Cursul 5

Aparatul respirator

5.1. Căile respiratorii superioare

5.1.1. Cavitatea nazală
5.1.2. Sinusurile paranazale
5.2. Căile respiratorii inferioare
5.2.1. Laringele (larynx) şi aparatul vocal
5.2.2. Traheea şi bronhiile
5.2.3. Plămânii
Aparatul respirator

Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care contribuie la

realizarea schimburilor dintre oxigenul din aer atmosferic şi dioxidul de
carbon rezultat din procesele metabolice din organism.

Pe lângă acest rol principal, unele componente ale aparatului respirator mai
îndeplinesc şi alte roluri: mucoasa olfactivă recepţionează stimulii pentru
funcţia mirosului, iar laringele este principalul organ al fonaţiei.

Din punct de vedere anatomo-funcţional, aparatul respirator este format din:

căile respiratorii, cu rol în conducerea aerului;
plămânii, organele propriu-zise ale schimburilor gazoase.

Căile respiratorii se împart în:

căi respiratorii superioare, formare din cavităţile nazale şi faringe;
căile respiratorii inferioare, formate din laringe, trahee şi bronhii.
5.1. Căile respiratorii superioare

5.1.1. Cavitatea nazală

Cavitatea nazală este primul organ al căilor respiratorii. Ea este despărţită de

septul nazal în două cavităţi simetrice, aşezate sub baza craniului. Aceste
cavităţi comunică cu exteriorul prin două orificii, denumite nări; posterior,
există două orificii, choane, care se deschid în faringe.

Nasul este o proeminenţă situată pe linia mediană a feţei, în formă de

piramidă triunghiulară. Vârful piramidei se numeşte rădăcina nasului, fiind
situat sub osul frontal. Piramida nazală are două feţe laterale, separate de
obraji prin şanţul nazogenian. Anterior, feţele laterale se întâlnesc pe o
muchie denumită dorsum nasi.

Baza piramidei nazale are şi ea formă triunghiulară şi la nivelul ei se află

nările, despărţite prin septul mobil al nasului.

Din punctul de vedere al structurii, nasul este alcătuit dintr-un schelet

osteocartilaginos, din muşchi pieloşi şi din tegument.
Cea mai mare parte a scheletului nasului, o formează cartilajele nasului:
cartilajul septului nasului (cuprins între lama perpendiculară a osului etmoid
şi vomer);
cartilajele laterale (care formează scheletul pereţilor laterali ai piramidei
nazale);
cartilajele alare mari şi cartilajele alare mici (situate pe aripile nasului).

Toate aceste cartilaje sunt solidarizate între ele printr-o membrană

conjunctivă şi formează partea elastică, mobilă, a piramidei nazale.

Stratul superficial al piramidei nazale îl formează pielea, iar în jurul orificiului

nazal, imediat sub piele, se află muşchii cutanaţi care strâmtează şi dilatează
nările. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt muşchiul nazal şi muşchiul
depresor al septului nazal.

Cavităţile nazale sunt subîmpărţite de o creastă denumită limen nasi în două

compartimente:
vestibulul nazal (postat anterior);
cavitatea nazală (postată posterior).
Vestibulul nazal

Se întinde de la orificiul reprezentat de nară până la limen nasi. Suprafaţa

lui internă este căptuşită cu un epiteliu asemănător cu pielea, bogat în
glande sebacee, sudoripare şi care posedă numeroşi peri (care au rol de
a opri impurităţile).

Cu puţin înainte de limen nasi există o zonă de trecere de la epiteliul

pluristratificat pavimentos al vestibulului la mucoasa nazală propriu-zisă
(mucoasă nazală de tip respirator) formată din epiteliu cilindric stratificat,
cu cili vibratili. Această zonă prezintă importanţă funcţională în dirijarea
curentului de aer spre mucoasa olfactivă.
Cavitatea nazală propriu-zisă

Se întinde de la limen nasi şi până la choane. Fiecărei cavităţi nazale i se

descriu patru pereţi: superior, inferior, medial şi lateral.

