Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
BN este unica instituţie care efectueayă autoriyarea, supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor
financiare.
În acest scop BN este împuternicită:
a) să emită actele normative necesare şi să ia măsurile necesare pentru a-şi exercita împuternicirile şi atribuţiile, ce
decurg din Legea cu privire la BN, prin acordare de licenţe instituţiilor financiare şi elaborarea de standarde de
supraveghere a acestora şi să stabilească modul de aplicare a actelor normative şi a măsurilor menţionate;
b) să efectueze prin intermediul funcţionarilor săi sau a altor specialişti calificaţi, antrenaţi în acest scop, controale
asupra tuturor instituţiilor financiare, precum şi să examineze registrele, documentele pe conturile acestora, condiţiile la
care îşi desfăşoară activitatea;
c) să impună oricărei instituţii financiare măsuri de remediere sau să aplice sancţiuni prevăzute de lege dacă instituţia
financiară sau salariaţii ei au încălcat legea sau vreun alt act normativ a BN, s-au angajat în operaţiuni riscante sau
incorecte a instituţiilor financiare.
BN poate crea şi întreţine o reţea de informaţii pentru necesităţile sistemului bancar.
pagina 1
ACTIVITATE BANCARA
pagina 2
ACTIVITATE BANCARA
Structura băncii, numărul secţiilor şi a angajaţilor depind de mai mulţi factori şi sînt determinaţi de integritatea
economică.
Băncile au structuri diferite în dependenţă de mărimea lor, localitatea în care au fost înfiinţate sau zona
economică etc.
În structura organizatorică putem evidenţia două tipuri sau genuri de secţii:
• secţii liniare;
• secţii funcţionale.
Secţiile liniare se ocupă nemijlocit de îndeplinirea lucrului operativ, ca de exemplu, acceptarea depozitelor,
acordarea creditelor, cumpărarea hîrtiilor de valoare, etc. Termenul de liniar caracteriyeayă caracterul legăturilor dintre
aceste secţii şi eşaloanele superioare ale băncii.
Serviciile funcţionale se ocupă cu deservirea departamentelor liniare, le acordă ajutor în majorarea eficacităţii
activităţii lor, ca de exemplu, departamentul cadre, juridic, de planificare, statistic, etc.
Teoria managementului recomandă delimitarea funcţiilor diferitor tipuri de secţii şi trebuie de avut în vedere
că secţiile funcţionale nu au dreptul decît să acorde ajutor şi consultaţii secţiilor liniare.
Sînt cunoscute cîteva scheme principale a structurii organizatorice a băncilor. Fiecare din ele este proprie unui
anumit tip de piaţă. În condiţiile unei piţe locale cu un contingent restrîns de clienţi, în lipsa unei concurenţe şi a
filialelor e răspîndită structura în formă de piramidă a băncii. Acestei structuri îi sînt caracteristice simplitatea
legăturilor verticale, supunerea directă şi nemijlocită a secţiilor conducerii băncii. În bancile de acest tip există 6-8
secţii care cuprind princiopalele operaţiuni: creditare, investiţii, casă, de depozitare, marketing, administrativă, de
revizie.
Odată cu specializarea unor verigi operaţionale, cu trecerea de la deservirea unei clientele alese la deservirea
unui contingent masiv a consumatorilor de servicii financiare se schimbă şi structura organizatorică a băncii. În acest
caz sînt posibile mai multe variante. Toate însă au o trăsătură comună ce constă în faptul că o parte mare de
împuterniciri a organelor de conducere trec în posesia conducătorilor de un rang mai mic. Decui, apar verigi
intermediare între conducerea superioară a băncii şi structurile inferioare. Una din aceste structuri, ce asigură
descentralizarea funcţiilor şi intensificării rolului serviciilor băncii, poartă denumirea de structură geografică.
Un alt mod de organizare a serviciilor băncii pe un teritoriu mai mare poartă denumirea de structură
funcţională.
Odată cu extinderea activităţii băncilor regionale şi naţionale are loc specializarea şi complicarea mai departe
a unor verigi ce necesită atragerea unor tehnologii noi etc. În aceste condiţii devine necesar formarea în interiorul
băncii a unei sisteme centralizate de centre de profit, care acordă clientelei un număr determinat de servicii, avînd
servicii proprii, aparat de conducere, buget propriu, evidenţă de sine stătătoare a cheltuielilor şi profitului. Ca exemplu
a unui astfel de centru de profit poate servi secţia de trast a băncii funcţiile căreia în mare măsură sînt separate şi permit
constatarea clară a cheltuielilor şi rezervelor activităţii acesteia.
Un nivel şi mai înalt a specializării se atinge în companiile holding-bancare. Ea are multe aspecte comune cu
structurile precedente, deoarece filialele-fiice ale holdingului, de asemenea, sînt independente în procesul activităţii lor.
Însă, diferă prin metodele de control utilizate, condiţionate de formele diferite ale proprietăţii. Sistema centrelor de
profit se utilizează în limita unei singure bănci, pe cînd filialele-fiice ale holdingului au statut de persoană juridică
independentă.
pagina 3
ACTIVITATE BANCARA
Resursele bancare sînt mijloace ce intră la dispoziţia băncii în rezultatul efectuării a operaţiunilor pasive
şi care se reflectă în pasivul bilanţului bancar.
Structura şi caracterul pasivelor influenţează operaţiunile active, de aceea este important de analizat sursele
de provenienţă a resurselor bancare. Resursele bancare se divizează în:
proprii;
atrase.
Resursele proprii se compun din:
⇒ fondurile băncii:
a) capitalul social:
b) fondul de rezervă;
c) fonduri speciale;
d) fondul de amortizare;
e) fondul de risc etc.
⇒ beneficiul bancar;
⇒ decontări pe investiţii capitale;
⇒ venituri anticipate.
Sînt mai multe modalităţi de atragere a resurselor :
♣ depozitele populaţiei şi a agenţilor economici;
♣ soldul pe conturile de decontare ţi curente ale agenţilor economici;
♣ credite interbencare contractate de la BNM sau de la alte BC;
♣ mijloacele altor bănci aflate pe conturile corespondente LORO sau pe conturile de depozite
interbancare;
♣ mijloace primite de la emisiunea obligaţiunilor.
Sursa principală a resurselor din afara băncii sînt depozitele bancare.
Depozitele sînt mijloace băneşti transmise de către clienţi BC în folosinţă temporară contra unei
plăţi concretizată sub formă de dobîndă.
