Sunteți pe pagina 1din 10

I.

COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

Procesul de comunicare
Bariere în comunicare şi înlăturarea lor
Comunicarea verbală
Comunicarea non-verbală
Comunicarea interpersonală

Obiective:
După ce vor studia acest capitol, cursanţii vor fi capabili să:
definească procesul de comunicare și elementele comunicării;
identifice barierele de comunicare și modul lor de înlăturare;
identifice condiţiile necesare realizării unei comunicări eficiente;
cunoască tipurile de comunicare și caracteristicile lor;
aibă cunoștințele necesare despre modul de comunicare cu diverse categorii de
Procesul de comunicare

În Dicţionarul explicativ al limbii române sunt menţionate următoarele semnificaţii ale


cuvântului comunicare:
1. înştiinţare, aducere la cunoştinţă;
2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv;
3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relaţiile spirituale.
Definită în modul cel mai simplu, comunicarea constă într-un proces de transmitere a
informaţiilor, ideilor şi opiniilor de la un individ la altul şi de la un grup social la altul.
Lumea exterioară, natura în varietatea ei, ca şi nenumăraţii actori sociali, semeni ai
noştri, cu toţi emitem semnale, în afară sau spre propria noastră persoană. Devenim, prin
urmare, receptori ai unor informaţii pe care le-am interceptat din întâmplare, chiar dacă nu ne
erau direct destinate.
Orice mesaj presupune emiterea unei informații, prin semnale codificate, în direcţia unei
ţinte determinate, cel mai adesea un interlocutor, fără retur obligatoriu. Aceasta emisie se
efectuează într-un context de obiective şi roluri, conform unei codificări, fără a putea eluda,
însa, posibile distorsiuni, care pot proveni din discordanţele de atitudine sau de concepţie
dintre emițător si receptor, dar şi din diferenţele notabile dintre registrele de limbă utilizate; de
cele mai multe ori însă, distorsiunile sunt provocate de condiţiile imperfecte de producere a
comunicării sau de perturbările efective ale acesteia, care pot afecta atât transmiterea
semnalelor cât şi receptarea lor.
În procesul comunicării, succesiunea codificare+decodificare este un act implicit, a
cărui consistenţă determină gradul de inteligibilitate. Codificarea este operaţia prin care
iniţiatorii comunicării işi traduc ideile în seturi de simboluri. Simbolurile conţin informaţia
sau mesajul. Decodificarea este procesul prin care destinatarul interpetează mesajul receptat
prin cel puţin două operaţii cognitive: asociază o semnificaţie şi încearcă să descopere intenţia
destinatarului.
Feed-back-ul este pasul care încheie episodul comunicării. El poate lua forme diferite: o
întrebare care cere suplimentarea informației, o aprobare sau, chiar, tăcerea. Funcţiile feed-
back-ului includ informarea partenerului şi corectarea mesajului de către destinatar. In această
ipostază, comunicarea presupune reversibilitatea mesajelor în cadrul relaţiei care reuneşte
două entități, chiar dacă mesajele nu sunt de acelaşi ordin. Ea implică crearea unui sens în
funcţie de corelările neîntrerupte dintre capacitatea noastră de percepere a semnalelor, de
bogăţia vocabularului (pentru a le putea decodifica), de imaginaţie pentru a le interpreta, ca şi
de memorie, pentru a le menţine coerente, pentru că, la rândul nostru, să devenim emiţători şi
să adresăm mesaje în retur.
Răspunsurile pot fi de tip feead-back sau de tip retroacţiune, constituind reformulări
conform codurilor noastre, vizând limbajul general şi limbajele tehnice, care formează
vocabularul nostru personal, sau răspunsuri personalizate la ceea ce am considerat că se poate
stabili ca semnificaţie pentru mesajele primite.
Orice comunicare se realizează printr-o serie întreagă de relaţionări între vocabularele,
imaginile și percepţiile aflate în joc. La nivel experimental, lucrările iniţiate de echipa lui
Charles Lewin, reunite sub numele de dinamica grupurilor, au arătat că, dacă s-ar diminua
constrângerile structurale, raporturile dintre diferiţi membri ai unui grup ar deveni dificile,
nesigure, cu puternice oscilaţii emoţionale.
Factorii care distorsionează claritatea mesajului au fost numiţi zgomot şi pot interveni în
oricare fază a procesului comunicării, în formularea mesajului, în interpretarea lui sau în
mediul comunicării.

