Sunteți pe pagina 1din 72

EMILIA OPRIŞAN

Introducere în psihoterapie
Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi
sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format
electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet
sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe
dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop
comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără
permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a
legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc
penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
EMILIA OPRIŞAN

INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE

2015
Referenţi ştiinţifici:

Lector. univ. dr. Camelia Badea


(UMF Carol Davila, Bucureşti)
Lector. univ. dr. Marin Drămnescu
(Universitatea Europei de Sud-Est “Lumina”)
Lector. univ. dr. Marilena Bratu
(Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele
Educaţiei)

Şos. Panduri, 90-92, Bucureşti – 050663, România


Telefon/Fax: (0040) 021.410.23.84,
E-mail: editura.unibuc@gmail.com, editura@g.unibuc.ro
Librărie online: http://librarie-unibuc.ro
Centru de vânzare:
Bd. Regina Elisabeta, nr. 4-12, Bucureşti,
tel. (0040) 021.305.37.03
Web: www.editura.unibuc.ro

DTP & coperta: Florina FLORIŢĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


OPRIŞAN, EMILIA
Introducere în psihoterapie / Oprişan Emilia - Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-16-0565-1

615.851
616.89
CUPRINS
Prefaţă............................................................................................................ 7

Capitolul 1
Concepte cheie în psihoterapie .................................................................... 9
1. Definirea psihoterapiei ....................................................................... 9
2. Factorii psihoterapiei ....................................................................... 11
3. Calităţile psihoterapeutului .............................................................. 13
4. Relaţia terapeutică ........................................................................... 16

Capitolul 2
Principalele direcţii psihoterapeutice ....................................................... 21
A. Psihoterapii individuale ........................................................................ 21
1. Psihoterapia cognitiv-comportamentală .......................................... 21
1.1. Teoria comportamentală şi terapia comportamentală ............. 22
1.2. Tipuri de relaxare comportamentală ....................................... 25
1.3. Teoria cognitivă şi terapia cognitivă ....................................... 28
2. Psihanaliza ....................................................................................... 31
2.1. Alte terapii de inspiraţie psihanalitică .................................... 33
2.2. Terapiile dinamice de scurtă durată ........................................ 34
3. Gestalt-terapia ................................................................................. 36
4. Hipnoterapia .................................................................................... 39
5. Intervenţia paradoxală ..................................................................... 45
6. Psihoterapia pozitivă ...................................................................... 47
7. Analiza tranzacţională ..................................................................... 48
8. Psihoterapia existenţială .................................................................. 50
9. Terapia centrată pe persoană sau ”non-directivă” ........................... 53
10. Terapia scurtă bazată pe obiective şi soluţii .................................. 55
11. Psihoterapia experienţială. Terapia unificării ................................ 57
12. Psihoterapia integrativă ................................................................. 59

B. Psihoterapii colective ............................................................................ 60


1. Psihoterapia de grup ........................................................................ 60
2. Psihodrama ...................................................................................... 63
3. Terapii de familie ............................................................................ 65

Bibliografie ................................................................................................. 75
Prefaţă
Introducere în psihoterapie, iniţiere în psihoterapie, iniţio –
început. De câte ori am fost întrebaţi şi mai ales de câte ori am întrebat:
„ce vrei să te faci când o să fii mare?”. De unde această curiozitate? De ce
întrebam acest lucru şi mai ales la ce ne gândeam când eram întrebaţi?
Ştiam oare cu adevărat răspunsul corect? Există oare un răspuns corect?
Vom experimenta oare o clipă în această viaţă când vom putea afirma cu
certitudine că ştim? De ce e important să şti ce vrei şi să faci ce ştii?
Fiindcă în acest fel rezultatele muncii tale vor fi cele mai bune şi viaţa ta
nu se va irosi într-o activitate de rutină. De ce este acest lucru important?
Fiindcă VIAŢA este cel mai important lucru şi contează cum o trăieşti,
calitatea ei. Iar acest lucru este valabil pentru ambele personaje din
spaţiul terapeutic: client sau terapeut.
Dar care este calea? Există o cale adevărată, sau o cale corectă?
O cale mai bună sau mai puţin bună? Pe ce cale să merg? Ce metodă
psihoterapeutică să învăţ şi să aplic? Sunt întrebări corecte, pertinente,
care au existat în fiecare dintre cei aflaţi la început de drum. Cum ar putea
cineva să facă o alegere? Când ar putea? O minimă condiţie, incipientă
este de a avea informaţia, cunoaşterea. Pentru a putea alege trebuie să ştii
între ce şi ce alegi, la ce rezonezi, în ce crezi. Aşa cum bine afirmă mulţi
psihoterapeuţi, relaţia terapeutică este esenţială, este o condiţie a
succesului procesului terapeutic. Fără o relaţie terapeutică realizată, în
care să se simtă în siguranţă, înţeles, acceptat, fără să fie judecat sau
criticat, cel din faţa ta nu se va deschide, nu va ajunge la adevărata
problemă şi succesul terapeutic va fi unul discutabil. Dar fără o metodă
terapeutică foarte bine însuşită şi aplicată, toate informaţiile aflate în acest
proces terapeutic nu vor putea fi folosite cu un randament optim. Procesul
terapeutic este un întreg, un cerc care se rostogoleşte. Dacă lipseşte o
porţiune din acest cerc, el se va opri. Fiecare religie are o cale, o dogmă, o
filozofie, o carte sfântă, un Creator la care încearcă să ajungă respectând
anumite reguli, ritualuri, credinţe, urmând o anumită cale, însă toate au o
ţintă comună, o finalitate, un omega universal valabil: VIAŢA şi calitatea
ei (iubire, iertare, înţelegere, acceptare). Acelaşi lucru este valabil şi în
psihoterapie: pe mai multe căi, diferenţiate de elemente caracteristice şi
8 EMILIA OPRIŞAN

de abordare, scopul final urmărit este acelaşi: binele, sănătatea şi fericirea


celui din faţa terapeutului. Fiecare psiholog aflat la început de drum are
anumite afinităţi, anumite principii pe care le respectă și care îi îndrumă
pașii spre viitoarea profesie . Dar pentru a face o alegere mai bună, pentru
a evita timpul pierdut şi rătăcirile, este important să ai cât mai multe
informaţii, corecte şi obiective. Acest lucru aduce această carte, o ridicare
uşoară a unui colţ din vălul care ascunde cunoaşterea, o rază de lumină în
noaptea începutului de drum, un punct alfa, un început, iniţiere,
introducere în diferitele abordări psihoterapeutice. Este un îndrumar
pentru cei care se întreabă pe ce drum să apuce, o busolă. Ea vă indică
punctele cardinale, dar nu vă spune care este drumul. Drumul îl veţi alege
singuri, în cunoştinţă de cauză şi bine documentaţi.

Psihoterapeut Daniel Cristea


București, noiembrie 2014
CAPITOLUL 1

Concepte cheie în psihoterapie

1. Definirea domeniului

Istoria psihologiei moderne este situată la sfârşitul anilor 1800,


atât în SUA cât şi în Europa de Vest. Mulţi autori au tendinţa să-l
considere pe Freud părintele psihoterapiei dar este imposibil să acordăm
unui singur autor creditul unei asemenea iniţiative cum este psihoterapia.
Francezul Pierre Janet afirma de exemplu că lucrările de început ale lui
Freud au fost inspirate din munca lui, ceea ce a şi stârnit un conflict între
cei doi autori. Prin urmare, descoperirea funcţionării umane poate fi
atribuită mai multor autori, teorii şi şcoli de psihoterapie, fiecare având
propria contribuţie în dezvoltarea psihopatologiei şi psihoterapiei şi
fiecare având sursele sale anterioare de filozofie sau credinţe umane şi
practici diverse.
În decursul timpului psihoterapia a primit numeroase definiţii.
Astfel, Korchin, în 1967, afirma că este o conversaţie cu scop terapeutic.
J. Watkins, în 1983, afirma că este o acţiune în care o persoană cu
tulburări emoţionale primeşte ajutor de la o altă persoană care are o
tulburare emoţională mai redusă. Mai târziu, în 1995, Wolberg defineşte
psihoterapia ca pe un tratament psihologic al problemelor emoţionale în
care o persoană pregătită în acest sens, stabileşte în mod intenţionat o
relaţie profesională cu pacientul, cu următoarele scopuri: de a îndepărta
sau modifica nişte simptome existe, de a media pattern-uri tulburate de
comportament, de a promova o creştere şi o dezvoltare pozitivă de
comportament. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)
Ulterior, în anul 2000, David defineşte psihoterapia ca intervenţie
psihologică planificată şi intenţionată, fundamentată de un sistem
teoretico-metodologic riguros, exercitată de un profesionist, în scopul
eliminării sau ameliorării simptomatologiei unui pacient (sau unui grup)
şi îmbunătăţirea performanţei subiecţilor umani sănătoşi. (David, 2000)
10 EMILIA OPRIŞAN

Frank Wills afirma că terapia este o chestiune încurcată şi


impredictibilă care uneori merge conform planului dar alteori ne conduce
către ”întunecimile” psihicului uman. (Wills, 2012)
Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări psihice, cum ar
fi nevroze, afecţiuni psihosomatice, boli organice cronice, psihoze în faza
de remisie, tulburări de adicţie, etc., dar se adresează şi crizelor
existenţiale, deficienţelor de relaţionare, doliului, managementul
stresului, individului dar şi grupului.
Nu putem aplica însă tehnici psihoterapeutice persoanelor cu
deficienţă mintală, incapabili să înţeleagă sensul interpretărilor date de
psihoterapeut, anumitor categorii de psihopatii sau psihoze. (Holdevici,
Vasilescu, 1993)
În general, psihoterapia este un demers spre investigarea
suferinţei psihice a unui om şi spre vindecarea şi amelioararea ei, prin
autoexplorare acesta ajungând să descopere noi sensuri ale existenţei.
(Ionescu, 1990)
Huber afirmă că, indiferent de şcoala în care se formează
psihoterapeutul, o metodă de intervenţie poate fi considerată psihoterapie
dacă:
- se bazează pe o teorie ştiinţifică a personalităţii şi patologiei
acesteia;
- beneficiază de o tehnologie verificată;
- prezintă evaluări empirice ale efectelor sale;
- oferă maniere de intervenţie în tulburările de comportament sau
în stările de suferinţă;
- este practicată de persoane calificate şi competente; (Dafinoiu,
2001)
Strupp şi Hadley afirmă că succesul psihoterapiei poate fi evaluat
după trei criterii:
- trăirea subiectivă a pacientului (dispariţia simptomelor, starea
de bine, de mulţumire, de împăcare cu sine);
- recunoaşterea socială (progresele realizate în familie, profesie,
societate);
- materializarea expectaţiilor psihoterapeutului legate de
modificările în sfera emoţională, comportamentală, cognitivă a
pacientului. (Holdevici, Vasilescu, 1993)
Este important să definim psihoterapia şi în raport cu consilierea
psihologică, aceasta din urmă fiind mai degrabă văzută ca şi activitate
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 11

preventivă, centrată asupra prezentului, spre deosebire de psihoterapie


care este o activitate mai degrabă curativă, care vizează şi o analiză
mentală, adresându-se domeniului de sănătate psihică. (Mitrofan, 2005)
Totuşi, această distincţie nu exista la începuturile practicilor
psihoterapeutice. În 1973, Patterson afirma că nu există o diferenţă
semnificativă între consiliere şi psihoterapie dar această afirmaţie ne
determină să considerăm că există totuşi diferenţe chiar dacă minore.
Corsini şi Wedding vin şi ei în sprijinul acestei afirmaţii susţinând
diferenţa dintre consiliere şi psihoterapie doar în sens cantitativ şi nu
calitativ. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)
The British Association for Counselling defineşte consilierea ca
pe o modalitate de autocunoştere, acceptare emoţională şi maturizare,
dezvoltare optimă a resurselor persoanale în scopul obţinerii unei vieţi
mai satisfăcătoare şi mai pline de resurse.
Prin urmare, consilierea poate fi considerată ca o schimbare
evolutivă, pe când psihoterapia poate fi înţeleasă ca o schimbare revolutivă
care presupune modificări structurale mai profunde. (Dafinoiu, 2001)

1) Dezbatere:
a) analizaţi care este semnificaţia definiţiilor date în acest capitol
apoi specificaţi care este definiţia la care aderaţi cel mai mult şi
argumentaţi-vă alegerea;
b) analiazaţi diferenţele dintre consiliere şi psihoterapie şi
menţionaţi care este părerea dvs. asupra acestora.
2) Care sunt condiţiile pe care o metodă de intervenţie să fie
considerată psihoterapie, conform lui Huber

2. Factorii psihoterapiei

Numeroase şcoli de psihoterapie promovează teorii terapeutice


diferite care se bazează pe tehnici specifice. Cercetările au relevat că
beneficiile persoanelor care au urmat psihoterapie sunt asemănătoare
indiferent de tehnicile specifice utilizate de psihoterapeut. Mary Smith şi
Gene Glass au dezvoltat o nouă metodă statistică de evaluare a eficienţei
psihoterapiei – meta-analiza, care aduce laolată şi obţine o medie generală
din diverse studii a unor şcoli terapeutice.
Au fost analizate 375 de studii şi rezultatul a fost că grupul de
tratament a obţinut o deviaţie standard de .68 faţă de grupul de control.
Totuşi acest studiu şi multe altele nu a putut opri dezbaterea dintre diferiţi
12 EMILIA OPRIŞAN

reprezentanţi ai şcolilor terapeutice care afirmau superioritatea propriilor


tehnici şi metode. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan,
2004)
În mijlocul acestor dezbateri aprinse, în anii 1961, 1973 şi 1991,
Frank vine şi atrage atenţia asupra unor aspecte diferite care acţionează în
psihoterapie şi par să aibă o mare importanţă – factorii comuni din
psihoterapie. El afirmă că acţiunea acestor factori este cea care explică cel
mai bine rezultatele asemănătoare ale diferitelor şcoli de psihoterapie. Se
naşte astfel întrebarea ”Ce provoacă de fapt schimbarea terapeutică?”
Psihoanaliştii pun schimbarea terapeutică pe influenţa ”insight-ului”,
Carl Rogers o pune pe seama unui ”anumit tip de relaţie”. (John Sommers-
Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)
Lambert, în urma unui studiu din 1992, identifică patru factori
comuni care influenţează schimbarea terapeutică astfel (John Sommers-
Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004):
a) Schimbările extraterapeutice – 40%. Acestea includ factori
care ţin de pacient, cum ar fi severitatea tulburării, motivaţia,
capacitatea de a relaţiona cu ceilalţi, puterea ego-ului,
capacitatea de a identifica o problemă asupra căreia va lucra
în terapie cât şi suportul social de care beneficiază.
b) Relaţia terapeutică – 30%. Există două maniere în care aceast
tip de relaţie poate influenţa schimbarea. Pe de-o parte, aşa
cum afirma Rogers în 1942, capacitatea terapeutului de a se
raporta la client într-o manieră pozitivă necondiţionată, cu
empatie şi congruenţă. Pe de altă parte, aşa cum Freud a
formulat, prin alianţa terapeutică bazată pe ataşamentul dintre
client şi terapeut care lucrează împreună la rezolvarea
problemei.
c) Expentanţa pacientului (efectul placebo) – 15%. Ulterior,
numeroase studii de control asupra efectului placebo au
confirmat importanţa acestui efect în obţinerea unor rezultate
pozitive.
d) Tehnicile terapeutice specifice – 15%.

Totuşi pare extrem de dificil de a diferenţia acesti factori comuni


de abordările teoretice specifice. Fiecare abordare include aceşti factori
comuni şi o manieră proprie de a-i trata. (John Sommers-Flanagan, Rita
Sommers-Flanagan, 2004)
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 13

Dezbatere:
a) Care consideraţi că este cel mai important dintre factorii
amintiţi? De ce?
b) Care consideraţi că este legătura dintre aceşti factori şi
diferitele abordări psihoterapeutice?

3. Calităţile psihoterapeutului

Multe şcoli de psihoterapie au stabilit ca necesară parcurgerea unui


proces personal de analiză, dezvoltare personală şi psihoterapie înainte de
dobândirea calităţii de psihoterapeut. În sprijinul acestei idei, psihologul
Sussman invită la explorarea şi identificarea motivaţiilor inconştiente care au
condus la alegerea acestei profesii, subliinind necesitatea acestei introspecţii
pentru perfecţionarea personală şi diminuarea impactului propriilor conflicte
nerezolvate asupra activităţii clinice. Pe lângă o bună autocunoaştere sunt de
asemenea necesare o serie de calităţi care indiferent de procentul în care ele
există la un viitor terapeut, trebuiesc dezvoltate şi şlefuite pe tot parcursul
profesional. (Sussman, 2011)
Rogers, în 1971 şi 1980 sublinia existenţa obligatorie a empatiei,
congruenţei şi acceptării pozitive, ca fiind acele calităţi ale terapeutului
necesare să ajute clientul să se autodirijeze. (Hawkins, 2009)
Astfel, în fiecare şcoală terapeutică accentul va cădea asupra unor
calităţi necesare şi importante ale terapeutului care vor veni să susţină, să
motiveze şi să mobilizeze actul terapeutic şi schimbarea terapeutică, cum
ar fi empatia, congruenţa, profesionalismul, capacitatea de a nu judeca,
capacitatea de ascultare activă, de validare a clientului, etc. Vom descrie
pe scurt câteva dintre aceste calităţi terapeutice, în cele ce urmează.

Empatia

Empatheia (gr.) – ”a se simţi în”


Americanul Titchener, E.B., în 1920 este cel care utilizează
termenul de imitaţie motorie, pornind de la ideea că empatia este
capacitatea de a imita fizic nefericirea altora.
Conceptul de empatie a cunoscut foarte multe interpretări, în
funcţie de domeniul de care a fost tratat dar în general se referă la un
răspuns emoţional care este provocat de starea emoţioanală a altui
individ. Cele mai multe definiţii ale înţelegerii empatice se bazează pe
ideea punerii în locul celuilalt. (Bohart, Greenberg, 2011)
14 EMILIA OPRIŞAN

Goleman afirma că empatia are legătură cu acceptarea şi


recunoaşterea propriilor emoţii, cu alte cuvinte, cu cât persoana este mai
conştientă de propriile emoţii, cu atât mai mult este mai capabilă să
recunoască şi să interpreteze emoţiile altora. De foarte multe ori, emoţiile nu
sunt exprimate verbal ci prin canalele nonverbale: tonul, gestica, expresia şi
de aici, de foarte multe ori apare senzaţia de dezacord între cuvintele
exprimate şi ceea ce transmite persoana la nivel nonverbal. Cercetările de
comunicare relevă că 90% dintr-un mesaj emoţional este nonverbal şi este
perceput de cele mai multe ori subconştient de ceilalţi. (Goleman, 2008)
Empatia este subapreciată de mulţi terapeuţi, fiind văzută mai
mult ca un factor în formarea relaţiei terapeutice şi nu ca un ingredient
terapeutic important. Pentru Freud, empatia era o modalitate prin care
terapeutul putea să cunoască mintea clientului, susţinând ideea că
terapeutul trebuia să adopte o perspectivă rece, analitică.
Rogers, pe de altă parte, considera empatia ca fiind un concept
terapeutic central, o atitudine şi o experienţă centrată pe client, un proces
interpersonal bazat pe o atitudine nondirectivă şi parte a unei atitudini
absolute. El introduce conceptul de reflectare, pe care pe care îl defineşte ca
pe un mod particular de comunicare terapeutică. (Bohart, Greenberg, 2011)
Bohart şi Greenberg descriu o serie de forme de răspuns empatic:
- întelegerea
- evocarea
- explorarea
- ipoteza
- interpretarea
Acestea variază în funcţie de persoana al cărei cadru de referinţă
este folosit în crearea răspunsului şi gradul de noutate al informaţiei
aduse. (Bohart, Greenberg, 2011)
Pentru educarea empatiei Goldstein şi Michael oferă un model
care presupune: educarea disponibilităţii, a percepţiei, reverberaţiei şi
analizei afective, a analizei cognitive şi a capacităţii de comunicare.
(Bohart, Greenberg, 2011)

Congruenţa

Este o calitate care se referă la capacitatea terapeutului de a dezvălui


sinele său adevărat. Cu alte cuvinte, utilizarea propriei personalităţi pentru a
conferi autenticitate relaţiei. O’Leary atrage atenţia asupra faptului că această
calitate este diferită de autodezvăluire şi este calitatea care asigură
concentrarea asupra nevoilor clienţilor. (Hawkins, 2009)
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 15

Acceptarea pozitivă necondiţionată


sau capacitatea de a nu judeca

Această atitudine presupune înlăturarea judecăţilor de valoare


proprii terapeutului din contactul cu clientul. Această acceptare
necondiţionată îi permite clientului să se deschidă în faţa terapeutului fără
teama că va fi judecat pentru ceea ce este sau pentru ceea ce face şi de
asemenea, îi facilitează procesul acceptării de sine. Necondiţionarea este
opusul etichetării şi diagnosticării şi implică valoriazarea fără rezerve a
pacientului. (Hawkins, 2009)
Acest tip de acceptare necondiţionată este un element central al
terapiei şi creează premisa schimbării terapeutice ca alegere a clientului şi
nu ca şi constrângere din partea celor din jur sau a mediului.