Totalitatea depozitelor permit BC să formeze un capital pe care la rîndul său îl va investi în diferite
operaăiuni. Diferenţa dintre dobînda la credite şi dobînda la depozite constituie beneficiul băncii.
Există diferite tipuri de depozite.
În dependenţă de categoria de depunător deosebim:
♥ depozitele persoanelor fizice;
♥ depozitele persoanelor juridice.
După modul de retragere a mijloacelor depozitare deosebim:
♥depozite la vedere;
♥ depozite la termen;
♥ depozate convenţionale.
Depozitele la vedere sînt mijloace ce pot fi solicitate de către client în orice moment fără înştiinţarea în
prealabil a băncii. La acestă categorie se referă:
mijloacele agenţilor economici de pe conturile curente, de decontare şi bugetare, şi sînt destinate
pentru efectuarea decontărilor curente. Mişcarea banilor pe aceste conturi este justificată de către
instrumentele de decontare.
soldurile de pe conturile creditare sau conturile corespondente lor.
În majoritatea cazurilor depunerile la vedere deţin cea mai mare pondere în totalul activelor atrase şi este cea
mai ieftină metodă de formare a resurselor bancare.
Neajunsul acestei surse este caracterizată de variaţia imprevizibilă a soldurilor de pe conturi, care necesită
existenţa în circulaţie a unor active lichide sporite formate din contul activelor lichide. Din această cauză dobînda de pe
acest tip de depuneri este minimă. Mărimea minimă a soldului care poate fi folosit în calitate de resurse creditare
stabile se calculează prin raportul dintre soldul anual mediu pe conturile de decontare sau curente şi rotaţia creditară
anuală pe conturi.
Depunerile la termen sînt depozite atrase de către bănci pe o durată de timp stabilită. Pot fi deosebite:
*0 depozite la termen;
*1 depuneri la termen cu înştiinţare prealabilă;
*2 depuneri de acumulare.
Depuneri la termen presupun transferarea mijloacelor în posesia băncilor în condiţiile stabilite în contract.
Mărimea dobînzii depinde de termenul depozitului şi de modul în care depunătorul îndeplineşte condiţiile contractului.
Depozite la termen cu înştiinţare prealabilă presupun că clientul trebuie să comunice băncii în prealabil despre
sustragerea depunerii (în dependenţă de termenul de înştiinţare se determină şi cota procentuală pe depuneri).
pagina 4
ACTIVITATE BANCARA
Depunerile de acumulare se deosebesc de cele la termen prin faptul că depunătorul are dreptul de a introduce
cote suplimentare la suma iniţială a depozitului. De obicei, băncile reglementează sumele minimale de depozite. În
cazul sustragerii înainte de termen a depozitelor, depunătorul este lipsit parţial sau total de dobînda aferentă.
Altă posibilitate de atrgere a capitalului este emisiunea propriilor tipuri de credit sub formă de hîrtii de
valoare. Emisiunea poate fi efectuată numai de către BC, cu condiţia achitării depline a capitalului social subscris.
Procedura de subscriere este reglementată de actele normative în vigoare.
Pasivul bilanţului contabil reflectă toate sursele de formare a resurselor bancare acumulate de către bancă în
scopuri profitabile în procesul eliberării creditelor, investigaţiei hîrtiilor de valoare.
Pasivele băncii se divizează în două grupe:
♠ capitalul atras;
♠ sursele atrase de depozit şi de depozitar.
Capitalul propriu reprezintă partea resurselor financiare a fiecărui agent economic. Formarea capitalului
propriu reprezintă etapa principală ce stă la baza începerii activităţii instituţiilor financiare. Menţionăm că, funcţiile,
rolul şi mărimea capitalului propriu au specificul său în comparaţie cu alte domenii a activităţii de antreprenoriat. Acest
specific a băncilor este influenţat de un şir de circumstanţe şi anume: băncile în rol de intermediar pe piaţele financiare
atrag sume mari de capital străin în formă de depozite de la populaţie, agenţi economici şi instituşii de stat; în afară de
aceasta ele asigurăgestiune efectivă şi, păstrînd aceste mijloace, le acordă depunătorilşor servicii specializate şi
posibilităţi de primire a veniturilor pentru capitalul depus
Sistema asigurată de stat a depozitelor corespunzător a miocşorat pericolul de retragere a depozitelor şi le-a
permis băncilor să-şi menţină cota mijloacelor proprii necesară pentru asigurarea lichidităţii.
Activelor bancare prezentate de diferite necesităţi şi obligaţii financiare sînt mai lichide şi mai uşor realizabile
pe piaţă decît activele companiilor nefinanciare îngheţate în obiecte materiale. Aceaste asigură băncilor posibilitatea de
accelerarea a mobilizării resurselor băneşti şi corespunzător micşorează necesitatea de capital propriu. În fine, băncile
şi alte instituţii financiare pot menţine o proporţie între capitalul propriu şi active spre deosebire de instituţiile
nefinanciare. În afară de aceasta rolul capitalului acţionar în structura mijloacelor bancare este foarte mare pentru
asigurarea stabilităţii băncii şi eficienţei activităţii ei.
Funcţiile capitalului propriu:
1. Capitalul propriu - sursă a resurselor finaciare pentru bancă
El este neschimbător la etapele iniţiale a activităţii bancare cînd fondatorii efectuează un şir de cheltuiele fără de care
banca nu-şi poate începe activitatea în perioada iniţială (procurarea pămîntului, clădirii, utilajului pentru încăperi, etc.).
În afaă de acesta din contul defalcărilor de capital se formează diferite rezerve. Sursa principală de acoperire a
cheltuielilor de serveşte de obicei beneficiul acumulat; bancile de obicei emit noi acţiuni, lărgesc sfera de activitate.
2. Funcţia de protecţie şi garanţie:
Capitalul joacă rolul de asociator care permite băncii să prelungească acţiunile, în caz de pierderi neprevăzute sau
cheltuielilor extraordinare. Necătînd la acea că banca dispune de anumite fonduri de rezervă pentru aşa fel de cheltuieli,
în cazuri nefavorabile cheltuielile pot creşte în aşa mod încît pentru acoperirea pierderilor e necesar de a utiliza o parte
din capitalul acţionar. Este vorba anume de capital acţionar, deoarece mijloacele primite în urma realizării
obligaţiunilor pe piaţa financiară nu pot fi îndreptate la acoperirea pierderilor din activitatea curentă; ele de asemenea
sînt datorii adeverite. Excepţii pot fi în cazul de faliment, cînd are loc lichidarea băncii şi realizarea averii la licitaţii.