Expeditor Receptor
Mesaj
Semnificaţie Semnificație
intentionată interpretată
Codificare-Medium-
Decodificare

ZGOMOT
Feed-back

Decodificare-Medium-
Feed-back
Codificare

Procesul comunicării poate să aibă cinci înţelesuri majore:


1. Comunicarea reprezintă înţelegerea dintre două sau mai multe entităţi.
Această înţelegere se bazează pe transformare şi contra-transformare informală, pe emisie de
informaţie şi pe percepţie şi acordarea unui sens acestei informaţii.
2. Comunicarea înseamnă comunitate. Grupările de entităţi distincte care ajung
la un nivel de coeziune care respectă aceste valori şi norme, care au ţeluri comune şi sunt
dependente reciproc, sunt capabile să creeze şi structuri sociale intra-grup.
3. Comunicarea înseamnă participare şi co-participare. Comunicarea este un
proces în care se cedează şi se primesc informaţii, este un proces implicativ în care
participarea membrilor este necesară.
4. Comunicarea însemnă organizare. Organizarea este în strînsă legătură cu
acţiunea. Comunicarea organizată precum şi acţiunile organizate sunt concepte de bază ale
domeniului relaţiilor publice.
5. Comunicarea implică neînţelegere. Comunicarea – neînţelegere are un rol
important în dinamica de grup. Neînţelegerea poate să apară între emiţător şi receptor cînd
fluxul de informaţie este bruiat, dar se poate datora însă neintersectării de semnale aparţinând
receptorilor entităţilor participante la transferul şi intratransferul informaţiei. Neînţelegerea
este benefică grupului atâta timp cât se păstrează în nişte limite şi duce la o confruntare
constructivă de păreri şi idei. Este o sursă a lipsei de monotonie, scăpînd grupul de efectele
nocive ale unanimităţii şi aplatizării.
Totalitatea relaţiilor interumane, a proceselor sociale din cadrul unui grup social, al unei
instituţii sau al societăţii în ansamblul ei, nu s-ar putea realiza fără directa implicare a actului
comunicării. Însăşi existenţa, structura şi funcţionalitatea societăţii nu ar fi posibilă fără
schimbul de informaţii, idei, opinii, sentimente de la o persoană către alta, de la un grup la
altul sau între diverse organizaţii. Întreaga infrastructură a interacţiunii umane este de natură
comunicaţională, întrucât în absenţa trimiterii de mesaje, codificării şi decodificării lor,
precum şi a relaţiei de răspuns (feed-back) a participanţilor la actul de comunicare nu s-ar
înfăptui cu eficienţă nici un tip de relaţie interumană.
Comunicarea depinde şi de tipurile de limbaje folosite, care, utilizate de unul dintre
participanţi conferă mesajului anumite semnificaţii. Limbajului verbal, reprezentat de limba
vorbită de locuitori i se adaugă, completându-l şi întregindu-l, elemente care includ gesturi,
vestimentaţie, mirosuri, gusturi, toate folosite în cadrul comunicării, oferind sensuri şi
interpretări variate. Fiecare act de locuţiune transmite mesaje şi prin intermediul acestor
limbaje speciale, uneori putând fi în contradicţie cu ceea ce se enunţă. Capacitatea obiectelor
de a semnifica este deosebită, ele transmiţându-ne sensuri, chiar dacă nu ni se vorbeşte.
Semnificaţia limbajului non-verbal este dependentă de personalitatea şi nevoia socială a
locutorului, ca şi de contextul de desfăşurare a procesului comunicării. Un exemplu în acest
sens îl reprezintă noţiunea de “distanţă socială”, care diferă de la individ la individ şi de la o
cultură la alta.
Comunicarea non-verbală, reprezentată de acte precum râsul, căscatul, strigătul,
mormăitul, dar şi expresia facială, gesturi, în special mişcările mâinilor, corpului, poziţii
adoptate, orientarea privirii, contactul vizual, proximitatea poziţiei, deţine o semnificaţie
intrinsecă. Aceste elemente de limbaj non-verbal sunt asociate celui verbal în mod
semnificativ. Aşa cum afirmam mai sus, chiar şi în absenţa limbajului verbal, aceste elemente
sunt suficiente pentru a comunica. Complexitatea procesului de comunicare, în acest sens,
poate fi redusă la axioma Şcolii de la Palo Alto, şi anume: “Nu poţi să nu comunici”1.

