Direcţia nouă în poezia şi proza română

Studiul publicat in 1872 este structurat, aşa cum anticipă şi titlul, în două parti: poezie şi
proză. Prima parte porneşte de la câteva întrebări referitoare la viitorul României, la cultura
ţării şi la posibilităţile de continuare a ceea ce fusese început de câţiva scriitori. Răspunsul
acestor întrebări, după cum afirmă Maiorescu "atârnă de la direcţia spiritelor din societatea de
astăzi", iar manifestarea acestei direcţii este literatura " în sensul cel mai larg al cuvântului
".Este prezentat apoi si contextul politic al vremii, unul tulbure, confuz si întunecat prin
"tendinţele lipsite de princip". In acest cadru nesănătos işi face timid loc şi literatura, incă
nerecunoscută si "jună", dar cu un spirit "sigur şi solid". Aceasta dă astfel o speranţă pentru
viitor, dar realitate poate deveni doar cu condiţia de a fi inteleasă si primită de public,
punându-se accent mai ales pe tineri. Prin câteva referiri la condiţia anterioară a literaturii
româneşti se trece la noua direcţie ce e caracterizată de "simţământ natural", adevăr,
înţelegerea ideilor, valorificarea elementului naţional.

In continuare se doreşte atragerea atenţiei publice si o scurta analiză a reprezentanţilor care

"merită o atenţie binevoitoare".

O cercetare critică asupra poeziei române

'O cercetare critica asupra poeziei romane este un studiu al lui Titu Maiorescu ce are un
puternic caracter didactic. Este urmărita aici o iniţiere în problemele generaleale artei,
încercând-se explicarea elementară a fenomenului literar. Studiul se împarte în două
capitole: I. Condiţiunea materială a poeziei şi II. Condiţiunea ideală a poeziei.

Condiţiunea materială a poeziei (forma): In acest prim capitol Maiorescu porneşte de la

disocierea, în spiritul filosofiei lui Hegel, dintre adevăr şi frumos. Adevărul, spune autorul,
cuprinde numai idei pe când frumosul, exprimat prin arte; cuprinde idei manifestate în
materie sensibilă. In interiorul artelor, literatura are un statut singular pentru că, spre
deosebire de artele care se fac cu ajutorul unui material concret (marmura, piatra - în
sculptură, sunetele în muzică, culorile în pictură), literatura beneficiază de o dimensiune
materială incertă -imaginile sugerate de cuvinte. "Prima condiţiune dar, o condiţiune
materială sau mehanică pentru ca să existe o poezie în genere, fie ea epică, fie lirică, fie
dramatic, este ca să deştepte prin cuvintele ei imgini sensibile în fantezia auditoriului". Dacă
discursul ştiinţific (denumit de Maiorescu proză) abstractizează, poezia, pentru a sensibiliza
conştiinţa cititorului, trebuie să facă apel la imagini concrete prin intermendiul cuvintelor
capabile să nască aceste tipuri de imagini. Poetul trebuie, aşadar, să aleagă cuvântul cel mai
puţin abstract. Acest lucru se va putea face cu ajutorul figurilor de stil care vor avea tocmai
această menire de a sensibiliza conştiinţa cititorului: epitete ornante, personificări, comparaţii.
Din acest punct de vedere Maiorescu va defini şi condiţia unei poezii reuşite: originalitatea
imaginilor sensibile şi modul de realizare. Va conta deci noutatea "veşmântului sensibil"
(imaginile folosite) dar şi modul de realizare ("justeţea comparărilor). Al doilea capitol,
Condiţiunea ideală a poeziei, se va ocupa de "fondul" literaturii (poeziei). Maiorescu spune că
"ideea sau obiectul exprimat prin poezie este întotdeauna un simţământ sau o pasiune, şi
niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care ţine de tărâmul ştiinţific..." Dacă ştiinţa se
ocupă de morală, politică, filosofie, poezia va trebui să se ocupe de sentimente general umane
ca iubirea, ura, mânia etc: "Poezia cere, ca o condiţiune materială a existenţei ei, imagini
sensibile, iar ca condiţie ideală, simţămine şi pasiuni". întregul studiu este elaborat în spirit
critic întrucât aceste idei estetice sunt ilustrate de Maiorescu prin aprecieri şi exemple din
litratura română şi universală. Astfel Maiorescu dă exemple concrete de ceea ce
reprezintă, în viziunea sa, inadecavare la spiritul poeziei: ritmul lent, excesul de
diminutive etc, dar dă şi exemple de bună poezie românească (Mureşanu, Alecsandri,
Bolintineanu, Alexandrescu).

