noţiuni de:
majoritate simplă, majoritate absolută, majoritate relativă, majoritate calificată.
Majoritatea simplă reprezintă jumătate plus unul din alegătorii prezenţi la
vot.
Majoritatea absolută reprezintă jumătate plus unu din totalul alegătorilor
înscrişi pe listele electorale. :
Majoritatea relativă exprimă situaţia în care se obţin cele mai multe voturi.
Ea sete deci comparativă şi se concretizează în raport cu celelalte rezultate obţinute
de ceilalţi candidaţi.
Majoritatea calificată este determinată prin lege (calificată), ea exprimând
de regulă 2/3 din totalul voturilor, votanţilor etc. Nimic nu împiedică însă şi alte
"calificări" legale (3/4 sau 4/5 etc).
b) Atribuirea mandatelor
Sisteme de atribuire a mandatelor parlamentare. Tipul de scrutin
determină modul de atribuire a mandatelor. În sistemul majoritar mandatele sunt
atribuite listelor sau candidaţilor care obţin majoritatea absolută sau simplă, în
funcţie de faptul dacă se practică un tur sau două turui de scrutin. Uneori, rar
desigur, sistemul majoritar se referă şi la scrutinul de listă.
În sistemul reprezentării proporţionale atribuirea mandatelor se realizează
diferit decât în sistemul majoritar, existând bineînţeles şi aici numeroase modalităţi
şi nuanţe. El tinde spre justiţia electorală, dând o reprezentare, pe cât posibil a
stării opiniilor alegătorilor.
Atribuirea mandatelor în sistemul reprezentării proporţionale începe în mod
necesar prin determinarea coeficientului electoral într-o circumscripţie dată.
Reprezentarea proporţională apropiată, se numeşte astfel atunci când
repartizarea resturilor se face în interiorul circumscripţiei electorale (judeţului, de
exemplu) şi nu pe plan naţional. Sunt utilizate două sisteme de repartizare şi anume
sistemul celor mai mari resturi (M.M.R.) şi cel al celei mai mari medii (M.M.M.).
Pragurile electorale se practică în legătură cu subvenţiile electorale sau
cauţiunile electorale. Pragurile electorale se motivează în principiu pe ideea că la
guvernare trebuie să aibă acces partidele care se bucură de o anumită credibilitate
în masa electoratului (receptivitate) sau pe ideea seriozităţii, precum şi pe alte
cauze ce ţin de contextul socio-politic concret. Legea electorală a României
prevede şi ea asemenea praguri electorale.
41
Alte reguli electorale. Explicarea sistemului electoral, la nivelul
dimensiunilor unor prelegeri universitare, se realizează desigur în ceea ce are el
mai important. Regulile electorale sunt impresionant de multe ca număr,
reglementările merg până la detalii pentru a reuşi să imprime luptei politice pentru
ocuparea mandatelor în autorităţile statale de decizie caracter organizat şi civilizat.
Alegerile parlamentare parţiale sunt reglementate de legea electorală
pentru situaţia în care alegerile dintr-o circumscripţiei electorală sunt anulate
precum şi în cazul în care un mandat de deputat sau de senator devenit vacant nu
poate fi ocupat de supleant. Reguli de detaliu privind alegerile parlamentare
parţiale sunt prevăzute în Legea nr. 373/2004.
Legislaţia electorală stabileşte cine poate sesiza, termenele, soluţiile.
Sunt şi alte reguli electorale. Astfel Legea electorală dă dreptul cetăţenilor
de a face întâmpinări şi contestaţii, scrise sau verbale, cu privire la orice operaţie
electorală.
În fine, trebuie să menţionăm că Legea electorală are prevederi exprese
privitoare la păstrarea documentelor şi materialelor electorale, precum şi la
sancţiunile aplicabile celor care încalcă dispoziţiile electorale.
42
CURSUL NUMĂRUL 5
PUTEREA LEGISLATIVĂ
Apariţia parlamentului în lume este legată de Marea britania şi se arată că

"Este totuşi istoriceşte inexact să se spună că Marea Britanie este mama
parlamentului; Islanda are drepturi de anterioritate şi Polonia pretenţii de
simultaneitate". (Francois Borella, pag.32)
Apariţia parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerinţa umană de
participare la facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile
democraţiei.
Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau
mai multe corpuri, adunări sau „camere", fiecare dintre acestea compusă dintr-un
număr de membri (deputaţi, senatori), dispunând de putere de decizie mai mult sau
mai puţin importante. Parlamentul nu se confundă cu comitetele sau comisiile, care
sunt formate din un număr mai mic de membri şi de regulă de către camerele sale
şi nici cu adunările consultative, care nu au puteri de decizie.
5.1. Funcţiile Parlamentului

A. Generalităţi privind funcţiile Parlamentului Clasificarea funcţiilor
Atribuţiile parlamentului sunt specifice realizării la cel mai înalt nivel, a
conducerii statale. Ca atare funcţiile Parlamentului sunt funcţii de conducere, sunt
funcţii deliberative. Fiind ales direct de către cetăţeni, prin vot, el reprezintă voinţa
poporului şi are dreptul să exercite cele mai importante drepturi ale acestuia, să
exercite puterea poporului.
De regulă când vorbim de Parlament spunem că este puterea legislativă,
unicul organ legiuitor, sau pur şi simplu organ legiuitor.
B. Funcţia legislativă a parlamentului
În viziunea separaţiei / echilibrului puterilor în stat, activitatea statală este
repartizată pe cele trei domenii esenţiale: funcţia legislativă, funcţia executivă şi
funcţia judiciară. Legiferarea rămâne împuternicirea primordială a Parlamentului,
ea fiind cea mai importantă funcţie din cadrul celor trei. Intr-o viziune simplă,
funcţia legislativă înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru
executiv iar, în caz de litigii, şi pentru puterea jurisdicţională.
Exercitarea funcţiei legislative aparţine teoretic numai Parlamentului, care o
exercită singur. în practică însă, el „împarte" această funcţie, sau unele aspecte ale
acestei funcţii cu executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile proprii.
Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativa
legislativă, legislaţia delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto.
Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a României, se poate reţine că
stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal, realizată prin art. 73 care
stabileşte că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi şi anume legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Potrivit art. 73, legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei, iar
legile organice se adoptă pentru:
43
- sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
organizarea şi desfăşurarea referendumului;
- organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- regimul stării de asediu şi a celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi
regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau graţierii colective;
- organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, statutul
funcţionarilor publici;
- contenciosul administrativ;
- regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general
privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială;
- organizarea generală a învăţământului; regimul general al cultelor;
organizarea administraţiei locale, a teritoriului precum şi regimul general privind
autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive;
- reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede
adoptarea de legi organice. Rămân în sfera legilor ordinare celelalte relaţii sociale,
asupra cărora legislativul poate hotărî.
C. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice,

culturale şi juridice
Exercitând împuternicirile de conducere statală ce-i sunt delegate de către
popor, Parlamentul poate decide în problemele cele mai importante. Aceste
împuterniciri sunt prevăzute în Constituţie şi se realizează prin lege.
Atribuţiile Parlamentului României de această natură sunt prevăzute în mai
multe articole ale Constituţiei (vezi de ex. art. 73, precum şi art. 65) care
nominalizează; primirea mesajului preşedintelui României: aprobarea bugetului de
stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; declararea mobilizării generale sau
parţiale; declararea stării de război; suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de
Conturi.
D. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor

autorităţi statale
Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuţii diferă de la
un sistem constituţional la altul. Această funcţie exprimă o anumită preeminenţă a
parlamentului faţă de alte puteri publice, un anumit drept în legătură cu
instituţionalizarea celorlalte autorităţi statale.
Parlamentele aleg şi revocă şefi de state (republica parlamentară), şefi de
guverne, aprobă componenţa guvernelor sau revocă guverne (moţiuni de
neîncredere, moţiuni de cenzură), numesc în funcţii înalţii funcţionari, aleg şi
revocă judecători etc. Aceste atribuţii le vom regăsi la analiza celorlalte autorităţi
statale.
Parlamentul României, potrivit Constituţiei, poate suspenda din funcţie
Preşedintele României (art. 95), acordă votul de încredere Programului şi întregii
liste a Guvernului (art. 103), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art.
113) etc.
44
Senatul României numeşte Avocatul Poporului (art. 58), numeşte trei
judecători la Curtea Constituţională (art. 142) etc. Camera Deputaţilor numeşte trei
judecători la Curtea Constituţională (art. 142) etc.
E. Controlul parlamentar \
Rolul deosebit al parlamentului în conducerea statală presupune nu numai
elaborarea de legi, stabilirea direcţiilor de activitate, formarea de organe de stat,
aspecte pe care le-am explicat deja, ci şi controlul. Realizarea controlului de către
Parlament prezintă a mare importanţă.
Controlul parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative etc.
El se exercită fie direct de către întregul Parlament, fie de una din camerele sale (în
sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control. Constituţia
României conţine mai multe dispoziţii; în acest sens, prin care menţionăm:
- obligaţia Avocatului Poporului de a prezenta celor două Camere ale
Parlamentului rapoarte (art. 60),
- răspunderea politică a Guvernului (art. 109),
- obligaţia Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar
informaţiile şi documentele cerute (art. 111) etc.
Formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar
acestea pot fi sistematizate astfel:
a) controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe
prezentate parlamentului;
b) controlul exercitat prin comisiile parlamentare;
c) controlul exercitat prin întrebări şi interpelări;
d) dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare;
e) controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor;
f) controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman).
a) Controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe
Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale.
Potrivit Constituţiei unele organe de stat au obligaţia de a prezenta Parlamentului
sau uneia din camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe.
b) Controlul exercitat prin comisiile parlamentare
Acesta este un control eficient practicat destul de des. În sens larg, toate
comisiile parlamentare pot efectua control, dar aceste funcţii sunt de regulă
încredinţate unor comisii de anchetă, sau comisii speciale. Aceste comisii au
deseori puteri judiciare, citează martori care au obligaţia legală de a compara în
faţa comisiei şi de a răspunde.
c) Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări
Întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de
stat (îndeosebi guvernului sau miniştrilor) în legătură cu activitatea analizată în
Parlament sau cu orice alte probleme sociale, economice, culturale, juridice. Prin
întrebări se cer anumite informaţii, precizări etc. Întrebările pot fi adresate
Guvernului, miniştrilor sau altor conducători ai administraţiei publice. In legătură
cu întrebările, regulamentele parlamentare stabilesc reguli privind: forma sub care
pot fi formulate; conţinutul; timpul în care pot fi formulate (ziua, orele); conţinutul
şi durata timpului de răspuns; timpul pentru replică; anumite efecte juridice.
45
Întrebările pot fi formulate oral sau scris, fapt ce implică anumite nuanţări
procedurale. Cât priveşte conţinutul nu sunt admise întrebările privind probleme de
interes personal sau particular, cele care urmăresc în exclusivitate obţinerea unei
consultaţii juridice, cele care se referă la procese aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti sau pot afecta soluţionarea unor cauze aflate în curs de judecată, cele
care privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcţii publice (art. 153
din Regulamentul Camerei Deputaţilor). De asemenea, primului ministru i se pot
adresa numai întrebări privind politica generală a Guvernului.
Interpelările se deosebesc de întrebări atât prin importanţa lor sporită, cât şi
prin regimul lor juridic deosebit stabilit de către regulamentele parlamentare. De
regulă obiectul oricărei interpelări se formulează în scris şi se depune preşedintelui
Camerei care o supune atenţiei acesteia spre a hotărî dacă urmează a fi dezvoltată
de îndată sau în care anume şedinţă.
d) Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile
necesare
Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor
şi senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi desigur obligaţia acestora
de a le furniza. Este şi motivul pentru care Constituţia, prin art. 111, stabileşte că
Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului
parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele
cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin
intermediul preşedinţilor acestora. Regulamentele celor două Camere ale
Parlamentului României prevăd în detaliu modul de solicitare a unor asemenea
informaţii cu anumite nuanţări.
e) Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor
Se consideră că Parlamentul exercită şi o funcţie de reclamaţie şi de
contestaţie, că adunările (Camerele) parlamentare sunt un birou de primire a
reclamaţiilor cetăţenilor, grupurilor de interese, opoziţiei, un loc de dezbatere
permanentă între cetăţeni şi guvern, între opoziţie şi majoritate.
f) Controlul exercitat prin Avocatul Poporului (Ombudsman)
Instituţia ombudsman-ului este de origine suedeză (1766), răspândindu-se
apoi şi în alte ţări; funcţionează sub diferite denumiri precum: comisarul
parlamentar, apărătorul poporului, apărătorul public, mediatorul public, avocatul
poporului, procurorul parlamentar.
Ombudsman-ul este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de
către parlament pentru a supraveghea administraţia. Instituţia cunoaşte două forme
importante: ombudsman-ul cu competenţă generală şi ombudsman-ul cu
competenţă specială.
Avocatul poporului este denumirea sub care instituţia ombudsman-ului se
regăseşte în România. Avocatul poporului îşi regăseşte reglementarea
constituţională în articolele 55-57. Denumirea de avocat al poporului a fost
preluată de către Adunarea Constituantă pentru că exprimă cel mai clar şi mai pe
înţelesul tuturor rolul şi semnificaţiile juridice ale acestei instituţii.
F. Conducerea în politica externă
Parlamentului îi revin importante atribuţii în sfera relaţiilor externe, atribuţii
ce ţin de domeniul conducerii. Cele mai importante atribuţii în acest domeniu sunt:
46
ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de război;
decizia de suspendare sau încetare a ostilităţilor militare (a se vedea şi art. 65 din
Constituţie).
G. Atribuţiile parlamentului privind organizarea sa internă şi