Compasiunea

Brandon, în 1976, afirma că principalele ingrediente ale


compasiunii sunt deschiderea, sentimentul de intimitate şi sensibilitatea.
Dacă există compasiune se diminuează judecăţile de valoare, se
formulează mai degrabă întrebări decât răspunsuri, se deschid uşi mai
degrabă decât să se închidă, implică intuirea dorinţelor şi nevoilor
celuilalt. (Hawkins, 2009)
Erickson, în articolul ”Use of Symptoms as an Integral Part of
Hypnotherapy” (1965, pg. 57) menţiona că ”a pune bolii un diagnostic
corect şi a şti metoda corectă de tratament nu este suficient. Este foarte
important ca pacientul să fie receptiv la terapie şi să coopereze. Fără
cooperarea deplină a pacientului, rezultatele terapeutice sunt întârziate,
distorsionate, limitate sau chiar împiedicate...Terapeuţii care doresc să îşi
ajute clienţii nu trebuie să certe, să condamne sau să respingă vreo latură
a comportamentului pacientului doar pentru că este obstructiv,
nerezonabil sau chiar iraţional. Comportamentul pacientului reprezintă o
parte din problema pentru care a venit la cabinet; el poate constitui forţa
dominantă în relaţia globală pacient-medic.” (Hawkins, 2009, pg. 62)

Profesionalismul

Capacitatea psihoterapeutului de a vedea dincolo de un


diagnostic, de a înţelege complexitatea fiinţei umane şi de a o trata ca
atare este esenţială în succesul psihoterapiei deoarece, dincolo de un
16 EMILIA OPRIŞAN

diagnostic, care cel mult este orientativ, o fiinţă umană este creativă, are o
personalitate unică şi multe calităţi pe care la poate folosi la rezolvarea
unei probleme. (Yalom, 2011)
O mare tentaţie şi o mare dificultate pe care un bun psihoterapeut
trebuie să o depăşească este ispita de a lua decizii în locul clienţilor, ispită
care apare în urma ideii pe care un psihoterapeut şi le-ar putea forma, că
ştie mai bine care sunt nevoile şi aşteptările clienţilor. Indiferent că cel
care acţionează astfel îşi lasă salvatorul interior să acţioneze sau copilul
interior, temător şi dornic să primească sfaturile bune la momentul
potrivit, trecutul fiecărui psihoterapeut trebuie să-şi amintească să nu lase
propriile nevoi să influenţeze cursul terapiei. Acesta este motivul pentru
care sunt necesare atât orele de dezvoltare personală cât şi supervizările
pentru tinerii psihoterapeuţi, ajutându-i să devină conştienţi de propriile
slăbiciuni, nevoi, traume, etc. (Yalom, 2011)
Toate aceste calităţi nu doar ajută procesul terapeutic în întregul
său dar fac posibilă o bună relaţie terapeutică care stă la baza unei terapii
de succes.

Activitate pe echipe:
1) enumeraţi principalele calităţi ale psihoterapeutului în viziunea
dvs., ordonaţi-le în funcţie de importanţa acordată şi argumentaţi
alegerea făcută;
2) identificaţi principalele probleme care ar putea interfera negativ
cu practica terapeutică şi argumentaţi.

4. Relaţia terapeutică

Psihoterapia poate fi privită ca o relaţie interpersonală între


pacient şi psihoterapeut, relaţie care are rolul e a investiga şi de a înţelege
problemele sau tulburările pacientului, ajutându-l să se elibereze de
acestea. (Holdevici, Vasilescu, 1993)
Gilieron afirma în 1997 că orice relaţie terapeutică este clar
delimitată într-un cadru care implică o serie de coduri de relaţionare şi cel
puţin un dispozitiv specific. Codurile de relaţionare psihoterapeutice sunt
diferite de cele sociale obişnuite, iar dispozitivul tehnic subliniază
aspectul terapeutic şi evidenţiază anumite carcteristici. (Dafinoiu, 2001)
Fiecare dintre cei implicaţi are un rol specific, clar delimitat, în
care unul îngrijeşte iar celălalt este îngrijit, motiv pentru care sunt
interzise amestecurile relaţiilor persoanale cu cele terapeutice. Regulile pe
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 17

care acest tip de relaţie se bazează sunt cele de natură etică şi cele care
vizează aspectele tehnice ale terapiei – direcţionism, neutralitate, secret,
activitate, pasivitate, etc. O altă caracteristică importantă a relaţiei
terapeutice este modalitatea de comunicare care poate trece de la verbal la
nonverbal prin joc, relaxare, dans, etc. (Dafinoiu, 2001)
În funcţie de fiecare şcoală psihoterapeutică, relaţia terapeutică a fost
influenţată de teoria care a stat la baza fundamentării respectivei abordări,
astfel încât să susţină realizarea propriilor obiective terapeutice prin alicarea
consecventă a anumitor pincipii. De la psihanaliză la terapiile scurte, relaţia
terapeutică a înregistrat numeroase transformări. Prezentăm două exemple de
relaţii terapeutice pentru a ilustra diferenţele semnificative, aşa cum le-a
identificat profesorul Dafinoiu de la Universitatea din Iaşi, un ilustru şi
experimentat psihoterapeut.
1. În psihanaliză, pacientul este puţin ghidat de terapeut în demersul
său de introspecţie iar terapeutul trebuie să urmeze reguli stricte, cum ar fi:
• menţinerea tăcerii pe parcurs ce pacientul îşi dezvoltă propriile
asociaţii libere;
• atenţia flotantă a terapeutului care ar trebui să surprindă ideile
pacientului care reies din discursul acestuia;
• neutralitatea care presupune lipsa judecăţilor asupra opiniilor
pacientului;
• abstinenţa care se referă la rezistenţa pe care terapeutul trebuie
să o manifeste în a oferi pacientului ceea ce doreşte, evitând
astfel să devină complicele nevrozei sale. Din partea
pacientului, terapeutul poate avea solicitarea de a se abţine de la
a lua decizii importante pe parcursul terapiei care ar putea avea
efecte negative asupra vieţii pacientului, obligându-l astfel să
evite trecerea la ”acting-out”;
• evitarea intervenţiilor asupra anturajului pacientului;
• interpretarea este principalul instrument psihanalitic şi trebuie
folosit cu discernământ.
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, rolul şi atitudinea
terapeutului pot fi descrise astfel:
• analizează comportamentul din punct de vedere functional;
• explică şi informează pacientul;
• stabileşte strategia terapeutică în accord cu clientul;
• stimulează motivaţia de participare la terapie a clientului ;
• aplică tehnica terapeutică;
• pune capăt relaţiei terapeutice conform contractului therapeutic
(Dafinoiu, 2001).
18 EMILIA OPRIŞAN

În viziunea lui Freud, transferul defineşte o legătură emoţională


puternică între pacient şi terapeut. Termenul de transfer a fost extensive
studiat şi definit iar în esenţă poate consta în retrăirea unor scene din
trecut sau se poate referi la o dorinţă nesatisfăcută, având tendinţa să
evoce ceea ce este inconştient. Tocmai de aceea Freud propune ca
terapeutul să nu se evoce pe sine, pentru a permite clientului să
construiască acest transfer. (O Brien şi Houston, 2009)
Contratransferul se referă la experienţele terapeutului, ca reacţie la
tipologia clientului. Frecvent, poate fi asociat cu subconştientul şi cu
angoasele sau conflictele nerezolvate ale terapeutului şi care dacă nu sunt
conştientizate pot dăuna procesului terapeutic. Tocmai acest pericol încearcă
să prevină analistul care trece printr-un proces extensiv de autoanaliză. Freud
afirma însă şi că acest proces de contratransfer poate fi o parte importantă a
actului terapeutic, prin care conştiinţa terapeutului devine receptor pentru
inconştientul pacientului. (O Brien şi Houston, 2009).
O viziune aparte a relaţiei terapeutice o întâlnim în Gestalt-terapie,
unde terapeutul ”însoţeşte” clientul pe parcursul terapiei, înconjurându-l cu
căldură, simpatie, împărtăşindu-şi ideile şi sentimentele într-o analiză
terapeutică a contratransferului şi este autentic în relaţia sa cu clientul. Pearls,
părintele Gestalt-terapiei, descria trei posturi de bază ale terapeutului:
• A-patia psihanalitică descrisă printr-o intervenţie minima şi
neutralitate.
• Em-patia rogersiană care recomandă ca pentru o mai bună
înţelegere a clientului să te pui în locul lui, să vezi ce simte şi trăieşte
• Sim-patia gestaltistă care oferă clientului un partener atent şi
competent, într-un dialog permanent. (Ginger, 1995)
Acest tip de relaţie permite clientului să se individualizeze, îl
învăţă să se respecte aşa cum este, îi permite să aibă propriul ritm şi
propriul său drum. Rolul terapeutului este să asigure siguranţa şi acest
lucru este asigurat prin refuzul unei expediţii care poate fi premature sau
prea periculoasă, poate atrage atenţia asupra anumitor evitări sau a unor
ocoluri inutile sau persistenţe inutile. (Ginger, 1995)
Truax şi Carkhuff, în 1967, firmau că alianţa terapeutică este
întreţinută de anumite caracteristici ale personalităţii terapeutului, cum ar
fi empatia, căldura şi autenticitatea. Clarkson, în 2003, identifica un cadru
terapeutic integrativ care cuprinde 5 elemente posibile ale relaţiei
terapeutice:
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 19

• alianţa de lucru;
• relaţia transferenţială/contratransferenţială;
• relaţia necesară care asigură dezvoltarea şi capacitatea de
redresare;
• relaţia interpersonală;
• relaţia transpersonală. (Hawkins, 2009)

1) Analizaţi relaţia terapeutică din perspectiva lui Gilieron.


2) Discutaţi relaţia terapeutică din perspectivă psihanalitică şi din
perspectiva psihoterapiei cogniv-comportamentale. Care sunt
principalele diferenţe între cele două abordări?
3) Care sunt cele trei posturi ale unei relaţii terapeutice din
perspectiva terapiei Gestalt?
CAPITOLUL 2

Principalele direcţii psihoterapeutice

A. Psihoterapii individuale

1. Psihoterapia cognitiv-comportamentală

Psihoterapia cognitiv-comportamentală se bazează pe teoria


învăţării şi foloseşte tehnici diverse pentru schimbarea modului de
gândire, a comportamentului şi a stărilor emoţionale care le însoţesc pe
primele două. Modelul care stă la baza acestei forme de terapie este
următorul: modul în care oamenii gândesc despre situaţiile în care se află
influenţează modul în care ei simt şi se comportă. Pentru că este o terapie
de scurtă durată, care se desfăşoră pe parcursul a 10-20 de şedinţe este
important să folosească optim timpul şi să fie centrată asupra problemelor
pe care clientul le aduce în terapie. Acest tip de abordare are de asemenea
obiective clare, stabilite de comun acord cu clientul, măsurabile şi
cuantificabile şi se bazează pe ideea că orice atitudine sau comportament
pot fi schimbate utilizând tehnicile adecvate şi făcând apel la principiile
învăţării. (Wills, 2012)
Bandura este cel care, bazându-se pe teoria învăţării, afirmă că
orice schimbare comportamentală implică o schimbare cognitivă şi prin
urmare, pentru a schimba cogniţiile trebuie să schimbăm
comportamentul. El este printre primii autori care îmbină viziunea
cognitivă cu cea comportamentalistă. Într-un articol din 1977, Bandura îşi
dezvoltă şi îşi generalizează teoria cognitiv-comportamentală explicând
pe larg conceptul de ”eficienţă personală percepută”. El explică acest
concept prin intermediul eficienţei şi rezultatului pe care un individ le
elaborează în mod cognitiv, pornind de la istoria şi observaţiile personale,
în raport de care se declanşează un anumit tip de comportament.
Patologia se instalează în momentul în care apar aşteptări neadecvate
22 EMILIA OPRIŞAN

privind eficienţa şi care declanşează sau inhibă acţiunea într-o manieră


neadecvată. Bandura are contribuţii semnificative în domeniul
psihoterapiei cogniv-comportamentale şi a lansat o serie de teorii care
deşi nu sunt încă validate, merită atenţia cercetătorilor în domeniu.
(Fontaine şi Fontaine, 2008)
În prezent, în terapia cognitiv-comportamentală sunt utilizate o serie
de instrumente de evaluare şi diagnosticare a problemelor patologice. Cele
mai cunoscute sunt grila SECCA, elaborată de Cottraux (1990, 2004) şi
„cercul vicios“, elaborat de Cungi (1996). Acesta din urmă propune un
instrument simplificat de analiză funcţională care poate fi utilizat atât de
terapeut cât şi de client. Acest cerc, separă secvenţele tulburării, permiţând o
analiză şi o tratare diferenţiată. Astfel, Cungi distinge:
a. situaţia declanşatoare;
b. cogniţii;
c. emoţii (ceea ce resimt în urma cogniţiilor);
d. comportament
e. consecinţe concrete, relaţionale.
Dezavantajul acestui model este acela că nu ia în considerare
contextul antecedentelor subiectului şi nici pe cel socio-cultural.
(Fountain şi Fountain, 2008)

1.1. Teoria comportamentală şi terapia comportamentală

Această teorie a fost dezvoltată de John B. Watson,


comportamentalist care avea puternice credinţe legate de importanţa
abordărilor terapeutice pe baza unor cercetări ştiinţifice. Behavioriştii
privesc individul ca fiind o funcţie a mediului lor, iar dereglarile se
instalează atunci când apare o învăţare eronată, neadaptativă, mai degrabă
decât un model condiţional clasic sau operant. Terapia se bazează asupra
prezentului şi reeducării comportamentale, iar trecutul şi viitorul sunt
abordate doar pentru a susţine demersurile prezente. (John Sommers-
Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)
Terapia comportamentală îşi trage rădăcinile din condiţionarea
clasică a lui Plavov şi condiţionarea operantă a lui Skinner, care afirma
că ar trebui să ne concentrăm asupra comportamentului care poate fi
măsurabil, observabil şi mai puţin asupra stărilor mentale care sunt greu
de măsurat şi observat. Ideea de bază în terapia comportamentală este
aceea că toate reacţiile sau răspunsurile comportamentului uman, ca
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 23

întreg (ceea ce facem), pot fi conceptualizate ca fiind comportamente


deschise sau exteriorizate (acele răspunsuri ale organismului uman ca
întreg care pot fi observate şi măsurabile în mod direct) sau închise,
interiorizate (răspunsuri/reacţii care nu pot fi măsurate şi observate
independent de subiectivitatea celui care le produce). (Skinner, 1953;
1974; Watson, 1913, în David, 2006)
Revenind asupra teoriilor care au stat la baza teoriilor
comportamentale, în 1927 Pavlov dezvoltă teoria ”reacţiei condiţionate”
şi în plus, afirmă că după formarea acesteia, în cazul în care nu este
întărită, ea dispare şi prin urmare răspunsul este anulat. Pavlov susţine că
acest fenomen este responsabil în mare parte de capacitatea noastră de
adaptare la un mediu în permanentă schimbare, întrucât relaţia stabilită
este temporară. Menţinerea neschimbată a unui comportament în
condiţiile în care mediul de modifică, poate determina dificultăţi de
adaptare sau chiar tulburări patologice. (Fontaine şi Fontaine, 2008)
În 1941, Pavlov construieşte o teorie a funcţionării sistemului
nervos bazată pe procesele de excitaţie şi inhibiţie. El denumeşte limbajul
”al doilea sistem de semnalizare” care permite accesul la generalizarea
semantică şi introduce simbolul în comportamentul uman. Tipologia
propusă de el bazată pe echilibrul dintre excitaţie şi inhibiţie va fi reluată
de Teplov şi Eysenck. (Fontaine şi Fontaine, 2008)
Cu ajutorul analizei factoriale, Eysenck defineşte o tipologie
umană care se încadrează pe două axe cu dublă polaritate: nevrotism vs.
stabilitate şi introversie vs. extraversie. Ulterior completează această
tipologie cu o a treia dimensiune – psihoticism vs. normalitate. O altă
teorie importantă dezvoltată de el este aceea a ”incubării anxietăţii”,
apărută în 1968, care explică de ce anxietatea, dobândită printr-o singură
condiţionare, poate să se dezvolte şi să se menţină şi legea stingerii
răspunsului să nu acţioneze. Acest fapt se produce atunci când stimulul
este suficient de puternic şi se combină cu un grad înalt de nevroticism la
individ. (Fontaine şi Fontaine, 2008)
Prin urmare, behavioriştii afirmă că fobia este o reacţie de teamă
declanşată de un stimul condiţionat (actualmente nepericulos) dar care în
trecut a fost asociat cu un pericol. Ca şi metodă terapeutică frecvent folosită
în acest caz, avem de-a face cu desensibilizarea sistematică care presupune
expunerea treptată a clientului la stimulul perceput ca periculos în experienţa
sa, învăţându-l treptat să se comporte diferit în prezenţa acelui stimul.
Wolpe este cel care dezvoltă ”modelul inhibiţiei reciproce” pe care îl
descrie astfel: ”Dacă, în prezenţa unor stimuli responsabili pentru anxietate,
24 EMILIA OPRIŞAN

se instalează un răspuns antagonist acesteia, capabil s-o suprime în totalitate


sau parţial, legăturile care unesc stimulii nociceptivi de anxietate trebuie să
slăbească.”. Acest model stă la baza tratamentului de ”desensibilizare
sistematică” pe care îl enunţă Wolpe şi care constă în asocierea unui răspuns
antagonist anxietăţii, prin expunere progresivă (imaginară sau în realitate), a
unor stimuli responsabili de aceasta.