Capitalul acţionar a băncii, corespunzător, serveşte ca linie de strategie avînd rolul de fond de asigurare pentru
acoperirea cheltuielilor neprevăzute, apărute în procesul operaţional a activităţii băncii.
Rolul capitalului bancar se evidenţiază prin acea că, spre deosebire de alte întreprinderi, banca se consideră
solvabilă pînă cînd nu e atins capitalul acţionar.
Capitalul BC reprezintă o parte importantă a activităţii băncii fără de care banca nu-şi poate începe
activitatea.
Capitalul băncii este format din:
♠ capital acţionar propriu;
♠ pasivele pe termen lung.
Capitalul acţionar se formează din:
*3 acţiuni simple;
*4 acţiuni priveligiate;
*5 surplus de capital;
*6 beneficiu nerepartizat.
Acţiuni simple sînt acţiunile ce dau dreptul participării acţionarilor la formarea capitalului, aduc venit în
formă de divident, dau dreptul la vot la adunarea acţionarilor. Mărimea dividendului nu se fixează şi depinde de
beneficiul primit.
Acţiunile priveligiate se caracterizează prin faptul că dividendul este stabilit şi nu depinde de beneficiu.
Posesorii acţiunilor date au facilităţi în caz de faliment, au dreptul la înaintarea reclamaţiilor faţă de bancă. Ele pot fi:
pagina 5
ACTIVITATE BANCARA
Termenul suficienţa capitalului reflectă aprecierea solvabilităţii băncii şi gradul de prevenire la risc. Cu cît
e mai mare structura activelor riscante în activul băncii cu atît mai mare trebuie să fie capitalul propriu.
Pentru a determina mărimea suficienţei capitalului bancar se folosesc:
1. capital / suma depozitelor ce nu trebuie să fie mai mic de 10%;
2. capital / active;
3. coieficientul activelor riscabte;
4. capital bancar / suma activelor ponderate la risc.
pagina 6
ACTIVITATE BANCARA
Procedeul de recepţie (incasare) a banilor. Este necesară întocmirea următorului set de documente:
1) Anunţul despre întroducerea banilor în casă, ce se face în forma înscrierii în registrul special de evidenţă a
încasării.
2) Chitanţa de recepţionare eliberată persoanei sau organizaţiei, care întroduce banii.
3) Bonul de casă (documentul intern bancar) se transmite lucrătorului operaţionist pentru a face înscrierea
cuvenită în contul bancar al clientului.
Procedura de recepţionare a banilor de la incasatori. Incasatorii introduc banii în casă în genţi speciale
sigilate. Completul documentelor de însoţire este:
1) Borderoul de însoţire - se află în geantă, împreună cu banii şi conţine descrierea sumei aflate în geantă.
2) Borderoul de transmitere a banilor, oformat de persoanele respective a organizaţiei ce întroduce banii şi
semnat de această persoană şi incasator.
3) Borderoul de primire - oformat de incasator şi semnat de persoana respectivă a organizaţiei ce introduce
banii. Ducementul se ştampilează de incasator.
Procedeul de întroducere. Incasatorul predă toate documentele şi genţile casierului casei de seară, care
verifică documentaţia necesară şi numărul genţilor, fapt ce se documentează cu înscrierea în registrul de recepţionare a
genţilor de incasator. Apoi genţile se transmit în casele de numărare, unde ele se deschid şi se verifică suma de bani.
Borderoul de însoţire rămîne la dispoziţia casierului casei de numărare. Dacă la deschiderea genţii s-a depistat faptul,
că suma aflată în geantă diferă de cea din borderoul de însoţire se oformează un act corespunzător de deviere ce se
semnează de reprezentantul împuternicit al clientului.
Procedurile sfîrşitului zilei de operaţiuni. Casierul fiecărei case completează un borderou sumar, unde indică
toate sumele recepţionate în cursul zilei. Se întocmeşte un borderou final cu înscrierea tuturor sume încasate în contul
clienţilor în urma introducerii banilor. Casierul-şef la sfîrşitul fiecărei zile operaţionale semnează informaţia privind
circulaţia banilor în numerar prin casele ce ţîn de recepţionarea banilor.
Procedeul eliberării. Lucrătorul operaţionist al băncii compară iscăliturile cu specimentele din bancă,
numărul cecului, corectitudinea tuturor inscrierilor şi detemină dacă suma cerută nu depăşeşte acea din cont. După
această operaţie cecul se transmite în casa de eliberare a banilor. La sfîrşitul fiecărei zile operaţionale se eleborează un
borderou sumar cu înscrierea tuturor faptelor de eliberare a banilor.
Funcţia băncilor comerciale este controlul asupra operaţiunilor în numerar la întreprindere. Legislaţia RM
impune băncilor comerciale efectuarea controlului în operaţiunile cu numerar la întreprinderi. Orarul controlului se
determină de conducătorul boncii, în dependenţă de situaţia la întreprinderea concretă. Se controlează următoarele
momente:
- complectarea registrului de casăl, cu notarea zilnică a tuturor operaţiunilor;
- faptul dacă numerarul primit în bancă este arătat în întregime în documentaţia de casă a întreprinderii;
- folosirea banilor anume în scopurile arătate în momentul primirii banilor;
- reglementarea rotaţiilor băneşti în instituţiile bancare.
Reglementarea rotaţiilor băneşti în instituţiile bancare. În mod normal banca trebuie să fie în stare să
îndestuleze cerinţele băneşti a clientului din suma compusă din soldul iniţial la începutul zilei plus incasările. Dacă
acestă sumă nu este destulă se oformează o cerere, transmisă prin fax pentru eliberearea sumei necesare din rezervele
pagina 7
ACTIVITATE BANCARA
pagina 8
ACTIVITATE BANCARA
Aşa cum cantitatea banilor aflaţi în circulaţie influenţează mult procesele economice, procesul emiterii banilor
se află sub un control strict din partea Băncii Naţionale. Emisia banilor de către aceasta se efectiază în strictă
conformitate cu prognosticurile rotaţiilor de casă în băncile comerciale plus prognosticul indicatorilor macroeconomici
cum ar fi PIB şi părţile lui componente. Rotaţiile de casă sunt rotaţiile banilor în numerar, care se recepţionează şi se
eliberează din casă. Scopul principal al prognozei rotaţiilor de casă este determinarea necesităţii în bani în numerar în
instituţiile bancare. În corespondenţă cu legislaţia în vigoare toate personele juridice şi, în primul rînd, acelea care se
ocupă cu activitatea ecomonică, sunt obligaţi să păstreze toate mijloacele băneşti în conturile lor la bancă. Toţi banii în
numerar obţinuţi pe parcursul activităţii economice se introduc în conturile bancare, iar eliberarea lor se efectuză după
nişte reguli bine stabilite. Prognosticul rotaţiilor de casă permite soluţionarea următoarelor probleme:
- incasarea în conturi a tuturor sumelor în numerar;
- planificarea şi determinarea unei strategii raţionale de folosire economă a banilor;
- asigurarea plăţilor la timp, salariilor în organizaţiile deservite;
- efectuarea controlului asupra disciplinei financiare în organizaţiile deservite.