Bariere în comunicare şi înlăturarea lor

Doctor Leonard Saules, de la Grand School of Business Universitatea Columbia 2,


considera că în procesul de comunicare pot interveni următoarele tipuri de bariere:
1. Bariere de limbaj, care pot consta în faptul că:
• aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;
• cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire şi experienţă;
• starea emoţională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude;
• ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea;
• dificultăţi de exprimare;
• utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.
2. Barierele de mediu, care sunt reprezentate de:
• climat de muncă necorespunzător (poluare fonică ridicată);
• folosirea de suporţi informaţionali necorespunzători;
• climatul locului de muncă poate determina angajaţii să-şi ascundă gândurile adevărate
pentru că le este frică să spună ceea ce gândesc.
3. Poziţia emiţătorului şi receptorului în comunicare poate, de asemenea, constitui o
barieră datorită:
• imaginii pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre interlocutor;
• caracterizării diferite de către emiţător şi receptor a situaţiei în care are loc
comunicarea;
• sentimentelor şi intenţiilor cu care interlocutorii participă la comunicare.
4. Barierele de concepţie, acestea fiind reprezentate de:
• existenţa presupunerilor;
• exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător;
• lipsa de atenţie în receptarea mesajului;
• concluzii grăbite asupra mesajului;
• lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj;
• rutina în procesul de comunicare.
1
Watzalawick, Paul; Beavon, Jeanet; Jackson, Don, Une logique de la communication, Ed. Le Seuil, Paris, 1972,
p.69.
2
Apud. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001, p. 22.
Deşi îmbracă forme diferite, constituind reale probleme în realizarea procesului de
comunicare, barierele nu sunt de neevitat, existând câteva aspecte care trebuie luate în
considerare pentru înlăturarea lor:
• planificarea comunicării;
• determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări;
• alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării;
• clarificarea ideilor înaintea comunicării;
• folosirea unui limbaj adecvat

Comunicarea verbală
Comunicarea verbală reprezintă schimbul de informaţii între mediator şi părţi, dar şi
între părţile implicate în procesul de mediere. Aceasta presupune, pe de o parte
transmiterea de informaţii, iar, pe de altă parte, gestionarea schimbului de informaţii.