Peretele superior (sau tavanul cavităţii nazale) este cel mai strâmt şi are
forma unui jgheab cu denumirea de şanţ olfactiv.

Peretele inferior (sau planşeul cavităţii nazale) separă cavitatea nazală de

cavitatea bucală, corespunzând palatului dur.

Peretele medial este format de septul nazal. Acesta, la rândul său, este
format din trei părţi: septul osos, septul cartilaginos şi septul membranos sau
mobil.

Peretele lateral este format din următoarele oase: maxilar, masa laterală a
etmoidului, lama verticală a osului palatin, lama internă a apofizei pterigoide a
sfenoidului, osul lacrimal şi cornetul nazal inferior. Pe acest perete se găsesc
trei proeminenţe osoase denumite cornete nazale (superior, inferior şi
mijlociu). Între faţa laterală a fiecărui cornet şi peretele lateral al cavităţii
nazale se află trei şanţuri denumite meaturi nazale (superior, inferior şi
mijlociu). În meatul nazal inferior se deschide şanţul lacrimonazal, prin care se
scurg lacrimile. În celelalte meaturi nazale se deschid sinusurile paranazale.
Mucoasa nazală înveleşte întreaga suprafaţă internă a cavităţilor nazale, iar la
nivelul orificiilor de deschidere a sinusurilor paranazale ea se continuă cu mucoasa
sinuzală. Din punct de vedere morfofuncţional, mucoasa nazală prezintă două
regiuni distincte: mucoasa respiratorie şi mucoasa olfactivă.

Mucoasa respiratorie este formată dintr-un strat profund, denumit lamina propria
mucosae, şi dintr-un strat superficial, denumit epiteliul respirator al mucoasei
nazale. Mucoasa nazală este menţinută în permanenţă umedă datorită secreţiei
glandelor mucoseroase pe care le conţine. Reţeaua vasculară foarte bogată a
mucoasei provoacă încălzirea aerului inspirat, cu mare importanţă în receptarea
mirosurilor.

Mucoasa olfactivă este un tip de epiteliu senzorial care formează organul de

recepţie al analizorului olfactiv al scoarţei cerebrale. Microscopic, este alcătuit din
celule olfactive.

Vascularizaţia şi inervaţia cavităţilor nazale. Arterele care aduc sângele către

pereţii cavităţii nazale sunt ramuri din artera maxilară, artera facială şi arterele
etmoide anterioară şi posterioară. Venele formează un bogat plex venos în
mucoasa nazală. Ele duc sângele către venele superficiale ale feţei, spre venele
vălului palatin, faringelui, spre plexul venos pterigoidian şi spre sinusurile venoase
ale durei mater din cutia craniană. Inervaţia mucoasei nazale este dată de
ramurile nazale ale nervilor oftalmic maxilar care, la rândul lor, sunt ramuri ale
nervului trigemen.
5.1.2. Sinusurile paranazale

Sinusurile paranazale sunt cavităţi perechi, pline cu aer (cavităţi pneumatice)

situate în oasele craniului, care se deschid în cavitatea nazală. La nivelul orificiilor
de comunicare cu cavitatea nazală, mucoasa nazală se continuă cu cea a fiecărui
sinus. Această continuare a celor două mucoase constituie una din căile de
propagare a infecţiilor mucoasei nazale cu mucoasa sinuzală, dând naştere
sinuzitelor.