Principalele tehnici utilizate pentru modificarea la nivelul


comportamentului trebuie să respecte două mari reguli (David, 2000):
1. Orice comportament este determinat de antecedente şi de
consecinţele acestora. Pentru modificarea comportamentului
trebuiesc făcute modificări la nivelul acestor două variabile.
Antecedentele sunt grupate în influenţa stimulilor interni şi externi
care generează modificări fiziologice şi subiective, precum şi
prelucrări informaţionale. Consecinţele acestor antecedente le
regăsim în termeni de întăriri pozitive sau negative.
2. Accelerarea sau decelerarea unui comportament este naturală şi
automat însoţită de decelerarea, respectiv accelerarea
comportamentului opus.
Aceste reguli ne trimit la condiţionarea operantă a lui Skinner.
Acesta este cercetătorul care a rămas cel mai aproape de teoria
behavioristă a lui Watson dar îşi fundamentează analiza pe legea efectului
lui Thorndike, care afirmă că orice comportament se menţine sau se
elimină raportat la valoarea recompensatorie sau punitivă a consecinţelor
sale. Skinner înlocuieşte termenii de recompensă şi pedeapsă cu termenul
de ”întărire”, care poate fi pozitivă, negativă sau absentă. Astfel se
conturează schema:

SD (stimul discriminatoriu) → O (organism) →


R (răspuns, comportament) → C (consecinţă sau întărire)

În 1938, Skinner face o diferenţiere sensibilă pentru răspunsul


clasic S – R a lui Pavlov, afirmând că această legătură nu ia deloc în
considerare interacţiunea dintre organism şi mediul său şi introduce
noţiunea de ”stimul discriminatoriu” care reprezintă un aspect ale unor
circumstanţe în care un răspuns este produs şi întărit. Prin urmare,
”frecvenţa de manifestare a unui comportament operant va fi crescută în
prezenţa unui stimul discriminatoriu care, în trecut, a însoţit producerea
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 25

acestui comportament şi a semnalat motivul întăririi sale.” (Fontaine şi


Fontaine, 2008, pag. 35)
Principala axare a pshoterapiei comportamentale este asupra
modificării conduitei, fără a ţine neapărat cont de cauze, conflicte sau
dinamică intrapsihică, prin urmare, vom descrie pe scurt câteva dintre
metodele utilizate în acest scop: metoda inhibiţiei reciproce, a inhibiţiei
condiţionate sau a practicii negative, metoda aversiunii condiţionate.
• Metoda inhibiţiei reciproce: simptomul este considerat răspuns
condiţionat devenit patologic, prin urmare este necesară crearea
unui nou răspuns condiţionat, incompatibil cu primul, dar cu rol
adaptativ. Acest nou răspuns va inhiba apriţia simptomului.
• Inhibiţia condiţionată sau practica negativă: repetarea exagerată
a simptomului sau exagerarea lui în termeni cantitativi sau
calitativi poate determina, prin creşterea inhibiţiei reactive o
slăbire în intensitate sau chiar stingerea lui.
• Metoda aversiunii condiţionate: este apropiată de practica
negativă, dar reacţia pe care o condiţionăm este un răspuns
punitiv care poate fi eficient în anumite circumstanţe, deşi mulţi
autori consideră procedeul lipsit de etică. (Predescu, 1989)
Wolpe, responsabil de teoria desensibilizării sistematice, plasează
relaxarea progresivă Jacobson (1938), pe primul loc printre răspunsurile
antagoniste anxietăţii. Vă vom prezenta în continuare, sumar, cele mai
utilizate tehnici de relaxare în terapia comportamentală.

1.2. Tipuri de relaxare comportamentală

Frecvent, este necesar să se utilizeze învăţarea relaxării pentru a


dobândi un control mai bun asupra emoţiilor iar tehnicile de relaxare
comportamentală şi-au dovedit eficacitatea în special în tulburările
anxioase (atacuri de panică, fobii, tulburări obsesive), psihosomatizări,
tulburări de dispoziţie, stres generalizat şi cronic, etc. Cele mai frecvente
şi uşor de învăţat tehnici de relaxare au fost relaxarea de tip Jacobson şi
relaxarea de tip Schultz.
Principalele beneficii ale învăţării relaxării se axează asupra
redobândirii mai rapide a controlului asupra activităţii biologice,
fiziologice şi psihice ceea ce va determina o capacitate mai bună de
recuperare a energiei, de odihnă, de management la stresului, de
relaţionare şi adaptare la mediul de viaţă.
26 EMILIA OPRIŞAN

Metoda ”relaxării progresive” a lui Jacobson se bazează pe


contracţii şi relaxări progresive ale grupurilor musculare, de la exterior
spre interior, şi pe măsură ce exerciţiul este practicat îşi creşte progresiv
eficienţa şi se realizează într-un timp relativ scurt.
Van Rillaer, într-o broşură realizată pentru pacienţi, descrie într-o
versiune prescurtată metoda lui Jacobson, pe care v-o propunem şi dvs.
pentru studiu.

Relaxarea progresivă Jacobson (după Van Rillaer) este


descrisă în următoarele etape:
Relaxare prin contracţie urmată de relaxarea a 13 grupuri
musculare,
1. Mâna dominantă şi antebraţ
2. Braţ dominant
3. Cealaltă mână şi antebraţ
4. Celălalt braţ
5. Gambă şi picior dominante (în poziţia aşezat: apăsaţi puternic
piciorul pe sol, cu gamba contractată, în poziţia culcat:
contractaţi coapsa, apoi pulpa piciorului, cu piciorul înclinat
în prelungirea gambei, degetele îndreptate spre sol)
6. Cealaltă gambă şi celălalt picior
7. Stomac
8. Umeri şi partea de sus a spatelui
9. Ceafa şi partea din spate a capului
10. Gât
11. Gură şi obraji
12. Ochi şi pleoape
13. Frunte
• Contracţia unui grup muscular coincide cu inspiraţia urmată
de o scurtă apnee. Contracţia musculară şi apneea durează
aproximativ 5-12 secunde
• Decontractarea se efectuează destul de repede. Ea se face în
acelaşi timp cu o expiraţie (care se efectuează mai lent) şi
enunţarea în gând a unui cuvânt cheie ce evocă relaxarea:
“relaxat”, “destins”, “calm”, etc.
• Contracţiile trebuie să fie puternice, dar nu într-atât încât să
producă durere sau tremurături.
• Urmărţi să vă concentraţi atenţia pe contracţiile, relaxările
muşchilor şi pe contrastul dintre încordare şi relaxare.
Încercaţi apoi să simţiţi o impresie de toropeală şi de căldură
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 27

în grupul muscular. Veţi resimţi poate înţepături: este de


asemenea un semn de relaxare.
• Între contracţia şi relaxarea fiecărui grup muscular, respiraţi
calm şi încercaţi să vă relaxaţi încă puţin, mai ales în
momentul expiraţiei.
• Contracţiile se pot obţine în diferite moduri. Importantă este
senzaţia de încordare, nu forma mişcării.
Jacobson recomandă ca exerciţiile să fie făcute zilnic sau chiar de
două ori pe zi până se realizează învăţarea şi de asemenea momentul ales
pentru efectuarea exerciţiului este foarte important. El recomandă
momentele din zi în care oricum apare o oboseală firească, cum ar fi ora
14 sau ora 18. Într-o primă etapă se utilizează o casetă audio înregistrată
pentru dirijarea relaxării, ulterior se renunţă la casetă şi exerciţiul
continuă zilnic timp de cel puţin 2 săptămâni.
Pentru eficienţa trecerii de la o etapă la alta a învăţării relaxării se
poate opta pentru exersarea alternativă a procedurii asimilate deja şi a
celei ce urmeză (de exemplu, o şedinţă cu casetă, o şedinţă fără casetă).

Următoarea etapă constă în exersarea a 8 grupuri musculare


1. Mâna dominantă şi antebraţ
2. Braţ dominant
3. Cealaltă mână şi antebraţ
4. Celălalt braţ
5. Gambă şi picior dominante
5. Stomac
6. Piept, umeri, partea superioară a spatelui
7. Ceafă şi gât
8. Faţă
Legat de această etapă apar suplimentar exerciţiile pe scaun şi în
picioare (de exemplu la coadă într-un magazin sau într-o altă
situaţie de aşteptare).

Relaxarea “pasivă”, de tip “training autogen” a lui Schultz


cuprinde 13 grupe musculare pe care le relaxăm fără contracţie, ascultând
caseta audio. Atenţia este concentrată asupra senzaţiilor de relaxare,
toropeală, căldură. În următoarea etapă se urmăreşte decontractarea
acestor grupe musculare fără caseta audio ajutătoare, se trece apoi la 8
grupe musculare, fără casetă. Ulterior se trece la exersarea relaxării în
28 EMILIA OPRIŞAN

situaţii nestresante care sunt programate anterior de către pacient: de


exemplu, la începutul programului de lucru, când sună telefonul, înainte
de a porni maşina, etc.

Exerciţiul se efectuează respectând cele două reguli:


1. respiraţi profund
2. expirând şi spunându-vă “relaxare…”, urmaţi un circuit personal
de decontractare (de exemplu relaxarea feţei, a umerilor, căderea
braţelor, apoi simţiţi picioarele bine înfipte în pământ). Rămâneţi
câteva secunde în stare de relaxare
Diminuarea încordării în situaţii stresante reprezintă ultima etapă
şi mai exact se urmăreşte diminuarea activării fiziologice (şi psihologice)
până la nivelul considerat optim pentru comportamentul dorit. (Van
Rillaer, 2002)

1.3. Teoria cognitivă şi terapia cognitivă

Acestea sunt utilizate de obicei împreună şi au o perspectivă neutră


asupra naturii umane. Teoria cognitivă afirmă că nu ceea ce se întâmplă
individului are efecte negative asupra sa, ci propriile interpretări şi credinţe
cauzează distres. Terapeuţii utilizează abordări educaţioanle şi de reînvăţare a
unor modalităţi de gândire adaptative a clienţilor despre ei înşişi şi despre
viaţa lor. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)
Teoriile cognitiviste se dezvoltă ca o revoluţie la adresa
behaviorismului, deşi ulterior au contribuit la lărgirea domeniului şi la
completarea benefică a lui. Centrarea exclusivă asupra reprezentărilor,
imaginilor mentale şi hărţilor cognitive, cu ignorarea analizei
comportamentale şi a intracţiunii organismului cu mediul se înscrie în
primele eforturi de desprindere de behaviorism. Albert Ellis, în 1962, cu
formularea terapiei raţional-emotive, se poziţionează în acest curent
extremist. (Fountaine şi Fountaine, 2008)
Aaron T. Beck, profesor la Universitatea din Pensylvania, la
începutul anilor 1960, a fost cel care a dezvoltat terapia cognitivă. Un rol
foarte important în această formă terapeutică îl joacă identificarea
gândurilor automate şi a schemelor cognitive dezadaptative pe care le
regăsim în toate formele de tulburări. Acestea apar în asociere cu un
stimul cheie şi determină un anumit comportament şi anumite emoţii, de
natură anxiogenă sau depresivă. Pe măsură ce acestea au fost identificate,
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 29

clientul conştientizează natura acestor cogniţii şi poate să intervină în


modificarea lor după o formulă adaptativă.
O mare varietate dintre afecţiunile întâlnite în practica psihologică
sunt provocate de conflictele dintre consecinţele comportamentale pe termen
scurt şi cele pe termen lung. Când sunt alese soluţii imediate avantajoase, de
cele mai multe ori sunt amânate sau ignorate consecinţele negative, dar este
posibil să nu avem resursele necesare pentru a face faţă cerinţelor pe termen
lung. În medierea conflictelor dintre consecinţele pe termen scurt şi cele pe
termen lung şi în selectarea comportamentelor adaptative pe termen lung,
comportametul este supus controlului conştient. Teoria cognitivă nu ia în
considerare doar rolul consecinţelor mediului în procesul adaptării ci explică
şi medierile cognitive şi acţiunea sistemelor cognitive. (Beck, Alford, 2011)
Teoria lui Beck postulează următoarele:
- realitatea nu corespunde cu percepţiile şi interpretările noastre
despre ea;
- interpretările cognitive pot fi eronate, prin urmare pot influenţa
interpretarea realităţii;
- credinţele noastre reprezintă un ansamblu de ipoteze care sunt
modificabile;
- pentru a obţine o modificare a acestor ipoteze şi prin urmare a
comportamentului, trebuie să trecem prin experienţe de învăţare
şi nu doar să ne supunem unui sistem didactic strict verbal.
(Fontaine şi Fontaine, 2008)

Există trei erori majore de gândire şi patru distorsiuni specifice


care pot fi identificate şi asupra cărora se lucrează în acestă formă de
psihoterapie. Erorile de gândire sunt:
- polarizarea (totul este împărţit categoric în bun sau rău, fără
cale de mijloc);
- personalizarea (tot ce se întâmplă are legătură cu propria
persoană);
- suprageneralizarea (extragerea unor concluzii exagerate);

Distorsiunile de gândire sunt:


- abstractizarea selectivă (centrarea asupra unui detaliu şi
ignorarea contextului)
- diminuarea (incapacitatea de a accepta laudele celorlalţi)
- inferenţa arbitrară (a sări direct la concluzii fără a lua în calcul
toate datele)
30 EMILIA OPRIŞAN

- catastrofizarea (exagerarea impactului negativ al unei situaţii).


(Holdevici, 2011)

La baza acestei forme terapeutice stau o serie de principii care


trebuiesc respectate:
1. Terapia cognitivă se bazează pe o formulare în continuă
evoluţie, a problemelor pacientului, în termeni cognitivi.
2. Terapia cognitivă necesită o alianţă terapeutică puternică în
care terapeutul trebuie să fie capabil să exprime căldură, empatie,
competenţă astfel încât să inspire încredere pacientului.
3. Subliniază necesitatea unei colaborări active şi participative
din partea ambilor parteneri la terapie – pacient şi terapeut.
4. Este orientată asupra scopului şi concentrată asupra problemei.
5. Terapia cognitivă este centrată asupra prezentului în scopul
reducerii simptomelor. Atenţia terapeutului se îndreaptă către trecut în
următoarele situaţii: când nu apare nici o modificare sau o modificare
nesemnificativă a cogniţiilor, comportametelor sau emoţiilor, când pacientul
solicită acest lucru sau când terapeutul consideră important să se descopere
originea anumitor idei disfuncţionale care influenţează în prezent pacientul.
6. Este un demers educativ cu scopul de a învăţa pacientul să fie
propriul terapeut şi subliniază prevenţia recăderii.
7. Scopul acestei forme de terapie este să fie de scurtă durată. Nu
toţi pacienţii însă fac progrese într-o perioadă atât de limitată de timp, unii
necesitând şi un an sau doi de terapie pentru a-şi modifica credinţele rigide şi
disfuncţionale şi comportamentele care însoţesc şi agravează aceste credinţe.
8. Şedinţele terapiei cognitive sunt structurate (verificarea
dispoziţiei prezente a pacientului, o scurtă recapitulare a săptămânii
anterioare, stabilirea scopurilor şedinţei împreună cu pacientul, solicitarea
feed-back-ului pentru şedinţa anterioară, verificarea temei pentru acasă,
discutarea itemilor stabiliţi de comun acord pentru şedinţa în curs,
stabilirea unei noi teme pentru acasă, rezumarea discuţiilor din şedinţa
curentă, solicitarea feed-back-ului pentru şedinţa derulată).
9. Terapia cognitivă învaţă pacientul să identifice, evalueze şi să
răspundă la propriile gânduri şi credinţe disfuncţionale.
10. Utilizează o varietate de tehnici pentru a modifica gândirea,
dispoziţia şi comportamentul. (Beck, 1995)
Meichenbaum, inspirat de Luria (1966) şi Vîgotski (1977)
studiază importanţa şi influenţa autoverbalizărilor asupra comporta-
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 31

mentului, elaborând teoria ”self instructional training”. Aplicând această


metodă la copiii hiperactivi obţine rezultate remarcabile utilizând
descrierea mentală a conduitelor înainte de aplicarea lor, obţinând astfel o
amânare şi un control al ”trecerii la act”. (Fountaine şi Fountaine, 2008)
În prezent se conturează o serie de noi curente în domeniul terapiilor
cognitiv-comportamentale care însă necesită un studiu extensiv pentru a-şi
demonstra eficienţa. În aceste noi curente se înscrie şi ”mindfulness training”,
care se bazează pe o serie de tehnici de meditaţie de origine orientală şi
budistă. Atenţia se orientează asupra unor experienţe externe şi interne care
se derulează în momentul prezent, fără să elaborăm judecăţi de evaluare de
tipul bine sau rău, important sau banal, etc.

1) Pe ce teorii îşi sprijină Watson concepţia comportamentalistă?


Dezbateţi aceste teorii.
2) Care sunt regulile de modificare comportamentală conform
lui David?
3) Dezbatere: principalele tehnici de modificare comportamentală.
Argumente pro şi contra.
4) Cine a pus bazele terapiei cognitive?
5) Descrieţi principalele erori şi distorsiuni de gândire.
6) Discutaţi şi argumentaţi principiile terapiei cognitive.
7) Ce reprezintă modelul lui Cungi?

