Referat examen

Firicel Lavina-Paula

Psihologie, Anul I

2020
 Despre multiculturalism

Fiinţa umană e mai complicată decât ne-am putea imagina. E posibil ca doi oameni să vadă
diferit un obiect fizic, ce să mai spunem de un concept, o idee, o chestiune legată de cultură,
tradiţie, religie! Oamenii vor avea mereu o viziune diferită asupra lucurilor pe care şi-o vor susţine,
scoţând la iveală tot felul de argumente. Uneori, însă, „argumentele” devin adevărate conflicte,
care pot naşte la rândul lor discriminare, încălcare a drepturilor celorlalţi, manifestarea
superiorităţii faţă de diversele grupuri minoritare, fie că vorbim de religie, cultură, sau etnie. Unul
din motivele pentru care acest lucru este inevitabil, este „fragilitatea identităţii” subliniată de Paul
Ricoeur în lucrarea sa „Memoria, istoria, uitarea”: „ne face să resimţim întâlnirea cu celălalt ca
pe o ameninţare.”i Faptul că „celălalt” vine cu propria viziune şi propriile argumente, complet
diferite de ale noaste, ne face să ne simţim intimidaţi. Dorim să fim noi cei care avem dreptate.
Aşadar, alegem să adoptăm o poziţie defensivă, ne folosim de toate resursele pe care le avem,
uneori comitem chiar erori logice, făcând apel la „autoritate” sau la „majoritate”.

Acest lucru se întâmplă peste tot, dintotdeauna. Grupul aflat pe poziţie majoritară tinde să
se impună şi să considere reflecţia lor ca fiind cea „corectă”, în timp ce minoritarii ajung să „atace”
chiar mai puternic ideile majorităţii. Acest fenomen este vizibil mai ales în cazul religiei,
practicanţii unor mişcări religioase minoritare se opun celei majoritare, acuzând că aceasta din
urmă „denaturează” esenţa practicii religioase. Cum am putea opri acest cerc vicios al
contrazicerii? Prin dialog, un dialog în care fiecare îl ascultă atent pe celălalt când acesta vorbeşte,
apoi rolurile se inversează. Însă, până acolo, Ioan Ică jr. ne arată că mai e un pas, „Pentru a putea
transforma confruntarea în dialog … este imperios necesară realizarea, dincolo de orice forma de
relativism şi absolutism, a unui echilibru între fidelitatea faţă de credinţa proprie şi deschiderea
faţă de alţii.”ii, altfel spus, trebuie să râmănem fideli propriilor opinii, dar să nu ne oprim aici, ci
să îi ascultăm şi pe ceilalţi. La final, avem posibilitatea să „mai lăsăm puţin” din ceea ce credem
noi şi să preluăm ceea ce ni se pare că e mai corect, spus de celălalt, sau doar să „acceptăm” ideea
acestuia fără să schimbăm prea multe. Aici am putea spune că vorbim de fapt despre toleranţă.
Consider important de adus în discuţie conceptul de „paradox al toleranţei” care constă în faptul
că „de dragul de a evita conflictele şi masacrele trebuie să facem compromisul şi să colaborăm „cu
ceea ce e socotit rău şi cu reprezentanţii lui.”iii, mai precis, aici plecăm direct de la ideea că acel
ceva pe care trebuie să îl tolerăm este „rău”. Aşadar, dacă e să reluăm un pic ce am scris mai sus,
nu e vorba doar de „toleranţă”, ci mai degrabă de o deschidere, acceptare şi respect faţă de celălalt,
care izvorăsc din compromis, dar nu se opresc aici, pentru că ascultând cu atenţie, putem înţelege
ceea ce spune persoana respectivă sau măcar de ce crede acel lucru.

Am observat din cele relatate până acum că într-un stat pot exista mai multe comunităţi
culturale diferite care vor să-şi păstreze autonomia. Acest fapt a dat naştere noţiunii de
„multiculturalism”, care este definită de Eugen Huzum ca fiind „teoria care susţine că statele
multiculturale trebuie să ducă o politică de acomodare– şi nu (doar) una de asimilare–a diferenţelor
culturale.” iv. Aşadar, politica multiculturală susţine ideea conform căreia, pe lângă „toleranţă”,
trebuie acceptat faptul că ceilalţi sunt diferiţi. Cu toate acestea, încă există nenumărate probleme
referitoare la minorităţile religioase. Charles Taylor pune accent pe acest aspect, având ca idee de
bază legătura dintre recunoştere şi identitate. El subliniază faptul că „diferenţa nu poate şi nu
trebuie ignorată, diferenţa trebuie asumată şi valorizată.”v. Altfel spus, nu trebuie să ne rezumăm
doar respectarea în mod egal a tuturor, cum suţin „politicile demnităţii egale”, ci trebuie şi să
recunoaştem identitatea unică a individului, conform „politicilor diferenţei”.