Sinusurile paranazale poartă numele oaselor în care se găsesc:

sinusul maxilar – cavitatea pneumatică din osul maxilar;
sinusul frontal – se flă în partea verticală sau scuama osului frontal;
celulele sau sinusurile etmoidale - sunt cavităţi pline cu aer în masele laterale
ale osului etmoid;
sinusul sfenoidal – este cavitatea pereche din corpul osului sfenoid;
faringele.
5.2. Căile respiratorii inferioare

5.2.1. Laringele (larynx) şi aparatul vocal

Laringele este primul organ al căilor respiratorii inferioare. Este situat pe linia
mediană, în spaţiul visceral al gâtului, sub osul hioid, unde proemină sub
piele. Posterior, laringele bombează în etajul inferior al faringelui. Inferior,
laringele se continuă cu traheea.

Din punct de vedere funcţional, laringele are doua funcţii importante:

funcţia respiratorie şi de protecţie a căilor respiratorii inferioare;
funcţia fonatorie – odată cu apariţia ei s-a dezvoltat limbajul articulat al
omului.

Structura laringelui
Laringele este format dintr-un schelet format din cartilaje, care se leagă între
ele prin articulaţii, ligamente şi muşchi, şi din mucoasa laringiană care
înveleşte suprafaţa internă a organului.
Scheletul cartilaginos şi fibros al laringelui

Este format din trei cartilaje neperechi:

cartilajul tiroid – are forma unei cărţi deschise şi este format din două lame
laterale care se unesc pe linia mediană, formând muchia anterioară a acestui
cartilaj şi care proemină sub piele formând „mărul lui Adam”;
cartilajul cricoid – are forma unui inel cu pecete;
epiglota – are forma unei frunze cu coada îndreptată inferior;
cartilajele aritenoide – sunt cele mai mari cartilaje pereche ale laringelui; au
forma unei piramide triunghiulare;
cartilajele corniculate Santorini – sunt două mici cartilaje care se
articulează cu vârful cartilajelor aritenoide;
cartilajele cuneiforme Wrisberg – sunt cartilaje mici, care uneori pot lipsi.
Cartilajele descrise anterior se leagă între ele prin articulaţii şi ligamente,
dintre care cele mai importante sunt:
articulaţia cricoaritenoidiană – este articulaţia dintre baza cartilajului
aritenoid şi lama cricoidului; are rol în mişcările de adducţie şi abducţie a
plicilor vocale;
articulaţia cricotiroidiană – se face între coarnele inferioare ale tiroidului
şi cartilajul cricoid;
ligamentele laringelui – sunt formaţiuni fibroase şi elastice care leagă
cartilajele laringelui între ele şi de organele învecinate:
- membrana tirohioidiană;
- ligamentele tirohioidiene laterale;
- ligamentul tirohioidian mediu;
- ligamentul cricotiroidian;
- ligamentele ventriculare;
- ligamentele vocale.
Muşchii laringelui

Se împart în două grupe: muşchi extrinseci şi muşchi intrinseci.

Muşchii extrinseci sunt cei care cu un capăt se inserează pe laringe, iar cu

celălalt se prind de organele sau oasele învecinate. Din această categorie fac
parte: muşchiul sterotiroidian, muşchiul tirohioidian şi muşchiul inferior al
faringelui. Prin acţiunea lor, aceştia contribuie la menţinerea în poziţie a
laringelui, la ridicarea şi coborârea lui în timpul deglutiţiei.

Muşchii intrinseci ai laringelui se prind cu ambele capete de cartilajele

laringelui şi, după acţiunea lor, se împart în: muşchii dilatatori ai glotei, muşchii
constrictori ai glotei şi muşchii tensori ai corzilor vocale.
Muşchiul cricoaritenoidian posterior este singurul muşchi dilatator sau abductor al
glotei. Prin contracţie, el trage de apofiza musculară a cartilajului aritenoid în direcţia
posterioară şi realizează o puternică dilataţie a glotei.

Muşchiul cricoaritenoidian lateral – prin contracţie trage apofiza musculară în

direcţia anterioară şi apropie plicile vocale. Este principalul antagonist al muşchiului
cricoaritenoidian posterior.

Muşchiul cricoaritenoidian transvers şi muşchiul aritenoidian oblic realizează

prin contracţie adducţia glotei.