funcţionarea
În cadrul acestor atribuţii menţionăm îndeosebi: validarea sau anularea
alegerii parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcţionare; alegerea
organelor interne de lucru; aprobarea bugetului propriu; unele atribuţii privind
statutul parlamentarilor.
a) Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor
Atunci când se întrunesc în prima şedinţă, după alegeri, separat, Camera
Deputaţilor şi Senatul procedează la verificarea legalităţii alegerii fiecărui
membru, hotărând validarea sau, după caz, anularea alegerii.
b) Adoptarea regulamentului de funcţionare
Adoptarea Regulamentului de funcţionare exprimă autonomia
regulamentară a parlamentului şi, desigur, a Camerelor acestuia în sistemul
bicameral. În acest sens, atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul îşi stabilesc
organizarea şi funcţionarea prin regulamente proprii.
c) Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului
În cadrul acestor atribuţii sunt incluse: alegerea birourilor camerelor, a
comitetului (biroului) parlamentului, pentru situaţia în care camerele lucrează
reunite (Adunarea Constituantă în România); formarea comisiilor parlamentare
etc.
d) Stabilirea bugetului propriu, exprimă autonomia bugetară a camerelor,
a parlamentului. Astfel, potrivit art. 64 (1) din Constituţie, resursele financiare ale
Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea.
e)Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor, între care
menţionăm, de exemplu, ridicarea imunităţii parlamentare (art. 72 din Constituţie).
5.2. Structura Parlamentului

Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. Structura
unitară a statului este, în general, o motivaţie a structurii unicamerale a
parlamentului. Structura de stat federală presupune însă, obligatoriu, existenţa în
cadrul parlamentului a unei a doua camere care să reprezinte interesele statelor
membre. De aici regula structurii bicamerale a parlamentelor în statele federative.
Camera federală corespunde structurii federale a statului, reflectă dublu
caracter al acestuia de subiect unitar de drept, dar compus din mai multe
formaţiuni statale. De aceea în statul federativ (compus, unional) parlamentul are
două camere. Astfel în S.U.A. Congresul este format din Camera Reprezentanţilor
şi Senat, în Elveţia parlamentul este format din Consiliul Naţional şi Consiliul
Statelor, în Germania există Bundestagul şi Bundesratul.
Camera democratică este în general denumită cea de a doua cameră din
parlamentele bicamerale din statele unitare. A doua cameră poate fi aleasă prin vot
universal şi direct, poate fi aleasă indirect, uneori este considerată aparent
democratică, alteori conservatoare.
47
Parlamentul României este format din două camere, Camera Deputaţilor şi
Senat, ambele alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
5.3. Atribuţiile Parlamentului privind organizarea internă

Generalităţi
Camerele Parlamentului - Camera Deputaţilor şi Senatul, precum şi
Parlamentul în întregul său sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă,
care lucrează şi decid numai în plenul lor, în sesiuni. Pentru ca munca
parlamentară să se desfăşoare în bune condiţii, pentru ca proiectele de legi, de
decizii, de hotărâri să fie pregătite, se organizează şi formaţiuni restrânse de lucru,
care sunt parţiale şi închise.
Grupurile parlamentare
Prezenţa reprezentanţilor partidelor politice se manifestă în interiorul
camerelor prin formarea de grupări politice (grupuri, cluburi, fracţiuni etc.) care
reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid sau profesând aceleaşi idei, deci pe afinităţi
politice. Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o facultate, nu o
obligaţie şi este la alegerea deputatului sau a senatorului de a se înscrie sau nu într-
un anumit grup parlamentar. Aceasta pentru că deputaţii şi senatorii sunt
independenţi, ei rezultă din alegeri şi răspund cu precădere în faţa alegătorilor
potrivit mandatului reprezentativ sau a mandatului imperativ.
In Parlamentul României, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri
parlamentare potrivit regulamentului fiecărei Camere (art. 61 din Constituţie).
Grupurile parlamentare se organizează separat pentru Camera Deputaţilor şi
pentru Senat. Ele se formează imediat după ce deputaţii şi senatorii s-au întrunit în
prima lor şedinţă. Potrivit Regulamentelor celor două Camere, în vederea "formării
organelor de lucru şi desfăşurării activităţii" deputaţii sau senatorii se constituie în
grupuri parlamentare alcătuite din cel puţin 10 membri (la Camera Deputaţilor) şi
5 membri (la Senat), care au figurat în alegeri pe listele aceloraşi partide sau
formaţiuni politice.
Regulamentul Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului dau o
importanţă sporită grupurilor parlamentare. Astfel, grupurile parlamentare:
- fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, în limita
numărului de locuri aprobate pentru fiecare grup; de altfel, comisia de validare
trebuie să reflecte, în mod proporţional, configuraţia politică a Camerei sau
Senatului, aşa cum rezultă ea din constituirea grupurilor parlamentare;
- propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două camere;
- propun candidaţi pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi
chestorilor birourilor permanente, în limita locurilor rezervate;
- prin preşedinţii lor îşi dau acordul în desemnarea membrilor comisiilor
parlamentare, cu respectarea reprezentării proporţionale;
- pot propune încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare
sau înlocuirea unui membru; pot propune membri în Comisia de mediere;
- pot cere modificarea ordinii de zi;
- pot prezenta amendamente;
- pot cere preşedintelui Camerei, prin preşedinţii lor, verificarea
îndeplinirii cvorumului;
48
- pot cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuţia Camerei
Deputaţilor.
Statutul opoziţiei în Parlament
Ca rezultat al pluralismului politic în orice parlament, desigur în sisteme
democratice, identificăm majoritatea parlamentară (care susţine guvernul) şi
opoziţia, sau minoritatea parlamentară.
Birourile şi comitetele
In funcţie de structura concretă a parlamentelor, fiecare cameră sau
parlamentul în întregul său îşi aleg birouri, denumite uneori permanente. Aceste
birouri sunt organe interne ale camerelor parlamentare sau ale parlamentului cu
structură unicamerală a căror organizare, atribuţii şi funcţionare sunt stabilite prin
constituţie şi regulamentele camerelor.
Biroul permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se alege pe
durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni şi cuprinde, de regulă, un
preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori. Biroul permanent are atribuţii care
privesc buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor camerei, sprijinirea activităţii
deputaţilor sau senatorilor. Unele atribuţii aparţin, de regulă, preşedintelui biroului
permanent, sau vicepreşedintelui biroului permanent, sau vicepreşedintelui care-1
înlocuieşte precum prezidarea lucrărilor, măsurile de ordine, supunerea la vot,
anunţarea rezultatului votului.
In România fiecare cameră a parlamentului îşi alege câte un birou
permanent Constituţia stabileşte principalele reguli în acest domeniu, prin art. 64
(2). Astfel, potrivit Constituţiei, preşedinţii birourilor permanente se aleg pe durata
mandatului camerelor, în timp ce ceilalţi membrii ai birourilor permanente se aleg
pe durata sesiunii.
Alegerea preşedintelui Camerei se realizează prin vot secret, cu buletine de
vot, pe care sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de
grupurile parlamentare. Există regula în sensul cărei fiecare grup parlamentar
poate face o singură propunere.
Pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor, propunerile se
fac de către grupurile parlamentare, în cadrul numărului de locuitori din biroul
permanent stabilit de către Cameră pentru fiecare grup parlamentar (vezi şi art. 24
din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 20 din Regulamentul Senatului).
Preşedintele Camerei supune propunerile votului acesteia.
Biroul permanent al Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii:
a) propune Camerei data începerii şi data închiderii sesiunilor parlamentare;
b) solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare,
c) supune aprobării Regulamentul Camerei precum şi propunerile de
modificare a acestuia;
d) prezintă Camerei Deputaţilor spre aprobare proiectul de buget al acesteia
şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
e) pregăteşte şi asigură desfăşurarea, în bune condiţii, a lucrărilor Camerei;
f) primeşte şi distribuie proiectele şi propunerile de legi, precum şi
rapoartele comisiilor parlamentare;
g) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor şi programul de lucru;
49
h) organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu
organizaţiile parlamentare pe baza consultării, în funcţie de natura acţiunilor avute
în vedere, a Comitetului director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare,
a grupurilor parlamentare, a Comisiei de politică externă şi a altor comisii
parlamentare, informând Camera Deputaţilor asupra măsurilor stabilite, inclusiv cu
privire la componenţa nominală a delegaţiilor;
i) supune spre aprobare Camerei Deputaţilor componenţa delegaţiilor
permanente la organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza
consultării grupurilor parlamentare şi cu respectarea configuraţiei politice a
Camerei;
j) aprobă statul de funcţii şi regulamentul serviciilor Camerei Deputaţilor,
supune aprobării Camerei structura serviciilor acesteia;
k) conduce şi controlează serviciile Camerei;
1) aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul
Camerei Deputaţilor;
m) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, de legi sau
însărcinări date de Cameră.
Anumite atribuţii sunt stabilite pentru preşedintele Camerei, ele putând fi
exercitate, în condiţiile regulamentului şi de către vicepreşedinţii biroului
permanent. Aceste atribuţii sunt:
a) convocarea Camerei în sesiuni;
b) conducerea lucrărilor Camerei, fiind asistat de 2 secretari;
c) conducerea lucrărilor biroului permanent;
d) asigurarea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectării regulamentului;
e) anunţarea rezultatului votării şi a hotărârilor adoptate;
f) reprezentarea Camerei în relaţiile interne şi externe;
g) asigurarea legăturii cu celelalte autorităţi publice.
Aşa cum am văzut deja, preşedinţii Camerelor au unele atribuţii privind
controlul constituţionalităţii realizat de către Curtea Constituţională.
Secretarii Biroului permanent au ca atribuţii: întocmirea listei înscrierilor
la cuvânt; prezentarea propunerilor, amendamentelor şi oricăror alte comunicări
adresate adunării; efectuarea apelului nominal; notarea rezultatului votului; ţinerea
evidenţei hotărârilor adoptate; vegherea la întocmirea stenogramelor şi proceselor
verbale; asistarea preşedintelui în realizarea atribuţiilor care-i revin etc.
Chestorii au ca atribuţii: verificarea modului de gestionare a patrimoniului
Camerei; exercitarea controlului financiar asupra cheltuielilor efectuate;
prezentarea în Cameră a bugetului acesteia şi încheierea exerciţiului bugetar anual;
asigurarea menţinerii ordinii în localul camerei etc.
Constituţia actuală a României obligă cele două Camere să lucreze în
şedinţă comună pentru rezolvarea problemelor stabilite prin art. 62, precum şi prin
alte articole ale sale. Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului identifică prin primul articol 27 de situaţii în care cele două Camere se
întrunesc în şedinţe comune.
Comisiile parlamentare
Comisiile parlamentare sunt ca şi birourile permanente ale adunărilor,
organe interne. Ele au un rol deosebit în pregătirea lucrărilor precum şi în
50
exercitarea funcţiilor parlamentare cu deosebire a celor legislative şi a celor de
control.
Comisiile parlamentare sunt de diferite categorii. Pe criteriul timpului
pentru care sunt alese, comisiile parlamentare sunt permanente şi temporare.
Comisiile permanente, cele mai importante de altfel, sunt alese pe durata
mandatului parlamentar, în timp ce comisiile temporare (ad hoc) sunt alese pe o
durată mai scurtă de timp, durată determinată mai ales de problema ce li se
repartizează spre studiu, avizare sau control.
a) Comisiile permanente
În activitatea parlamentară comisiile permanente au un rol deosebit, ele fiind
alese pe durata mandatului camerei (parlamentului) sau a sesiunii. Pentru ca
activitatea acestor comisii să fie utilă şi eficientă, ele sunt în general specializate pe
domenii de activitate precum: economie şi finanţe, afaceri externe, ştiinţă şi
învăţământ etc.
În mod firesc comisiile permanente sunt organizate şi în cele două camere
ale Parlamentului României. Astfel, se pot organiza următoarele comisii
permanente:
1. Comisia economică;
2. Comisia pentru buget şi finanţe;
3. Comisia pentru industrie şi servicii;
1. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii și
pentru agricultură;
5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor
naţionale;
5. Comisia pentru echilibrul ecologic şi protecţia mediului;
6. Comisia pentru administraţia centrală şi locală, amenajarea teritoriului şi
urbanism;
7. Comisia pentru muncă, sănătate, protecţie socială şi statutul femeii în
societate;
8. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;
9. Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă;
10.Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;
11.Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii;
12.Comisia de validare.
Procedând astfel, Senatul a organizat următoarele comisii permanente:
1. Comisia economică şi pentru problemele de industrie, comerţ,
transporturi, telecomunicaţii, servicii;
2. Comisia de politică financiară, bancară şi bugetară;
3. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară, silvicultură, protecţia
mediului înconjurător;
4. Comisia de politică şi pentru drepturile fundamentale ale omului şi
cetăţeanului;
5. Comisia pentru muncă, probleme sociale, sănătate;
6. Comisia pentru artă, cultură şi mijloace de informare în masă;
7. Comisia pentru administraţia generală şi locală de stat;
8. Comisia juridică, de numiri, disciplină şi imunităţi;
51
9. Comisia de validări şi petiţii;
10.Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport.
b) Comisiile temporare (ad-hoc)
Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate,
pentru o problemă (afacere) determinată. Atribuţiile lor se limitează la scopul
înfiinţării. De regulă sunt alese comisii temporare pentru redactarea unor proiecte
de legi sau pentru exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii de
activitate (ele se regăsesc aici sub denumiri ca "de anchetă", "speciale" etc.
c)Comisii speciale (select)
Comisiile speciale sunt acele comisii alese (desemnate) pentru a examina o
problemă aparte, specială şi pentru a face recomandări camerei parlamentare.
d) Comisiile fără specialitate
Acestea sunt comisii însărcinate să examineze proiecte sau propuneri de
lege determinate. Competenţele lor nu sunt specializate, în sensul că nu au un
domeniu propriu asupra căruia acţionează. Ele sunt desemnate prin literele
alfabetului (A, B, C etc), nu sunt limitate ca număr, dar rar sunt mai mult de zece.
e) Comisiile comune (mixte)
Parlamentele cu structuri bicamerale îşi aleg unele comisii comune (mixte)
pentru probleme (domenii) de interes comun. Comisiile mixte pot fi permanente
sau temporare.
Parlamentul României ales în 1990 şi-a ales comisii comune şi anume:
Comisia pentru apărarea şi asigurarea ordinii publice; Comisia de politică externă.
Posibilitatea organizării de comisii comune este prevăzută atât în
Constituţie, în regulamentele celor două Camere, precum şi în Regulamentul
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
f)Comisiile de anchetă sunt o altă categorie de comisii ce pot fi create de
către adunările parlamentare. Denumirea acestor comisii evocă exact scopul creării
lor. De regulă aceste comisii sunt comisii temporare şi desigur speciale. Potrivit
regulamentului Camerei Deputaţilor adoptat în 1994 (art. 70) şi Regulamentul
Senatului adoptat în 1993 (art. 57), fiecare Cameră poate înfiinţa o comisie de
anchetă la cererea unei treimi din membrii săi.
g) Comisiile de mediere
Comisiile de mediere se formează în parlamente cu structură bicamerală,
atunci când în procedura de legiferare intervin soluţii legislative diferite între cele
două Camere. Legea este opera Parlamentului şi ea trebuie să conţină reglementări
unitare şi în asemenea situaţii se încearcă medierea între cele două Camere şi unul
dintre mijloacele prevăzute de lege este tocmai Comisia de mediere. Constituţia
României nominalizează comisiile de mediere în art.76, stabilind că în asemenea
comisii fiecare Cameră urează a desemna un număr egal de membri.
h) Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare
Funcţionarea comisiilor parlamentare este supusă unor reguli detaliate,
înscrise de obicei în regulamentele parlamentare. In legătură cu aceste reguli se
observă că ele privesc comisiile permanente, pentru că acestea au rolul cel mai
important. Sunt însă prevăzute şi reguli proprii comisiilor speciale sau de anchetă
dar numai în măsura în care ele derogă sau completează pe cele privind comisiile
permanente.
52
Şedinţele comisiei sunt convocate de către preşedintele sau vicepreşedintele
acesteia, cu trei zile înainte. Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să participe la
aceste şedinţe. Regula este că şedinţele nu sunt publice, dar participarea şi a altor
persoane fiind necesară, desigur că există destul de multe excepţii.
Comisia lucrează valabil în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din
membrii săi şi hotărăşte cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul
membrilor săi, la vot participând numai membrii comisiei. Votul este, ca regulă,
vot deschis, dar comisia poate hotărî şi vot secret.
5.4. Funcţionarea Parlamentului