2. Psihanaliza

Sigmund Freud (1856-1939) a fost cel care a pus bazele teoriei


inconştientului şi a psihanalizei, în urma experienţei terapeutice în
clinicile de psihiatrie. Mentorul sau, Dr. Breuer, l-a format în hipnoză dar
Freud renunţă la această tehnică şi se axează la începutul carierei sale pe
metoda asociativă şi pe analiza viselor.
Principalele teme abordate de Freud de-a lungul carieirei sale,
teme care au influenţat şi încă influenţează domeniul psihoterapiei, au
fost: traumele psihice, isteria, tratamentul chatartic, refularea şi rezistenţa,
simptomul, principiul determinismului mental, visele, complexele
patogene, sexualitatea infantilă, libidoul, nevrozele, complexul lui Oedip,
manifestarea inconştientului în artă, transferul, sublimarea instinctelor.
(Freud, 2011)
32 EMILIA OPRIŞAN

În construirea sistemului său pleacă de la premiza că experienţele


timpurii influenţează determinant personalitatea iar evenimentele
ulterioare nu mai influenţează deloc structura de personalitate. Scopul
omului, în viziunea sa, este de a obţine plăcere şi de a evita neplăcerea.
Ulterior, se dezvoltă Eu-ul care are rolul adaptării la realitate iar Supraeul
este instanţa de control şi cenzură. (Peseschkian, 2007)
Convenţional, data de naştere a psihanalizei este 1895, anul
apariţiei lucrării "Studii asupra isteriei", semnată de Sigmund Freud şi
mentorul său Josef Breuer. Termenul de psihanaliză a fost introdus de
Freud un an mai târziu, ca Psycho-analyse, în franceză, în articolul
"Ereditatea şi etiologia nevrozelor". În acelasi an, 1896, termenul apare
pentru prima dată şi în limba germana, ca Psychoanalyse, în "Noi
observaţii asupra psihonevrozelor de apărare".
”Nevoza la copil”, cartea lui Freud, este o ilustrare a modalităţii
de lucru a psihanalistului prin descrierea amănunţită a celor două cazuri
tratate: ”Micul Hans” şi ”Omul cu lupi”. Materialul oferit de pacient este
folosit la maxim de către terapeut, care îşi testează teoriile şi le expune pe
larg, menţionând că un singur caz nu ne îndreptăţeşte să formulăm o
teorie universală pentru toate cazurile şi atrăgând atenţia asupra unicităţii
fiecărui caz în parte. (Freud, 2000)
Freud defineşte psihanaliza ca fiind un procedeu de investigare a
proceselor mentale aproape inaccesibile prin alte metode, pentru a trata
tulburările nevrotice. Autorul afirmă că psihicul este structurat pe trei
nivele – Ego, Superego şi Id, toate fiind într-o strânsă dinamică, iar în
procesul terapeutic, analistul devine substitutul Superegolului şi aliatul
Egoului în rezolvarea conflictelor intrapsihice. (Gorgos, 1985)
Psihanaliza s-a mai numit şi ”talking-cure”, deoarece punea accent
pe vorbirea pacientului şi pe efectul ei vindecător iar scopul curei
psihanalitice era acela de a creşte toleranţa la frustrare a subiectului prin
diminuarea sau îndepărtarea atitudinilor de autopedepsire şi a reacţiilor
regresive. Acest proces poate dura între 3 şi 5 ani, cu o frecvenţă de 4-5
şedinţe pe săptămână. (Gorgos, 1985)
Psihanaliştii Rank şi Sachs îşi propun să convingă şi să explice
utilitatea psihanalizei prin ”aportul inconştientului în produsele mentale
ale umanităţii” (Rank, Sachs, 2012). Otto Rank a fost adeptul lui Freud pe
care l-a şi cunoscut şi a rămas fidel teoriilor acestuia până la sfârşit.
Autorii afirmă că originea inconştientului se află în perioada infantilă şi
formează nucleul în jurul căruia se va dezvolta viaţa mentală inconştientă.
Ulterior, formele de expresie ale inconştientului sunt visul şi nevroza dar
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 33

îl regăsim reflectat şi în fenomenele cele mai importante pentru


civilizaţie: mitul, religia, arta, filozofia, etica, etc.
Psihanaliza pune accent pe influenţa unor forţe inconştiente în
dezvoltarea şi menţinerea unor tulburări psihice sau a unor perturbări în
sfera personalităţii. Aceste forţe influenţează comportamentul uman,
interferând cu elementele conştiente ale psihismului. Pentru terapeutul
psihanalist, sarcina principală este de a aduce la suprafaţa conştiinţei
conţinutul inconştientului, ajutându-l să înţeleagă pulsiunile din zonele
profunde ale psihismului. (Holdevici, Vasilescu, 1993)
Ca şi tehnici utilizate în sfera psihanalizei, menţionăm:
• metoda asociaţiilor libere;
• analiza viselor;
• transferul şi contratransferul;
• analiza rezistenţelor;
• analiza Egoului;
• interpretările şi prelucrările materialului produs de pacient.
Interpretarea, care este principalul instrument utilizat de
psihanaliză, este definită de Storr (1979) prin trei accepţiuni:
a. să transforme informaţiile care sunt de neînţeles pentru client,
în ceva inteligibil;
b. să stabilească conexiuni care nu sunt neapărat vizibile între
evenimente, simptome şi persoane;
c. să sublinieze discrepanţele între ceea ce clientul afirmă că ar
simţi şi ceea ce comportamentul său sugerează că ar simţi
(Dafinoiu şi Vargha, 2005)
Bernstein completează aria de interpretări pe care o realizează
terapeutul şi la zona viselor, a asociaţiilor libere, a simptomelor şi actelor
simptomatice, a comportamentului clientului în cadrul şedinţei şi în afara
cadrului terapiei, a comportamentului din trecut, a relaţiei clientului cu
terapeutul şi cu ceilalţi, în trecut şi în prezent, stilul de viaţă şi caracterul
clientului. (Dafinoiu şi Vargha, 2005).
Evident, datorită existenţei unei literaturi extensive asupra acestui
subiect, sunt numeroase aspecte pe care nu le-am analizat în cadrul acestui
capitol, dar care vor face obiectul studiului aprofundat pentru cei interesaţi.

2.1. Alte terapii de inspiraţie psihanalitică

Psihoterapia lui Jung (analiza constructivă), introdusă în 1916 se


bazează pe analiza viselor cu scopul integrării complete a personalităţii.
34 EMILIA OPRIŞAN

Acesta afirma că nevroza este un blocaj în dezvoltare cauzat de frică iar visul
este calea către inconştientul pacientului care prin analiză şi decodificare va
determina descoperirea clişeelor arhetipale care blochează maturizarea sau
dezvoltarea. (Gorgos, 1985)
Psihoterapia adleriană care îl are ca fondator pe Adler, în 1912,
se bazează pe teoria psihologiei individuale şi comparate care subliniază
că personalitatea are un caracter indivizibil şi inteligibil şi trebuie
valorizată în raport cu o normă socială.
Pacientul povesteşte liber evenimente de viaţă, în ordinea dorită
de pacient, insistându-se asupra prezentului. Se prelucrează atât
materialul conştient cât şi cel inconştient care vor determina descoperirea
structurilor de personalitate. (Gorgos, 1985)
Analiza existenţială îşi are originea în lucrările lui Heidegger şi
se bazează pe analiza trăirilor şi problematicii existenţei prin descifrarea
mesajului simbolicului din viaţa pacientului. Termenul este introdus de
Binswanger, în 1941. Boala este privită ca un mod de a exista, ca pe o
abordare simbolică a relaţiei dintre individ şi lume. (Gorgos, 1985)

1) Care sunt principalele teme abordate de Freud de-a lungul


carierei sale?
2) Care este sensul dat de Freud instanţelor sinelui: Id, Ego şi
Superego?
3) Discutaţi principalele tehnici utilizate de psihanaliză în procesul
terapeutic.
4) Care sunt principalele forme de terapie de inspiraţie
psihanalitică?

2.2. Terapiile dinamice de scurtă durată

Aceeaşi necesitate care a condus la dezvoltarea psihoterapiilor


scurte centrate pe soluţii şi obiective, au determinat apariţia şi dezvoltarea
în aceeaşi măsură a psihoterapiilor dinamice care au cunoscut o adaptare
rapidă la noile cerinţe social-culturale.
Prin urmare, intervenţia a devenit limitată în timp, mai focalizată
asupra lui aici-şi-acum, şi conform afirmaţiilor lui Powers şi Alonso, asupra
unor nevoi ţintite ale clienţilor, la un anumit moment. Fundamentul
psihanalizei se menţine în psihoterapiile psihodinamice, în sensul în care, în
continuare terapeutul sondează rădăcinile problemei actuale, din trecutul
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 35

clientului, caută să identifice tiparele defensive ale clientului şi problemele


din cadrul relaţiilor interpersonale. Timpul scurt obligă însă terapeutul la un
efort extensiv şi necesitatea, conform lui Fosha şi Slowiaczek (1997), ca
terapeutul să se focalizeze asupra experienţelor emoţionale din cadrul
şedinţelor şi să încurajeze cooperarea clientului, în sensul modificării
profunde a personalităţii lor. (Dafinoiu şi Vargha, 2005)
Mann utilizează expresia ”conflict focal” pentru a identifica
diferenţa esenţială dintre psihanaliză şi psihoterapiile dinamice. Bergner, în
1998, defineşte focusul ca fiind acel factor unic a cărui ameliorare va avea cel
mai puternic impact pozitiv asupra clientului. Conform lui Balint şi colab.
focusul trebuie să îndeplinească criterii de formulare specifică, să fie precis
circumscris şi nu doar vag conturat şi să fie lipsit de echivoc. (Dafinoiu şi
Vargha, 2005)
Malan, în 1989, formulează principiile psihoterapiilor dinamice
de scurtă durată, care nu trebuie să depăşească 40 de şedinţe, sau după alţi
autori să nu depăşească un maxim de 25 de şedinţe:
- datorită nevoii de a dobândi control asupra impulsurilor
considerate ca inacceptabile, persoana recurge la mecanisme de apărare
pentru a evita durerea psihică sau conflictele;
- acceste procese variază de la cele aproape în totalitate
conştiente la cele în întregime inconştiente;
- comportamentele neadaptate sau simptomele nevrotice sunt de
cele mai multe ori rezultatul proceselor de mobilizare a mecanismelor de
apărare;
- simptomul are frecvent dublă funcţie: expresivă şi defensivă,
sentimentele sau impulsurile care sunt evitate apărând sub formă deghizată;
- impactul simtomului este negativ şi asupra persoanei şi asupra
celor cu care intră în contact persoana;
- chiar dacă persoana conştientizează aceste tendinţe
autodistructive ea poate fi incapabilă să controleze forţele intrapsihice
care o controlează;
- cercul vicios care caracterizează relaţia dintre persoană şi
mediul ei este una dintre consecinţele negative ale simptomului;
- terapeutul analizează în propria conştiinţă iar ulterior interpretează
pentru client rezultatul final al acestor mecanisme, folosindu-se de termeni
precum – apărare, anxietate, natura propriu-zisă a emoţiilor ascunse sau
”triunghiul conflictului”. (Dafinoiu şi Vargha, 2005)
În descrierea lui Malan, ”triunghiul conflictelor” este constituit
din ”sentimentul ascuns” (hidden feeling), anxietate (anxiety) şi apărare
36 EMILIA OPRIŞAN

(defence). Triunghiul se sprijină pe unul dintre vârfuri, unde este situat


”sentimentul ascuns”, adică celelalte elemente îşi au rădăcina în acele
conţinuturi care sunt reprezentate de sentimentele sau impulsurile care
constituie fundamentul conflictului. (Dafinoiu şi Vargha, 2005).
Evident, eficienţa terapiilor dinamice de scurtă durată a fost
dovedită prin numeroase studii, şi nu este cu nimic mai prejos decât
eficienţa altor forme de terapie.

1) Care este diferenţa dintre psihanaliză şi terapiile dinamice de


scurtă durată?
2) Discutaţi principiile psihoterapiilor dinamice de scurtă durată.
3) Analizaţi teoria lui Malan despre ”triunghiul conflictelor”.

3. Gestalt-terapia

Gestalt (germ.) înseamnă configuraţie, structură, formă,


organizare a câmpului.
Teoria Gestalt derivă din filozofia existenţială. Existenţilaiştii au
o varietate mare de perspective asupra naturii umane şi asupra naturii
realităţii. Indiferent de vastele orientări (oprimişti, nihilişti, religioşi sau
antireligioşi), ei afirmă că individul trebuie să se confrunte cu aspecte
esenţiale cum ar fi moartea, libertatea „izolara“ şi lipsa de sens.
Psihopatologia se instalează atunci când individul evită mai degrabă decât
să se confrunte cu realităţile vieţii. Terapeuţii existenţialişti pot fi
alternativi blânzi şi confruntativi pe măsură ce încearcă să dezvolte o
relaţie autentică cu clienţii lor. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-
Flanagan, 2004)
Motivul pentru care termenul Gestalt nu a fost tradus este acela
că semnificaţia lui în limba gemană este de ”a pune în formă, de a da o
structură cu sens” – de la verbul gestalten. Este de fapt modalitatea de a
percepe întregul ca fiind diferit de suma părţilor sale. În acelaşi timp, o
parte care aparţine unui întreg este diferită de aceeaşi parte considerată
izolată sau ca parte a altui întreg. (Ginger, 1995)
Friedrich Salmon Perls este părintele Gestalt-terapiei. S-a născut în
1893, într-o familie săracă de evrei din Berlin şi a avut o relaţie dificilă cu
tatăl său. De aici şi revolta sa împotriva imaginilor paterne, şi conex în
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 37

domeniul terapiei, împotriva lui Freud. La 41 de ani fuge din Germania


nazistă şi fondează în Africa de Sud, Institutul Sud-African de Psihanaliză.
Practică psihanaliza până în 1942 când publică prima sa carte – ”Eul, foamea
şi agresivitatea” – cu subtitlul ”O revizuire a teoriei lui Freud”. Ideile sale nu
sunt bine primite de comunitatea psihanalitică şi este momentul în care
cariera lui începe să se îndepărteze de acest curent şi se construiască noua
teorie – Gestalt terapia. În 1946 se mută în New York şi deşi încă practică
psihanaliza aceasta este o formă relativ deviantă. Abia în 1951, la 58 de ani
lansează prima carte – ”Gestalt-terapia” şi pentru încă 20 de ani va rămâne o
metodă fără prea mare succes. (Ginger, 1995)
Joyce, P. şi Sills, C., în 2010, descriau o practică Gestalt corectă
ca fiind o metodă bazată pe atenţia la experienţele ce derivă din ”aici şi
acum” şi pe principiul paradoxal al schimbării, cu o perspectivă holistică,
bazată pe teoria câmpului.
În teoria câmpului acţiunile nu sunt izolate aşa cum nici particulele
nu sunt izolate ci sunt reprezentate de „câmp”, ca întreg. Persoana în întregul
său este reprezentată de un câmp în care nici o acţiune nu este izolată
deoarece toate elementele câmpului sunt interconectate. Terapeutul în gestalt
terapie vine şi analizează prezentul dar şi identifică elementele care vin din
trecut şi care influenţează prezentul (credinţe, obiceiuri, etc.). Prin dialog şi
experimentare directă se obţin acele date care nu sunt observabile în mod
direct. (Joyce, Sills, 2010)
Printre reprezentanţii clasici ai Gestalt-terapei, îi amintim pe
Goodman, Zinker, Polster, Latner, Ginger. Unul dintre cei mai prolifici
autori contemporani şi experimentaţi terapeuţi în această formă de terapie
este Dr. Andre Moreau. Deşi s-a format în psihanaliză, sofrologie şi
psihodramă analitică, analiză tranzacţională, hipnoză eriksoniană, prima
dragoste a rămas gestalt-terapia pe care o defineşte ca pe o teorie despre
self, o relaţie dintre un subiect şi un obiect, o altă persoană, un sentiment,
o interacţiune constantă la ”frontiera-contact” dintre sine şi mediul
înconjurător. Relaţiile în cadrul acestei forme de terapie se bazează pe
conceptul de ”aici şi acum”, pe înţelegerea conflictelor venite din trecut
şi retrăirea lor în cadrul grupului, permiţând experimentarea unor
comportamente alternative şi aducând un răspuns mai satisfăcător
nevoilor individului. (Moreau, 2005)
Andre Moreau (2005) analizează legătura dintre psihanaliză şi
gestalt-terapie şi subliniază faptul că prima este centrată pe diagnostic, pe
analiza transferului şi înţelegerea trecutului iar gestaltul o completează în
mod terapeutic, examinând transferul şi oferind noi căi pentru a dezvolta
răspunsuri adecvate la nevoile nesatisfăcute.
38 EMILIA OPRIŞAN

Gestalt-terapia a ”împrumutat” din psihanaliză termeni ca


introiecţie, proiecţie şi transfer. Ea se situează la intersecţia dintre
psihanaliză, terapiile psihocorporale ale lui Wilhelm Reich (psihanalist la
origini şi care a fost unul dintre psihanaliştii lui Perls), psihodramă,
abordările fenomenologice şi existenţiale şi filozofiile orientale.
Perspectiva dezvoltată este una de integrare senzorială, afectivă,
intelectuală, socială şi spirituală permiţând atât exprimarea corporală cât
şi cea verbală. Gestaltul favorizează şi încurajează contactul autentic cu
ceilalţi, adaptarea la mediu dar şi conştientizarea trăirilor interioare care
generează blocaje. De aici şi varietatea metodelor utilizate:
1. ”Now and how”, reprezintă de fapt formula introdusă de Perls şi
care este specifică gestalt-ului. Ea este departe de traducerea
”aici-şi-acum”, care este regăsită şi în terapia rogersiană, în
practicile orientale, în practica psihoterapiilor de grup şi chiar în
cea a psihanalizei. În Gestalt-terapie, este preferat ”cum?” lui ”de
ce?”, punând în prim plan descrierea fenomenelor şi nu
cauzalitatea lor.
2. Trezirea senzorială (awareness) – conştientizarea globală a tot
ceea ce se întâmplă atât în interiorul tău cât şi în exteriorul tău,
pe fondul unei anumite situaţii specifice;
3. Lucrul asupra energiei, respiraţiei, corpului sau vocii;
4. Câmp şi sistem – Gestalt-terapia se interesează de fiecare în
individ în sistemul său sau cu alte cuvinte, în contextul mediului
său. Clientul şi terapeutul aparţin aceluiaşi câmp de experienţă,
atitudinea unuia interferând cu a celuilalt, într-un sistem deschis,
care se află într-un permanent schimb cu contextul extern.
5. Exprimarea emoţiilor;
6. Lucrul pornind de la vise sau reverii;
7. Interpelarea directă: modalitatea de a evita să vorbeşti despre
cineva, dar în schimb îi dai cuvântul în mod direct, ceea ce
schimbă raportarea de la una de tip intelectualist la una de tip
emoţional. Se poate utiliza tehnica ”scaunului gol”;
8. Amplificarea: fenomenele observabile de la suprafaţa corpului
(gesturi sau reacţii inconştiente) pot fi considerate ca semnificând
ceva pentru corpul persoanei respective, de obicei o lipsa, un
lapsus. Amplificarea lor – mini contracţii, vasodilataţii la nivelul
feţei şi gâtului, schimbări de ritm la nivelul respiraţiei şi
deglutiţiei, poate fi importantă pentru procesul terapeutic,
deoarece ele indică de obicei reacţii emoţionale de profunzime;
9. Psihodrama, (monodrama), etc. (Ginger,1995)
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 39

Acest tip de terapie interpretează simptomul ca fiind un limbaj


specific fiecărui om în parte, prin care acesta alege să transmită ceva. Prin
urmare, simtomul trebuie ascultat cu atenţie şi respect şi poate fi chiar
amplificat pentu a putea fi ”auzit” mai bine. Semnele corporale pot fi
interpretate adesea ca fiind un contact direct cu straturile profunde ale
minţii noastre. (Ginger,1995)
Gestalt-terapia poate fi practicată şi în grupuri terapeutice, dar şi în
acest caz ea rămâne centrată asupra interacţiunilor dintre terapeut şi client,
aici-şi-acum, chiar dacă poate fi solicitată uneori şi participarea altor membrii
ai grupului. Fiecare membru al grupului va lucra atunci când doreşte, prin
urmare grupul are doar rol de martor. O altă formă este aceea în care terapia
se bazează pe interacţiunile dintre membrii grupului, şi poate fi foarte utilă pe
grupuri deja formate, din instituţii, şcoli, etc., unde relaţiile sunt motivate
inconştient, pe de-o parte de istoria persoanală a fiecăruia, şi pe de altă parte,
de istoria instituţiei respective. (Ginger, 1995)

1) Cine a fost fondatorul Gestalt-terapiei?