Muşchiul tiroaritenoidian este un adductor sau constrictor al glotei.

Muşchiul cricotiroidian este un tensor al corzilor vocale.

Muşchiul vocal are un rol deosebit în fonaţie şi este format din două părţi: muşchiul
tirovocal şi muşchiul arivocal. În urma cercetărilor efectuate asupra lor, s-a constatat
că vibraţiile coloanei de aer care produc sunetul laringian sunt date de contracţiile
muşchiului vocal, contracţii reglate de un complex mecanism nervos.

Mucoasa laringelui înveleşte suprafaţa internă şi se continuă cu mucoasa faringiană

la nivelul superior, şi cu cea traheală la nivel inferior.

Submucoasa laringelui este formată din ţesut conjunctiv lax.

Cavitatea laringelui

Laringele este un organ cavitar şi suprafaţa sa internă, învelită în mucoasa

laringiană, prezintă un relief caracteristic.

În cavitatea internă laringiană proemină pe pereţii laterali două perechi de plici

care strâmtează această cavitate în două zone. Cele superioare se numesc
plici ventriculare, iar spaţiul cuprins între ele se numeşte rima vestibuli. Inferior
de acestea se găsesc plicile vocale în grosimea cărora se află ligamentele
vocale şi muşchiul vocal. Spaţiul dintre plicile vocale şi plicile ventriculare
poartă denumirea de glotă.

Glota are două părţi: una anterioară, denumită glota intermembranoasă, şi alta
posterioară, denumită glota intercartilaginoasă.

Laringele primeşte sânge prin artera tiroidiană superioară şi de la artera

tiroidiană inferioară. Inervaţia senzitivă şi motorie a laringelui este dată de
nervul vag.
Funcţia fonatorie a laringelui

Contracţia ritmică a muşchiului vocal imprimă vibraţii coloanei de aer pătrunsă în

laringe, dând astfel naştere tonului vocal sau sunetului laringian. Contracţia ritmică a
muşchiului vocal şi a celorlalţi muşchi ai laringelui se realizează printr-un reflex la
care participă centrii corticali şi subcorticali ai fonaţiei. Centrii din scoarţa cerebrală
care comandă contracţia muşchilor laringelui au legături strânse cu centrul vorbirii şi
ai auzului.

Formarea vocii la nivelul laringelui este analogă cu formarea sunetelor în

instrumentele muzicale de suflat. Pentru aceasta, este necesară:
o forţă de punere în mişcare a aparatului fonator;
un aparat de producere a vibraţiilor sonore;
un aparat de rezonanţă.

Forţa care pune în mişcare mecanismul de producere a vocii o constituie creşterea

presiunii aerului intrapulmonar, prin contracţia muşchilor abdomenului şi ai toracelui
şi expulzarea coloanei de aer din plămâni.

Aparatul de producere a vibraţiilor sonore este glota, care se închide şi se

deschide periodic prin contracţia ritmică a muşchiului vocal.

Aparatul de rezonanţă îl formează: vestibulul laringelui, faringele, cavitatea

bucală, cavitatea nazală şi chiar cavitatea toracică.
5.2.2. Traheea şi bronhiile

Traheea este un alt organ al căilor respiratorii inferioare şi are forma unui
conduct cilindric. Este situată pe linia mediană a corpului şi se întinde de la
extremitatea inferioară a laringelui, până la mediastin, unde, în dreptul vertebrei
a 4-a toracale, se bifurcă în cele două bronhii principale sau pulmonare. La
nivelul acestei bifurcaţii se află o crească sagitală care separă originea
bronhiilor, denumită pintene traheal.