Mandatul sau legislatura
Reguli privitoare la funcţionarea adunărilor parlamentare se găsesc înscrise
atât în Constituţie cât şi, îndeosebi, în regulamentele de funcţionare. Înţelegerea
funcţionării parlamentului implică explicarea noţiunilor de mandat, sesiune şi
şedinţă parlamentară, precum şi a corelaţiilor ce există între acestea.
Prin mandat sau legislatură se înţelege perioada de timp pentru care este
ales parlamentul (sau camerele) şi-şi exercită împuternicirile sale. Parlamentele
sunt alese în general pentru nu mandat de 4 sau 5 ani. Unele camere ale
parlamentului se pot reînnoi la 2 sau 3 ani, câte o treime. Mandatul parlamentar se
încheie la expirarea termenului, afară de cazul când camerele sunt dizolvate mai
înainte sau se autodizolvă.
De asemenea, unele constituţii mai prevăd posibilitatea prelungirii
mandatului în cazul în care se constată existenţa unor împrejurări care fac
imposibilă efectuarea alegerilor (starea de război, starea de asediu, calamităţi
naturale). Prelungirea mandatului în asemenea situaţii se stabileşte numai de către
parlament pe durata împrejurărilor care au determinat-o.
Cât priveşte Parlamentul României, Constituţia prevede că mandatul
Camerei Deputaţilor şi Senatului este de 4 ani şi că acest mandat poate fi prelungit,
prin lege organică, în caz de război sau de catastrofa. Alegerile pentru noile
Camere vor avea loc în termen de cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau
de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea
Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Sesiunea
Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic, forma principală
de lucru fiind sesiunea.
a) Categoriile de sesiuni
Sesiunile parlamentare sunt sesiuni ordinare şi sesiuni extraordinare.
Sesiunile ordinare sunt acele sesiuni în care Camera (Adunarea,
Parlamentul) este obligată a se întruni, numărul lor fiind expres prevăzut prin lege.
Potrivit Constituţiei României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două
sesiuni ordinare pe an.
Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care se pot ţine ori de câte ori
este nevoie, în afara sesiunilor ordinare.
b) Convocarea sesiunilor parlamentarea şi durata lor. Regulile privind
funcţionarea Parlamentului au constituit obiect de dispută, mai ales în secolul al
XlX-lea în Europa, guvernele depunând eforturi pentru a frâna dezvoltarea
53
Camerelor parlamentare. La început dreptul de a convoca aceste sesiuni a aparţinut
guvernului (executivul în general) care putea astfel să influenţeze viaţa
parlamentară convocându-le cât mai rar. Pe parcurs însă parlamentul şi-a
consolidat poziţia sa de putere deliberativă, având dreptul de a decide singur când
să se reunească în sesiune.
Cât priveşte iniţiativa convocării în sesiuni, ea este diferită după cum este
vorba de sesiuni ordinare sau sesiuni extraordinare. Există de asemenea reguli
exprese privind perioada de timp în care se pot desfăşura sesiunile precum şi
termenul în care trebuie convocate. Sunt şi reguli privind convocarea primei
sesiuni, sesiunea de constituire.
Şedinţele
In cadrul sesiunilor, Camerele Parlamentului lucrează în şedinţe care se
desfăşoară potrivit Regulamentelor de funcţionare. Cât priveşte şedinţele, trebuie
avut în vedere că, potrivit Constituţiei, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în
şedinţe separate şi şedinţe comune. Constituţia nominalizează prin art. 65 (2)
situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune, menţionând că desfăşurarea
acestora este stabilită prin regulament. Aceste şedinţe sunt publice cu excepţia
situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă.
Prezidarea şedinţelor aparţine de regulă preşedintelui Camerei, ajutat de
membri ai biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie. Potrivit regulamentelor
Camerelor Parlamentului României conducerea lucrărilor aparţine preşedintelui
Camerei, sau în lipsa acestuia unuia din vicepreşedinţi, ajutat de doi secretari.
Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei
Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari câte unul de la
fiecare Cameră.
Camera parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţe sunt prezenţi
cel puţin jumătate plus unu din numărul total al membrilor săi. De aceea deputaţii
şi senatorii sunt obligaţi să fie: prezenţi la lucrările Camerei şi să se înscrie pe lista
de prezenţă, ţinută de unul din secretari. Deputatul sau senatorul care nu poate lua
parte la şedinţă, din motive independente de voinţa sa, va trebui să anunţe din timp
biroul permanent, menţionând cauzele care îl împiedică să participe.
De regulă, programul fiecărei şedinţe cuprinde, în ordine: comunicări,
întrebări, anunţări de interpelări, propuneri de modificare a ordinii de zi, discutarea
problemelor de pe ordinea de zi.
Pentru a discuta asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi deputaţii şi
senatorii iau cuvântul, da că-1 cer de la preşedintele Camerei, în ordinea înscrierii
la cuvânt. Pot lua cuvântul dacă cer, indiferent dacă s-au înscris sau nu la cuvânt şi
indiferent de ordinea înscrierii, membrii Guvernului. Luările de cuvânt trebuie să
poarte numai asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi.
Sistemul de vot
Camerele Parlamentului hotărăsc prin vot care poate fi deschis sau secret,
stabilind pentru fiecare problemă în parte şi felul votului afară de cazul în care
chiar prin regulamentele de organizare şi funcţionare nu se stabileşte şi caracterul
votului. Astfel, de exemplu, art. 34 din Regulamentul şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului, prevede votul secret cu bile pentru acordarea
votului de încredere Guvernului sau adoptarea moţiunii de cenzură. Votul deschis
54
se exprimă prin ridicarea de mâini, apel nominal, ridicare în picioare sau vot
electronic
Votarea prin apel nominal se face în modul următor: preşedintele explică
obiectul votării şi sensul cuvintelor pentru şi contra; unul dintre secretari dă citire
numelui şt prenumelui deputaţilor; fiecare deputat sau senator răspunde pentru sau
contra. După terminarea apelului se repetă numele şi prenumele deputaţilor,
respectiv senatorilor care nu au răspuns.
Votul secret se exprimă prin buletine, prin bile sau electronic.
Regulamentele de funcţionare stabilesc ca fiind obligatoriu votul cu buletine
(desigur când s-a hotărât vot secret) atunci când sunt alese persoane în funcţii, iar
votul prin bile în cazul votării legilor sau a unor hotărâri. Votul pentru în cazul
buletinelor presupune ca deputatul sau senatorul să lase neatins numele persoanei
înscrise pe buletin, iar votul contra presupune ştergerea lui.
Pentru votul secret cu bile, în faţa preşedintelui se aşează o urnă albă şi o
urnă neagră. Se înmânează fiecărui deputat sau senator o biiă albă şi o bilă neagră.
Depunerea bilei albe în urna albă şi a celei negre în urna neagră înseamnă vot
pentru, iar depunerea bilei albe în urna neagră şi a bilei negre în urna albă
înseamnă vot contra.
Constituţia cuprinde chiar ea unele dispoziţii privind sistemul de vot în
camerele parlamentului.
5.5. Deputaţii şi senatorii