2) Care sunt principalii reprezentanţi ai acestei forme de terapie?
3) Discutaţi principalele metode utilizate în cadrul gestalt-terapiei.
4) Exerciţiu în grup:
a. Percepţia ”vazei”
b. Descrierea unei persoane

4. Hipnoterapia

Milton Erickson (1901-1980), este recunoscut ca autoritatea


marcantă în domeniul hipnozei care îi poartă numele – hipnoză
ericksoniană, şi în materie de psihoterapie strategică de scurtă durată.
Renumele pe care îl are în prezent se datorează, în primul rând
performanţelor personale de autovindecare, el reuşind să depăşească
handicapul produs de poliomielită la o vârstă fragedă, şi ulterior,
datorită cazurilor spectaculoase pe care le-a rezolvat utilizând tehnici
paradoxale, permisive, metaforice, într-o combinaţie unică şi eficientă.
(Rosen, 2008)
Vorbind despre terapia practicată de Erickson, bogată în povestiri
terapeutice încărcate de metafore şi anecdote, Jay Haley menţionează
40 EMILIA OPRIŞAN

câteva dintre strategiile utilizate de acesta în cadrul lor – ”încurajarea


atitudinii de rezistenţă”, ”furnizarea unei alternative mai proaste”,
”încurajarea unui răspuns prin provocarea unor frustrări”, ”amplificarea
unei deviaţii”, ”prescrierea simptomului”, ”recadrarea”. Ernest Rossi, un
colaborator şi adept al lui Erickson, distinge 5 etape în terapia acestuia:
- captarea atenţiei;
- dezactivarea cadrelor de gândire şi a sistemelor de convingeri
obişnuite;
- explorarea inconştientului;
- procesarea inconştientă;
- reacţia hipnotică. (Rosen, 2008)
În anul 1884, hipnoza este recunoscută ca ştiinţă, după ce Bernhaim
publică cartea ”Sugestia în stare hipnotică şi în stare de veghe”. Hipnoza se
defineşte printr-o stare modificată a conştiinţei, în cadrul căreia persoana
implicată se deconectează de stimulii externi şi se orientează spre interior. Cu
alte cuvinte, ne ajută să ne deschidem mintea către resurse adormite în
colţurile inconştientului. (Holdevici, Ion. B., Ion A., 2011)
Fazele actului hipnotic sunt:
- pregătirea pentru transă;
- inducerea transei;
- adâncirea transei;
- aplicarea scenariului terapeutic;
- ieşirea din transă.
Inducţia hipnotică presupune din partea subiectului hipnotizat să
renunţe la o parte din controlul conştient asupra comportamentului său în
favoarea terapeutului. Există nenumărate forme de inducţie a relaxării
care este o stare asemănătoare somnului dar subiectul nu adoarme ci
continuă să audă vocea terapeutului şi să răspundă la sugestiile acestuia.
Ca şi caracteristici ale stării de transă, amintim:
- selectivitatea atenţiei;
- acces facil la imaginar şi fantastic;
- accesul la realitatea imediată este redusă şi distorsionarea ei
este foarte uşor aceptată;
- creşte gradul de sugestibilitate.
Există studii care afirmă că între 5% şi 10% din populaţie nu sunt
receptivi la hipnoză, în timp ce un procent similar se situează la cealaltă
extremă, cu un grad foarte mare de sugestibilitate. (Smith & Co., 2005)
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 41

Unul dintre principalele instrumente în cazul acestei forme de


terapie este sugestia. Mecanismul sugestiei a fost intens studiat şi a stârnit
numeroase controverse. Aceste eforturi de a înţelege mecanismele de
influenţare ale gândirii şi comportamentului uman au existat dintotdeauna
şi oferă o gamă extrem de variată de interpretări şi definiţii. Astfel,
Gheorgiu şi Ciofu, în 1982, au definit chiar domeniul psihologiei din
perspectiva influenţei sugestiei, afirmând că psihicul se construieşte şi se
transformă în funcţie de o serie de ”situaţii provocative”. Din perspectiva
autorilor, sugestia este o astfel de situaţie provocativă. Această situaţie
indică un anumit tip de comportament, fără nici urmă de îndoială din
partea persoanei căreia îi este făcută sugestia că ar putea să nu se
conformeze, deşi există alternativa de a nu se conforma solicitării date.
Sugestiile pot îmbrăca atât o formă pozitivă cât şi o formă negativă sau
chiar neutră. De asemenera, ele pot fi interioare, provenite din provocările
subiectului faţă de el însuşi sau exterioare, provenite de la mediul
înconjurător. (Gheorghiu, Ciofu, 1982)
Unul dintre cele mai celebre dicţionare - Merriam-Webster,
defineşte sugestia ca pe actul sau procesul de a imprima ceva – o idee,
atitudine sau acţiune dorită în mintea altcuiva; procesul prin care o stare
fizică sau mentală este influenţată de un gând sau o idee. Aceasta este
accepţiunea cea mai comună a termenului de sugestie şi deşi este o
manieră sau un proces frecvent, în viaţa de zi cu zi, conştientizăm foarte
puţin utilitatea sau forţa sugestiei. (www.merriam-webster.com/
dictionary/suggestion)
Sugestibiltatea, pe de altă parte este capacitatea percepută de a
răspunde, în afara controlului conştient, la acţiunea sugestiilor. Eysenck
(în Dafinoiu, Rotaru, 2011) este printre primii autori care au elaborat o
taxonomie a formelor de sugestibiltate. El descrie:
a) sugestibilitatea primară care indică capacitatea de a răspunde
la testele ideomotorii;
b) sugestibilitatea secundară este cea care măsoară capacitatea
de a răspunde la sugestii indirecte;
Răspunsul la sugestie nu presupune neapărat conformarea la
conţinutul sugestiei ci, aşa cum afirmă Gheorghiu, poate presupune
diferite reacţii:
- congruente cu mesajul;
- contrare sau diferite de mesaj;
42 EMILIA OPRIŞAN

- ambivalente (ameliorarea unor aspecte şi simultan înrăutăţirea


altor aspecte);
- reacţie indiferentă.
Aceste tipuri de reacţii au fost cel mai bine diferenţiate în studiile
legate de efectul sugestiilor tip placebo. (Gheorghiu, Ciofu, 1982).
Milton Erickson susţine eficienţa aplicării sugestiilor indirecte în
terapie, care au un caracter mai ambiguu decât sugestiile directe (eficiente
doar când pacientul ştie exact schimbarea pe care şi-o doreşte) şi permit o
interpretare mai largă din partea pacientului. Ele au dublu rol, respectiv
de a ajuta pacientul să îşi depăşească limitările şi setările conştiente
negative, dar şi de a-şi depăşi criticismul conştient. Elaborearea lor
specifică permit un răspuns bazat pe experienţa anterioară a pacientului,
pe capacitatea lui de a asocia diferite idei şi de a observa diferenţe sau
congruenţe între ele.
Autorul descrie unsprezece tipuri de sugestii indirecte: sugestii
deschise, sugestii implicate, întrebări sau aserţiuni care focalizează conştiinţa
sau o întăresc, truisme, sugestii ce acoperă toate alternativele posibile,
suprapunerea alternativelor opuse, oferta alternativelor comparabile, double-
bind tip conştient/inconştient, double-bind dublu disociativ de tip
conştient/inconştient, double-bind tip conştient/inconştient inversate, double-
bind de tip necontradictoriu. Vom descrie în cele ce urmează câteva dintre
aceste tipuri de sugestii:
Sugestiile deschise sunt vagi şi permit o gamă largă de
interpretări şi sunt utilizate pentru a introduce o sugestie mai specifică
care vizează un obiectiv în cadrul terapiei.
Sugestiile implicite sunt formulate cu ajutorul presupoziţiilor:
"înainte de...", "atunci când..."' "aşa cum..." “după...”, "unul dintre...",
"cantitatea adecvată..."..
Întrebările sau aserţiunile care focalizează conştiinţa sau o
întăresc se derulează pe două nivele. Primul nivel orientează atenţia
pacientului asupra unui aspect iar al doilea nivel se referă la demersul
terapeutului de a căuta şi de a obţine informaţii relevante pentru intervenţie.
Truismele sunt adevăruri generale ce nu pot fi negate. Enunţarea
lor înainte de o sugestie terapeutică ce poate avea un grad mai mic de
certitudine va creşte acordul pacientului şi va spori eficienţa terapiei.
Sugestiile care acoperă toate alternativele posibile eliberează
pacientul de tensiunea oferirii unui răspuns corect sau greşit, inclusiv
lipsa răspunsului fiind acceptată.
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 43

Suprapunerea alternativelor opuse necesită suprapunerea a


două componente opuse, care pentru început se recomandă să fie la nivel
somatic: ”cu cât braţul drept va fi mai greu cu atât braţul stâng se va simţi
mai uşor...” Ulterior se trece în plan psihologic unde se vor suprapune
două elemente pentru a sugera uşurinţa adoptării unei soluţii: ”cu cât mai
greu ţi s-a părut să găseşti o soluţie anterior transei, cu atât mai uşoare vor
fi soluţiile pe care le vei găsi... ”
Oferirea alternativelor comparabile are rolul de a întări
alegerea pacientului între alternativele terapeutice prezentate de terapeut
eventual, făcându-l conştient şi de motivaţia de a schimba ceva: nu ştiu
dacă braţele tale vor alege să se apropie sau să se depărteze...
Întrucât clienţii se prezintă dorind să se schimbe putem conta pe o
probabilitate crescută că vor accepta cel puţin una dintre alternativele
terapeutice oferite fără a o pune sub semnul întrebării sau fără a o submina la
metanivel. Iată câteva exemple de astfel de alternative oferite pentru alegere:
"nu ştiu dacă braţul drept sau braţul stâng se va ridica..." sau "ai prefera să
intri în transă acum sau puţin mai târziu...şi inconştientul tău ştie ce să aleagă
pentru că acest lucru este incomparabil mai uşor decât să te implici în transă
în sarcini mult mai complexe..." (Erickson, Rossi, 1979)
Una dintre cele mai frecvente tulburări tratate prin intermediul
hipnozei clinice este anxietatea. Higgins propune o astfel de intervenţie
care presupune dobândirea controlului asupra emoţiilor, având ȋn vedere
că persoanele pot ȋnfrunta mai eficient situaţiile ameninţătoare sau
dureroase atunci când simt că pot exercita un control asupra acestora,
decât ȋn situaţia ȋn care se percep drept victime neajutorate, lipsite de
forţă şi strategii de acţiune. Intervenţia propusă de Higgins cuprinde 3
părţi (Higgins, Shah, Friedman, 1997):
1. Culegerea de informaţii şi planificarea
2. Relaxarea şi descoperirea capacitătii de a-şi controla emoţiile
3. Explicaţiile şi modificarea percepţiilor
Prima etapă are ca obiectiv identificarea percepţiilor pacientului.
Terapeutul ȋşi propune să afle ce anume consideră persoana că ar fi
valabil în legătură cu ea însăşi şi cu lumea în care trăieşte şi ce ar dori să
schimbe în legătură cu acestea. Se strâng informaţii despre încercările de
până acum de a face schimbări, eşecurile apărute în rezolvarea unor
situaţii, despre cantitatea de energie pe care clientul este dispus să o
investească în modificarea pattern-ului său psihocomportamental. Sunt
analizate convingerile clientului faţă de nereuşite, respectiv a celor legate
44 EMILIA OPRIŞAN

de forţele interioare, pentru a putea face o apreciere asupra modului în


care eşecurile sau reuşitele de până acum s-au transformat în sentiment de
vulnerabilitate sau din contra, în stimă de sine. Obiectivele terapeutice
fixate trebuie să fie compatibile cu nevoile şi perspectivele pacientului.
Cea de-a două etapă constă în aplicarea primei intervenţii
hipnotice care are rolul de a-i furniza clientului relaxarea şi descoperirea
capacităţii de a-şi controla emoţiile.
Această primă intervenţie are şi ea propriile obiective: (Higgins,
Shah, Friedman, 1997)
a) implementarea ideii că pot exista alternative de care pacientul
s-ar putea să nu fie deocamdată conştient, dar le-ar putea descoperi fără a
fi măcar nevoit să mobilizeze eforturi deosebite, ȋntr-un moment
neaşteptat ȋn viitor;
b) dezvoltarea convingerii că acele resurse interioare de care este
nevoie ȋn soluţionarea problemei vor fi descoperite, chiar dacă pentru
moment ele au fost uitate sau trecute cu vederea;
c) transmiterea sugestiei că pentru a dobândi controlul asupra
oricărui segment al vieţii, evenimentele pot fi influenţate ȋn direcţia
dorită. Autorul identifică faptul că prin formarea acestei convingeri de
bază se dezvolta şi noi mecanisme de adaptare funcţionale;
d) sugerarea ideii că de vreme ce echilibrul şi ritmul pot fi
evidenţiate în orice dimensiune a vieţii şi a naturii, pacientul are la rândul
său posibilitatea să descopere acelaşi echilibru şi ritm în propria existenţa;
e) reinterpretarea anxietăţii ca pe o energie creatoare, esenţială
supravieţuirii.
În cea de-a treia etapă se explică terapia anxietăţii ca funcţie a
percepţiei, bazată în principal pe tezele lui Beck şi Emery (2005).
Terapeutul caută să sprijine clientul în eforturile depuse pentru a aplica
această teorie problemei cu care el însuşi se confruntă.
Higgins propune utilizarea unor materiale care ilustrează vizual o
percepţie generatoare de anxietate, una asociată de sentimentul
confortului şi, în sfârşit, una care poate fi considerată ideală. Pe parcursul
acestei discuţii, clientul este invitat să descrie modul în care el însuşi
reprezintă diferitele evenimente. Sunt analizate acele vizualizări care sunt
trăite ca agreabile, cele care generează nelinişte şi anxietate, respectiv
cele care sunt angrenate în producerea stărilor amintite.
Scopul acestei intervenţii este conştientizarea de către client a
faptului că emoţiile - fie ele pozitive sau, dimpotrivă, anxioase ori triste -
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 45

sunt precedate de regulă de reprezentarea mentală a unor imagini, proces


care se desfăşoară însă, de multe ori, atât de rapid, încât trece nesesizat de
către individ. Aceste imagini, la rândul lor stimulează cognitii verbale,
cele nedorite mobilizând de regulă scheme cognitive generatoare de
anxietate crescută. (Higgins, Shah, Friedman, 1997)

1) Cine este reprezentantul de seamă al hipnozei care utilizează


sugestiile indirecte?
2) Care sunt strategiile de Milton Erickson conform lui Haley?
3) Care sunt etapele terapiei utilizate de Erickson, conform lui
Rossi?
4) Discutaţi definiţia hipnozei dată de Irina Holdevici.
5) Ce este inducţia hipnotică?
6) Care sunt formele de sugestibilitate descrise de Eysenck?
7) Discutaţi principalele forme de inducţie propuse de Erickson.

5. Intervenţia paradoxală

Acest tip de intervenţie în psihoterapie are rolul de a surprinde


pacientul prin elementul neaşteptat şi să obţină astfel o reacţie dorită de
psihoterapeut. În Şcoala de la Palo Alto s-a studiat pentru prima dată mai
temeinic acest tip e intervenţie terapeutică. G. Bateson a fost printre cei
care au fundamentat teoria dublei constrângeri (double-bind) în terapie.
Acest tip de legătură se manifestă în patologie, situaţie în care pacientul
nu ştie ce să aleagă, pentru că fiecare dintre aceste alegeri logice se poate
întoarce împotriva lui. Orientate în intervenţia terapeutică însă ele pot
îndeplini rol de schimbare în următoarele situaţii, conform lui Fisch şi
colab. (Dafinoiu, 2001):
- încercarea de autoconstrângere pentru a face ceva ce este
clasificat ca fiind spontan sau prescrierea simptomului care
poate fi directă sau indirectă (acţiunea de a se forţa să
adoarmă când suferă de insomnie. Prescripţia este de a face o
acţiune care nu este tocmai placută - spălatul vaselor de
exemplu - şi care exclude încercarea voluntară de a adormi);
- încercarea de a depăşi teama de un eveniment, amânându-l (în
fobii, această strategie este folosită frecvent de pacienţi, dar în
terapie, confruntăm pacientul cu situaţia problematică dar nu-l
lăsăm să ducă acţiunea la bun sfârşit – prescrierea eşecului);
46 EMILIA OPRIŞAN

- atingerea unui acord într-un conflict (sabotajul binevoitor,


negociatorul iraţional);
- confirmarea bănuielilor acuzatorului prin încercarea de
autoapărare (soţul îşi acuză soţia că fumează pe ascuns).
Haley pune în eidenţă o serie de reguli pe care acest tip de
intervenţie ar trebui să-l îndeplinească: problema care trebuie rezolvată ar
trebui să fie clar definită, terapeutul trebuie să ofere un plan sau o
strategie de urmat, persoanele din familie care acţionează ca autoritate în
ceea ce priveşte menţinerea problemei trebuie descalificate cu tact în faţa
pacientului, sarcina sau directiva cu conţinut paradoxal nu va face decât
să încurajeze simptomul, terapeutul nu pretinde că ar produce schimbarea,
aceasta fiind pusă pe seama familiei sau a pacientului. (Holdevici,
Vasilescu, 1993)
Papp, în 1980, defineşte intervenţia paradoxală ca pe ”o indicaţie,
comandă, predicţie, afirmaţie, care dacă este urmată sau acceptată, va
produce opusul la ceea ce se solicită prin intermediul ei. Succesul
intervenţiei depinde de evitarea de către pacient sau familie a
instrucţiunilor terapeutului sau de respectarea lor împinsă până la absurd,
urmată de restructurarea prin ricoşeu.” (Holdevici, 2004, pg. 189)
Aşa cum afirma Lankton (1985), rolul paradoxului este de a
capta atenţia şi de a schimba cursul gândirii pacientului, pentru simplul
motiv că acesta, nu mai poate aplica răspunsurile prestabilite şi este
obligat să descopere un răspuns adecvat solicitării. (Holdevici, 2004)
Logoterapia, metodă dezvoltată de Frankl, a utilizat frecvent ca
tehnică ”intenţia paradoxală” care constă în solicitarea pacientului să
declanşeze în mod voluntar simptomul, bazându-se pe ideea că în
anxietate, un rol important îl are anticiparea. Eliminarea acestei anxietăţi
anticipatorii, utilizând intenţia paradoxală determină spargerea cercului
vicios în care se învârteşte pacientul, şi spune Frankl, modifică atitudinea
pacientului faţă de nevroza sa. (Holdevici, 2004)
În hipnoză, Erickson a utilizat frecvent paradoxul pentru tratarea
diferitelor patologii. Câteva dintre utilizările verbale care generează
conflict, sunt enumerate în 1975, de către Erickson şi Rossi:
- ”Doreşti să intri în transă acum sau mai târziu...” –
posibilitatea unei alegeri între alternative comparabile;
- ”Dacă subconştientul tău doreşte să intre în transă, ridică
mâna dreaptă, în caz contrar, ridică mâna stângă” – solicitarea nivelului
conştient, cu efecte asupra nivelului subconştient;
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 47

- ”Doreşti să scapi de acestă deprindere săptămâna aceasta sau


săptămâna viitoare?” – utilizarea timpului ca agent al alternativei
contradictorii. (Holdevici, 2004, pg. 193)
Prescrierea simtomului este o altă tehnică utilizată cu succes în
afecţiuni precum balbismul, enurezisul, onicofagia şi care a fost
dezvoltată de Dunlap (1928, 1930) sub denumirea de ”practica negativă”.
Acest principiu a fost ulterior utilizat cu succes de behaviorişti, iar Hull
afirmă că la baza acestei practici se află un proces de inhibiţie reactivă.
(Holdevici, 2004)
Alţi autori reprezentativi ai acestei forme de terapie au fost:
Madanes (1984), Pallazolli, Cecchin, Prata şi Boscolo (1978), Bateson
(1985), etc.

1) Discutaţi teoria dublei constrângeri.


2) Care sunt regulile propuse de Haley pentru intervenţia
paradoxală?

6. Psihoterapia pozitivă

”positum” (lat.) – faptic, dat.