Raporturile traheii. Din punct de vedere al raporturilor, traheii i se descriu două

porţiuni: porţiunea cervicală şi porţiunea toracală.
Traheea cervicală vine în raport anterior cu istmul glandei tiroide. Mai jos, ea
vine în raport cu fasciile cervicale. Fiind aşezată superficial, pe faţa anterioară
a traheii se fac inciziile pentru traheotomie, în cazul obstrucţiilor respiratorii
deasupra traheii. Lateral, traheea vine în raport cu mănunchiul vasculonervos
al gâtului. Posterior, traheea vine în raport cu esofagul care, în regiunea
cervicală, o depăşeşte puţin la stânga.

Traheea toracală, situată în mediastinul posterior, vine în raport anterior cu

timusul, cu artera carotidă comună stângă, cu trunchiul brahiocefalic şi cu
vena brahiocefalică stângă. Lateral, în partea dreaptă vine în raport cu pleura
mediastinală dreaptă, vena cavă superioară şi crosa venei azygos; la stânga,
cu pleura mediastinală stângă şi cu arcul arterei aorte. Posterior, traheea vine
în raport cu esofagul.
Structura anatomică a traheii

Traheea este alcătuită dintr-un schelet fibrocartilaginos, muşchiul traheal,

mucoasă şi submucoasă.

Scheletul fibrocartilaginos este format din 16-20 de inele cartilaginoase

incomplete, în formă de potcoavă, cu deschiderea orientată posterior, spre
esofag şi care poartă denumirea de cartilaje traheale. Peretele posterior al
traheii, care corespunde părţii incomplete a acestor cartilaje, este format dintr-o
membrană fibroelastică denumită membrana traheală. Prezenţa acestei
membrane permite progresiunea bolului alimentar în esofag, spre stomac.

Muşchiul traheal cuprins în grosimea membranei traheale, este format din fibre
transversale şi prin contracţia sa calibrul său se poate micşora activ cu 1/3 din
diametru.

Submucoasa este şi ea bogată în ţesut elastic.

Mucoasa traheală este formată dintr-un epiteliu cilindric presudostratificat,
cu cili vibratili şi este bogată în glande traheale. Cilii au rol de a elimina
impurităţile din aerul aflat în căile respiratorii.

Bronhiile principală dreaptă şi stângă continuă căile respiratorii inferioare

de la bifurcaţia traheii până la plămâni. Bronhia principală dreaptă este mai
scurtă decât cea stângă, are calibrul mai mare şi traiectul ei spre plămân
este mai apropiat de verticală, lucru care o face mai vulnerabilă la intrarea
corpilor străini pătrunşi accidental.

Bronhia principală stângă este mai lungă, are calibrul mai mic şi traiectul ei
spre plămân este mai apropiat de orizontală.

Bronhiile principale intră în componenţa pediculului pulmonar. Bronhiile,

împreună cu celelalte elemente ale pediculului pulmonar, pătrund sau ies din
plămâni la nivelul hilului pulmonar.
5.2.3. Plămânii

Plămânii sunt organele propriu-zise ale schimburilor respiratorii. Sunt situaţi în

torace, de o parte şi alta a mediastinului, în cele două cavităţi pleurale.

Mediastinul este o porţiune în torace, situată între stern (anterior), coloana

vertebrală toracală (posterior) şi pleurele mediastinale (lateral). În el sunt
situate inima şi pericardul, vasele mari, traheea şi esofagul toracic etc.
Mediastinul separă între ele cavităţile pleurale, stângă şi dreaptă, iar inferior,
cele două cavităţi şi mediastinul sunt separate de cavitatea abdominală prin
muşchiul diafragm.

Greutatea plămânilor reprezintă, indiferent de vârstă, a 50-a parte din

greutatea corpului, plămânul drept fiind mai greu decât cel stâng. Capacitatea
totală, exprimată prin volumul de aer pe care îl conţin cei doi plămâni, este de
aproximativ 4.500-5.000 cm3.
Configuraţia exterioară şi raporturile plămânului

Plămânul are forma unui con turtit pe faţa medială, cu baza orientată în jos, spre
diafragm, şi vârful în sus. Astfel, plămânului i se descriu: două feţe, o bază, un vârf
şi trei margini.