Generalităţi
Membrii Parlamentului poartă de regulă, denumirea de deputaţi sau senatori.
Aceste denumiri, consacrate de sistemele constituţionale, sunt corelate cu chiar
denumirea camerelor parlamentului (în sistemul bicameral) sau a parlamentului.
Deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, existând şi alte reguli de desemnare. Sunt sisteme constituţionale în care
există şi deputaţi numiţi, unii deputaţi pot fi rezultatul unor dispoziţii legale care să
permită reprezentarea unor categorii sociale minoritare. Astfel, potrivit art. 4 din
Legea privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României (1990),
organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale care nu au întrunit numărul de
voturi necesar pentru a avea un mandat în Adunarea Deputaţilor au primit câte un
mandat. Această soluţie a fost preluată şi de către Constituţie care prin art. 62 (2)
stabileşte că organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu
întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au
dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale.
Drepturi şi obligaţii
In realizarea mandatului lor deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi şi de
îndatoriri atât prin constituţie cât şi prin regulamentele camerelor. Ele creează
condiţiile pentru ca deputaţii şi senatorii să-şi desfăşoare activitatea.
Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor sunt, în principal,
următoarele:
a) de a participa la întreaga activitate a camerei parlamentare şi a
parlamentului, în toate formele în care această activitate se desfăşoară. Ei au
dreptul şi obligaţia de a participa la şedinţele camerelor, precum şi la activitatea
55
grupurilor parlamentare, a comisiilor parlamentare, de a iniţia propuneri
legislative;
b) de a urmări aplicarea legilor şi celelalte măsuri hotărâte de către
parlament. Dacă în timpul şedinţelor parlamentarii participă la votarea legilor şi a
hotărârilor, între şedinţele parlamentare ei trebuie să urmărească dacă şi cum
acestea acte sunt aduse la îndeplinire;
c) de a pune întrebări şi adresa interpelări;
d) de a cere informaţiile necesare de la autorităţile publice, în condiţiile
legii, în vederea dezbaterilor ori a interpelărilor;
e) de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii din circumscripţia
electorală în care au fost aleşi. în acest mod se vor cunoaşte problemele reale iar
alegătorii pot fi eficient sprijiniţi în cererile lor;
f) de a fi indemnizaţi, de a primi diurne, de a li se asigura cazarea şi
gratuitatea călătoriei pe tren, avion, vapor, autobuz. De asemenea, li se
rambursează taxele de poştă şi telecomunicaţii interne pentru activităţile legate de
exercitarea mandatului;
g)de a li se acorda concedii pentru motive de boală sau interese personale, în
condiţiile regulamentului camerei.
Incompatibilităţi şi imunităţi
Unele sisteme constituţionale stabilesc incompatibilităţi între mandatul de
deputat sau senator şi alte funcţii, de regulă publice. Aceste incompatibilităţi au
multe explicaţii precum: imposibilitatea executării concomitente a unor funcţii;
parlamentarul trebuie să se concentreze numai asupra activităţii parlamentare; evită
corupţia, prin acordarea de posturi avantajoase de către executiv, în vederea
influenţării parlamentului etc. Potrivit Constituţiei calitatea de deputat sau de
senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu
excepţia cele de membru al Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege
organică. Desigur nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.
Cât priveşte imunitatea parlamentarului, ea urmăreşte punerea acestuia la
adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive. Există două categorii de
imunităţi parlamentare, primele caracterizate prin inexistenţa răspunderii
(iresponsabilitate), care pun parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte
activitatea legată de exercitarea mandatului său (discursuri, opinii, vot). Imunităţile
din a doua categorie, denumite şi inviolabilităţi, cuprind reguli speciale privind
reţinerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală, în cazul în care deputaţii sau
senatorii sunt învinuiţi de crime sau delicte.
De aceea, nici un deputat sau senator nu poate fi tras la răspundere juridică
pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
De asemenea, nici un deputat sau senator nu poate fi reţinut, arestat,
percheziţionat sau trimis în judecată, penală sau contravenţională, fără
încuviinţarea Camerei Deputaţilor sau Senatului, după ascultarea sa. Competenţa
de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
Potrivit Regulamentelor Camerelor cererea de reţinere, arestare, percheziţie
sau privind posibilitatea trimiterii în judecată penală ori contravenţională se
adresează preşedintelui camerei de către ministrul justiţiei.
56
Preşedintele Camerei o aduce la cunoştinţa deputaţilor şi senatorilor în
şedinţă publică, după care o trimite de îndată, comisiei juridice, de disciplină şi
imunităţi (Camera Deputaţilor) sau Comisiei juridice de numiri, disciplină
imunităţi şi validări (Senat), spre examinare. Comisia va stabili dacă sunt motive
temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă prin votul secret,
a cel puţin jumătate plus unul din membrii săi. Comisia poate solicita ministrului
justiţiei documentele necesare, acesta având obligaţia de a le pune la dispoziţie. în
caz de refuz, comisia se adresează Camerei.
Comisia întocmeşte un raport, în termenul stabilit de către cameră, şi-1
supune dezbaterii şi aprobării acesteia. Asupra cererii, Camera hotărăşte, prin vot
secret, cu majoritatea de cel puţin două treimi din numărul membrilor prezenţi.
Potrivit art. 72 (2) din Constituţie în caz de infracţiune flagrantă, deputatul
sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei fără încuviinţarea prealabilă a
Camerei. Dar în această situaţie, ministrul justiţiei are obligaţia de a informa,
neîntârziat, pe preşedintele Camerei asupra reţinerii sau percheziţiei. în cazul în
care Camera Deputaţilor sau, după caz, Senatul constată că nu există temei pentru
reţinere, dispune imediat revocarea acestei măsuri. în fine, trebuie adăugată regula
potrivit căreia cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se înscriu cu
prioritate pe ordinea de zi.
Răspundere şi sancţiuni
Deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi dar şi o serie de obligaţii. De
asemenea, ei au obligaţia de a respecta normele regulamentare. În cazul încălcării
acestor norme ei pot fi sancţionaţi. Sancţiunile ce li se pot aplica sunt:
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din sala de şedinţe;
e) interzicerea de a participa la lucrările adunării timp de maximum 15 zile;
f) excluderea temporară. Regulamentul Senatului prevede doar primele patru
sancţiuni.
Sancţiunile pot fi aplicate de către preşedintele Camerei sau de către Cameră
în condiţiile prevăzute de regulament, şi desigur, în raport de gravitatea abaterii.
5.6. Actele Parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare

Enumerarea în Constituţie a actelor parlamentului, nu este şi o clasificare a
actelor în acte normative şi individuale, în sensul că legile ar avea caracter
normativ iar hotărârile întotdeauna un caracter individual.
Clasificarea actelor Parlamentului. Prin Constituţii sunt nominalizate
următoarele acte juridice: legile, regulamentele Camerelor, hotărârile şi moţiunile.
în funcţie de faptul dacă conţin sau nu norme juridice, actele pot fi clasificate în
două categorii şi anume: acte cu caracter normativ şi acte cu caracter individual
(nenormativ).
In prima categorie intră legile şi regulamentele Camerelor, fără excepţie,
precum şi unele hotărâri. în cea de a doua categorie sunt cuprinse numai hotărâri,
şi anume acelea care cuprind manifestări de voinţă în scopul stabilirii de drepturi şi
57
obligaţii în sarcina unor subiecte de drept dinainte determinate, precum şi
moţiunile.
Legea ca act juridic al Parlamentului
A. Conceptul de lege ca act juridic al Parlamentului
Legea reglementează cele mai generale şi mai importante relaţii sociale.
Această parte a definiţiei, evocă faptul că prin lege sunt reglementate numai
anumite relaţii sociale şi anume acelea pe care legiuitorul, în baza unei selecţii
valorice determinate de factori economici, sociali, politici, juridici, le consideră a
fi cele mai importante şi cele mai generale.
Constituţia României stabileşte domeniile rezervate reglementării prin lege
organică, acestea fiind:
a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte
drepturi ale acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării
de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
1) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul
general privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi
protecţia socială;
r) statutul minorităţilor naţionale din România;
s) regimul general al cultelor;
t) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi
organice.
B. Clasificarea legilor
Tradiţional legile sunt clasificate în legi constituţionale şi legi obişnuite,
ordinare. Această clasificare exprimă corect ideea că şi Constituţia este o lege
căreia îi sunt caracteristice în general aceleaşi trăsături.
Faţă de prevederile exprese ale Constituţiei României se impune clasificarea
legilor în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Această clasificare
se realizează pe criteriul conţinutului reglementărilor dar şi pe cel al procedurii de
adoptare.
58
Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia. Sub
aspectul conţinutului ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale şi
care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii.
Legile organice, sub aspectul conţinutului, sunt acelea care intervin în
domeniile rezervate prin art. 73 (3) din Constituţie. Sub aspect procedural ele se
adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Legile ordinare reglementează relaţiile sociale de mai mică importanţă, iar
procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră.
C. Supremaţia legii
a) Conceptul de supremaţiei a legii
În literatura juridică se constată că noţiunea de supremaţie juridică a legii
este de obicei definită pornindu-se de la faptul că norma stabilită de aceasta nu
trebuie să corespundă nici unei alte norme, în afară de cele cuprinse în Constituţie,
iar toate celelalte acte juridice emise de organele statului nu pot să o abroge, să o
modifice sau să deroge de la ea. Supremaţia legii se defineşte ca "acea
caracteristică a ei care-şi găseşte expresia în faptul că normele pe care le stabileşte
nu trebuie să corespundă nici unor alte norme în afară de cele constituţionale, iar
celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punctul de
vedere al eficacităţii lor juridice" (Tudor Drăganu).
b) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii a fost făcută îndeosebi prin
raportare la categoriile juridico-statale. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei
legii prin caracterele puterii. Adeseori supremaţia legii se fundamentează prin
caracterele generale ale puterii şi îndeosebi prin deplinătatea şi suveranitatea
puterii. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin poziţia în sistemul statal
a autorităţii emitente. De cele mai multe ori se consideră că poziţia parlamentului
în sistemul statal justifică şi supremaţia legii. Se consideră astfel că ierarhia
organelor statale duce în mod obligatoriu şi la o ierarhie a actelor juridice.
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin supremaţia Constituţiei.
Supremaţia legii se explică deci prin (sau şi prin) funcţiile sale în
exprimarea şi realizarea voinţei poporului ca voinţă general obligatorie (de stat).
c) Explicarea supremaţiei legii în raport cu supremaţia Constituţiei
În definirea Constituţiei am evidenţiat că şi ea este o lege, dar o lege
fundamentală, trăsătură rezultând atât din conţinutul reglementărilor cât şi din
procedura de elaborare. Supremaţia Constituţie exprimă poziţia sa cea mai înaltă în
sistemul normativ al unei ţări. Supremaţia legii nu priveşte raportul acesteia cu
Constituţia (poziţia sa faţă de Constituţie), ci poziţia faţă de restul dreptului.
d) Consecinţele juridice ale supremaţiei legii
Din supremaţia legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecinţe
juridice, privind fie legea ca atare (situaţii în care aceste consecinţe sunt şi garanţii
ale supremaţiei legii), fie normele juridice existente în dreptul constituţional.
D. Elaborarea legii
Din moment ce legea exprimă voinţa poporului şi este edictată de către
parlament, este firesc ca elaborarea să se facă potrivit unei proceduri deosebite,
procedură la rândul său prestabilită de Constituţie şi lege. Acest lucru rezultă din
59
chiar definiţia legii. În procedura de elaborare a legii intervin, cu titluri diferire,
organisme politice, sociale şi statale, precum şi cetăţenii.
a) Procedura de elaborare a legilor este în directă legătură cu chiar
clasificarea legilor.
Cât priveşte sistemul constituţional român, procedura de elaborare cunoaşte
deosebiri (nuanţări) în funcţie de faptul că legile sunt constituţionale, organice sau
ordinare.
b) Determinarea etapelor şi succesiunea lor în procedura de elaborare a
legilor interesează de asemenea, mai ales că în literatura juridică sunt exprimate
puncte de vedere diferite. Astfel, unii consideră că această procedură ar cuprinde
trei etape şi anume: anterioară adoptării legii; concomitentă adoptării legilor;
forme posterioare adoptării legilor. Procedura de elaborare a legilor cuprinde
următoarele etape:
- iniţiativa legislativă;
- examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile
parlamentare;
- includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţelor camerelor;
- dezbaterea proiectului de lege în plenul fiecărei camere;
- votarea proiectului de lege în fiecare cameră;
- medierea;
- semnarea legii de către preşedintele camerelor;
- promulgarea şi publicarea legii;
- aprobarea legii prin referendum.
a) Iniţiativa legislativă sau dreptul de iniţiativă legislativă, cuprinde în
conţinut posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi corelate
cu obligaţia parlamentului de a examina, dezbate şi a se pronunţa asupra acestora.
Iniţiativa legislativă nu trebuie confundată cu posibilitatea generală a oricărui
subiect de drept de a face propuneri parlamentului. Dreptul de iniţiativă legislativă
este acordat numai anumitor organisme statale sau politice şi anume acelora care
prin poziţia şi competenţa lor au în cea mai mare măsură posibilitatea cunoaşterii
realităţilor economice, sociale, culturale şi de dezvoltare ale societăţii.
In România, potrivit Constituţiei, au drept de iniţiativă Guvernul, deputaţii,
senatorii şi cetăţenii. Iniţiativa legislativă a cetăţenilor, iniţiativă populară cum i se
spune frecvent, este clar delimitată şi definită prin art. 76 din Constituţie. Astfel, ea
trebuie să provină de la cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.
Apoi cetăţenii care îşi manifestă dreptul de iniţiativă legislativă trebuie să
provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau
în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative. în fine, Constituţia nu permite ca problemele fiscale,
cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea să formeze obiectul iniţiativei
cetăţeneşti.
Iniţiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin prezentarea de proiecte de
legi, în timp ce deputaţii, senatorii şi cetăţenii prezintă propuneri legislative.
Elaborarea unui proiect de lege este o muncă migăloasă şi de mare
răspundere. De altfel în literatura juridică s-a subliniat că mecanismul activităţii
legislative trebuie configurat într-un mod care să poată asigura receptarea şi justa
60
traducere în norme de către legiuitori a impulsiunilor, semnalelor emanând din
sfera existenţei sociale a unei perioade istorice, a unei formaţii social-economice şi
politice determinate.
Pentru ca proiectul de lege sau propunerea legislativă să ajungă pe agenda
de lucru a parlamentului (pentru a se putea realiza deci iniţiativa legislativă) ele
trebuie verificate atât sub aspectul conţinutului reglementărilor cât şi al tehnicii
juridice şi desigur al armonizării (corelării) cu întregul sistem de drept. De aceea
legea prevede obligaţia unor organisme statale de a examina, dezbate aviza
proiecte de legi, înaintea sesizării parlamentului deci în faza de conturare a
iniţiativei legislative.
Această activitate complexă de examinare şi avizare dă certitudine că
proiectul de lege reprezintă un text bine alcătuit şi util. Faţă de accepţiunea ce am
dat-o iniţiativei legislative urmează să considerăm că pentru organul legiuitor
interesează avizele acestor organisme (îndeosebi al Consiliului Legislativ prevăzut
de art 79 din Constituţie).
Astfel spus, proiectul de lege sau propunerea legislativă nu pot fi depuse
preşedintelui camerei parlamentului decât dacă cuprind aceste avize şi bineînţeles
expunerea de motive. Numai astfel dreptul de iniţiativă legislativă se poate
considera legal exercitat.
b) Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile
parlamentare
Examinarea şi avizarea proiectelor de legi de către comisiile parlamentare
este o activitate complexă, da mare utilitate, aceasta permiţând o verificare, la
acest înalt nivel statal al conţinutului şi formei proiectelor de legi.
Constituţia şi regulamentele nu nuanţează rolul comisiilor permanente în
funcţie de proiectele de legi, pentru că asemenea nuanţări nu sunt utile.
Comisiile parlamentare examinând un proiect de lege pot propune adoptarea
sa, eventual cu amendamente sau respingerea proiectului. Ele nu pot însă propune
un alt text decât cel prezentat de către iniţiatori.
c) Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea
de zi a şedinţei Camerei parlamentare
Iniţiativa legislativă implică obligaţia corelativă a Camerei sesizate de a
examina şi a se pronunţa asupra proiectului de lege sau propunerii legislative. La
întocmirea proiectului ordinii de zi, biroul Camerei trebuie să aibă în vedere
proiectele de legi şi propunerile legislative înregistrate. Orice proiect de lege
depus, trebuie deci supus atenţiei Camerei.
Numai Camera hotărăşte cu privire la includerea pe ordinea de zi, în cazul în
care ordinea de zi este aglomerată cu prea multe proiecte de legi (propuneri
legislative) ea trebuie să se pronunţe asupra ordinii în care proiectele de legi vor fi
examinate în sesiunile sale.
d) Dezbaterea proiectului de lege în plenul Camerelor parlamentului
Prin Constituţie s-a stabilit regula că proiectul sau propunerea legislativă se
discută, şi deci se adoptă, mai întâi în Camera în care au fost prezentate. După
votare, proiectul sau propunerea se trimite celeilalte Camere a Parlamentului.
Fiecărui deputat sau senator i se înmânează în timp util, câte un exemplar
tipărit din proiectul de lege şi din expunerea de motive. Dezbaterile încep prin
61
expunerea de motive făcută de iniţiatorul proiectului de lege. Este ascultat apoi
raportul comisiei parlamentare competente. Proiectul este supus în continuare
discuţiei generale şi apoi discuţiei pe articole. Înainte sau cu ocazia dezbaterilor în
plen, deputaţii pot propune amendamente, iar dacă se discută textele convenţiilor
internaţionale (pentru ratificarea lor) pot propune rezerve sau declaraţii.
e) Votarea proiectului de lege intervine în fiecare Cameră după discuţia
pe articole a proiectului.
Pentru că, în sistemul bicameral, proiectul de lege (propunerea) trebuie votat
de către ambele Camere, el se trimite după ce a fost votat de către una din Camere
celeilalte Camere. Dacă aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau
propunerea legislativă, ele se trimit, pentru o nouă dezbatere, Camerei care 1-a
adoptat. O nouă respingere este definitivă.
f) Medierea şi concilierea
Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele
Camere. În mod firesc, autonomia Camerelor conduce la situaţii în care o Cameră
poate vota un proiect de lege cu modificări faţă de prima Cameră.
Cum o lege trebuie să fie votată, în acelaşi conţinut de către ambele Camere,
realizarea acordului se face prin medieri şi concilieri. Constituţia României (2003)
menţine numai medierea, dar într-o formulă eficientă şi practică.
Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor
prezenţi din fiecare Cameră.
La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, parlamentul poate adopta
proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit
regulamentului fiecărei Camere.
g) Semnarea legilor de către preşedintele Camerei
O dată votată, legea trebuie semnată de către preşedintele camerei sau, în
cazul în care şedinţa a fost condusă de către un vicepreşedinte, de către acesta din
urmă.
Prin această semnătură se atestă respectarea procedurii de elaborare a
legilor.
h) Promulgarea legilor de către şeful de stat. Publicarea legilor
După votarea sa, legea este înaintată şefului de stat pentru promulgare. In
legătură cu această fază trebuie făcute mai multe distincţii. Sistemul promulgării
legii cunoaşte anumite trăsături. Promulgarea este actul prin care şeful de stat
autentifică textul legii, astfel spus constată şi atestă regularitatea adoptării sale.
În sistemul nostru constituţional, promulgarea unei legi este de competenţa
Preşedintelui României, care trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la primire.
Şeful de stat trebuie să aibă posibilitatea de a examina legea şi de a-şi exercita
rolul său de garant al respectării Constituţiei şi al bunei funcţionări a autorităţilor
publice.
De aceea, Constituţia prin art. 77 (2) permite Preşedintelui României ca
înainte de promulgare să ceară o singură dată, reexaminarea legii. Iar prin art. 77
(3) Constituţia stabileşte că dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-
a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10
zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei
Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.
62
Publicarea legilor prezintă o mare importanţă deoarece este operaţiunea de
care este legată intrarea lor în vigoare. De principiu legile intră în vigoare la data
publicării lor oficiale sau la trei zile/sau alt termen. Dar legea poate să prevadă o
dată la care intră în vigoare, dată ce poate fi sau anterioară sau posterioară datei
publicării.
Unele legi intră în vigoare din chiar momentul adoptării lor dacă prevăd
expres acest lucru.
i) Aprobarea legii prin referendum
In activitatea de legiferare, în unele sisteme constituţionale a fost
instituţionalizat referendumul.
In viziune constituţionalistă, referendumul este aprobarea legii. El este deci,
în sistemele unde este prevăzut, o condiţie de valabilitate a legii. Aceste consecinţe
juridice trebuie apreciate prin prisma raporturilor juridice dintre popor şi
parlament, raporturi statornicite prin Constituţie.
Referendumul este deci o condiţie de valabilitate a legii, ultima etapă în
elaborarea legilor referendum. Dacă cu prilejul referendumului pentru lege votează
mai puţin decât majoritatea celor prezenţi la vot (consultare), legea nu este
considerată aprobată şi nu poate deci intra în vigoare.
Angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 114 din Constituţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 114 din Constituţie dacă Guvernul îşi angajează
răspunderea asupra unui proiect de lege şi nu este demis printr-o moţiune de
cenzură, proiectul de lege se consideră adoptat.
Această procedură se derulează numai în şedinţa comună a celor două
Camere. Tot în şedinţă comună se hotărăşte şi asupra eventualei cereri de
reexaminare a legii.
E. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii
Procedura de elaborare a legii valorifică realitatea în sensul căreia legea
exprimă voinţa poporului suveran, valorifică poziţia supremă a legii în sistemul de
drept. În mod firesc şi procedurile de modificare, suspendare şi abrogare a legii
trebuie să pună în valoare supremaţia acesteia. Modificarea, suspendare şi
abrogarea legii se realizează tot printr-o lege, adoptată la rândul său cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
F. Deosebirile dintre Constituţie şi legi
Legile se clasifică în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare,
obişnuite. în cadrul legilor constituţionale, sunt incluse Constituţia şi legile de
modificare a acesteia. Deşi sunt adoptate uneori de către parlament şi
reglementează cele mai generale şi mai importante relaţii sociale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, între Constituţie şi
legi există deosebiri de conţinut, de formă şi de putere juridică.
Sub aspectul conţinutului Constituţia se deosebeşte de legi din două puncte
de vedere, în primul rând şi ea reglementează relaţiile sociale care apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, dar reglementează acele
raporturi care sunt esenţiale pentru popor. în al doilea rând, Constituţia
reglementează relaţiile sociale din toate domeniile de activitate, în timp de legile
reglementează relaţiile sociale din anumite domenii.
63
G. Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către organele
statului
Supremaţia legii, însemnând superioritatea juridică a legii în sistemul de
drept, fundamentează conformitatea tuturor actelor juridice cu lege. Ea
fundamentează chiar principiul legalităţii ştiut fiind că într-o accepţie restrânsă, dar
corect şi des utilizată, legalitatea înseamnă respectarea legii ca act juridic al
parlamentului.
Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice, fiind o consecinţă a
supremaţiei legii, se aplică oricărui act ce emană de la alte organe de stat decât
parlamentul. Cât priveşte actele administrative, acestea fiind acte de executare a
legii, condiţia de conformitate este indiscutabilă.
Actele organelor judecătoreşti fiind acte de aplicare a legilor la cazuri
concrete, au în principiu caracter individual şi trebuie emise numai în condiţiile
legii.
Regulamentele
Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a
Parlamentului îşi adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, aşa
cum prevede art. 64 (1) din Constituţie. De asemenea, potrivit art. 64 (1) din
Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, cu votul majorităţii membrilor lor,
adoptă un regulament al şedinţelor comune prevăzute de către art. 64 din
Constituţie.
Regulamentul este un act normativ, este supus obligaţiei de publicare în
Monitorul Oficial, dar sub semnătura preşedintelui Camerei, sau a ambilor
preşedinţi în cazul celui al şedinţelor comune. în fine, regulamentul poate face
obiectul controlului de constituţionalitate în condiţiile art. 146 litera c) şi 147 din
Constituţie.
Pentru a examina concordanţa prevederilor regulamentare cu cele
constituţionale, Curtea a trebuit să stabilească în care categorie de acte juridice,
nominalizate prin Constituţie (legi organice, legi, hotărâri, moţiuni) se încadrează
regulamentul parlamentar. Deşi este fără îndoială că în toate cazurile se aplică
supremaţia Constituţiei, nu este mai puţin adevărat că aceste acte juridice se
diferenţiază între ele prin domeniile rezervate reglementării, conţinut, proceduri şi
desigur forţă juridică.
Stabilirea naturii juridice a regulamentului parlamentar s-a impus deoarece
specificul reglementărilor constituţionale româneşti ar putea crea aparenţa şi a altor
interpretări. Curtea Constituţională, prin interpretarea dată de Constituţie, a ajuns
la concluzia că regulamentul parlamentar nu este o lege deoarece legea are un
domeniu rezervat (vezi mai ales art. 73 din Constituţie), este rezultatul votului
succesiv sau concomitent al ambelor Camere, este supusă promulgării de către
Preşedintele României.
Hotărârea, ca act juridic al Parlamentului
Cel de-al doilea act juridic al parlamentului este hotărârea. Aşa cum am
arătat deja, hotărârile pot avea atât caracter normativ cât şi caracter nenormativ.
Există criterii care să ne poată conduce la identificarea hotărârilor în ansamblul
actelor juridice ale parlamentului sunt conţinutul şi procedura de adoptare. Pe
criteriul conţinutului vom observa că hotărârile se deosebesc de legi din două
64
puncte de vedere. în primul rând, în timp ce toate legile au caracter normativ,
hotărârile pot fi atât cu caracter normativ, cât şi cu caracter nenormativ. în al doilea
rând, normele cuprinse în hotărârile cu caracter normativ au o forţă juridică
inferioară legilor.
Moţiunile
Termenul moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale
parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă discutată.
Moţiunea de cenzură este reglementată de art. 113 din Constituţie. Ea poate
fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se
comunică guvernului la data depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate, după 3
zile de la data când a fost prezentată, în şedinţa comună a celor două Camere. De
asemenea, arată Constituţia, dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi
senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiunea, o nouă moţiune de
cenzură cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art.
114.
Potrivit Constituţiei (art. 114), Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa
Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei
declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Moţiunile se depun
preşedinţilor Camerelor. După primire, preşedintele Camerei Deputaţilor comunică
moţiunea, de îndată (în ziua în care a fost depusă) guvernului. În cel mult 5 zile de
la depunere, moţiunea de cenzură se prezintă în şedinţa comună a celor două
Camere, dezbaterea sa având loc după 3 zile de la data când a fost prezentată în
şedinţă comună. Data şi locul şedinţei comune, împreună cu invitaţia de
participare, se comunică Guvernului de către preşedintele Camerei Deputaţilor, cu
24 de ore înainte ca aceasta să aibă loc.
Actele structurilor parlamentare
În mod firesc şi structurile interne ale Camerelor emit acte juridice în
realizarea atribuţiilor ce le revin. Astfel preşedinţii Camerelor emit decizii pentru
convocarea în sesiune a Camerelor sau pentru asigurarea conducerii Camerei pe
perioada lipsei preşedintelui acesteia.
Cât priveşte comisiile permanente aşa cum am arătat deja, ele emit avize şi
rapoarte.
65
CURSUL NUMĂRUL 6
PUTEREA EXECUTIVĂ. GUVERNUL
6.1. Structura executivului