Psihoterapia pozitivă tratează omul în întregul său, atât cu părţile
pozitive cât şi cu cele negative, încercând să echilibreze aceste două laturi
ale fiinţei umane şi ducând individul către o stare de armonie.
Nossrat Peseschkian este fondatorul acestei forme psihoterapeutice
(1968) şi întemeietorul Academiei Internaţionale pentru Psihoterapie Pozitivă
şi Psihoterapie Transculturală. Cu specializări în neurologie, psihiatrie,
medicină psihosomatică si psihoterapie, a avut o activitate prolifică în
promovarea psihoterapiei pozitive pe plan internaţional. De inspiraţie
adleriană, se centrază asupra individului în totalitatea sa, corp, spirit,
inconştient, context social, familial, profesional, spiritual şi pune accent pe
capacitatea individului de autoajutorare (Peseschkian, 2007).
De origine iranian, Peseschkian aduce în psihoterapia europeană
şi nu numai, experienţa orientului, cu miturile, povestirile, parabolele
înţelepţilor orientali pe care le regăsim în peste 20 de cărţi de
psihoterapie: ”Psihoterapia vieţii cotidiene”, ”Psihoterapie pozitivă.
Teorie şi practică”, ”Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie”,
”Psihoterapia vieţii cotidiene”, etc.
48 EMILIA OPRIŞAN

Peseschkian afirmă că există trei criterii prin care pot fi descrise


atât medicina tradiţională cât şi în psihoterapie:
1. Modul de abordare psihopatologică ce are ca obiectiv
eliminarea bolilor şi disfuncţionalităţilor
2. Varietatea metodelor existente
3. Atitudinea pasivă a pacienţilor
Autorul afirmă că metoda psihoterapiei pozitive vine în
completarea acestor criterii cu alte trei aspecte:
a. Punct de plecare pozitiv - presupune transmiterea către pacient a
unor posibilităţi şi soluţii alternative aflate în afara conştiinţei prezente şi care
să permită o schimbare de perspectivă, alta decât cea care a dus la apariţia şi
menţinerea problemei.
b. Proceduri legate de conţinut - se referă la capacităţile actuale ale
individului de a percepe lumea, de a se raporta la ea şi de a reacţiona în
consecinţă
c. Cele cinci faze ale psihoterapiei pozitive: observare-distanţare,
inventariere, încurajarea situaţională, verbalizarea, extinderea scopurilor
(Peseschkian, 2005)

Discutaţi viziunea lui Peseschkian asupra terapiei.

7. Analiza tranzacţională

În domeniul aplicaţiilor practice analiza tranzacţională oferă un


sistem care poate fi folosit în tratamentul tuturor tipurilor de tulburări
psihice, de la problemele de zi cu zi până la psihozele grave. Are
aplicabilitate atât în psihoterapia individuală cât şi în cea de grup, în
domeniul organizaţional, educaţional şi în consiliere. (Berne, 2011)
Fundamentată în SUA, în anii ’50 de către Eric Berne, analiza
tranzacţională s-a născut ca răspuns la teoriile psihologice tradiţionale şi
se bazează pe analiza comportamentală (atitudini, cuvinte, reacţii psihice
şi emoţionale), prin intermediul unor grile analitice, cum ar fi – starea Eu-
lui, poziţii de viaţă, jocuri, simbioze, etc. Analizarea persoanei în mediul
ei înconjurător este importantă pentru că relevă un tipar comportamental
care poate fi supus schimbării, chiar de către persoana care face
autoanaliza. Prin urmare, responsabilitatea schimbării revine în totalitate
clientului, indiferent dacă clientul este un individ sau organizaţie.
(Cardon, Lenhardt, Nicolas, 2002)
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 49

Fondatorul acestei forme de psihoterapie este Eric Berne, cu


pregătire şi în domeniul psihiatric şi din acest punct de vedere el susţinea că
orice terapeut trebuie să accepte responsabilităţile care îi revin unui medic,
orientându-se către vindecarea pacientului, planificându-şi tratamentul şi
fiind foarte conştient de fiecare etapă pe care o parcurge. (Berne, 2011)
Ca şi Gestalt-terapia, analiza tranzacţională îşi trage originile din
psihanaliză şi se înscrie în ramura psihologiei sociale, bazându-se pe o
serie de concepte cheie:
- modelul stărilor eului din teoria personalităţii (cele trei tipuri de
stări ale eului: Părinte, Adult, Copil);
- analiza tranzacţiilor din teoria comunicării;
- psihopatologie;
- teoria dezvoltării copilului bazată pe conceptul de scenariu de
viaţă (Berne, 2011).
Starea eului Parental cuprinde emoţii, atitudini, tipare
comportamentale care seamănă cu cele ale figurii parentale, reprezentată
în principal de ipostaza părintelui critic sau a părintelui grijului. În starea
de Copil apar relicvele propriei copilării a subiectului şi pot apărea două
ipostaze: starea de copil adoptat şi de copil natural. Starea eului Adult se
caracterizează printr-un set de emoţii, atitudini şi tipare adaptate realităţii
curente şi este cel mai bine descris ca fiind starea reziduală rămasă după
înlăturarea tuturor elementelor detectabile ale părintelui şi ale copilului.
(Berne, 2011)
În timpul analizei tranzacţionale subiectul este provocat să simtă
din nou emoţia pe care situaţia originară (traumatică sau nu) a produs-o în
interiorul său şi să devină conştient de aceleaşi interpretări, adevărate sau
false, pe care el însuşi le-a conferit experienţei în stadiul iniţial.
Schimbarea intervine în starea eului şi depinde de forţele care activează în
fiecare stare, de permeabilitatea graniţelor dintre stările eului şi de
capacitatea energenică a fiecărei stări a eului. (Berne, 2011)
Analiza funcţională presupune subdivizarea stărilor Eu-lui după
funcţiile comportamentale pe care le îndeplinesc. Astfel, Părintele poate fi
Normativ, Întreţinător, Copilul poate fi Adaptat (Rebel sau Supus),
Creator, Spontan. Fiecare stare are avantajele şi dezavantajele ei şi este
inclusă în trei domenii generale astfel:
- Starea Părintelui - domeniul ”ceea ce se învaţă” ;
- Starea Adultului - domeniul ”ceea ce se gândeşte”;
- Starea Copilului - domeniul ”ceea ce se simte”. (Cardon,
Lenhardt, Nicolas, 2002)
50 EMILIA OPRIŞAN

Modalitatea de comunicare între stările Eu-lui este denumită


”tranzacţie”. Analiza acestor tranzacţii şi modalitatea lor de înlănţuire
permite o mai bună înţelegere a comunicării. Ele pot fi tranzacţii simple,
duble (ascunse) sau adult-adult şi un aspect foarte important este acela că,
în urma analizei lor şi a înţelegerii lor, deculpabilizează individul şi
generează posibilitatea de schimbare. (Cardon, Lenhardt, Nicolas, 2002)
O altă noţiune importantă este aceea de ”poziţie de viaţă” care se
conturează de obicei chiar înainte de 7 ani, pe baza relaţiilor familiale care
au răspuns bine sau mai puţin bine nevoilor şi emoţiilor Copilului Spontan.
Ea va influenţa ulterior maniera de interacţiune cu ceilalţi, deteminând o
anume funcţionare a stărilor Eu-lui. (Cardon, Lenhardt, Nicolas, 2002).
În cartea sa „Ce spui după Bună ziua?”, Eric Berne descrie aceste
poziţii universale ale fiecărui om:
• Eu sunt ok-tu eşti ok – poziţia sănătoasă, poziţia eroilor şi
prinţilor ;
• Eu nu sunt ok-tu eşti ok – poziţia depresivă ;
• Eu sunt ok-tu nu eşti ok – poziţia arogantă, a mediocrilor ;
• Eu nu sunt ok-tu nu eşti ok – poziţia inutilităţii.
Tot aici el vorbeşte pe larg despre concepte ca: scenariul de viaţă,
contrascenariul, programare parentală, punând toate aceste concepte într-
o formă unică şi coerentă care a atras foarte mulţi adepţi din rândul
psihologilor practicanţi sau teoreticieni. (Berne, 2006)
Printre reprezentanţii de seamă ai analizei tranzacţionale se
numără Claude Steiner, Steven Karpman, Thomas Harris, Muriel James,
Jacqui Schiff, Mavis Klein. (Cardon, Lenhardt, Nicolas, 2002)

1) Care sunt fundamentele analizei tranzacţionale conform lui


Eric Berne?
2) Discutaţi conceptele cheie din analiza tranzacţională.
3) Ce descrie conceptul de ”poziţie de viaţă” în analiza
tranzacţională.

8. Psihoterapia existenţială

În teoria existenţială, viaţa este asemuită cu o călătorie pe un


vas, pe care ne-am trezit fără să ştim ce destinaţie are şi fără să cunoaştem
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 51

durata călătoriei. Cei care merg alături de noi în această călătorie sunt la
fel de neştiutori ca şi noi. Pe acest drum, poţi alege să fii un călător trist,
agresiv, deprimat, frustrat sau unul care acceptă cu bucurie tot ce-i oferă
acest drum şi încearcă să afle ce poate face el pe o astfel de navă, care
este rolul său pentru ceilalţi, pentru călătoria pe care o are de parcurs.
Această metaforă subliniază toate conceptele esenţiale din existenţialism
care au inspirat numeroase opere de artă dar şi un curent actual şi de
succes în psihoterapie. (Ionescu, 2001).
Originile existenţialismului ar putea fi plasate în opera lui
Kierkegaard care a publicat în 1840 un număr de scrieri existenţialiste
importante. Ulterior, Martin Heidegger şi Karl Jaspers au continuat
această cale a filozofiei existenţialiste. În acelaţi curent s-au înscris şi
Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Miguel de Unamuno sau Martin Buber,
care însă au preferat expunerea literară în locul celei filozofice. O altă
influenţă importantă o regăsim în psihologia umanistă care împărtăşeşte o
serie de principii comune cu psihologia existenţialistă. O serie de
psihologi influenţi din acest domeniu sunt regăsiţi în citările frecvente ale
psihologiei existenţiale: Maslow, Pearls, Bugental, Buhler, Ramirez,
Frankl, Laining, Rollo May. (Yalom, 2010)
Principalul reprezentant al acestei direcţii este Rollo May,
psiholog şi psihanalist, care în 1972 afirma că unul dintre motivele care
stau la baza ”nevrozei” omului modern este abolirea propriei voinţe şi
capacităţi decizionale şi recomandă încercarea de a-l determina pe pacient
să conştientizeze propria putere de decizie. El sugerează utilizarea
termenului de „decizie“ care reuneşte voinţa şi dorinţa. (Ionescu, 2006)
Angoasa existenţialistă este şi ea unul dintre subiectele centrale
ale psihologiei existenţialiste – sentimentul că eşti obligat la o serie de
opţiuni ale căror consecinţe nu le cunoşti, sau cum exprima Sartre –
sentimentul necunoaşterii efectului opţiunilor noastre. Pentru May,
angoasa reprezintă incapacitatea de a te orienta în propria existenţă.
(Ionescu, 2006)
Alături de voinţă şi angoasă, o a treia temă centrală a psihologiei
existenţialiste este moartea, subiect care îl determină pe May să afirme că
aceasta este singurul fapt absolut în viaţă care individualizează omul
”nimeni nu poate muri pentru mine; este singurul lucru care sunt obligat
să-l fac pentru mine însumi”. Trecând printr-o experinţă dramatică
personală, May învaţă să înfrunte problema morţii, inspirat în principal de
filozofia lui Kierkegaard (lucrarea – ”Conceptul de teamă”), şi afirmă că
52 EMILIA OPRIŞAN

din acel moment relaţia sa cu timpul s-a schimbat din ”timp stăpân” în
”timp cadou”, reuşind să trăiască deplin fiecare zi a existenţei sale.
(Ionescu, 2006, pag. 176-177)
Un alt concept cheie este acela de ”fiinţă-în-lume”, care implică
pacientul în autodescoperire alături de terapeut. Este fundamental ca
terapeutul să-l descopere pe cel care stă în faţa lui dincolo de conceptele
şi proiecţiile proprii. Întrebările precum: ”cine sunt eu ca fiinţă în lumea
acesta? ”, ”de unde provin?”, ”cum pot să mă regăsesc sau să mă
accept?”, ajută pacientul să se descopere pe sine şi pe terapeut să-l
perceapă în integritatea fiinţei sale în lume. Pacientul este un proces şi nu
un produs pentru că viaţa este o trecere dinamică între ceea ce a fost şi
ceea ce va urma. (Ionescu, 2006)
Unul dintre cei mai prolifici autori contemporani şi promotor al
acestei forme de psihoterapie este Irvin Yalom. Precum predecesorii săi,
el afirmă că această formă de terapie este centrată pe conflictul generat de
confruntarea individuală cu problemele existenţei de zi cu zi, sau cu
grijile fundamentale. El descrie patru astfel de griji fundamentale care pot
determina un conflict dinamic existenţial:
- moartea;
- libertatea;
- izolarea;
- lipsa sensului.
Structura dinamică descrisă de Freud este păstrată şi în structura
existenţială dar cu un cu totul alt conţinut. Astfel, formula
pulsiune - angoasă - mecanism de apărare,
este înlocuită de conştiinţa grijii fundamentale
angoasă - mecanism de apărare.

Din nou, spre deosebire de psihanaliză care se centrează pe


trecut, psihoterapia existenţială este centrată pe viitor. Trecutul cuiva este
important în măsura în care face parte din existenţa actuală şi contribuie
la modul în care omul se confruntă cu grijile existenţiale. (Yalom, 2010)
Deşi cele patru griji fundamentale pot face separat obiectul
terapiei, ele sunt strâns împletite şi crează subtextul terapiei, furnizând
atât conţinut cât si dinamică procesului terapeutic şi relaţiei terapeutice.
Voinţa, asumarea responsabilităţii, raportarea la terapeut şi angajarea în
viaţă sunt modalităţi şi procese cheie pentru schimbarea terapeutică.
(Yalom, 2010)
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 53

1) Care sunt rădăcinile psihoterapiei existenţialiste şi principalii


ei reprezentanţi?
2) Discutaţi pe grupe de lucru cele patru concepte fundamentale din
psihoterapia existenţială şi da-ţi exemple de comportamente
dezadaptative generate de acestea.

9. Terapia centrată pe persoană sau ”non-directivă”

Teoria care stă la baza acestei forme este dezvoltată de Carl


Rogers (1902-1987) şi are o orientare optimistă, umanistă şi existenţială.
Autorul subliniază că fiecare individ posedă capacitatea de a creşte
pozitiv şi de a se autovindeca. Psihopatologia se instalează atunci când
clienţii, de obicei în copilărie, nu capătă sentimentul valorii sau al
dragostei decât dacă adoptă anumite comportamente specifice. Este o
formă de terapie nondirectivă pentru că terapeutul îl urmează pe client în
demersurile acestuia privind explorarea trecutului, prezentului sau
viitorului, având încredere în capacitatea acestuia de autovindecare. (John
Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)
Rogers lansează această formă de psihoterapie în 1961, pe baza
teoriei dezvoltării autonome a personalităţii. Ideile lansate de el par acum
extrem de familiare pentru că în decursul timpului au cunoscut o vastă
popularizare, dar la momentul lansării cărţii ”On becoming a person”,
aceste idei erau revoluţionare. Într-un context dominat de ideile freudiene,
Rogers vine şi afirmă că tot ce are omul nevoie este să fie acceptat într-o
relaţie. (Rogers, 2008)
Astfel, terapia vine să ofere acest gen de relaţie, între terapeut şi
pacientul care vorbeşte despre sine în prezent, despre emoţiile şi trăirile lui, se
stabileşte o relaţie deschisă, bazată pe respect şi înţelegere, astfel pacientul
mergând spre redimensionarea şi consolidarea Eu-lui prin redobândirea
capacităţii de valorizare, ierarhizare şi reevaluare. (Gorgos, 1985)
Rogers subliniază ideea centrală pe care construieşte această
formă de terapie prin următoarea frază: ”Dacă pot oferi un anumit tip de
relaţie, cealată persoană va descopri în sine capacitatea de a folosi acea
relaţie în scopul creşterii şi se va produce schimbarea şi dezvoltarea
personală” (Rogers, 2008, pag. 70).
Sintetizând propria teorie, Rogers afirmă că dacă terapeutul este
capabil să ofere o relaţie:
54 EMILIA OPRIŞAN

- autentică, transparentă, în care să fie capabil să-şi trăiască şi


să-şi exprime propriile sentimente;
- de acceptare caldă şi preţuire pentru celălalt;
- cu o capacitate de a-i vedea lumea aşa cum o vede el;
Atunci clientul este capabil:
- să perceapă şi să înţeleagă aspecte din el însuşi pe care
anterior le-a refulat;
- să devină mai bine integrat şi mai capabil să funcţioneze
eficient;
- să devină în mai mare măsură aşa cum îşi doreşte să devină;
- să fie mai independent şi mai încrezător în sine, mai unic şi cu
o mai bună exprimare de sine;
- să manifeste o mai bună înţelegere şi acceptare faţă de alţii;
- să se confrunte mai adecvat şi mai confortabil cu problemele
vieţii.
Acestea sunt premisele pe care Rogers le afirmă ca fiind valabile
nu doar pentru relaţiile terapeutice ci pentru relaţiile umane, în general.
(Rogers, 2008, pag. 76)
Ideea unei psihoterapii non-directive, lipsită de diagnostice şi
interpretări părea să fie la acel moment istoric lipsită de seriozotate şi
competenţă. Ceea ce oferă Rogers acestei non-directivităţi în tehnici şi
metode este însă ”centrarea pe persoană“, oferirea unei anumite atitudini faţă
de client pentru a-l stimula să se dezvolte personal. Prin urmare non-
directivitatea presupune abţinerea terapeutului de la judecăţi de valoare
asupra clientului şi acţiunilor sale dar utilizarea ”judecăţii“ ca şi proces
cognitiv în raport cu nevoile clientului şi cu ghidarea lui în procesul de
autodezvoltare şi autovindecare. (Luca, A., în Mitrofan, 2000)
Una dintre puternicele credinţe ale lui Rogers este aceea că dincolo
de toate problemele cu care se prezintă clientul în cabinet, probleme diverse
şi complexe, stă o singură întrebare esenţială - ”Cine sunt eu cu adevărat?”,
întrebare conştientă sau nu, care duce către descoperirea şi devenirea lui
însuşi. Contextul de siguranţă pe care îl oferă terapia şi relaţia terapeutică îi
permite individului să se mişte în ce direcţie doreşte, să renunţe treptat la
măştile şi rolurile fabricate de-a lungul vieţii, să devină autentic, fără a-şi mai
nega sentimentele, fără a mai fi conformist de dragul păstrării aparenţelor,
fără a mai folosi raţionalitatea intelectuală ca paravan în relaţiile cu ceilalţi.
Acesta este procesul prin care Rogers consideră că individul devine o
Persoană. (Rogers, 2008)
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 55

1) Care sunt principiile pe care îşi fundamentează Rogers teoria?


2) Ce oferă relaţia terapeutică în viziunea lui Rogers?