Mijloacele băneşti în numerar, aflate în casa băncii comerciale sunt strict limitate. Surplusul banilor este
transferat în depozitele Băncii Centrale. Fiecare bancă comercială efectuază calculul susţinerii casei în numerar din
rezervele Băncii Centrale. Acest calcul se bazează pe prognosticul incasărilor şi cheltuielilor în organizaţiile deservite.
În momenele cînd cheltuielile aşteptate depăşesc veniturile aşteptate se apelează la rezervele Băncii Centrale.
Prognosticul veniturilor de casă a băncii comerciale conţine 3 componente:
• veniturile - generalizează tote veniturile;
• cheltuielile - suma tuturor cheltuielilor;
• rezutatul de emisie - arată depăşirea cheltuielilor asupra veniturilor.
Pentru elaborarea acestui prognostic banca comercială analizează prognosticurile organizaţiilor deservite,
planurile lor de casă şi indicatorii dezvoltării în perspectivă a întreprinderilor sau chiar a teritoriului deservit. Comanda
de casă este cererea de bani în numerar solicitată de agenţii economici. Conform regulelor existente, toţi agenţii
economici, independent de forma de proprietate sunt obligaţi să întocmească în prealabil comenzile de casă în adresa
băncilor lor. Cum fiecare bancă comercială are limita casei aşa toţi agenţii economici au veniturile lor de casă. Limitele
de casă la întreprinderea deservită se stabilesc de către banca comercială respectivă. Datele iniţiale pentru calculul
limetei de casă sunt: incasările în numerer în ultimele 3 luni, venitul mediu pe zi şi pe oră şi cheltuielile efectuate în
ultimele 3 luni.
Întreprinderile şi organizaţiile pot primi bani, numai în conformitate şi în limitele comenzilor lor în casă.
Prognosticul de casă a băncii comerciale include:
- suma tuturor incasărilor, cu excepţia sumelor primite din Banca Centrală;
- suma tuturor plăţilor;
- sumele folosite în fondul de consum;
- calendarul plăţii salariilor la întreprinderile deservite.
pagina 9
ACTIVITATE BANCARA
pagina 10
ACTIVITATE BANCARA
Forma principală de creditare în economiile contemporane este creditul bancar oferit de diferite bănci
comerciale. În calitate de subiecte a relaţiilor creditare apar agenţii economici, populaţia, statul şi băncile. În relaţiile
creditare subiectii întotdeauna apar în calitate de creditor sau beneficiar. În calitate de creditor apar persoane fizice sau
juridice, care acordă pe un termen şi în condiţii anumite mijloace lor, provizor libere, altor subiecţi, numiţi beneficiari.
În cazul creditului bancar băncile comerciale au trăsături duale şi de creditor şi de beneficiar. Acesta se întîmplă
datorită faptului că băncile comerciale opereză preponderent cu mijloace atrase (împrumutate). În relaţia Banca
Naţională - banca comercială, ultima apare ca beneficiar, iar BN ca creditor, iar în cazul creditării agenţilor economici,
banca comercială este creditor, iar agentul economic este beneficiar.
Interesant este cazul populaţiei. În majoritatea cazurilor populaţia apare ca creditor, făcînd economii şi
depozitări în băncile comerciale sau de economii şi foarte rar apar ca beneficiar, caz cînd persoana concretă apelează la
creditul bancar. Recent şi statul a apărut în calitate de beneficiar pentru:
- înlăturarea ruperii în execuţia bugetului pe un termen egal cu perioada bugetară;
- acoperirea dificitului bugetar;
- subgaranţiile hîrtiilor de valoare a statului.
Rambursarea în termen stabilit este o trăsătură caracteristică creditului. Factorul timpului determină perioada
rembursării. Termenul creditării este perioada de timp maximal posibilă pentru folosirea mijloacelor împrumutate de
către beneficiar. În determinarea acestui termen se iau în consideraţie problemele lichidităţii băncii, rambursarea
mijloacelor atrase de către bancă şi raţionalizarea circuitului mijloacelor în întregime.
Diferenţierea beneficiarilor. În rezultatul analizei efectuate de banca comercială, toţi beneficiarii pozibili se
organizează într-un rînd cu prioritate în dependenţă de credibilitatea lor. Poziţia ocupată de beneficiari în acest rînd
depinde de stabilitatea stării financiare şi arată şansele obţinerii unui credit în banca dată.
Acoperirea. Anterior, în calitate de acoperire erau recunoscute numai bunurile materiale. Actialmente,
bunurile materiale, întocmite pirn contracte de gaj pot fi completate de garanţiile subiecţilor credibili sau de asigurare.
Eliberarea cu plată. Plata pentru credit se stabileşte în mod liber şi este determinată de cererea şi oferta pe
piaţa banilor. Preţul de creditare poate fi considerat drept preţul echilibrului pe pizţa investiţională. Factorii principali
care determină mărimea plăţii sunt:
- rata refinanţării BN;
- rata creditului interbancar;
- structura resurselor comerciale a băncii (cu cît e mai mare cota surselor atrase, cu atît e mai mare plata pentru
credit);
- marja bancară, determinată de structura cheltuielilor şi rata profitului.
Sistemul creditării bancare este un set de elemente ce determină organizarea procesului creditar şi
reglementarea lui în coresponenţă cu principiile de creditare. El conţine:
- nivelul şi ordinea participării surselor propriii în operaţiunile de creditare;
- destinaţia specială a cresitului;
pagina 11
ACTIVITATE BANCARA
- metodele de creditare;
- formele conturilor de împrumut;
- metodele de reglementare a datoriei creditare.
Există 2 metode de creditare:
a) fiecare dată în mod individual se decide eliberarea creditului;
b) automat se finanţează activitatea economică în termenii şi limitele de creditare stabiliti.