Vorbitorul şi ascultătorul în procesul comunicării


Situaţia „vorbirii”, presupune o serie de abilităţi necesare interlocutorilor pentru a reuşi
o comunicare eficientă. Există o serie de caracteristici care ţin de personalitatea
comunicatorului şi care contribuie la eficienţa unui act de comunicare: claritatea, acurateţea,
empatia, sinceritatea, atitudinea, contactul vizual, înfăţişarea, postura, vocea, viteza de
vorbire, pauzele în vorbire.
Claritatea reprezintă organizarea conţinutului de comunicat astfel încât acesta să poată
fi uşor de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei şi auditorului; o pronunţare corectă
şi completă a cuvintelor.
Acurateţea presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile
dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat.
Empatia presupune ca vorbitorul să fie deschis tuturor interlocutorilor, încercând să
înţeleagă situaţia acestora, poziţiile din care adoptă anumite puncte de vedere, să încerce să le
înţeleagă atitudinile, manifestând în acelaşi timp amabilitate şi prietenie.
Sinceritatea reprezintă situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei, recurgerea şi
menţinerea unei situaţii naturale într-o comunicare.
Atitudinea presupune evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor încordate
sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie sau a scăpărilor de sub control a
vocii.
Contactul vizual este absolut necesar în timpul dialogului; toţi participanţii la
dialog trebuie să se poată vedea şi să se privească, contactul direct, vizual, fiind o probă a
credibilităţii şi a dispoziţiei la dialog.
Înfăţişarea reflectă modul în care fiecare participant la actul comunicării se priveşte pe
sine însuşi: ţinuta, vestimentaţia, trebuie să fie adecvate la locul şi la felul discuţiei, la statutul
social al interlocutorilor.
Postura reprezintă poziţia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui; toate
acestea trebuind controlate cu abilitate de către vorbitor.
Vocea trebuie modelată astfel încât să fie auzită şi înţeleasă de cei care ascultă; volumul
vocii trebuie reglat în funcţie de sală, de distanţa până la interlocutori, de zgomotul de fond.
În ceea ce priveşte viteza de vorbire, aceasta trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi
situaţiei; ea nu trebuie să fie nici prea mare, pentru a indica urgenţa, nici prea înceată, pentru a
nu pierde interesul ascultătorilor. Pauzele de vorbire sunt recomandate atunci când vorbitorul
doreşte să pregătească auditoriul pentru o idee importantă.
Un rol foarte important în comunicare îl are acţiunea de a asculta Pentru a înţelege de ce
acţiunea de a asculta este importantă în comunicare, este necesar să trecem în revistă fazele
ascultării.
Auzirea, cea mai importantă fază a ascultării, este actul automat de recepţionare şi
transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului; exprimă impactul
fiziologic pe care-l produc undele sonore.
Înţelegerea reprezintă actul de identificare a conţinutului informativ comunicat, precum
şi recompunerea sunetelor auzite în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii şi fraze.
Cea de-a treia fază a ascultării, traducerea în sensuri presupune implicarea memoriei şi
a experienţei lingvistice, culturale, de vorbire a ascultătorului.
Atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate se realizează în funcţie de nivelul de
operaţionalizare a limbii, a vocabularului sau a performanţelor lingvistice, iar evaluarea, ca
fază a ascultării presupune efectuarea de judecăţi de valoare sau adoptarea de atitudini
valorice din partea ascultătorului.
O comunicare verbală nu este deplină dacă în relaţie nu se află şi un receptor; o bună
comunicare, o reuşită a acesteia, depinde şi de atitudinea ascultătorului. Dintre cele mai
importante calităţi ale unui bun ascultător reţinem:
- disponibilitatea pentru ascultare sau încercarea de a pătrunde ceea ce se comunică, de
a urmări ceea ce se transmite;
- manifestarea interesului, care presupune a asculta astfel încât să fie evident că cel care
vorbeşte este urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest sens;
- ascultarea în totalitate, care presupune a lăsa interlocutorul să-şi expună toate ideile,
să epuizeze ceea ce vrea să spună;
- urmărirea ideilor principale fără pierderea în amănunte; revenirea asupra unui
subiect, presupune referire la ideile principale din ceea ce a fost spus şi nu insistarea pe lucruri
fără importanţă;
- ascultarea critică presupune ascultarea cu atenţie şi identificarea cu exactitate a
persoanei căreia îi aparţin ideile care se comunică;
- concentrarea atenţiei pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe ideile
principale, şi nu pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale, accidentale, care
pot să apară în timpul comunicării;
- luarea de notiţe - ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse şi permite elaborarea
unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus;
- susţinerea vorbitorului reprezintă o atitudine pozitivă şi încurajatoare din partea
auditoriului pentru a permite emitentului să izbutească în întreprinderea sa.
În ceea ce priveşte spaţiul comunicării, lumea nord occidentală comunică în funcţie de
patru distanţe: intimă, personală, socială, publică:

DISTANŢA Modul apropiat: corp la corp: actul sexual şi lupta, rol minor al vocii
INTIMĂ sau manifestări vocale involuntare; viziunea precisă dereglată;
Modul îndepărtat: 15-40cm în mişcarea corporală („bula"); miros şi
parfum, voce şoptită; intimidate, familie; atunci când este impusă, dăm
înapoi, evităm privirea celuilalt (ex.:orele de vârf din metrou);
DISTANŢA Modul apropiat: 45-75 cm, la o distanţă de un braţ, parfum, voce
PERSONALĂ normală; familiaritate
Modul îndepărtat: 75-125 cm, limita contactului fizic cu celălalt,
limita parfumului, privirea de sus în jos, voce normală: sosire, rămas bun,
discuţii pe stradă sau pe subiecte neutre.
DISTANŢA Modul apropiat: l,25m-2,10m, voce plină şi clară; negocieri
SOCIALĂ impersonale, relaţii profesionale la birou, recepţie: comunicare verbală
fără contact fizic; frontiere ale teritoriului social al unui individ care iau
forma unui birou, unei mese, unui ghişeu, care ţin interlocutorul la
distanţă. Distanţă administrativă: simplu client la bancă, sunteţi primit din
spatele unui birou.
Modul îndepărtat: 2,10m-3,60m, coeficient ierarhic (director
general) sau nevoie de linişte (soţii când se întorc de la serviciu adeseori se
aşează pentru a-şi citi ziarul, pentru a se destinde, la trei metri sau mai
mult de soţiile lor); voce mai puternică decât în modul precedent.
DISTANŢA Mod apropiat: 3,60m-7,50 m: semnificarea prezenţei colectivităţii;
PUBLICĂ echilibru între poziţionarea la acelaşi nivel şi vizibilitate. Locutorul joacă
un rol social, poartă o mască (profesor - elevi, întâlnire în cerc închis).
Privirea nu mai fixează, informaţia devine mai formală, comunicarea
interpersonală e săracă. Modul îndepărtat: 7,50m şi mai mult: celebrarea
unui coeficient ierarhic. Pe de o parte, omul politic sau actorul, pe de alta
spectatorii pasivi: feed-back-ul funcţionează la minimum. Discursul este
foarte formalizat, gesturile stereotipizate, interlocutorul a devenit simplu
receptor şi comunicarea spectacol.

Comunicarea non-verbală
În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbală (body language) prezintă
interes din cel puţin două motive: în primul rând, datorită faptului că într-o comunicare orală,
55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului neverbal (expresia
feţei, gesturile, postura corpului, etc.), apoi şi datorită faptului că rolul ei este adesea
minimalizat.
Faptul că 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului
neverbal, a fost stabilit pe la mijlocul anilor ‘70 de A. Mehrabian şi M. Weiner. În studiul
Decoding of inconsistent communication3, ei au stabilit următorul raport al percepţiei
informaţiei de către receptor într-o comunicare orală: 7% - cuvinte; 38% - paralimbaj (în
principal intonaţia şi inflexiunile vocii) şi 55% - limbaj non-verbal.
Comunicarea non-verbală are, datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării realizată
de un individ, un rol deosebit de important. Limbajul non-verbal poate sprijini, contrazice sau
substitui comunicarea verbală. Mai mult, mesajul non-verbal este cel mai apropiat de
realitatea emitentului şi este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare.
Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia feţei, mişcarea corpului (gesturi),
forma şi poziţia corpului, aspectul general şi prin comunicarea tactilă.

Expresia feţei
3
Mehrabian, Albert şi Weiner, Morton, Decoding of inconsistent communications, în Journal of Personality and
Social Psychology, vol. 6, No. 1, American Psychological Association, Washington, mai 1967, pp. 109-114.
Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor,
încreţirea nasului, ţuguierea buzelor, etc), zâmbetul (prin caracteristici şi momentul folosirii),
şi privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcţia privirii, etc).
Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un important
mijloc de exprimare. În mod normal, ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai intens în
timpul comunicării. Se consideră, de exemplu, că într-o conversaţie cu o persoană de gen
feminin, ceea ce exprimă ochii este mult mai important decât ceea ce exprimă cuvintele.
Mimica este acea parte a feţei noastre care comunică: fruntea încruntată semnifică
preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi - mirare, surpriză; nas
încreţit - neplăcere; nările mărite - mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse -
nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii.
Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de informaţii, de
la plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă. Interpretarea sensului zâmbetului
variază însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură), fiind strâns corelată cu
presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acelei culturi.
Dacă ne raportăm la privire, se spune că ochii sunt „oglinda sufletului”. Modul în care
privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere şi
prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Privind pe cineva confirmăm
că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa
de a comunica. O privire directă poate însemna onestitate şi intimitate, dar în anumite situaţii
comunică ameninţare. În general, o privire insistentă şi continuă deranjează. Realizarea
contactului intermitent şi scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. Mişcarea ochilor în sus
exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos - tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea
unor emoţii. Privirea într-o parte, sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes,
răceală. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie.
Pupilele dilatate indică emoţii puternice. Pupilele lărgite sunt semnul vederii a ceva plăcut,
faţă de care avem o atitudine de sinceritate; pupilele micşorate sunt expresie a manifestării
nesincerităţii sau neplăcerii; clipirea frecventă denotă anxietate.