10. Terapia scurtă bazată pe obiective şi soluţii

Acest tip de terapie a apărut ca şi răspuns la terapiile de lungă durată,


care se focusau fie asupra descoperirii cauzalităţii simptomatologiei, fie
asupra dinamicii psihice, fie asupra factorilor care întreţin simptomul.
Domeniul terapiei a fost şi el puternic influenţat de schimbările în plan
macroeconomic şi cultural iar acest tip de terapie vine să servească interesele
omului modern care îşi doreşte o rezolvare rapidă aproblemelor sale şi nu
neapărat una de profunzime. În consecinţă, terapiile scurte centrate pe
obiective şi soluţii vizează înlăturarea simtomului prin focusarea asupra
mijloacelor de rezolvare aici-şi-acum şi nu în ultimul rând prin centrarea
asupra viitorului. (Dafinoiu şi Vargha, 2005)
Dacă în alte tipuri de terapie exista ideea că descoperind cauza şi
înlăturând-o dispărea simptomul, în această formă de terapie cauza este
ignorată şi se porneşte de la supoziţia că orice problemă are o soluţie sau
mai multe, iar terapeutul împreună cu clientul sunt capabili să găsească,
să descopere aceste soluţii sau să le construiască. (Walter şi Peller în
Dafinoiu şi Vargha, 2005).
De Shazer afirma că în terapiile scurte utilizăm ceea ce ne aduce
clientul pentru întâmpinarea nevoilor sale, astfel încât acesta să-şi
construiască o viaţă satisfăcătoare. În 1968 a fost fondat Institutul de
Cercetări Mentale de la Palo Alto, California. În 1974, apare o lucrare
semnificativă a domeniului – ”Brief Therapy – Focus Problem
Resolution” scrisă de Weakland, Fisch, Watzlawick şi Bodin. În acelaşi
an, la Milano, apare ” The Treatment of Children Through Brief Therapy
of Their Parents”, scrisă de Selvini-Palazzoli, Boscolo, Cecchin şi Prata.
De Shazer, fără cunoştinţa publicaţiei de la Palo Alto începe să dezvolte
această metodă şi o prezintă în 1975 în lucrarea ”Brief Therapy: Two’s
Company”. În aceeaşi perioadă apar, prin urmare, o serie de lucrări care
au două idei comune: ”Problemele: cum sunt menţinute?” şi ”Cum să
rezolvăm problemele?”. (De Shazer, 1985)
Terapia scurtă centrată pe soluţii respectă trei etape importante:
a. definirea a ceea ce-şi doreşte clientul mai degrabă decât a
ceea ce nu-şi doreşte;
56 EMILIA OPRIŞAN

b. identificarea a ceea ce funcţionează deja şi dezvoltarea de


comportamente în acest sens;
c. dacă ceea ce face clientul nu conduce la o soluţie aunci
trebuie făcut altceva. (Dafinoiu şi Vargha, 2005).
Este de asemenea, o formă terapeutică care se bazează pe o serie
de principii bine definite, iar Dafinoiu şi Vargha descriu câteva dintre ele:
1. Centrarea pozitivă pe soluţie şi pe viitor au rolul de a facilita
schimbarea în direcţia dorită.
2. Excepţiile sugerează soluţii.
3. Schimbarea se manifestă tot timpul.
4. O schimbare mică duce la schimbări mai mari.
5. Cooperarea este inevitabilă – nu există eşec, există feed-back.
6. Oamenii au resursele necesare rezolvării problemelor lor.
(Dafinoiu şi Vargha, 2005).
Walter şi Peller afirmau, în 1992, că psihoterapia este un efort
orientat către un anumit obiectiv sau soluţie, având clientul ca expert.
(Dafinoiu şi Vargha, 2005)
Din această perspectivă, în cadrul terapiei se formulează împreună
cu clientul obiective realizabile şi pentru a atinge acest deziderat, trebuie
respectate o serie de criterii esenţiale în această formă de terapie:
1. Obiectivele trebuie formulate într-o formă afirmativă.
2. Formularea trebuie să cuprindă termeni de acţiune şi nu de
stări interne.
3. Obiectivele sunt formulate în termeni de aici-şi-acum.
4. Pentru a fi eficiente trebuie formulate cât mai specific cu
putinţă.
5. Trebuie să se situeze în domeniul controlat de client.
6. Pe cât posibil, să fie formulate utilizând cuvintele clientului.
(Dafinoiu şi Vargha, 2005)

Deşi respectarea acestor criterii de formulare pare uşoară, de


foarte multe ori ne lovim de credinţele şi tendinţele clienţilor de a
menţine problema la nivel practic, deşi teoretic deţin toate instrumentele
pentru a o aplicare corectă şi obţinerea unor rezultate pozitive în
schimbare. În alte situaţii, chiar dacă schimbarea se produce pentru un
interval scurt, vechile pattern-uri comportametale sau emoţioanle pot să
se reinstaleze rapid.
O Conell, în 1998, afirma că sarcina terapiei este şi de a menţine
şi amplifica schimbarea terapeutică printr-o serie de întrebări care
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 57

orientează clientul. Astfel, pentru strategiile de menţinere a schimbării


terapeutice, terapeutul poate formula următoarele tipuri de întrebări: ”Ce
ar trebui să se întâmple pentru ca schimbările să continue să se
manifeste?”, ”Care ar fi primul lucru pe care îl vei face când vor apărea
primele semne că problema se manifestă din nou?”, ”Cine ar putea să te
ajute să faci toate acestea?”, etc. Strategiile învăţate în timpul terapiei
trebuie valorificate şi după sfârşitul terapiei, iar terapeutul va pune acele
întrebări care-l vor ajuta pe client să conştientizeze valoarea celor
învăţate: ”Ce ai învăţat din tot ce ai făcut până acum?”, ”Ce ai învăţat să
nu mai faci?”, ”Ce vei câstiga când vei abandona falsele soluţii?”, etc.
(Dafinoiu şi Vargha, 2005).
Dacă în decursul terapiei clientul nu înregistrază progresele
dorite, terapeutul ar trebui să ia în considerare următoarele întrebări?
”Cine este clientul nostru?”, ”Cine se plânge şi de ce anume?”, ”Cine
doreşte schimbarea?”, ”Cine percepe problema?”, ”Care este
obiectivul?”, ”Cum vom şti dacă l-am atins?”. Watts afirma, pe de altă
parte, că în aceeaşi situaţie în care terapia rămâne fără rezultat, trebuie să
determine terapeutul să se gândească dacă nu cumva întrebările au fost
greşit puse. (Dafinoiu şi Vargha, 2005)

1) Definiţi terapia scurtă bazată pe obiecive şi soluţii.


2) Enumeraţi etapele pe care această formă de terapie le propune.
3) Care sunt principiile pe care Dafinoiu şi Vargha le enunţă
pentru terapiile scurte?
4) Discutaţi criteriile esenţiale de formulare a obiectivelor în
terapiile scurte şi argumentaţi respectarea acestora.

11. Psihoterapia experienţială. Terapia Unificării

Această formă de psihoterapie consideră omul ca pe o entitate


activă, auto-afirmativă care dispune de un potenţial latent pe care îl poate
valorifica. Acest obiectiv este posibil prin atingerea potenţialului maxim
al propriului Eu, prin conştientizarea semnificaţiei lumii sale interne şi
externe aupra căreia poate acţiona. (Holdevici, Vasilescu, 1993)
Experimentarea reprezintă multitudinea de acţiuni pe care la
poate îndeplini o persoană, de a autoexplora şi autoevalua, de a se
autoaccepta, de a-şi extinde câmpul conştienţei, aşa cum afirma Mitrofan
în definirea acestui tip de terapie. Acţiunea este subiectul proceselor
58 EMILIA OPRIŞAN

interne şi a comportamentelor care ne leagă de lumea exterioară iar


vindecarea survine prin armonizarea cu noi înşine prin deblocarea
resurselor creatoare de care beneficiem fiecare dintre noi. Aceste resurse
sunt cele pe care în copilărie le utilizăm în joc dar pe care mai târziu le
uităm pentru că devenim prea preocupaţi de conformism, de roluri şi
măşti sociale. (Mitrofan, 2000)
Terapia unificării a fost fondată de Iolanda Mitrofan şi se bazează
pe experienţa unificării. Este o nouă formă de terapie experienţială, care
afirmă că a unifica înseamnă a integra toate faţetele fiinţei umane, de a
face ceva ce este divizat să se întregească. Actualizarea potenţialului
individual al persoanei este dezideratul acestei forme terapeutice, şi acest
lucru nu este posibil decât într-o situaţie de stabilitate şi unitate internă.
Capacitatea de a ne observa obiectiv, fără a ne judeca sau evalua
experinţa este denumită în terapia unificării – Starea de Martor şi este
considerată instrumentul esenţial al terapiei. Rolul terapeutului este de a-l
ajuta pe client să devină martorul experinţelor interne, de a-l susţine şi
încuraja atunci când întâmpină un blocaj sau are tendinţa de a evita
confruntarea cu experienţa internă. (Mitrofan, 2000)
Relaţia terapeutică în această formă de terapie este văzută ca o
relaţie de ”tip creativ-empatic”, fiind în aceeaşi măsură nutritivă şi deblocantă
emoţional, dar cu implicaţii şi asupra domeniului cognitiv şi comportamental.
Se pune accent asupra evoluţiei spirituale a terapeutului pentru a promova
prin el însuşi un model de sănătate mentală şi morală. Dacă terapia unificării
se aplică grupurilor, se recomandă echipa terapeutică care este formată din
terapeut, coterapeut, un observator avizat (agent facilitator şi provocator în
procesul terapeutic) şi un videocameraman. (Mitrofan, 2000)
Modalităţile de abordare în terapia unificării sunt holistice, cu
influenţe semnificative din terapiile gestalt şi somato-analitice. Tehnicile
specifice precum dansul, muzica, artele vizuale, scenariul metaforic, sunt
utilizate ca simboluri pentru autoanaliză şi insight, pentru redobândirea
autenticităţii şi a libertăţii de exprimare. Această terapie descrie câteva
etape esenţiale prin care trece clientul în procesul de autorestructurare şi
dezvoltare personală:
- provocarea şi experimentarea;
- autoanaliza clarificatoare;
- exerciţiul resurselor creative şi al alegerilor proprii;
- transformarea personală creativă unificatoare. (Mitrofan,
2000)
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 59

Ceea ce este de asemenea esenţial de subliniat despre această


nouă viziune terpeutică este tratarea şi considerarea fiinţei umane ca
întreg, prin urmare diferit de formele terapeutice care tratează cauza sau
de cele care abordează direct efectele. Orice problemă implică un proces,
prin urmare întrega fiinţă este implicată în acest proces şi singura
abordare coerentă este cea a unificării fiinţei pentru redescoperirea
capacităţilor proprii de vindecare. (Mitrofan, 2000)

1) Care este dezideratul terapiei unificării? Discutaţi ideile pe


care se fundamentează această formă terapeutică.
2) Din ce domenii îşi împrumută terapia unificării tehnicile şi
metodele pe care le utilizează? Descrieţi câteva dintre aceste
tehnici.

12. Psihoterapia integrativă

Eclectic (eklegein, gr.) – a alege.


Integrare (integrare, lat.) – a face complet, a desăvârşi , a întregi
În psihoterapia integrativă, termenul de eclectictism poate
desemna utilizarea de către un terapeut a unor metode şi tehnici care sunt
situate în afara propriei şcoli şi orientări terapeutice dar fără ca acest lucru
să provoace o restructurare teoretică a orientării de bază. (Dafinoiu, 2001)
Mişcarea contemporană de integrativism psihoterapeutic a contribuit
la aprecierea diversităţii şi competiţiei în cadrul domeniilor psihopatologiei şi
psihoterapiei. Beck şi Alford argumentează încadrarea terapiei cognitive în
zona integrativă, afirmând că aceasta furnizează un cadru teoretic în care pot
fi încorporate tehnicile clinice ale altor abordări cunoscute, încorporează
explicaţii ale comportametului pe baza feed-back-ului dat de mediu, pe lângă
abordările tradiţionale mecaniciste. De asemenea, nu neglijează concentrarea
asupra inconştientului, ci încearcă să aducă în conştiinţă conţinutul cognitiv
inconştient. (Beck, Alford, 2011)
Necesitatea psihoterapiei integrative s-a născut din practica
psihoterapeutică care, din ce în ce mai mult în ultimele decenii a început
să recunoască limitările impuse de o şcoală terapeutică, în cazul unor
patologii specifice. O altă limitare este cea produsă de întâlnirea cu
personalitatea şi individualitatea pacientului care răspunde sau nu pozitiv
la utilizarea unei singure metode terapeutice. Creativitatea terapeutului,
60 EMILIA OPRIŞAN

nevoia lui de a aborda în manieră particulară fiecare caz în parte,


combinând de cele mai multe ori tehnici din şcoli terapeutice diferite
pentru a obţine cele mai bune rezultate împreună cu pacientul, începe să
primeze în faţa respectării cu stricteţe a unor tehnici sau metode
aparţinând unei singure şcoli psihoterapeutice. (Dafinoiu, 2001)
Pentru Beitman şi colab., în 1989, integrarea este văzută ca:
- conciliere sau relaţii cordiale dintre diverse abordări;
- convergenţa ideilor şi a practicii;
- utilizarea oricăror elemente din diverse şcoli terapeutice pe care
le consideră necesare sau benefice pentru pacient. (O`Brian şi
Houston, 2009)
Motivele pentru care din ce în ce mai mulţi terapeuţi aleg
abordarea integrativă sau eclectică sunt descrise de Norcross şi Newman,
în 1998, ca fiind următoarele:
- popularizarea din ce în ce mai mare a diverselor forme
terapeutice;
- mediul socio-economic;
- succesul terapiilor scurte, centrate pe problemă;
- posibilitatea clienţilor de a experimenta tratamente diverse;
- diferenţe nesemnificative între rezultatele pozitive obţinute de
diferite şcoli terapeutice, etc. (Dafinoiu, 2001)
Din ce în ce mai mulţi terapeuţi se declară integrativi. În SUA,
între 40-60% recunosc această orientare, iar Bergin şi Garfield, într-un
studiu din 1994 relevă un procent între 29 şi 68 din totalul terapeuţilor
intervievaţi. (Dafinoiu, 2001)

1) Ce reprezintă terapia integrativă?


2) Care sunt principalele motive pentru care psihoterapeuţii se
orientează către psihoterapia integrativă?

B. Psihoterapii colective

1. Psihoterapii de grup

Psihoterapiile de grup îşi au originea în acţiunile lui Pratt, în


1905, care introduce metoda claselor pentru pacienţii bolnavi de
tuberculoză. Ulterior Buck va face grupuri pentru pacienţii hipertensivi,
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 61

Choppel pentru cei cu ulcer, etc. În anii 1920, autorii care au avut o
contribuţie semnificativă la teoretizarea tehnicilor de grup au fost Low,
Klapman, Bierer, etc. Freud aduce şi el o serie de clarificări importante
prin lucrările ”Totem şi tabu”, ”Psihologia colectivă şi analiza Eu-lui”. În
1947, o lucrare esenţială pentru domeniu va apărea cu titlul ”Terapia de
grup – un grup de diagnostic”, scrisă de Kurt Lewin, care a aplicat
psihologia formei în studiul grupului. (Gorgos,1985)
Din anii 40 până în prezent terapia de grup a suferit numeroase
modificări şi influenţe iar diversitatea formelor sale astăzi este
copleşitoare – grupuri pentru tulburări de panică, pentru obezitate, pentru
prevenirea recăderilor depresive, pentru bătrânii amnezici şi pentru cei
care îi îngrijesc, pentru victimele abuzurilor sexuale, pentru familii
disfuncţionale, şi enumerarea poate continua. (Yalom, 2008)
Tehnicile utilizate în cadrul terapiilor de grup sunt şi ele multiple
îmbrăcând tot atâtea forme câte terapii individuale există. La graniţe
grupurilor de terapie se situează grupurile de suport mutual, de genul AA,
sau grupurile pentru supravietuitorii incestului, etc., care deşi nu sunt
formal grupuri de terapie sunt cu siguranţă terapeutice. (Yalom, 2008)
Indiferent de tehnica utilizată, scopul terapiei de grup este acela
de a utiliza interacţiunile care apar la nivelul grupului, în scopul depăşirii
diferitelor dificultăţi emoţionale şi relaţionale ale membrilor grupului. Ca
şi formă de organizare, avem de-a face cu grupuri închise, cu un număr de
membri stabilit de la început, sau deschise, care mai primesc membri pe
parcursul derulării întâlnirilor. De regulă, un numaăr mai mare de 15
persoane nu este acceptat şi durata întâlnirii nu depăşeşte 2 ore.
(Gorgos,1985)
Cele mai utilizate metode în cadrul grupului sunt:
- Identificarea;
- universalizarea;
- coeziunea;
- transferul ;
- catharsisul.
Yalom afirma că pentru a fi eficientă, terapia de grup trebuie să
se bazeze pe interacţiunea interpersonală din aici-şi-acum. La început,
grupul oferă cadrul necesar unei interacţini libere a membrilor grupului
pentru ca ulterior, terapia să îi ajute să identifice şi să înţelegă ce nu
merge în maniera lor de interacţiune şi să-i ajute să modifice acest tipar
neadaptativ. Autorul descrie unsprezece factori terapeutici esenţiali în
terapia de grup, înţelegând prin aceştia acele elemente sau mecanismele
care produc schimbarea:
62 EMILIA OPRIŞAN

- inocularea speranţei;
- universalitatea;
- distribuirea informaţiilor;
- altruismul;
- recapitularea corectivă a grupului familial primar;
- dezvoltarea tehnicilor de socializare;
- comportamentul imitativ;
- învăţarea interpersonală;
- coeziunea grupului;
- catharsisul;
- factorii existenţiali.
El afirmă, de asemenea, că acestă includere a factorilor
determinanţi nu este definitivă, autori diferiţi luând în calcul alţi factori ai
schimbării, dar cu certitudine, sunt interdependenţi şi pot funcţiona ca
părţi distincte ale procesului de schimbare. De exemplu, înţelegerea de
sine acţionează la nivel cognitiv, tehnicile de socializarea acţionează la
nivelul sferei comportamentale iar la nivel emoţional poate acţiona
catharsisul. (Yalom, 2008)
Terapetul de grup trebuie să aibă o pregătire temeinică şi o
experienţă clinică bogată pentru că trebuie să facă faţă unei problematici
diverse şi complexe. Terepeutul de grup poate lucra în colaborare cu un
co-terapeut şi acest fapt, conform cercetărilor în domeniu, prezintă atât
avantaje cât şi dezavantaje. Avantajele constau în faptul că împreună au
o arie observaţională mai mare şi împreună pot genera mai multe ipoteze
şi mai multe strategii. De asemenea, pot cataliza mai bine reacţiile
transferenţiale şi pot scoate mai bine în evidenţă natura distorsiunilor. În
cazurile grupurilor dificile, cum sunt cele pentru bolnavii de cancer sau
HIV, susţinerea şi completarea reciprocă sunt foarte importante. Alte
situaţii favorabile co-terapiei sunt acelea în care unul este bărbat şi
celălalt femeie, pentru că evocă o imagine a familiei primare mult mai
puternică, sau în care co-terapeut este un terapeut începător care va învăţa
foarte mult din experienţa directă de lider de grup. (Yalom, 2008)
Datorită diversităţii problematicii psihoterapiei de grup ne vom
limita la cele prezentate ca fiind câteva dintre elementele introductive în
complexitatea acestei forme de terapie.