Conturile de împtumut se divizeză în următoarele tipuri:
- contul simplu de împrumut - se deschide special pentru depunerea creditului eliberat. Folosirea acestui cont
se află sub controlul lucrătorilor băncii în ce priveşte folosirea banilor strict pentru afacerile din cererea pentru
creditare, aprobate de bancă şi întărite în contractul despre creditare. În majoritatea cazurilor se practică acest fel de
cont. Contul curent a agentului economic funcţionează în mod deplin, deservind toată activitatea, cu excepţia activităţii
creditare;
- contul special de împrumut - se deschide, de obicei, cînd creditul eliberat este destinat finanţării unei
activităţi economice în întregime. Se stabilesc limitele creditării şi beneficiarul din contul dat. Se efectuază toate plăţile
legate de activităţile stabilite şi concomitent toate incasările din această activtate vin pe acest cont. În acest caz contul
de decontare există, dar rolul lui e mult mai mică decît în primul caz. Se practică rar, datorită instabilităţii financiare a
agenţilor economici, dar cîţiva ani în urmă această formă era foarte răspîndită pentru finanţarea necesităţilor în fondul
circular a întreprinderilor de stat.
- contul contocurent. În acest caz toată activitatea beneficiarului este finanţată din acest cont, limitele creditării
fiind stabilite la nivel foarte înalt şi depind de prifitul brut al beneficiarului pe un termen anumit. Acest cont des este
numit «linie creditară» şi se oferă numai clienţilor cu o credibilitate înaltă. În cazul acestui cont, contul de decontare,
deşi există, dar execută nişte funcţii secundare şi volumul tranzacţiilor trecute prin el este foarte mic.
Procesul de creditare poate fi împărţit în cîteva etape, fiecare cu particularităţile sale, deternimat de nivelul de
sigutanţă şi profitabilitate a băncii:
1) examinarea cererii de acordare a creditului şi interviul;
2) studierea solvabilităţii şi evaluarea riscului acordat;
3) pregătirea şi încheerea contractului de creditare;
4) controlul respectării condiţiilor contractului şi rambursarea creditulu.
Pentru a obţine un credit debitorul se adresează la bancă cu o cerere (solicitare) fundamenrară, conform
regulamentului provizoriu cu privire la creditul bancar nr.6, 20.03.93, ce conţine:
- scopul bine determinat al creditului;
- suma, termenul de utilizare;
- termenile concrete de rambursare sau achitare;
- măsurile luate pentru garantarea creditului.
Împreună cu solicitarea în bancă se prezintă spre examinare următoarele documente:
- copii ale documentelor de fondare, copia statutului, contractelor de arendă, certificatelor de şnregistrare sau
brevetelor, documentelor care legalizează dreptul de utilizare sau posesie economică deplină a patrimoniului,
paşaportul etc.;
- documentele care confirmă fundamentarea tehnico-economică a opţiunii de creditare, conţinînd calculul
încasărilor propuse, care ar rezulta din realizarea producţiei, oferirea serviciilor, etc.;
- copii ale contractelor, acordurilor şi a documentelor care se referă la măsura de creditare. Din contul
incasărilor acestora va fi rambursat creditul obţinut;
- rapoartele contabile şi statistice anuale şi trimestriale, rapoartele privind veniturile şi cheltuielile, declaraţii
cu privire la venituri extrase de pe conturile de împrumut deschise la alte bănci comerciale, precum şi alte dări de
seamă, care determină situaţia financiară şi solvabilitatea clientului;
- angajamentele privind asigurarea rambursării creditului etc.
În cazuri aparte banca poate cere şi alte documente. Cererea de credit se prezintă lucrătorului băncii sau
inspectorului bancar după examinarea căreia, acasta duce o discuţie anticipată cu debitorul, care are de fapt un caracter
informativ-documentar. Pe parcursul discuţiei e necesar de atras atenţia asupra unor probleme cheie, cum ar fi:
1) informaţii privind clientul sau firma (tipul intreprinderii, data înfiinţării);
2) informaţii privind creditul solicitat (suma, scopul, condiţiile);
3) informaţii privind rambursarea creditului (în rate, integaral);
4) informaţii privind garantarea creditului (tipul etc.)
5) informaţii privind relaţiile dintre client şi alte bănci.
La această etapă nu se completează nici un act, iar numai inspectorul bancar îşi face o impresie generală
despre debitor. După interviu inspectorul bancar decide acordarea sau refuzul unui credit bancar. În cazul refuzului,
clientului i se dau explicaţiile respective. Cînd se dă hotărîrea de a acorda creditul , inspectorul îndeplineşte dosarul de
creditare, care împreună cu cererea şi alte documene se prezintă în secţia de creditare pentru analizad lichidităţii,
solvabilităţii clientului respectiv. Pe baza documentelor prezentate de către client banca începe analiza şi pregătirea
documentaţiei în vederea acordării creditului. Mai întîi, inspectorul bancar analizează datele referitor la solicitantul
respectiv, care se află în arhiva băcii. În continuare acesta îndeplineşte următoarele sarcini:
1) constituirea şi verificarea dosarului juridic al clientului;
2) analiza datelor din bilanţul clientului cu privire la:
pagina 12
ACTIVITATE BANCARA
Garanţia este denumirea utilizată pentru a desemna orice metodă, instrument sau angajament referitor la
procesul de creditare, pus la dispoziţia sau emis în favoarea băncii în conformitate cu contractul încheiat, în măsură să
asigure băncii recuperarea sumelor împrumutate.
În practica bancară se întîlnesc mai multe tipuri de garanţii, fiecare avînd caracteristicele sale şi moduri de
utilizare proprii. Solicitantul creditului trebuie să ofere o garanţie suplimentară băncii privind îndeplinirea obligaţiilor
de rambursare a creditului, care pot fi de 2 tipuri:
a) acesta poate garanta cu bunuri materiale, imobile, terenuri sau active financiare, pe care le pune la dispoziţia
băncii, sub formă de ipoteci, gaj, depozite bancare etc.;
b) poate apela la o terţă persoană numită garant, care îşi asumă obligaţia că va achita datoria în cazul dacă
debitorul nu îşi va îndeplini obligaţia asumată. Instrumentul garanţiei poate fi: scrisoarea de garanţie bancară, avalul
cambial - garanţii personale.