In contra direcţiei de astăzi în cultura română

In contra direcţiei de astăzi în cultura română este un studiu al lui Titu Maiorescu, scris
din perspectiva îndrumătorului cultural, expresie directă a conştientizării unei crize a
culturii române. Maiorescu face şi un istoric al crizei respective descriind progresul
şovăitor al culturii române care, până la începutul secolului al XX-lea, înseamnă
"barbarie orientală", după care vine "trezirea" din epoca paşoptistă (după 1820 spune
Maiorescu), epocă în care tinerii întorşi de la studii din Franţa şi Germania, aduc idei
noi dar şi forme culturale noi care înseamnă, pentru Maiorescu, numai un "lustru
cultural": "In aparenţă, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi
aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi
academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o
constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fară
fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale
românilor este nulă şi fară valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din
zi în zi mai adânc". Maiorescu observă de fapt acea abundenţă de forme culturale
străine care nu se potriveşte deloc fondului naţional. Modernizarea i se pare lui
Maiorescu forţată el fiind de părere că numai fondul esenţial românesc ar putea să
nască formele viitoare ale culturii române.

Comediile domnului Caragiale

Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisă de Titu Maiorescu din dorinţa de a-1
apăra pe I. L. Caragiale de atacurile din presa vremii care-1 acuzau de imoralitate
(datorată prezenţei unei lumi de joasă speţă în piesele sale: oameni "viţioşi sau proşti",
amor nelegiuit etc). Pornind de la constatarea că tipurile şi situaţiile din sfera timpului,
Maiorescu atrage atenţia că artistul recreează realitatea dintr-o perspectivă ideal-
artistică, fară nicio preocupare practică. Stratul social luat sub observaţie de Caragiale
în aceste comedii este cel de jos, iar aspectele prezentate sunt tipice, există la toată
lumea, autorul dramatic descoperind existenţa unei societăţi în toată veridicitatea ei,
"sub formele unei spoieli de civilizaţie occidentală, strecurată în mod precipitat până în
acel strat şi transformată într-o adevărată caricatură a culturei moderne." Tipologia
personajelor este, de asemenea, diversă, caracterizată cu o intuiţie şi o fervoare critică
de-a dreptul remarcabile.In studiul său, Maiorescu precizează faptul că societatea,
împreună cu opinia publică, consideră drept trăsătură caracteristică a comediilor lui
Caragiale trivialitatea, însă argumentele şi comparaţiile aduse pe parcursul articolului
au întemeiat concluzia că în lumea artei nu poate fi vorba de "trivial", ci fiecare scriitor
are dreptul său literar incontestabil.

Beţia de cuvinte
T. Maoirescu este autorul unei teorii,numita teoria formelor fara fond,in viziua sa in epoca
pasoptista in spatiul romanesc tinerii ajunsi la studii in straintate aduc cu ei la intoarcere
formele de cultura opuse pe care incearca sa le implementeze la noi.Acest proces se dovedeste
a fi in viziunea lui Maiorescu insuficient,deoarece pentru toate aceste forme de cultura nu
exista in tara fondul necesar.(avem scoli dar nu avem profesori,avem academie dar nu avem
academicieni,etc)(IN CONTRA DIRECTIEI DE ASTAZI IN CULTURA ROMANA)
In studiul Neologismele,T. Maiorescu remarca avalansa neologismelor ce au inundat limba
romana,de aceea este neaparat necesar discernamantul ferm in acceptarea acestora,deoarece si
limba romana isi are geniul ei propriu si cuvintele ei proprii si acestora trebuiesc cunoscute si
trebuiesc deprinse.(NEOLOGISME)