„Dragoste” și spațiul locativ de Adrian Christescu

Fiind convins că realitatea imediată este „tezaurul” colectiv și social, din care un scriitor se poate
inspira și pe care poate clădi o cu totul altă realitate, nu departe de modelul original, Adrian Christescu își
propune în textul său dramatic să compună, în limitele stilistice și ideatice ale unei comedii, o frântură din
viața unor personaje din România secolului 21. Starea contemporană a României a suscitat în autor aura
sa de creator de frumos, întrucât substratul social-istoric al scriitorului îi permite să scrie o comedie. Iar
de la Aristofan până la operele dramatice din postmodernitate, ale căror mecanisme estetice mizează pe
caracterul motric în detrimentul caracterului vorbit, comedia are menirea să ironizeze în subtext tarele
societății contemporane. Prin urmare, există o „mică” fisură în sistemul actual al stării României, care să-l
fi determinat pe autor să scrie această piesă de teatru. Încă din titlu se poate înțelege această fisură la
nivelul semantic, în sensul în care polisemia cuvântului „locativ” anticipează sau nu conținutul ideilor
puse pe seama persoanelor. Conform DEX 2, „locativ” înseamnă „privitor la casele închiriate”, iar „spațiul
locativ” desemnează încăperile locuite sau cele care urmează să fie locuite. În acest sens, există o
motivare compozițională: există un apartament al soților Țăpău, pe care îl au de la părinții soțului și care
urmează să fie vândut în scopul obținerii unui credit de nevoi personale pentru tinerii căsătoriți. Mai mult
decât atât, părinții tânărului sunt nevoiți să ocupe „spațiul locativ” al socrilor „mari”, creându-se astfel un
conflict intra-familial. Și ce treabă are „dragostea”, pusă între „spațiul locativ” al acestor paragrafeme,
adică virgulele, cu acest imobil închiriabil sau locuibil? Dragostea, cu ghilimele de rigoare, se mută,
parcă, dintr-o casă în alta: când se instalează în figura soțului/soției, când în figura amantului/amantei,
când în figura părintească. Dragostea, în acest context al României secolului 21, nu-și mai găsește locul,
din cauza unei generații progresiste axate pe sincronizarea cu țările evoluate ale lumii. Dar, odată cu
evoluția tehnologică și științifică, dragostea și-a găsit unicul model de „locuire” într-un spațiu al
beneficiilor materiale, așa cum o ilustrează cu succes cele două familii, Țăpău și Șumudică. La întrebarea
de ce este genul dramatic cel mai pertinent mod prin care se poate schița drama societății contemporane
se poate răspunde prin ideea că este cel mai econom mod posibil de a ajunge la cititor. Cele 100 de pagini
sunt mai mult decât accesibile publicului larg, și de aceea motivarea genului și a speciei pe criteriul
accesibilității este, probabil, cea mai aproape de adevăr. Opera trebuie să fie accesibilă tocmai pentru a-și
îndeplini scopul măreț de a critica metehnele stării actuale ale României, de la analfabetism la
semidoctism. Iar însăși alegerea autorului a acestui gen econom este de fapt o critică la adresa societății,
dat fiind faptul că, în ziua de astăzi, se citește tot mai puțin.
Personajele textului dramatic sunt „măști” savuroase ale tipurilor umane din ziua de astăzi. Se
pare că, din nefericire, semidoctismul lui Nae Cațavencu din secolul 19 s-a perpetuat, cu unele mici
modificări, în secolul contemporaneității. Diegeza dramatică ilustrează dialogul întrerupt dintre două
familii, Țăpău și Șumudică, și cel dintre două generații, a tinerilor căsătoriți alături de amanții lor și a
sexagenarilor. Personajele sunt construite în așa fel încât să schițeze cel mai bine greșelile societății
noastre. Prin urmare, personajele dau dovadă de o incultură crasă inerentă unor oameni neinstruiți, care
nu au frecventat orele de curs și care nici măcar nu au un bagaj beletristic satisfăcător. Exemplul cel mai
pertinent în această ordine de idei este dialogul dintre Ghiță Țăpău, mama sa și soacra sa. Dialogul este de
un comic irefutabil:

Ghiță Țăpău: Hai, mamă, gata! Hai, că nu mai terminăm așa niciodată! Noi, adineauri, am stabilit
împreună să nu mai întindem pelteaua și să tăiem nodul cordian! Gata, bre, dacă fiecare iubește pe altul ce
să mai facem acuma? Cât o s-o mai târâim?
Geta Țăpău (alarmată): Ce noadă, maică? Adicătelea cum să-l tai, Doamne ferește?! De ce boală mi-ai
îmbolnăvit băietu’, nenorocito?!
Liliana Șumudică: Liniștește-te cuscră, că nu-i nimic din ce crezi matale! E vorba de nodul gordian, și nu
cordian, cum a zis fecioru-tău. E vorba de nodul ăla pe care l-a tăiat Ahile când a invadat Germania, am
auzit de el în serialul ăla cu sultani de pe Kanal D...
Comicul de limbaj este actualizat, în cheie contemporană, de existența personajului Mariana Ionescu,
personaj care demonstrează tendința unora de a vorbi cu trei cuvinte din română și două din italiană,
contaminarea discursului fiind un element care stârnește irefutabil râsul:

Ghiță Țăpău: Bună seara și la mulți ani! Ce face doamnele și domnii? Uite, iubi, ei sunt părinții mei! (O
prezintă) Maria Ionescu!
Maria Ionescu: Mariana Ionescu, avocat în Baroul italian și consilier juridic în Ministerul de Interne și al
Administrației Publice! Vai, dar ce mámá superbissmá ai, Ghiță! Nici nu ai spune că ți-e mámá, ci mai
degrabă o soră.
Geta Țăpău: Da’ ce fată drăguță și bine-crescută ești matale! Nu ca aia dinainte...
Maria Ionescu: Iar acest bellissimo signore nu poate fi altul decât domul Țăpău!

Pe lângă aceste dovezi generoase de incultură, se întâlnesc lipsa de scrupule în momentul în care acceptă
faptul că părinții ginerelui să locuiască în casa cuscrilor, chiar și cu riscul de a ajunge să locuiască pe
străzi, ceea ce subliniază și ambiția nemărginită și dorința de a parveni, de a ajunge, printr-un
machiavelism aproape absolut, la acei bani garantați de bancă. O mare parte a piesei de teatru se
cristalizează în jurul lipsei demnității, în acest caz în ideea adulterului. Fiecare „membru” al cuplului
(pentru că au reușit să demitizeze ideea de cuplu) se află într-o relație extraconjugală cu unul dintre
colegii de la „servici” (așa cum ar spune unul dintre sexagenari), fără a avea vreo remușcare față de
partener sau vreo rușine fața de propriii părinți. Ba chiar, printr-un imbroglio de excepție, cei doi tineri
căsătoriți decid să le prezinte familiilor lor pe cei doi amanți, înainte ca vreun act de divorț să fi fost
înaintat. Și, pentru că cei doi vor să își înceapă viața de la capăt, ei continuă cu ideea de amanetare a
apartamentului părinților lui Ghiță, urmând ca după divorț fiecare să își plătească partea sa din rate.
Discutând în preajma Bobotezei despre înaintarea proiectului de luare a unui credit de nevoi personale,
dată în care îi aduc la masă și pe amanții lor, tinerii căsătoriți au o dispută aprinsă cu părinții lor în
legătură cu apartamentul ce urmează să fie închiriat. Al doilea imbroglio aproape la fel de interesant ca
primul, dar de această dată mult mai previzibil, este reprezentat de momentul în care, obosiți de discuțiile
soților și a socrilor și frustrați de excluderea lor din discuțiile acestora, cei doi amanți, Mariana Ionescu și
Flaviu Popescu, se hotărăsc să plece împreună de la casa familiei Șumudică și să rămână chiar împreună.
Finalul, într-o notă rizibilă de asemenea, cu o notă moralizatoare pertinentă, înglobează scena împăcării
celor doi, adică re-ocuparea „spațiului locativ” inițial a dragostei și știrile pe care le anunță cu sterilitate o
voce la televizor și care anunță mărirea dobânzilor la creditele de nevoi personale.
Plăcerea textului rezidă, în primul rând, în faptul că această comedie este scrisă în așa fel încât
lectorul are impresia că acțiunile în plină desfășurare au loc în fața lui. Este o comedie de moravuri, scrisă
într-o notă febrilă, alertă, cu o desfășurare a acțiunii foarte concentrată și cu două lovituri de teatru
remarcabile menite să ilustreze paroxismul lipsei de scrupule. Scopul textului este împlinit cu succes, iar
butada „castigat ridendo mores” se actualizează cu brio și în această operă dramatică, trăgând un semnal
de alarmă cititorilor asupra lumii în care trăim, asupra dereglărilor minții secolului 21 și a cusururilor
degradante ale ei și, bineînțeles, asupra unui semidoctism evident, care trebuie eradicat pentru totdeauna.
Cât despre carte, este scrisă în așa fel încât folosirea didascaliilor este redundantă, pentru că cititorul
poate re-construi în mintea lui scenariul propriu-zis, fiind familiarizat cu acest model de comportament
uman. Dacă este meritul scriitorului sau a însăși realității în care ne situăm rămâne la latitudinea variilor
interpretări, însă ce este obvios este faptul că textul merită citit în orice circumstanță și de orice fel de
lector, grație factorilor mimetici, textul identificându-se cu originalul până la confuzie, și a catharsisului
funciar râsului.