Mişcarea corpului
Principalele mijloace ale comunicării care sunt puse în evidenţă prin mişcările corpului
sunt gesturile, postura corpului şi comunicarea tactilă.
În procesul comunicării gesturile ocupă un rol foarte important, ele întregesc
comunicarea verbală şi se manifestă cu o frecvenţă foarte mare. Câteva elemente ale
limbajului gesturilor ar fi: strângerea pumnilor, care denotă ostilitate şi mânie, sau, depinzând
de context, determinare, solidaritate, stres; braţe deschise, expresie a sincerităţii sau
acceptării; mână la gură, expresie a surprizei şi acoperirea gurii cu mâna, ca semn al
ascunderii a ceva, sau al nervozităţii. De asemenea, capul sprijinit în palmă semnifică
plictiseală, iar palma (degetele) pe obraz, dimpotrivă, denotă interes extrem; mâinile ţinute la
spate pot să exprime superioritate sau încercare de autocontrol.
În ceea ce priveşte postura sau poziţia corpului, aceasta comunică în primul rând
statutul social pe care indivizii îl au, cred că îl au, sau vor să îl aibă. Sub acest aspect, se
constituie un mod în care oamenii se raportează unii faţă de alţii atunci când sunt împreună.
Urmările posturii corpului ne dau informaţii şi despre atitudine, emoţii, grad de curtoazie,
căldură sufletească. O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus, iar cea supusă în
jos. În general, aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de interlocutor, dar uneori şi
nelinişte şi preocupare. Poziţia relaxată, înclinat pe scaun spre spate, poate indica detaşare,
plictiseală sau auto-încredere excesivă şi apărare la cei care consideră că au statut superior
interlocutorului.
În ceea ce priveşte modurile de mişcare ale corpului, se consideră că cei care fac de
obicei mişcări laterale, se consideră buni comunicatori; mişcările faţă-spate sunt proprii
omului de acţiune; iar mişcările verticale sunt proprii persoanelor cu putere de convingere.
După cum se ştie cunoaşterea umană se bazează pe numeroase observaţii conştiente sau
inconştiente, privind interpretarea comportamentului oamenilor. Este demonstrat faptul că
prin intermediul corpului nostru chiar dacă dorim sau nu, comunicăm întotdeauna ceva
celorlalţi şi recepţionăm constant mesaje din lumea exterioară. Tot ceea ce facem este o formă
de comunicare. Practic este imposibil să blocam comunicarea nonverbală. Tăcerea nu implică
şi absenţa comunicării.
Comunicarea nonverbală este aceea care facilitează codificarea informaţiilor şi
decodificarea mesajelor iar atunci când nu se armonizează sau este in contradicţie cu mesajul
verbal, sau cu ceea ce se ştie despre o anumită persoană este cea căreia i se acordă mai multă
credibilitate pentru că este mult mai greu să minţim prin intermediul comunicării nonverbale.
Cunoaşterea limbajului corpului face posibilă atât utilizarea limbajului propriului nostru
corp, cât şi interpretarea comportării colaboratorilor, având astfel posibilitatea de a reacţiona
efectiv şi eficient în relaţiile cu aceştia.