Studierea în cadrul dreptului constituţional a organizării statale a puterii
politice nu poate merge până la detalii cât priveşte executivul, acesta formând cu
precădere obiectul de studiu al ştiinţelor administrative. Pentru Dreptul
constituţional importantă este identificarea marilor structuri executive, care sunt în
sistemul statal şi desigur a raporturilor cu celelalte autorităţi.
Structurile executive cu care operează dreptul constituţional sunt: şeful de
stat; guvernul; ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice;
organele locale ale administraţiei publice.
Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând denumirea de
monarh sau preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţie de forma de
guvernământ.
Guvernul este consacrat în constituţii sub denumiri diferite precum cele de
Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Aceste denumiri depind de sistemul
constituţional, de faptul că executivul este format din una sau două structuri.
Guvernul are două componente şi anume şeful guvernului (acolo unde
există) şi miniştri şi secretari de stat. Potrivit art. 102 (3) al Constituţiei
României, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi
prin lege organică.
Cât priveşte şeful guvernului, le se prezintă sub denumiri diferite, precum
de prim-ministru, preşedinte, pentru că şi guvernul are denumiri diferite.
Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută
legile în domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau
de resort. Ele se subordonează guvernului.
Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile
administrativ teritoriale.
Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele executive
superioare, dar şi (uneori) subordonare pe orizontală faţă de organele locale alese
prin vot de către cetăţeni.
Componenţa Guvernului
Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin
lege organică (art.102.3 Constituţia României).
Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri (art.3 al.1 Lg 90/2001
privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor).
Din Guvern pot face parte şi un viceprim-ministru, miniştri de stat, precum
şi miniştri – delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în
lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere
(art.3 alin.2 din Legea 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor, modificată şi completată).
66
6.2. Atribuţii constituţionale ale Guvernului.

În baza programului de guvernare acceptat de Parlament, Guvernul asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice. (art.102.1 Constituţie). Textul constituţional reliefează
distincţia dintre puterea executivă şi administraţia publică, adăugând un argument
în favoarea desprinderii puterii administrative ca o nouă putere în stat.
Alte atribuţii constituţionale , în baza raporturilor Guvernului cu alte puteri
publice (Parlamentul, Curtea Constituţională etc.), se referă la:
- exercitarea iniţiativei legislative;
- obligaţia de a informa Parlamentul şi de a răspunde la întrebările şi
interpelările formulate de senatori sau deputaţi;
- angajarea răspunderii politice asupra unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege;
- sesizarea Curţii Constituţionale.
Exercitarea iniţiativei legislative.
Complexitatea legii şi necesitatea redactării ei în formule riguroase face din
Guvern principalul subiect de iniţiativa legislativă. Dreptul de iniţiativă legislativă
are în vedere legile ordinare, organice şi constituţionale (de data aceasta prin
intermediul Preşedintelui României). Mai mult decât atât, Guvernul are un drept de
iniţiativă legislativă exclusivă în ceea ce priveşte proiectul bugetului de stat şi cel
al asigurărilor sociale de stat. Dacă în cursul execuţiei bugetare intervine o
iniţiativă legislativă care implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a
bugetului asigurărilor sociale de stat, ea nu poate fi primită decât după solicitarea
unei informări de la Guvern şi numai în măsura în care sunt indicate sursele de
finanţare ale cheltuielilor.
Guvernul poate trimite proiectul de lege Camerei Parlamentului competente
să fie prima sesizată, potrivit art.75 din Constituţie.
Obligaţia Guvernului de a informa Parlamentul îşi are temeiul în dreptul de
control al legislativului asupra executivului consacrat de art.111.1 din Constituţie:
“Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului
parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele
cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin
intermediul preşedinţilor acestora”.
Potrivit unei opinii, sintagma “Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei
publice” are în vedere Guvernul şi orice organ al administraţiei centrale sau locale
exceptând Preşedintele României .
Obiectul informaţiilor solicitate de Parlament nu poate depăşi sfera
activităţii guvernamentale şi a administraţiei publice.
În dezvoltarea prevederilor constituţionale amintite, articolele 170 -172 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor arată: „Camera Deputaţilor şi deputaţii au
dreptul să obţină informaţiile necesare în vederea desfăşurării activităţii lor din
partea organelor administraţiei publice. Camera Deputaţilor şi comisiile sale pot
cere Guvernului şi celorlalte orgene ale administraţiei publice informaţii şi
documente în cadrul controlului parlamentar asupra activităţii acestora.” În mod
similar, art.161 din Regulamentul Senatului prevede că Preşedintele Senatului şi
67
preşedinţii comisiilor permanente pot solicita Guvernului şi celorlalte organe ale
administraţiei publice informaţiile şi documentele necesare controlului parlamentar
asupra activităţii acestora.
Potrivit legii privind responsabilitatea ministerială, informaţiile şi
documentele cerute în condiţiile art.111 alin.1 din Constituţie vor fi puse la
dispoziţie de Guvern şi de celelalte organe ale administraţiei publice în termen de
cel mult 20 de zile de la primirea solicitării (art.3 alin.2 din Legea nr. 115/1999, cu
modificările ulterioare ). Refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor,
Senatului sau comisiilor permanente ale acestora, în termenul 20 de zile,
informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul activității de informare a
Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din
Constituţie, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3
ani (art.8 al.2 din Legea 115/1999, modificată şi completată.
Obligaţia Guvernului de a răspunde la întrebările şi interpelările formulate
de deputaţi şi senatori îşi are temeiul tot în dreptul de control al legislativului
asupra executivului.
Întrebările şi interpelările sunt modalităţi legale de chestionare a Guvernului
sau a unuia dintre membrii acestuia asupra unor probleme de politică trecută sau
curentă.
Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările
sau la interpelările formulate de deputaţi sau de. Nu se prevede un termen în care
Guvernul este obligat să răspundă la întrebările sau interpelările formulate de
deputaţi sau de senatori, însă se face trimitere la condiţiile prevăzute în
Regulamentele celor două Camere. Regulamentul Camerei Deputaţilor arată în art.
157-169 că membrii Guvernului sunt obligaţi să răspundă la întrebările orale în
şedinţa Camerei consacrată adresării de întrebări orale către membrii Guvernului
(după ce obiectul întrebării a fost notificat la secretarul desemnat al Camerei
Deputaţilor cel târziu până la ora 14,00 a zilei de miercuri din săptămâna
premergătoare celei în care urmează a fi pusă întrebarea, pentru a putea fi informat
Guvernul); membrul Guvernului poate amâna răspunsul pentru săptămâna
următoare numai în cazuri temeinic justificate.
La întrebările scrise ale deputaţilor, răspunsurile se transmit în cel mult 15
zile. În ceea ce priveşte interpelările, Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt
obligaţi să răspundă în cel mult două săptămâni; pentru motive temeinice, Camera
poate acorda Guvernului un nou termen. Regulamentul Senatului în art. 153-160
arată că la întrebările adresate de senatori, membrii Guvernului dacă sunt prezenţi
au obligaţia să răspundă imediat sau să declare că vor prezenta răspunsul în zilele
următoare, indicând data. Pentru cei care nu sunt prezenţi, Senatul va stabili data la
care aceştia sunt obligaţi să răspundă întrebărilor; membrul Guvernului poate
amâna răspunsul pentru săptămâna următoare numai în cazuri temeinic justificate.
Răspunsul la interpelări trebuie prezentat de Guvern şi membrii săi în termen de
cel mult două săptămâni; pentru motive temeinice, Senatul poate acorda
Guvernului un nou termen.
Angajarea răspunderii politice a Guvernului are loc asupra unui program, a
unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege, în şedinţa comună a
celor două Camere ale Parlamentului. Dacă într-un interval de trei zile de la
68
prezentarea unuia dintre documentele amintite se depune şi se votează o moţiune
de cenzură, Guvernul este demis. Per a contrario, dacă moţiunea nu se depune sau
deşi se depune nu se adoptă, Guvernul reuşeşte să-şi impună programul, declaraţia
sau proiectul de lege, modificat sau completat, după caz, cu amendamentele
propuse de Parlament şi acceptate de Guvern, evitând procedura legislativă
obişnuită.
La prima vedere, o asemenea procedură ar veni în contradicţie cu principiul
constituţional potrivit căruia Parlamentul constituie unica autoritate legiuitoare a
ţării. În realitate, Parlamentul rămâne unica autoritate legiuitoare, doar că, la fel ca
şi în situaţia delegării legislative, permite Guvernului să legifereze în anumite
cazuri concrete şi sub sancţiunea controlului parlamentar (moţiunea de cenzură).
Practic, o asemenea situaţie poate fi întâlnită doar în cazurile în care Guvernul se
bucură de un suport confortabil în Parlament. În alte situaţii, Guvernul nu poate
risca la “ruleta rusească“ propriul destin.
Sesizarea Curţii Constituţionale. În temeiul prerogativelor sale
constituţionale, Guvernul poate:
- sesiza Curtea Constituţională cu privire la o lege înainte de promulgarea
acesteia;
- sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea unui partid
politic;
- să-si prezinte punctul de vedere ori de câte ori Curtea Constituţională
urmează să se pronunţe asupra neconstituţionalităţii unei legi.
Atribuţiile Primului-Ministru.
Primul-Ministru, potrivit prevederilor constituţionale, conduce Guvernul şi
coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin.
Astfel, atribuţiile Primului-Ministru, ca element coordonator al activităţii
membrilor Guvernului, se desfăşoară cu respectarea atribuţiilor specifice fiecărei
funcţii stabilite cu prilejul învestiturii. Fără existenţa acestei reguli apare riscul ca
un Prim-ministru autoritar să se substituie unui ministru, impunând o anume linie
politică şi nu linia politică a Programului acceptat de Parlament . O asemenea
situaţie este foarte plauzibilă în cazul guvernelor bazate pe coaliţii de partide.
Alte atribuţii ale Primului-Ministru:
- formează Guvernul, prezentând lista acestuia în şedinţa comună Camerei
Deputaţilor şi a Senatului (art.103.2 Constituţie);
- prezintă, odată cu lista Guvernului, programul de guvernare (art.103.2
Constituţie);
- prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la
politica guvernului, care se dezbat cu prioritate; răspunde la întrebările ori
întrebările care îi sunt adresate de către deputaţi sau senatori;
- propune Preşedintelui României revocarea şi numirea unor membri ai
Guvernului (art.85.2); propune Parlamentului spre aprobare remanierile
guvernamentale prin care se schimbă structura sau compoziţia politică a
Guvernului (art.85 al.3)
- invită Preşedintele României să participe la şedinţele Guvernului atunci
când apreciază că prezenţa lui este absolut necesară. Reamintim ca Preşedintele
României poate participa de drept la şedinţele Guvernului în care se dezbat
69
probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării şi asigurarea
ordinii publice. Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care
participă (art.87 Constituţie);
- semnează hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern (art.108.4) şi
contrasemnează decretele prezidenţiale (art.100.2);
- reprezintă Guvernul în relaţiile cu Parlamentul, Preşedintele României,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi,
Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice,
partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale
precum şi în relaţiile internaţionale.
Primul-ministru este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării
şi exercită toate atribuţiile care derivă din această calitate.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin, primul-ministru emite decizii,
în condiţiile legii. Deciziile primului-ministru se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I. Nepublicarea atrage inexistenţa deciziilor.
6.3. Raporturile legislativ-executiv