Indiferent de tipul garanţiei, ea trebuie să corespundă anumitor cerinţe, cum ar fi:
- să existe un patrimoniu independent de relaţiile contractului de credit, suficient de mare şi stabil în timp
pentru a acoperi suma creditului şi dobînda;
- ea trebuie să asigure dreptul şi posibilitatea de a fi folosită fără ca debitorul să se opună;
- banca trebuie să aibă posibilitataa de a transforma garanţia în bani rapid şi fără pierderi.
Părţile indicate în garanţie sunt: cel în favoarea căruia s-a făcut garanţia; coordonatorul sau debitorul principal
- cel care doreşte să iee creditul; garantul - garant că în caz de nerambursare a creditului de către debitorul principal,
acesta va efectua obligaţiile de plată.
Modalităţile de garant.
Ipoteca - una din formele de garant cele mai utilizate, se foloseşte la garanarea obligaţiilor raţă de bancă
printr-un bun imobil din patrimoniul acestuia, impoteca se materializează printr-un contract de ipotecă. În cazul
nerambursării la timp a creditului şi dobînzii banca foloseşte bunul impotecar pentru a-şi acoperi cheltuielile. Un punct
principal este modul de evaluare a acestui bun. În scopul evitării pierderilor, care ar reeşi în urma unor evenimente
neprevăzute (calamităţi naturale etc.) bunul ipotecat se asigură la o societate de asigurări şi poliţa se prezintă la bancă.
Gajul - presupune instrăinarea bunului şi constă în transmiterea de către debitor în favoarea creditorului a unui
bun mobil. Contractul de gaj este un contract, care implică o obligaţie, pe care o garantează de creditor - gajist, are
sarcina să păstreze bunul şi să-l restituie după achitarea deplină a creditului. Ca gaj poate fi utilizat orice bun, dacă are
o valoare destul de mare, care este constantă sau crescătoare în timp şi în cazul gajerii unui bun material, dacă acesta
este asigurat. Deoarece în timp bunurile îşi pot modifica valoarea, la încheerea contractului se stabileşte un procent,
care întrece valoarea creditului acordat. Drept gaj pot fi folosite titlurile de credit (cambiile, biletul la ordin). Gajările
asupra acestora se face prin gir sau andosare cu clauza «Valoare în garanţie». Acceptarea titlurilor de credit ca gaj
pentru a fi singura, impune avalizarea lor de către un garant, deci are loc o dublare a garanţiei reale. Deseori, debitorii
deţin scrisori, care confirmă dreptul lor de a incasa o sumă şi care nu pot fi transmise prin gir, ca exemplu: acreditivele
documentare irevocabile, deschise în favoarea clienţilor. Utilizarea lor drept gaj presupune transmiterea dreptului de
incasare prin cesiunej, care se face în favoarea băncii comerciale creditare, conţinînd menţiunea, că a fost făcută cu
titlul de gaj. Deasemenea, pot fi gajate şi titlurile de valoare - acţiunile şi obligaţiunile, deţinute de clienţi. Modalitatea
de gaj depinde de titlul hîrtiilor de valoare degajate. Pentru acţiunile nominativi, gajul se face prin transfer cu înscrierea
în registrele firmei cu menţiunea «Pentru cauză de garanţie», iar titlurile de valoare la purtător se pot gaja prin simpla
lor transmitere creditorului. În practică, însă, în ambele cazuri se întorcmeşte un act scris cu precizarea părţilor
implicate, denumirea hîrtiilor de valoare, numele de identificare a acestora, valoarea nominativă, valoarea garantată şi
valoarea de piaţă a acestora.
Des se utilizează gajul asupra bunurilor mobile de timpul stocurilor. Debitorul poate direct gaja aceste bunuri
sau prin transmiterea unor titluri, care confirmă existenţa mării, cum ar fi conosamentul sau recipisa warant. Ca
garanţie pot fi folosite scrisori de garanăţie sau/si cauţiunea (Acte normative bancare 1996, vol.I, Regulametul
provizoriu privind garanţia şi cauţiunea bancară).
Scrisoarea de garanţie bancară este emisă de către o bancă din ordinul elientului său, debitor în relaţia de
creditare, în favoarea beneficiarului. Ca garanţie poate sevi avalul cambial - reprezintă un act prin care o persoană
farantează plata cambiei; cel ce dă avalul se numeşte avalist. Avalul se înscrie pe cambie «Pentru aval (garanţie)».
pagina 13
ACTIVITATE BANCARA
pagina 14
ACTIVITATE BANCARA
Clasificarea riscurlor
1) riscul creditar - constă în faptul nerambursării unor credite destribuite, ce pune în pericol integritatea
băncii. Apare problema optimizării riscului, care constă în determinarea unei rate de dobîndă optimală, ce ar permite
selectarea clienţilor;
2) riscul insolvabilităţii - apare cînd banca nu este în stare să efectueze la timp plăţile curente;
3) riscul ratei dobînzii - constă în faptul admiterii ratelor extrem de scăzute în consordanţă cu numărul mic a
beneficiarilor de credit. În acest caz masa profitul este mică şi nu permite efectuarea plăţilor curente, în primul rînd faţă
de buget;
4) riscul operaţional - constă în faptul selectării ineficiente a diferitor portofolii de acţiuni bancare, cum ar fi:
diversificarea mică a numerarului valutelor străine cumpărate de bancă. În aceste caz schimbarea bruscă a cotaţiei
calutei naţionale faţă de una din valute străine poate aduce la falimentul băncii.
1) identificarea şi analiza riscului - se efectuază în baza analizei retrospective a activităţii băncii în perioada
anterioară, determinarea şi clasificarea riscurilor cele mai des apărute;
pagina 15
ACTIVITATE BANCARA
2) controlul sau eliminarea riscului constă în faptul excluderii afacerilor riscante sau afacerilor cu clienţii
nestabili;
3) asumarea riscului - banca comercială conştient merge la o afacere riscantă, fiind încrezută că pierderile
posibile pot fi acoperite din activele curente şi mărind volumul profitului aşteptat prin formarea condiţiilor specifice
privitor la afacerea riscantă concretă. Exemplu cel mai răspîndit de asumare a riscului este eliberarea creditelor firmelor
nou-formate sub un procent mai majorat;
4) transferarea riscului - are loc cînd banca tinde să-şi acopere riscurile, transferîndu-le pe seama altor
persoane, cum ar fi: companiile de asigurare, determinarea garantului sau efectuarea afacerii date în
cooperare cu alte instituţii bancare.
pagina 16
ACTIVITATE BANCARA
pagina 18
ACTIVITATE BANCARA
Plata pentru creditare reprezintă un factor important ce influenţează activitatea băncii deoarece mărimea
acesteia influenţează
- cererea de creditare;
- profititabilitatea băncii, care la rîndul ei condiţionează mărimea capitalului acesteia;
- politica băncii privind anctivele sale.