Comunicarea interpersonală
Comunicarea interpersonală  este abilitatea oamenilor de a transforma spusele fara
noima în cuvinte vorbite si scrise, prin care ei sunt capabili sa îsi faca cunoscute nevoile,
dorintele, ideile si sentimentele.
Comunicarea interpersonală este un proces complex care poate sa fie descris, în
termeni simplificati, prin aceea ca un Emitator si un Receptor schimba mesaje între ei,  mesaje
care contin deopotriva si idei si sentimente.
Emiţătorul codifica mesajele folosind elemente verbale, vocale si vizuale.
Cuvintele formeaza elementul verbal.
Elementul vocal include tonul, intensitatea vocii si "muzica limbajului".
Elementul vizual încorporeaza tot ceea ce Receptorul vede. Poate sa vi se para
surprinzator, dar elementul vizual, non-verbal, este cel mai puternic element, cel care atrage si
retine in primul rand atentia Receptorului. Elementele vocale si verbale urmeaza doar dupa
cel vizual. 
Receptorul primeste mesajele si le decodeaza, punand în ordine si interpretand cele trei
elementele, în functie de propriile experiente, credinte si nevoi.
Necesitatea comunicarii interpersonale deriva din urmatoarele considerente:
 Suntem fiinte sociale.
 Traim într-o lume în care milioane si milioane de alti oameni traiesc.
 Traim împreuna, muncim împreuna si ne jucam împreuna.
 Avem nevoie unii de altii pentru siguranta noastra, pentru confortul nostru, pentru
prietenie si dragoste.
 Avem nevoie unii de altii pentru a ne maturiza prin dialog.
 Avem nevoie unii de altii ca sa ne îndeplinim scopurile si obiectivele.
 Nici una dintre aceste nevoi nu ar putea fi satisfacuta fara comunicare interpersonala.
Comunicam pentru a:
 Ne cunoastem
 Ne împartasim emotiile unii altora
 Schimba informatii
 Convinge pe altii sa înteleaga punctul nostru de vedere
 Construi relatii
Comunicarea interpersonala este seva vitala a oricarei relatii. Relatiile pe care le
consideram a fi bune sunt cele care au la baza o comunicare deschisa, clara si sensibila.
Adevarul este ca in ziua de azi suntem capabili sa trimitem mesaje de pe luna, dar ne
este mult mai greu sa construim si sa intretinem in bune conditii relatiile cu cei pe care îi
iubim.
Comunicarea ineficienta cauzeaza singuratate, conflicte, probleme în familie,
insatisfactii profesionale, stres psihologic, boli fizice si chiar moartea, atunci cînd
comunicarea este complet întrerupta.

Comunicarea paraverbală
În cazul acestei forme de comunicare canalul utilizat este canalul auditiv. Informaţia
este codificată şi transmisă prin intermediul elementelor prozodice şi vocale (caracteristicile
vocii, particularităţile de pronunţie, intensitatea rostirii, ritmul şi debitul vorbirii, pauzele,
intonaţia etc) care însoţesc cuvântul şi vorbirea, în general.
În activitatea educativă şi în cea terapeutică, comunicarea de tip paraverbal este
hotărâtoare. Jacques Mehler a demonstrat, de exemplu că dacă în cazul comunicării cu copilul
foarte mic, vocea mamei este neutră, fără intonaţie, ea nu stârneşte nici o reacţie, întocmai ca
o voce necunoscută.
Nuanţele de vorbire afectează sensul expresiei, de semnalizarea emoțiilor, condiția
umană, încrederea sau incertitudine prin urmare, împreună cu mijloace verbale și nonverbale
de comunicare sunt utilizate în comunicare și fonduri paraverbale care reprezintă un set de
sunete care însoțesc cuvântul rostit, aducând valori complementare. De obicei se întâmplă
atunci când informațiile de comunicare paraverbală sunt transmise prin tonuri vocale, care, în
mai multe limbi dau un înțeles specific. Cuvântul rostit nu este niciodată neutru, modul în care
vorbim,este mai important decât conținutul mesajului.
Comunicarea paraverbală se bazează pe mecanismul de asociere a psihicului uman.
Efectul în acest caz se realizează prin faptul că vorbitorul creează un câmp comun de
interactiune informații, care ajută să înțelegem partenerul de cealaltă parte. Mijloacele de
realizare a comunicării eficiente aici sunt următoarele caracteristici ale vocii umane:
- Intonaţia;
- Timbrul vocii;
- Ritmul vorbirii;
- Pauze în actul vorbirii.

S-ar putea să vă placă și