În teorie, multiculturalismul pare un lucru bun. Însă, dacă ar fi să aruncăm o privire atât în
trecut, cât şi în prezent asupra statelor declarate „multiculturale”, am putea realiza că lucrurile nu
merg chiar aşa cum încearcă autorii să sublinieze în lucrările lor, că de fapt multiculturalismul
despre care am vorbit mai sus este unul ipotetic, la care am vrea să ajungem dar e nevoie de foarte
multă înţelegere şi empatie din partea fiinţei umane, care, cum am spus chiar în prima propoziţie
a acestul eseu, este extrem de complexă. Un exemplu de domeniul trecutului, am spune, are în
prim plan Austro-Ungaria, principalul stat multicultural şi multinaţional dinaintea Primului Război
Mondial, care, atunci când nu a mai avut forţă centrală unitară, s-a dezintegrat în două state
separate. Dacă este totuşi să ne referim la prezent, avem exemplul bine-cunoscut, SUA. Teoretic
şi declarativ, Statele Unite ale Americii este un stat multicultural, însă în realitate există o cultură
dominantă, cultura americană. Într-adevăr, s-au alipit treptat şi ale elemente ale altor culturi, însă
într-o mică măsură. Cei care nu „îmbrăţişează” cultura dominantă, nu se adaptează la societatea
lor. Ajung să trăiască în ghetouri, comit ilegalităţi, au un grad de literare scăzut. Unii care ies de
aici, reuşesc să se afirme într-un domeniu, devin poate chiar oameni de succes, însă nu fără a se
supune complet culturii americane. Despre ce vorbim aici? Despre haine americane, limbă engleză,
universităţi care predau în tradiţie americană, despre idealuri americane, obiceiuri şi tradiţii tipice
americane! Da, unele poate au origini diferite, de exemplu celebrul „Halloween” care provine de
la irlandezi, dar în fapt, toate formează cultura unică americană. Culturile care nu fac parte din cea
dominantă, cum ar fi cultura indienilor, sunt marginalizate, nu interacţionează complet cu statul.

În concluzie, multiculturalismul ipotetic, cel prezentat, ar putea fi o soluţie pentru

discriminările care se fac în momentul actual în majoritatea statelor în care convieţuiesc persoane
care au diferite culturi, etnii, religii. Ar fi vorba de „un stat mare” care apără toţi cetăţenii săi, unde
fiecare trăieşte conform tradiţiilor sale, unde toţi se respectă reciproc. Însă, adevărul este că uneori
culturile sunt destul de greu compatibile. Lucruri care pentru unii sunt normale, pot fi considerate
o brutalitate de către alte culturi. Până să ajungem la acest multiculturalism care să „împace şi
capra şi varza” mai este cale lungă, din punctul meu de vedere.
 Bibliografie

i
Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, Editura Amarcord, Timişoara, 2001, p.104.
ii
Ioan Ică jr., Reflecţii filosofice şi teologice asupra ideii de toleranţă, în Ioan Vasile Leb
(coord.), Toleranţă şi convieţuire în Transilvania secolelor XVII-XIX, Ed. Limes, Cluj, 2001,
p.65
iii
Ioan Ică jr., Reflecţii filosofice şi teologice asupra ideii de toleranţă, în Ioan Vasile Leb
(coord.), Toleranţă şi convieţuire în Transilvania secolelor XVII-XIX, Ed. Limes, Cluj, 2001,
p.62.
iv
Eugen Huzum, Ce este multiculturalismul, în Ana Gugiuman (coord), Idei si valori perene in
stiintele socio-umane. Studii şi cercetări, Argonaut,Cluj-Napoca, 2009, pp. 45-60;
v
Charles Taylor, Multiculturalism and “The Politics of Recognition”, ed. cit., pp.38