Plata pentru credit se află sub influenţa mai multor factori:
a) exteriori: stadia ciclului economic, inflaţia din ţară, politica monetar-creditară a BN, capitalul valutar şi
cursul valutar, concurenţa pe piaţa monetară şi capitalului, plata stabilită de concurenţi, plata pentru credit a
concurenţilor, sursele de venituri;
b) interiori: suma, termenul, garanţia, tipul debitorului, caracterul relaţiilor existente dintre debitor şi bacă,
forma contractului de creditare, costul resurselor atrase, costul analizei pregătirii şi controlului asupra credituliu
(cheltuielile legate de acordarea creditului), alte cheltuieli.
Plata pentru credit se poate efectua prin mai multe metode:
1) plata este egală cu suma cheltuielilor şi profitul operaţiunii.
Cheltuielile:
- operaţionale;
- administrative;
- costul resurselor atrase (depinde de costul mediu la depozite);
- rata de refinanţare;
- rata dobînzii la cambii şi certificatele de depozit.
Profitul operaţiei de credit constă din norma profitului şi profitul petnru risc;
2) metoda I. Ca bază pentru determinarea preţului pentru credit se foloseşte rata dobînzii stabilită pentru
creditele pe termen scurt (pînă 3 luni), pentru finanţarea capitalului circulant pentru clienţii de clasa I. Costul creditului
este egal cu rata dobînzii plus riscul pentru clientul respectiv plus riscul scopului plus risclul termenului de acordare;
3) metoda II. Plata este egală cu produsul dintre rata dobînzii şi suma creditului. Pentru calcularea costului
creditului se folosesc 2 metode de calcul a ratei dobînzii: simplă şi compusă.
În practica bancară se folosesc cîteva metode de calcul a numărului de zile în an şi în lună:
♦ Engleză (UK) 365 sile în an, numărul efectiv de zile în lună;
♦ Franceză - 360 zile în an, numărul efectiv de zile în lună;
♦ Germană - 360 zile în an, 30 zile în lună.
pagina 19
ACTIVITATE BANCARA
- angajamentele convenţionale şi contractuale (efectuarea unor operaţii în viitor sau în cazul unui eveniment);
- efectuarea garanţiilor financiare;
- eliberarea acreditivelor «stand-by» ce înseamnă efectuarea unor plăţi pentru client în cazul falimentului
acestuia;
- garantarea creditelor pe viitor în condiţiile contractate;
- securizarea activelor, are loc cînd banca comercială îşi vinde activele riscante sau activele care vor aduce un
venit în viitor. Acest fapt joacă un rol important în funcţionarea sistemului bancar în ţările dezvoltate şi joacă rolul unui
mijloc de redistribuire a lucrului bancar. Există, astfel, o tendinţă de eliberare a creditelor de băncile mari, cu stabilitate
şi autoritate, cu vinderea ulterioară a angajamentelor pe aceste credite băncilor mici, care preiau riscul asupra lor.
pagina 20
ACTIVITATE BANCARA
Obligaţiile de trezorărie - se eliberează pe un termen de la 1 an pînă la 10 şi mai mulţi ani. Avînd o perioadă
mare de rambursare RP poate fi influenţat de mai mulţi factori exogeni, deaceea sunt mai puţin stabile, dar în schimb
deobicei RP declarată este mai înaltă decît în cazul cambiilor de trezorărie. Cînd rămîne un an pînă la rambursarea
obligaţiunilor ele se transferă în instrumente financiare active, cum ar fi cambiile, pot fi luate ca gaj.
Certificat depozitar - este un document de depunere, care asigură investitorului 1% stabil de venit. În practica
ţărilor dezvoltate se divizează certificatele depozitare cu valoarea pină la 100000 $, destinate, în majoritatea lor,
populaţiei, care mai sunt numite cerificate depozitare de consum; şi certificate depozitare cu valoarea mai mare de
100000 $ pe an, ce sunt destinate ralizării în sfera bussines-ului, altfel mai sunt numite jumbo. Certificatele de depozit
de consum, de regulă, sunt garantate de stat. În cazul dacă certificatul depozitar se cere a fi rambursat înainte de timp se
aplică sancţiuni financiare în formă de amendă.
Certificatul depozitar pe piaţa eurodollarilor - este acelaşi certificat de depozit, numai funcţionează în piaţa
interbancară a eurodollarului. Această piaţă interbancară se află la Londra. Termenul rambursării este de 30, 60, 90 sile.
Aceste hîrtii de valoare nu sunt asigurate sau garantate şi, deci, RP este înaltă.
Acceptele bancare - sunt hîrtii de valoare ca garant, plata unor angajamente financiare de către banca
comercială în favoarea persoanelor terţe. Cazul clasic cînd apare acceptul bancar sunt operaţiunile bancare în afara
balanţei de garantare, eliberare a creditelor în viitor. Aceste hîrtii de valoare sunt destul de stabile.
Cambiile comerciale - deobicei funcţionează în termen de mai puţin de 90 zile. Se eliberează de agentul
economic cu un înalt reiting al credibilităţii. Siguranţa lor depinde de situaţia financiară al agentului economic.
Strategia acceptului pe termen scurt - se aleg hîrtiile de valoare cu perioada mică de rambursabilitate
(cambiile de trezorărie etc.). În cazul acestei strategii nu atît se rezolvă problema maximizării profiturilor, cît problema
asigurării unei lichidităţi stabile.
Strategia acceptului pe termen lung - se selectează hîrtiile de valoare cu termen lung de rambursare. În cazul
acestor strategii se urmăreşte scopul maximizării profiturilor, iar problema lichidităţii se rezolvă prin alegerea
mijloacelor suplimentare din piaţa monetară.
pagina 21
ACTIVITATE BANCARA
dobînda bancară pe acest credit apare în analiza proiectului investiţional ca norma profitului pe suma nerambursată a
investiţiilor nete. Al doilea paramentru: veniturile anuale se corectează cu coeficientul discontului, valoarea căruia se
calculă reeşind din rata bancară asupra depozitelor. Reieşind din acest fapt este clar, că clima investiţională depinde de
valoarea procentelor bancare de împrumut şi depozit.
Metodica elaborării proiectelor investiţionale ca susţinerea procesului de creditare a investiţiilor.