1) Care au fost principalele contribuţii la dezvoltarea


psihoterapiei de grup?
2) Care este viziunea lui Yalom privind psihoterapia de grup?
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 63

2. Psihodrama

Această formă de psihoterapie de grup vine să investigheze, prin


intermediul unor tehnici dramatice, personalitatea, relaţiile şi emoţiile
participanţilor la grup.
Inspirat de psihanaliză, dar şi de alte curente cum ar fi dadaismul
şi suprarealismul, J.L. Moreno (1889-1974) şi regizorul Stanislavsky,
propun această metodă de investigare în care participantul îşi joacă
propriul rol, pentru a se înţelege mai bine. Scena cuprinde protagonistul,
ego-urile auxiliare (participanţi care îndeplinesc diverse cerinţe ale
protagonistului) şi directorul sau liderul grupului care are rolul de a-i
ghida pe ceilalţi în scopul unei cunoaşteri de sine aprofundate. Sunt
utilizate ca tehnici – spontaneitatea şi conceptul de rol. Interpretarea
scenei psihodramatice este rolul directorului de grup iar finalitatea este
diminuarea tensiunilor conflictuale, depăşirea barierelor emoţionale şi a
problemelor generate de acestea. (Gorgos,1985)
Ca metodă, s-a născut în deceniul patru din secolul XX, din lucrul cu
copiii, din influenţele scenelor teatrale, dar şi din lucrul lui Moreno, cu el
însuşi, aşa cum afirma: ”psihodrama vieţii mele a precedat psihodrama ca
metodă. Am fost primul pacient al terapiei psihodramatice, protagonist şi
conducător în acelaşi timp...” (Nicolae, A., în Mitrofan, 2000, pag. 103).
Metoda pe care se bazează psihodrama integrează analiza
cognitivă cu implicarea experienţială, participativă. Acţiunea la care este
provocat clientul îl ajută să aducă în prim-planul conştiinţei emoţii şi
gânduri pe le-ar fi reprimat dacă ar fi trebuit doar să vorbească despre ele,
convertind reprezentarea interioară într-una exterioară. Prin urmare o
tensiune internă se transformă în acţiune şi este înţeleasă şi cuprinsă
diferit la nivel intern, ajutând clientul să se echilibreze mental astfel încât
să ajungă în acord cu cerinţele externe dar şi cu cele interne. (Nicolae, A.,
în Mitrofan, 2000)
Fermeta Jude descrie principalele instrumente cu care operează
psihodrama: conducătorul terapeut, grupul, protagonistul şi eurile
auxiliare.
Conducătorul terapeut are următoarele atribuţii:
- are rol de stimulare a exprimării fizice în deplină siguranţă;
- ajută clientul să dea formă expresivă conţinuturilor sale
mentale;
- nu formulează judecăţi de valoare;
64 EMILIA OPRIŞAN

- are o contribuţie interpretativă asupra dinamicilor psihice


exprimate în grup;
- dirijează activitatea grupului şi a subiectului astfel încât să
existe şi experienţe de tip fuzional cât şi de tip individualizant.
Grupul:
- respectă regulile directorului/liderului;
- acţionează în condiţiile în care fiecare pesoană este percepută şi
tratată ”aici-şi-acum”
- devine auditoriu (spectator) când cedează scena unui subiect
(protagonist) şi se pune la dispoziţia nevoilor acestuia
Protagonistul:
- exprimă propria realitate interioară exprimând roluri în mod
creativ;
- alege eurile auxiliare din grup (auditoriu) care vor juca
realităţile lumii sale interioare.
Eurile auxiliare:
- joacă rolurile atribuite de protagonist într-o manieră adecvată
strategiei terapeutice alese de director;
- dispun de o marjă de libertate în crearea rolului. (Nicolae, A., în
Mitrofan, 2000)
Blatner afirma că eul auxiliar poate îndeplini şase roluri:
- rolul unei persoane semnificative din viaţa protagonistului;
- dublul – când ia rolul alter-egoului protagonistului ajutându-l
să-şi exprime trăirile interioare cu mai multă claritate;
- personaje generice - poliţist, profesor, vecin – care fac parte din
situaţia psihodramatică dar nu sunt cunoscute de protagonist;
- persoanje fantastice – vrăjitoarea, zâna, monstrul, etc.;
- un obiect sau o fiinţă semnificativă pentru protagonist – tablou,
câine, copac, etc.;
- un concept abstract sau un stereotip colectiv – raţiunea,
sensibilitatea, biserica, societatea, adevărul, etc.
Tot el descrie principalele tehnici psihodramatice prin care
directorul ajută protagonistul să pună în scenă propriile trăiri, experienţe,
conflicte: tehnica dublului (o pesoană, prin identificare cu protagonistul,
exprimă ceea ce acesta nu reuşeşte şă exteriorizeze), solilocviul (a pune în
cuvinte un conţinut implicit care nu apare în acţiune), eurile multiple,
monodrama, exagerarea comunicării nonverbale, inversiunea de rol, feed-
back-ul auditoriului, proiecţia în viitor, magazinul magic, etc., fiecare
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 65

având rol specific în procesul de clarificare, insight şi deblocare


persoanală. (Nicolae, A., în Mitrofan, 2000)

1) Cine a fost fondatorul psihodramei şi de la ce premise a pornit


în construirea teoriei sale?
2) Discutaţi principalele instrumente ale psihodramei conform lui
Jude şi Blatner.

3. Terapii de familie

Lucrările lui Ackermann, Şcoala de la Palo Alto, studiile privind


relaţiile socio-familiale şi nu în ultimul rând studiile genetice au
influenţat dezvoltarea terapiilor de familie. Freud a avut şi el propria
influenţă prin lucrările despre rolul părinţilor în psihopatologie, ca şi
Arietti şi Leuba. (Gorgos,1985)
În decursul evoluţiei domeniului terapiei de familie s-au despris
tot atâtea curente ca şi în terapiile individuale, domeniul fiind extrem de
captivant. Astfel, enumerăm o serie de tipuri de terapii de familie care în
timp au cunoscut o largă popularizare, aceste forme fiind descrise de
Nichols şi Schwartz în cartea lor ”Terapia de familie. Concepte şi
metode” (2005):
- terapia sistemică de familie – Murray Bowen;
- terapia de familie strategică;
- terapia de familie structurală;
- terapia de familie psihanalitică;
- terapia de familie cognitiv-comportamentală;
- terapia de familie integrativă;
- terapia de familie experenţială;
- terapia de familie focalizată pe soluţii;
- terapia narativă, etc.
Terapiile de familie pot fi utilizate în numeroase probleme care
afectează dinamica familială. Printre acestea enumerăm:
• conflicte şi neînţelegeri familiale (acuze, gelozie, infidelitate);
• dificultăţi de relaţionare şi comunicare în cuplu, cu copii sau
rudele;
• dificultăţi de comunicare şi relaţionare cu adolescenţii;
• abuz sau violenţă;
66 EMILIA OPRIŞAN

• situaţii de criză;
• dificultăţi cauzate de boala fizică sau psihică a unui membru
din familie;
• tulburări de alimentaţie (anorexie, bulimie, obezitate);
• dependenţă de substanţe ( alcool, tutun, droguri).
Ackermann distinge şi el mai multe problematici care pot fi
tratate în cadrul şedinţelor de terapie familială: sfătuire familială şi
conjugală, modificarea sistemelor de comunicare în cadrul familiei,
reorganizarea ierarhiei familiale, terapia vieţii emoţionale a familiei, a
stărilor de criză familială, etc. (Gorgos,1985)
Mişcarea narativă a ajutat la schimbarea domeniului spre mai
mult respect şi colaborare cu familiile. În anii 1990, terapeuţii de familie
au început să descopere că, ”în timp ce încercau să înţeleagă forţele
ascunse din familie, putea fi folositor, de asemenea, să se acorde atenţie
forţelor ascunse din indivizii care formau familiile. Poate aprecierea cea
mai completă a naturii umane stă în înţelegerea completă a eului şi a
sinelui.” Versiunile de început ale terapiei de familie au pus familiile într-
o lumină rea şi le-au criticat pentru menţinerea problemelor. (Nichlos şi
Schwarz, 2005, p.50)
În terapia narativă de familie apare adevărul experienţei trăite,
pusă sub forma unei noi concepţii, a unei noi poveşti (de unde si
denumirea orientării), a persoanei despre propria sa viaţă. White şi Epson
afirmă că ”poveştile sunt pline de goluri pe care oamenii trebuie să le
umple pentru ca povestea să fie jucată. Aceste goluri se refac din
experienţa trăită şi din imaginaţia oamenilor. Cu fiecare act, oamenii îşi
rescriu viaţa. Evoluţia vieţii este asemănătoare procesului de a redeveni
autori, procesului de reintrare a persoanei în poveste, dezbătând-o şi
făcând-o a lor.” ( White şi Epson, în Mitrofan, 2008)
Această formă de terapie ajută clienţii să construiască o poveste
alternativă despre ei înşişi, care este derivată din propria experienţă de viaţă şi
care uneori nu se potriveşte sau chiar neagă povestea impusă de societate. De
aici şi motto-ul terapiei narative: ”Persoana nu se identifica niciodată cu
problema“. Problema este problemă. Asta înseamnă că problema are propria
sa identitate, diferă de identitatea persoanei. În felul acesta apare cea mai
cunoscută tehnică a terapiei narative: externalizarea, ca răspuns la
interiorizarea problemei. Prin întrebări de genul: „cum îţi afectează această
problemă viaţa?“, terapeutul separă problema de persoană. (Mitrofan, 2008)
Metoda externalizării îi ajută pe terapeuţi să perceapă clienţii ca
având anumite părţi ce nu sunt contaminate de simptom. Aceasta duce
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 67

automat la o nouă viziune asupra persoanei, ca liberă si responsabilă de


alegerile pe care le face în relaţia sa cu problema respectivă.
White consideră că practica externalizării:
- reduce conflictele neproductive referitoare la cine este
responsabil pentru problema aparută ;
- subminează sentimentul de eşec;
- pavează calea persoanei spre a coopera cu ceilalţi, spre a se uni
în lupta lor cu problema;
- oferă noi posibilităţi ca persoana să acţioneze pentru a-şi
recupera viaţa şi relaţiile cu alte persoane de sub influenţa problemei;
- eliberează persoana pentru a aborda problemele serioase mai
uşor şi mai eficient;
- oferă posibilitatea existenţei unui dialog, mai degrabă decât un
monolog, cu privire la problemă. (Mitrofan, 2008)
Mitrofan I. şi Diana V. (2001) vorbesc despre terapia de familie
de tip experenţial care are ca obiectiv sensibilizarea membrilor familiei
la nevoile şi sentimentele celorlalţi. Cele mai utilizate metode în cadrul
acestui tip de terapie sunt:
• Sculptura familială – fiecărui membru al familiei i se cere să-i
aşeze pe ceilalţi într-un tablou semnificativ.
• Interviul cu păpuşile familiale – unul dintre membrii familiei
este solicitat să pună în scenă o poveste utilizând păpuşi.
• Art-terapia familială – fiecare membru este rugat să deseneze
un tablou care să îi reprezinte ca familie.
Această formă de terapie se bazează pe teoriile psihologiei
umaniste a anilor 1960. Ideea centrală pe care se fundamentează este că
terapia trebuie să ofere un context în care să conteze calitatea experienţei
în care membrii familiei îşi exprimă sentimentele în mod autentic şi
găsesc astfel calea către împlinerea personală. (Mitrofan, Vasile, 2001)
Reprenzentanţi de seamă ai acestei forme de terapie sunt în
special acei terapeuţi care au îmbrăţişat metodele sistemice, precum: Carl
Whitaker, Virginia Satir, Leslie Greenberg, August Napier, etc.
În 1972, Virginia Satir descrie principalele shimbări pe care sunt
aşteptate în cadrul terapiei de familie:
1. Fiecare membru al familiei ar trebui să fie capabil să exprime
onest ceea ce simte şi gândeşte despre el însuşi şi despre ceilalţi, în
prezenţa celorlaţi membrii ai familiei.
2. Deciziile în familie ar trebui luate pe bază de negociere şi
explorare şi nu prin impunerea puterii, ţinând seama de unicitatea fiecărui
membru al familiei.
68 EMILIA OPRIŞAN

3. Diferenţele dintre membrii familiei ar trebui conştientizate şi


utilizate ca resurse pentru creştere. (Mitrofan, Vasile, 2001)
Whitaker afirmă că simţul familial sau apartenenţa la familie şi
libertatea individuală se intercondiţionează. El pune accent pe valoarea
experienţei de dragul experienţei înseşi, aceasta având rolul de a distruge
expectaţiile rigide, de a debloca conştientizarea şi de a debloca
individuaţia. Capacitatea de a deveni ei înşişi îi va ajuta să-şi recâştige
capacitatea de a avea grijă de ceilalţi. (Mitrofan, Vasile, 2001)
Tehnicile utilizate în cadrul terapiei experenţiale sunt de două
feluri:
- Tehnici structurate: cu scopul stimulării trăirilor afective
(sculptura familială, desenul familiei, modelajul sau dansul) şi deblocării
spontaneităţii şi comunicării. Terapeutul îi ghidează activ în
conştientizarea propiilor trăiri, imagini de sine, percepţii reciproce, etc.
- Tehnici nestructurate care insistă asupra ideii de a fi pur şi
simplu cu familia, şi de a fi ei înşişi în relaţiile de familie, de a împărtăşi
o experienţă intensă, emoţională, de ”aici şi acum”. Conform lui
Whitaker, familia trebuie privită ca un tot unitar şi este de evitat reacţia
de transfer asupra unui membru sau altul al familiei. În acest sens poate fi
utilă prezenţa unui coterapeut care să observe relaţiile terapeutului cu
membrii familiei şi să le discute după şedinţă. (Mitrofan, Vasile, 2001)
Terapia de familie, indiferent de forma sa sau de mijloacele
utilizate, are rolul de a sprijini dezvoltarea individuală a membrilor
familiei într-un cadru sigur, confortabil, asigurat de un climat familial
armonios, cu libertate de exprimare şi cu emoţii autentice exprimate faţă
de ceilalţi. Este mediul care pregăteşte şi antrenează membrii familiei
pentru extinderea tipurilor de relaţii existente la nivelul ei, la nivel social,
ceea ce o face extrem de importantă pentru succesul sau eşecul capacităţii
de adaptare sănătoasă a individului la mediul său.

1) Care sunt principalele forme de psihoterapie de familie şi


asupra căror tipuri de probleme se aplică?
2) Discutaţi pricipiile psihoterapiei narative de familie.
Bibliografie

Adler, A., 1995, Sensul vieţii, Bucureşti: Editura IRI


Barbier, D., 2005, Ieşirea din depresie. Medicamente sau psihoterapie?, Bucureşti:
Editura Trei
Beck, A., Alford, B. A., 2011, Puterea integratoare a psihoterapiei cognitive,
Bucureşti: Editura Trei
Beck, J., 1995, Cognitive Therapy: Basics and Beyond, New York, London: The
Guilford Press
Berne, E., 2011, Analiza tranzacţională în psihoterapie, Bucureşti: Editura Trei
Berne, E., 2006, Ce spui după Bună ziua?, Bucureşti: Editura Trei
Bohart, A.C., Greemberg, L.S., 2011, Empatia în psihoterapie, Bucureşti: Editura
Trei
Cardon ,A., Lenhardt, V., Nicolas, P., 2002, Analiza tranzacţională, Bucureşti:
Editura Codecs
Dafinoiu, I., (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, Iaşi: Editura Polirom
Dafinoiu, I., Rotaru, Şt., 2011, Un posibil model al influenţelor sugestive, în Jurnal de
Psihoterapie, 2011, 4(2), p. 107-115, ISSN 1844-8070
David, D. (coord.), 2000, Psihoterapie şi hipnoterapie cognitiv-comportamentală,
Cluj-Napoca: Editura Risoprint
David, D., 2006, Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Bucureşti:
Polirom
De Shazer, S., 1985, Keys to Solution in Brief Therapy, New York, London: Norton &
Company
Erickson, M.H., Rossi, E.L., 1979, Hypnotherapy, an Exploratory Casebook, New
York, Irvington Publishers
Fontaine, O., Fontaine, P., (coord.), 2008, Ghid clinic de terapie comportamentală şi
cognitivă, Bucureşti: Polirom
Freud, S., 2011, Despre psihanaliză, Bucureşti: Editura Herald
Freud, S., 2000, Nevroza la copil, Bucureşti: Editura Trei
Gheorghiu, V., Ciofu, I., 1982, Sugestie şi sugestibilitate – aspecte psihologice şi
psiho- fiziologice, Bucureşti: Editura Academiei RSR
Ginger, S., 1995, Gestalt Terapia. Arta contactului, Bucureşti: Editura Herald
Goleman, D., 2008, Inteligenţa emoţională, Bucureşti: Editura Curtea Veche
Gorgos, C-tin., (coord.), 1985, Vademecum în psihiatrie, Bucureşti: Editura Medicală
Hawkins, P.J., 2009, Hipnoza şi stresul. Ghid pentru clinicieni, Bucureşti: Polirom
Higgins, E.T., Shah, J., Friedman, R., 1997, Emotional Responses to Goal Attainment:
Strength of Regulatory Focus as Moderator, Journal of Personality and Social
Psychology, American Psychological Association, Vol. 72, No. 3, 515-525
70 EMILIA OPRIŞAN

Holdevici, I., 2011, Psihoterapia anxietăţii. Abordări cognitiv-comportamentale,


Bucureşti: Editura Universitară
Holdevici, I., 2011, Tratat de psihoterapie cognitiv comportamentală, Bucureşti:
Editura Trei
Holdevici, I., Ion, B., Ion, A., 2011, Psihoterapii moderne. Noua hipnoză
Ericksoniană, Bucureşti: Editura Universitară
Holdevici, I., 2004, Psihoterapia de scurtă durată, Bucureşti: Dual Tech
Holdevici, I., Vasilescu, I.P., 1993, Psihoterapia - un tratament fără medicamente,
Bucureşti: Editura Ştiinţă şi Tehnică
Ionescu, Ş., 2006, 14 abordări în psihopatologie, Bucureşti: Polirom
Iolanda, M., 2005, Consiliere psihologică. Cine, ce şi cum?, Bucureşti: Editura SPER
Ionescu, A., 2001, Psihoterapia existenţială, Bucureşti: Editura SPER
Ionescu, G., 1990, Psihoterapie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică
Joyce, P., Sills, C., 2010, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Bucureşti: Editura
Herald.
Mitrofan, I., (coord.), 2000, Orientarea experienţilală în psihoterapie. Dezvoltare
personal, interpersonală, Transpersonală, Bucureşti: Editura Sper
Mitrofan, I., Vasile, D., 2001, Terapii de familie, Bucureşti: Editura SPER
Mitrofan, I., 2008, Psihoterapie-Repere Teoretice, Metodologice şi Aplicative,
Bucureşti: Editura Sper
Moreau, A., 2005, Viaţa mea aici şi acum. Gestalt-terapia, drumul vieţii, Bucureşti:
Editura Trei
Nichols, M.P., Schwartz, R.C., 2005, Terapia de familie. Concepte şi metode,
Bucureşti: Editura Pearson Education
O Brien, M., Houston, G., 2009, Terapia integrativă – Ghid practic, Iaşi: Polirom
Peseschkian, N., 2005, Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie, Bucureşti:
Editura Trei
Peseschkian, N., 2007, Psihoterapie pozitivă. Teorie şi practică, Bucureşti: Editura
Trei
Predescu, V., (coord.), 1989, Psihiatrie, vol. I, Bucureşti, Editura Medicală
Rank, O., Sachs, H., 2012, Psihanaliza şi ştiinţele umaniste, Bucureşti: Editura
Herald
Rogers, C.R., 2008, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, Bucureşti:
Editura Trei
Smith, E.E., Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B.L, Loftus, G.R., 2005, Introducere
în psihologie, Ediţia a XIV-a, Bucureşti: Editura Tehnică
Sommers-Flanagran, J., Sommers-Flanagan, R., 2004, Counseling and Psychotherapy
Theories in Context and Practice: Skills, Strategies, and Techniques, New-
Jersey: John Wiley & Sons, Inc., Hoboken
Stiemerling, D., 2006, 10 abordări psihoterapeutice ale depresiei, Bucureşti: Editura
Trei
Sussman, M.B., 2011, O chemare curioasă. Motivaţia pentru a deveni psihoterapeut,
Bucureşti: Editura Trei
Yalom, I., D., 2011, Darul psihoterapiei, Bucureşti: Editura Vellant
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE 71

Yalom, I., D., 2010, Psihoterpia existenţială, Bucureşti: Editura Trei


Yalom, I., D., Leszcz, M., 2008, Tratat de psihoterpie de grup – teorie şi practică,
Bucureşti: Editura Trei
Van Rillaer, J., 2002, Les Therapies comportamentales, Editura Bernet-Danilo, 2e éd
Wills, F., 2012, Psihoterapie şi consilere cognitiv-comportamentală, Bucureşti:
Editura Herald
***www.merriam-webster.com/dictionary/suggestion
Tiparul s-a executat sub cda 3620/2015
la Tipografia Editurii Universităţii din Bucureşti