Rolul legislativului în informarea executivului.
Puterea legislativă are pretutindeni un rol mai important sau mai puţin
important în formarea executivului.
In România potrivit Constituţiei, şeful de stat desemnează, un candidat
pentru funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului care are majoritatea
absolută în parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor
reprezentate în parlament. Candidatul va cere, în termen de 10 zile de la
desemnare, votul de încredere al parlamentului asupra programului şi a întregii
liste a Guvernului. Programul şi lista guvernului se dezbat de către Camera
Deputaţilor şi de către Senat în şedinţa comună. Votul de încredere se acordă cu
votul majorităţii deputaţilor şi al senatorilor, iar pe baza sa Preşedintele României
numeşte Guvernul. Preşedintele României este acela care are dreptul să revoce şi
să numească, la propunerea primului ministru pe unii membrii ai Guvernului, în
caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului.
Pentru ca un guvern să funcţioneze legal şi să aibă autoritate, el are nevoie
de o aprobare asupra componenţei şi programului său de guvernare, de învestitură.
Această învestitură o acordă parlamentul, dreptul său legitimându-se pe faptul
alegerii sale prin vot universal şi direct. Se pune problema de a şti când şi cum se
realizează această aprobare.
B. Raporturile privind activitatea executivului
În activitatea de guvernare, legislativul şi executivul au un rol hotărâtor.
Participarea lor la actul guvernării este complexă şi nuanţată încât uneori este
dificil de identificat cât reprezintă în guvernare intervenţia legislativului şi cât cea
a executivului.
Intervenţia legislativului în activitatea executivului. Aceasta se realizează
prin mai multe căi:
a) Puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice (legile) pe
care puterea executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute.
70
Parlamentul aprobă programul executivului. Orice guvern îşi formulează un
program de guvernare. Acest program este aprobat de parlament, aprobarea fiind şi
un vot de încredere în guvern. De regulă, neaprobarea programului duce la demisia
guvernului
b) Parlamentul aprobă delegarea legislativă. în anumite situaţii şi condiţii
guvernul poate fi obligat să emită norme juridice în domenii rezervate legii. Numai
parlamentul dă o asemenea delegare, stabilind cu acest prilej domeniul şi durata
delegării precum şi modul în care va controla exercitarea delegaţiei de către guvern
(vezi şi art. 115 din Constituţia României).
c) Parlamentul controlează activitatea guvernului. Este una din cele mai
importante funcţii ale Parlamentului.
Intervenţia executivului în activitatea legislativului. Relaţiile dintre cele
două puteri, legislativă şi executivă, implică şi intervenţii ale executivului, care se
exprimă îndeosebi cu prilejul iniţiativei legislative, al promulgării legilor şi al
referendumului.
a) Cu prilejul iniţiativei legislative. Importanţa iniţiativei legislative în
guvernare a fost explicată deja. Se constată că, în toate sistemele constituţionale,
printre subiectele dreptului de iniţiativă legislativă se numără şi guvernul.
b) Cu prilejul promulgării legilor. Promulgarea legii, etapă finală în
procesul complex de elaborare a acesteia, a aparţinut şi aparţine de regulă
executivului, prin şeful acestuia. Promulgarea legii nu este o simplă semnare a
legii. Deşi de regulă este obligatorie, în unele sisteme constituţionale promulgarea
presupune posibilitatea pentru şeful statului de a cere, în cazuri întemeiate,
reexaminarea legii de către Parlament. Uneori şeful statului are drept de veto,
putând practic bloca o lege.
c) Cu prilejul referendumului. În multe sisteme constituţionale
organizarea referendumului este în sarcina executivului şi el poate privi chiar
adoptarea unor legi.
C. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive
In România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este
compatibilă cu cea de parlamentar.
71
CURSUL NUMĂRUL 7
PUTEREA EXECUTIVĂ. PREȘEDINTELE
Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor
statale. Această instituţie a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte formele,
structurile, împuternicirile, protocoalele. De asemenea, şeful de stat a cunoscut şi
cunoaşte fie organizări unipersonale, fie colegiale. Cei care au ocupat această înaltă
demnitate statală s-au numit sau se numesc regi, principi, regenţi, emiri, împăraţi,
preşedinţi. Astăzi sistemele constituţionale diferă între ele (printre altele) şi prin
viziunea ştiinţifică asupra puterii (această categorie cheie în explicarea
mecanismului juridico-statal).
Relaţiei popor (naţiune) şi organizare statală a puterii fundamentează şi
motivează întreaga construcţie statală juridică. Poporul deţine puterea politică, el
încredinţează exerciţiul acesteia - în forme şi mijloace în care să deţină supremaţia
controlului - organelor reprezentative. Sunt organe reprezentative, la nivel central
desigur, parlamentul (totdeauna) şi şeful de stat (în unele republici) pentru că sunt
alese, prin vot universal şi egal.
Evoluţia instituţiei şefului de stat în România
Astfel, potrivit Statutului lui Cuza, puterile publice erau încredinţate
domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări elective.
Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82),
domnul având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercită
colectiv de către domn şi reprezentanţa naţională (art. 31). La 8 iunie 1884, în
urma proclamării regatului, textele constituţionale sunt puse de acord cu această
realitatea. Constituţia din anul 1923 vorbeşte de rege (art. 77) arătând că puterea
legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională (art. 34) şi că
puterea executivă este încredinţată regelui (art. 39).
Constituţia din anul 1948 încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului
Marii Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de
stat, menţinut şi de Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin
Consiliul de Stat. Prin Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului şi
a Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui
României, ales prin vot universal, egal direct, secret şi liber exprimat. Această
soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a României.
7.1. Atribuţiile şefului de stat

Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României
Explicarea rolului şt atribuţiilor şefului de stat în România trebuie să
pornească de la dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel din art. 80 (1)
din Constituţie se desprinde următoarea caracterizare a Preşedintelui României:
a) reprezintă statul român. Aceasta înseamnă că în relaţiile interne şi
internaţionale statul este reprezentat de şeful de stat;
b) este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale
a ţării.
72
De asemenea, potrivit art. 92 (1) din Constituţie, Preşedintele României este
comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării.
Caracterizându-1 astfel, Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte
Preşedintele României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi grupate
astfel:
a) atribuţii privind legiferarea;
b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;
c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau
revocarea unor autorităţi publice;
d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice;
e) atribuţii în domeniul politicii externe;
f) alte atribuţii.
Atribuţii privind legiferarea. Am arătat deja că la exercitarea funcţiei
legislative de către parlament concură şi alte autorităţi şi mai ales executivul. De
aceea şeful de stat are importante atribuţii în acest domeniu. Astfel, Preşedintele
României: promulgă legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură dată,
reexaminarea legii; semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial;
poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu neconstituţionalitatea legilor.
Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice. Din
dispoziţiile Constituţiei, rezultă că Preşedintele României exercită funcţia de
mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Ca atare şeful de
stat se află în raporturi constituţionale, clar definite, cu autorităţile publice, multe
din atribuţiile sale privind organizarea şi funcţionarea acestora.
Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau
revocarea unor autorităţi publice. În sistemul constituţional fundamentat pe
echilibrul puterilor este firesc ca principalele autorităţi să colaboreze la constituirea
autorităţilor. Atribuţiile ce revin Preşedintelui României în acest domeniu sunt:
dizolvarea Parlamentului în condiţiile art. 89; desemnarea unui candidat pentru
funcţia de prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat
de Parlament, revocarea şi numirea unor miniştri în caz de remaniere
guvernamentală sau vacanţă a postului, la propunerea primului ministru (art. 85 din
Constituţie); numirea a trei judecători la Curtea Constituţională, potrivit art. 140
(2) din Constituţie, numirea în funcţie a magistraţilor în condiţiile art. 124 şi 133
din Constituţie; numiri în funcţii publice potrivit art. 94 litera "c" din Constituţie;
acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral.
Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice. În
cadrul acestor atribuţii includem: declararea, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate.
Atribuţii în domeniul politicii externe. In această categorie cuprindem:
încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern şi supunerea lor
spre ratificare Parlamentului în termen de 60 de zile; acreditarea şi rechemarea, la
propunerea Guvernului, a reprezentanţilor diplomatici ai României; aprobarea
înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice; acreditarea
în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor state.
73
Alte atribuţii. În această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi
titlurilor de onoare; acordarea graţierii individuale.
7.2. Desemnarea şefului de stat

S-au conturat patru moduri de desemnare a şefului de stat şi anume: pe cale
ereditară; alegerea de către parlament; alegere de către un colegiu electoral; alegere
prin vot universal.
a) Cât priveşte desemnarea şefului de stat pe cale ereditară ea se referă la
monarhii, unde moştenitorul devine şef de stat sau unde eventual monarhul
numeşte pe cel ce-i va succeda la tron. în asemenea sisteme constituţionale (vezi
Belgia, Danemarca, Spania, Kuweit, Norvegia, Ţările de Jos). Parlamentul are
rolul de a garanta respectul acestor reguli
b)Alegerea şefului de stat de către parlament, pune desigur Parlamentul într-
o poziţie supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt de
regulă grupate în trei categorii; state în care şeful de stat este ales direct de către
parlament (Grecia, Israel, Republica Sud Africană), state în care parlamentele aleg
organe colegiale ca şefi de stat (fostele state socialiste) Elveţia, ca exemplu unic.
c) Desemnarea şefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este şi
ea folosită. Astfel, în Germania preşedintele federal este ales de către Convenţia
Federală compusă din membrii Bundestagului şi dintr-un număr egal de membri
aleşi pentru aceasta de către adunările reprezentative ale landurilor, în India,
preşedintele ales de către un colegiu electoral compus din membrii aleşi de către
parlament şi de către adunările legislative ale statelor federale.
d) Alegerea şefului de sta prin vot universal este folosită în republicile
prezidenţiale dar nu numai aici. Ea este practicată în ţările unde executivul are o
structură dualistă care permite conservarea unor aspecte de regim parlamentar sau
amândouă (exemplu Finlanda, Franţa, Irlanda, ţări care au un şef de stat ales prin
vot universal şi un şef de guvern).
e) Alegerea şefului de stat în România. România a adoptat forma de
stat republicană, ceea ce înseamnă că funcţia de şef de stat este exercitată de către
un preşedinte. Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, soluţie adoptată de Decretul-lege nr. 92/1990 privind
alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României şi consacrarea prin art. 81 din
Constituţie. Alegerea Preşedintelui României se realizează în două tururi de
scrutin. Dacă un candidat obţine în primul tur de scrutin majoritatea de voturi a
alegătorilor înscrişi în listele electorale, este declarat ales ca preşedinte. Dacă nici
unul dintre candidaţi nu obţine această majoritate se realizează al doilea tur de
scrutin. La acesta participă numai primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea
numărului de voturi obţinute în primul tur. Va fi declarat ales Preşedinte candidatul
care obţine cel mai mare număr de voturi.
Durata mandatului şefului de stat
În România durata mandatului şefului de stat este de cinci ani şi se exercită
de la data depunerii jurământului în faţa Parlamentului, până la depunerea
jurământului de către preşedintele nou ales. în caz de război sau de catastrofa
mandatul poate fi prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeaşi persoană poate
îndeplini funcţia de Preşedinte al României cel mult două mandate, care pot fi şi
74
succesive. În caz de vacanţă a funcţiei prezidenţiale, care poate interveni în
situaţiile de deces, demisie, demiterea din funcţie sau imposibilitate a exercitării
atribuţiilor, precum şi în cazul suspendării din funcţie sau al imposibilităţii
temporare de exercitare a atribuţiilor, interimatul este asigurat, în ordine, de
preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.
7.3. Proceduri, solemnităţi, protocol

Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau proclamarea alegerii
sale se realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară unui
asemenea act şi după un protocol anume.
Potrivit Constituţiei României alegerea Preşedintelui se validează de către
Curtea Constituţională. Apoi candidatul a cărui alegere a fost validată depune în
faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, jurământul următor: "Jur
să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a
poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile
şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, unitatea şi integritatea
teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!". Depunerea jurământului are
ca efect juridic începerea executării mandatului prezidenţial.
7.4. Răspunderea şefului de stat

Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o desfăşoară în această
calitate este o problemă mult mai complexă şi mai delicată decât apare la prima
vedere. Ideea ce a dominat sistemele constituţionale este în sensul că şeful de stat
nu răspunde pentru actele săvârşite în această calitate.
Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în legătură cu răspunderea
şefului de sta, aceste dispoziţii privind imunitatea, răspunderea politică şi
răspunderea penală.
Imunitatea. Ca şi deputaţii şi senatorii, Preşedintele României se bucură de
imunitate. Deşi textul constituţional nu este la fel de explicit ca cel privind
imunitatea parlamentarilor, printr-o interpretare sistematică a Consiliului vom
reţine că sunt aplicabile, corespunzător, regulile privind lipsa răspunderii juridice
pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului
(aici art. 84 alin. 2 trimite explicit la art. 70 din Constituţie) precum şi cele privind
inviolabilitatea persoanei Preşedintelui, coroborate cu dispoziţiile art. 84.
Răspunderea politică. Denumim astfel această răspundere pentru a o
deosebi de răspunderea penală, pentru că urmările acestei răspunderi sunt de fapt
politico-juridice. Această răspundere îşi are termenul juridic în art. 95 din
Constituţie. Ea intervine atunci când Preşedintele României săvârşeşte fapte grave
prin care se încalcă prevederile Constituţiei. în asemenea situaţie se poate propune
suspendarea din funcţie, de către cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi
senatorilor. Această iniţiativă se comunică neîntârziat şi Preşedintelui României.
Răspunderea penală. Această răspundere intervine în situaţia în care şeful
statului ar comite crima de înaltă trădare. În acest caz, punerea sub acuzare poate fi
hotărâtă de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin
două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine
75
Curţii Supreme de Justiţie. Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă de
condamnare, Preşedintele este demis de drept.
In legătură cu răspunderea şefului de stat, trebuie să menţionăm că potrivit
art. 98 din Constituţie şi preşedintelui interimar i se aplică dispoziţiile privind
răspunderea politică.
7.5. Actele şefului de stat

Art. 100 din Constituția României prevede că “în exercitarea atribuțiilor
sale, Presedintele emite decrete, care se publică în Monitorul Oficial al României”.
Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt de regulă
denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau cu caracter individual.
Decretele trebuie contrasemnate de către primul-ministru. Contrasemnarea actelor
şefului de stat s-a practicat şt se practică în sistemele constituţionale. Constituţia
României prevede şi ea asemenea reguli, cu precizarea că obligaţia contrasemnării
decretelor de către primul ministru nu priveşte toate aceste decrete, ci numai cele
expres menţionate prin art. 99 (2).
Nepublicarea decretelor prezidențiale în Monitorul Oficial al României
atrage după sine inexistența acestora (art. 100, alin. (1), fraza 2).
Nu există o opinie unitară nici cu privire la posibilitatea atacării decretelor
Presedintelui în contencios administrativ. Profesorul clujean Ion Deleanu neagă
admisibilitatea atacării unor decrete prezidențiale în contencios administrativ. O
asemenea posibilitate este însă afirmată de alți autori. Profesorul Tudor Drăganu
înclină către o atitudine nuanțată, în principiu compatibilă cu ideea supunerii unor
decrete ale Presedintelui controlului judecătoresc pe calea contenciosului
administrativ.
Presedintele mai poate însă emite alte categorii de acte (mesaje – menționate
expres în art. 88 – apeluri, comunicate sau declarații) însă acestea nu vor produce
efecte juridice proprii. Exercitarea unei atribuții prezidențiale trebuie făcută prin
decret, în cazul în care se urmăreste producerea unor efecte juridice. O problemă
disputată este cea a caracterului - exclusiv individual sau și normativ – pe care-l
pot avea decretele Presedintelui. În literatura juridică nu există un punct de vedere
unitar asupra acestei chestiuni.
76
CURSUL NUMĂRUL 8
AUTORITATEA JURISDICTIONALĂ
8.1. Terminologie şi noţiuni

In teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea
judecătorească. Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia,
ca funcţie distinctă şi ca sistem distinct.
Termenul de justiţie are două sensuri. într-un sens, prin justiţie înţelegem
sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de
soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc,
de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate.
în limbajul obişnuit a face justiţie înseamnă a face dreptate.
Exprimarea autoritate (putere) jurisdicţională nu diminuează rolul justiţiei ci
evidenţiază similitudinea de conţinut şi principii între mai multe activităţi care se
impun atunci când legile nu sunt executate. Justiţia rămâne partea substanţială a
activităţii jurisdicţionale.
În urma judecăţii se dau hotărâri în care se stabilesc drepturi şi obligaţii
pentru subiectele de drept, participante în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc
despăgubiri, se dau ordine de executare atât părţilor în proces cât şi autorităţilor
publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executate de către
cetăţeni şi autorităţile publice.
8.2. Specificul activităţii jurisdicţionale

Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de
legislativ şi executiv dar o şi integrează într-o viziune sistematică în ansamblul
activităţilor statale. Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o
parte a organizării statale a puterii politice. Statul de drept implică obligativitatea
respectării şi aplicării constituţiilor şi legilor. Judecătorul interpretează legea şi o
aplică, dar nu creează drept. Competenţa instanţelor judecătoreşti (autorităţii
jurisdicţionale) este stabilită prin constituţie şi legi.
A. Principiile potrivit cărora se realizează justiţia
Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale. în cadrul acestor
exigenţe se enumera în general următoarele: principiul legalităţii; dreptul la o bună
administrare a justiţiei; accesul la un tribunal; garanţia unui proces echitabil;
dreptul la publicitatea procesului; imparţialitatea judecătorului, proporţionalitatea
în stabilirea sancţiunilor etc.
Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau
poziţia justiţiei şi a judecătorului.
a) Principiul legalităţii. Este un principiu ce în mod firesc excede justiţiei,
fiind de esenţa statului de drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul
justiţiei şi anume sub două mari aspecte: legalitatea instanţelor judecătoreşti şi
legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor.
77
b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi. Este un principiu fundamental
care valorifică şi în acest domeniu marele principiu al egalităţii în drepturi a
cetăţenilor.
c) Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie.
Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor
care nu înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor
dosarului şi a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De aceea li se
asigură traducerea printr-un interpret. Constituţia României conţine mai multe
dispoziţii în acest sens. După ce prin art 127 (1) stabileşte că procedura judiciară se
desfăşoară în limba română, prin art. 127 (2) arată că cetăţenii aparţinând
minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba
română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a
vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret.
d) Dreptul la apărare este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi
un principiu fundamental al justiţiei.
e) Prezumţia de nevinovăţie este un principiu constituţional potrivit căruia
o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât împotriva sa nu s-a pronunţat
o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.
f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Este unul
din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea
sa judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale. Ca atare, în rezolvarea
litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii,
sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea.
Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de chiar separaţia
şi echilibrul puterilor în stat vorbindu-se de independenţa autorităţii jurisdicţionale.
Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii generale privitoare la
inamovibilitatea judecătorilor. Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că
judecătorii sunt inamovibili, dar în condiţiile legii. Inamovibilitatea nu priveşte
însă, firesc de altfel, judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de Preşedintele
României. Un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are
controlul hotărârilor judecătoreşti. Acest control trebuie efectuat numai de instanţe
judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale.
B. Organele judecătoreşti
Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite obişnuit şi
instanţe judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din
judecătorii, tribunale, curţi de apel şi curţi supreme etc. Organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege. Constituţia României, sub titlul VI
denumit Autoritatea Judecătorească, reglementează, în ordine, instanţele
judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.
Instanţele judecătoreşti sunt, potrivit art. 126 (1) din Constituţie, Curtea
Supremă de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Constituţia
lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor
judecătoreşti corespunzătoare. Aşa cum am mai precizat este interzisă înfiinţarea
de instanţe extraordinare.
Ministerul Public cuprinde procurorii constituiţi în parchete, care în mod
generic intră în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministrului
78
justiţiei. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară,
interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile
şi libertăţile cetăţenilor. Principiile constituţionale de organizare şi funcţionare ale
Ministerului Public sunt: legalitatea, imparţialitatea, controlul ierarhic.
Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea
exercitării a două funcţii şi anume: a) propune Preşedintelui României numirea în
funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiarii; b) este colegiu
de disciplină al judecătorilor.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o
durată de 4 ani, de către Camera Deputaţilor şi ele către Senat, în şedinţă comună.
8.3. Raporturile cu legislativul şi executivul

Justiţia este şi trebuie să fie independentă, intervenţia în sfera justiţiei a altor
"puteri" contravine acestuia mare principiu constituţional. Aceasta nu exclude însă
anumite raporturi constituţionale care rezultă firesc din sistemul constituţional.
Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din
faptul că organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai
potrivit legii. Ca atare Parlamentul este cel care stabileşte prin lege organele
judecătoreşti, competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea.
Este o consecinţă firească a statului de drept. Apoi marele principiu al
independenţei judecătorului presupune supunerea sa numai legii. Legea este cea
care stabileşte infracţiunile şi pedepsele. Legea elaborată de Parlament creează
condiţiile unei reale independenţe.
La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin controlul
constituţionalităţii legilor, atunci când acest control este încredinţat judecătorilor.
Raporturile justiţiei cu executivul, sub aspect constituţional desigur, sunt
mai simple. Ele pot apărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor
aparţine executivului (şefului de stat, ministrului justiţiei etc).
79
BIBLIOGRAFIE
1. Dănişor, Dan Claudiu, Constituţia României comentată, Titlul I –

Principii generale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009
2. Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii
politice, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2015.
3. Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina şi alţii., Constituţia României
comentată, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2003
80
SEMINAR SĂPTĂMÂNA 1
Prezentarea fișei disciplinei, a modului de desfășurare a seminariilor, a cerințelor specifice, a

bazei materiale care va fi folosită. Timp: 15 minute
Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului – analiză pe text, discuţii şi dezbateri
Timp alocat: 25 minute, 10 minute concluzii
Drepturile și libertățile social-politice – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Suveranitatea statului român – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Relaţia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice – analiză pe text, discuţii şi dezbateri
Scopul asocierii cetăţenilor în partidele politice – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Avantajele şi dezavantajele scrutinului de liste – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Organizatorii scrutinurilor electorale – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Statutul opoziţiei în Parlament – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

81
Incompatibilităţi şi imunităţi ale parlamentarilor – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Lucrare de control
Timp alocat: 40 minute, 10 minute rezolvarea cerintelor
Relatiile Guvern-Președinte – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Evoluţia instituţiei şefului de stat în România – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Promulgarea legilor de către Președinte – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Structura sistemului judecătoresc român – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Timp alocat: 10 minute, concluzii 5 minute,
Recapitulare: 35 minute
82

Limbă

Drept Constitutional 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Constitutional 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “ANDREI SAGUNA”

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

Titular curs: LECT.UNIV. DR. ILINCUȚA DARIUS

Pentru a putea fi exercitată, puterea de stat necesită două elemente

1.1. Noţiunea de îndatoriri fundamentale

Natura juridică a drepturilor fundamentale

1.2. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

1.3. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

1.5. Clasificarea drepturilor și libertăților

Drepturile şi libertăţile social-politice

1.6. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

2.1. Puterea de stat. Notiune. Trăsături

2.2. Trăsăturile generale ale puterii organizate statal.

2.3. Forme de guvernământ

2.4. Forma de guvernământ a României

3.1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice

3.2. Relaţia popor-stat

3.3. Separaţia puterilor în stat

3.4. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal. Deosebirile de alte

3.5. Partidele politice

3.6. Sisteme de partide politice

4.1. Consideraţii generale

4.2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români

4.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

Stabilirea rezultatelor votării

Apariţia parlamentului în lume este legată de Marea britania şi se arată că

5.1. Funcţiile Parlamentului

C. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice,

D. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor

G. Atribuţiile parlamentului privind organizarea sa internă şi

5.2. Structura Parlamentului

5.3. Atribuţiile Parlamentului privind organizarea internă

5.4. Funcţionarea Parlamentului

5.5. Deputaţii şi senatorii

5.6. Actele Parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare

6.1. Structura executivului

6.2. Atribuţii constituţionale ale Guvernului.

6.3. Raporturile legislativ-executiv

7.1. Atribuţiile şefului de stat

7.2. Desemnarea şefului de stat

7.3. Proceduri, solemnităţi, protocol

7.4. Răspunderea şefului de stat

7.5. Actele şefului de stat

8.1. Terminologie şi noţiuni

8.2. Specificul activităţii jurisdicţionale

8.3. Raporturile cu legislativul şi executivul

1. Dănişor, Dan Claudiu, Constituţia României comentată, Titlul I –

Prezentarea fișei disciplinei, a modului de desfășurare a seminariilor, a cerințelor specifice, a

Drepturile și libertățile social-politice – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Suveranitatea statului român – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Scopul asocierii cetăţenilor în partidele politice – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Avantajele şi dezavantajele scrutinului de liste – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Organizatorii scrutinurilor electorale – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Statutul opoziţiei în Parlament – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Incompatibilităţi şi imunităţi ale parlamentarilor – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Relatiile Guvern-Președinte – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Evoluţia instituţiei şefului de stat în România – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Promulgarea legilor de către Președinte – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

Structura sistemului judecătoresc român – analiză pe text, discuţii şi dezbateri

S-ar putea să vă placă și