Definitivăm 2 tipuri de proiecte investiţionale:
Tip 1 - crearea sau lărgirea producţiei;
Tip 2 - modernizarea sau înlocuirea utilajului.
Investiţiile nete se calculează ca suma investiţiilor în capital fix (utilaj, edificii, construcţii) sau capitalul
circulant, cu scăderea venitului din realizarea utilajului vechi, corectat cu plăţile fiscale.
Venitul mediu anual se calculează ca suma algebrică a tuturor veniturilor şi cheltuielilor legate de activitatea
investiţională în timpul anului.
Ciclul de viaţă a proiectului investiţional se începe cu prima investiţie şi se termină cu încetarea activităţii
economice legate de acest proiect. Menţionăm că ciclul de viaţă, în caz general, nu coincide cu termenul de amortizare
a utilajului.
Coeficientul de discontare se calculează prin formula Dn(k) = 1/(1+k)n, unde n-numărul perioadei de timp; k - %
discontării, care deobicei se egalează cu rata medie a % pe depuneri depozitare formată în ţară.
Norma profitului, calculat din volumul investiţiilor restante, deobicei este egală cu rata plăţii pentru creditul
bancar.
EX.
Suma investiţiilor nete - 100000 lei;
% credit - 10%;
venitul mediu anual - 20000 lei;
pagina 22
ACTIVITATE BANCARA
Exemplul calculării mărimii plăţii pentru factoring. Să presupunem că volumul livrării este de 200000 lei,
în avans se plăteşte 90%, comisionul - 3%, procentul pentru avans - 2%. În cazul dat firma-client primeşte:
200000 lei - (10%*200000 - rezervă) - (3%*200000 - comision) - (2%*(90%*200000)) = 174000 lei.
Există 3 metode de determinare a limitei factoringului:
- limita generală;
- limita livrărilor lunare, care poate fi divizată pe cumpărători;
- limita pe afaceri speciale, care nu apar des în activitatea furmizorului.
Tipurile de factoring.
I. Convenţional (larg) - compania factoring efectuază toată evidenţa contabilă a clientului. Clientul îi rămîne
numai activitatea de producţie.
II. Conficenţial (restrîns) - cînd compania factoring oferă numai servicii factoring.
Deasemenea factoringul poate fi:
a) deschis - cumpărătorii sunt informaţi de existenţa contractului;
b) închis - despre existenţa contractului ştie numai banca comercială sau sompania factoring.
Forfeting - este factoringul de o singură dată. A apărut în anii 50-60 sec. XX în Europa Postbelică ca o
pagina 23
ACTIVITATE BANCARA
asigurare a riscurilor livrărilor de export în ţările asiatice sau africane, valuta cărora nu era convertibilă şi situaţia
economico-politică instabilă.
Forfetingul este cumpărarea ceririlor de plată, stingerea cărora va apărea pe viitor, deobicei din export.
pagina 24
ACTIVITATE BANCARA
pagina 25
ACTIVITATE BANCARA
Bonurile de plată - document de achitare care conţine cererea plătitoruli de a transfera o sumă din conturile lui.
Schema tranzacţiei:
- operaţiunea este iniţiată de către cumpărător, care primind factura pentru plată de la furnizor, transmite la
banca sa bonul de plată;
- banca transmite banii şi documentele la banca vînzătorului;
- vînzătorul transmite cumpărătorului marfa.
Această schemă reflectă cazul, în care banii sunt plătiţi în prealabil. În caz contrar prima etapă este
transmiterea mărfii împreună cu factura.
Principalul avantaj al acestei forme de plată este asigurarea vitezei tranzacţiei. Însă, relativ cu prima formă ea
este riscantă fie pentru cumpărător, în cazul plăţii în prealabil, fie pentru vînzător în caz contrar.
Plata cu cecuri.
Schema tranzacţiei:
- operaţiunea este iniţiată de către furnizor, care, după expedierea mărfii a primit cecul de la cumpărător, pe
care îl transmite la banca sa;
- cecul este achitat dim fondurile proprii ale băncii;
- la banca cumpărătorului se transmite o cerere de decontări pentru ca aceasta să-i restituie suma;
- banca cumpărătoruli ia din contul acestuia suma cecului.
Pentru a primi un carnet de cecuri, întreprinderea se adresează la banca sa cu cererea de eliberare a acestuia,
fapt efectuat numai după ce clientul depozitează suma de bani necesară pentru acoperirea cecurilor (limita carnetului de
cecuri). Deseori această depunere poate avea formă de credit.
Acest tip de tranzacţii este avantajos pentru furnizor, asigurînd o viteză mare a tranzacţiilor. Achitarea prin
acreditive - prezintă porunca compărătorului către banca furnizorului de a achita cerinţa furnizorului pentru restituirea
sumelor băneşti de plată a mărfurilor livrate, care este descrisă în acreditiv.
Schema tranzacţiei:
- operaţiunea este iniţiată de către cumpărător, care înainează la banca sa cererea de deschidere a unui
acreditiv, care la rîndul său infromează banca furnizorului, care la rîndul său informează furnizorul;
- furnizorul livrează marfa, transmite documentele la banca sa care îi plăteşte, cu alte cuvinte banca fie
cumpără documentele, fie creditează furnizorul sub asigurarea documentelor;
- banca furnizorului se adresează la banca cumpărătorului, căreia îi transmite documentele şi cere acoperirea
acreditivului, adică, la rîndul său, vinde documentele;
- banca cumpărătorului îi transmite documentele şi debitează contul acestuia.
Această formă este asemănătoare acelei de achitare prin cecuri şi se aplică în cazul cînd distanţa geografică
dintre cumpărător şi furnizor este mare.
Achitările reciproce. În cazul cînd 2 agenţi economici au o frecvenţă mare a afecerilor, ei declară
concomitent băncilor sale, la care li se deschid conturi speciale, din care tranzacţia se efectuează automat, urmînd
săptămînal, lunar sau trimestrial să fie echilibrate. Dacă pe parcursul perioadei în acest cont s-a format un sold creditar
el urmează să fie transferat în contul de decontare şi invers.
Achitări periodice. Se aplică, deseori, pentru efectuarea plăţilor între întreprinderile producători şi furnizorii
lor principali. În cazul acestei tranzacţii plata nu este legată de momentul livrării şi se efectuează independent o dată în
3-5 zile în părţi egale. Echilibrarea plăţilor şi livrărilor se efectuează nemijlocit între agenţii economici.
pagina 26