Pe suprafaţa plămânului se observă nişte şanţuri adânci, denumite scizuri sau

fisuri, care împart plămânul drept în trei lobi, iar plămânul stâng în doi lobi.

Baza plămânului drept vine în raport cu faţa convexă a lobului drept al ficatului, iar
baza plămânului stâng cu lobul stâng al ficatului şi fundul stomacului; ea mai poartă
denumirea şi de faţa diafragmatică.

Vârful plămânului vine în raport cu vasele şi nervii de la baza gâtului prin

intermediul domului pleural.

Faţa costală este convexă şi vine în raport prin intermediul pleurei cu coastele şi
spaţiile intercostale.

Faţa medială (denumită şi faţa mediastinală) este uşor concavă. La jumătatea

distanţei dintre vârf şi bază, se găseşte o depresiune denumită hilul plămânului,
care este locul prin care pătrund şi ies din plămân elementele anatomice care
formează pediculul pulmonar (bronhie, artera pulmonară, vasele bronşice, nervii şi
limfaticele plămânului).
Faţa mediastinală a plămânului stâng prezintă în porţiunea retrohilară un şanţ
care se întinde până la baza plămânului, creat de artera aortă. În porţiunea
prehilară se găseşte o depresiune denumită impresiunea cardiacă, dată de
inimă.

Faţa mediastinală a plămânului drept prezintă în porţiunea retrohilară un şanţ

mai puţin adânc, produs de vena azygos. În porţiunea prehilară şi inferior se află
şi aici impresiunea cardiacă, însă mai puţin adâncă decât cea din stânga. Spre
vârf se află şanţul venei cave superioare şi al trunchiului brahiocefalic.

Marginea anterioară a plămânului este mai ascuţită; cea posterioară este mai
rotunjită. La nivelul marginii anterioare a plămânului stâng, în dreptul impresiunii
cardiace, se află o scobitură denumită incizura cardiacă). Sub această incizură
se află o prelungire de ţesut pulmonar, aparţinând lobului superior, care ajunge
până la diafragm, denumită lingula.

Fisurile sau scizurile pulmonare sunt în număr de două la plămânul drept şi

una la plămânul stâng. Fisura oblică împarte plămânul stâng în doi lobi: unul
superior şi unul inferior. Fisura oblica şi fisura orizontală împart plămânul drept în
trei lobi: superior, mijlociu şi inferior.
Constituţia anatomică a plămânului

Plămânul este alcătuit din arborele bronşic (care formează căile respiratorii
intrapulmonare) şi din mici cavităţi globuloase, situate la capătul ultimelor
ramificaţii bronşice, denumite alveole pulmonare. Alveolele pulmonare
reprezintă suprafaţa de schimb sau respiratorie a plămânului şi formează cea
mai mare parte a parenchimului pulmonar. Suprafaţa de schimb măsoară
aproximativ 80-120 m2.

La nivelul plămânului, bronhiile principale sau de ordinul I se ramifică şi dau

naştere bronhiilor lobare sau de ordinul II. Acestea dau naştere mai departe
bronhiilor segmentare sau de ordinul III. Teritoriile din parenchimul pulmonar
către care este condus aerul de bronhii poartă denumirea de segment
pulmonar. Bronhiile segmentare se ramifică în continuare de încă 12-13 ori,
dând naştere, în ultimă instanţă, bronhiolelor care deservesc lobul pulmonar.
După modul de organizare macro şi microscopică a elementelor structurale ale
plămânului, acesta este format din unităţi anatomice şi funcţionale, după cum
urmează:
lobii pulmonari - separaţi între ei prin scizuri sau fisuri, în număr de 3 la
plămânul drept şi în număr de 2 la plămânul stâng;
segmentele pulmonare – sunt unităţi anatomice, funcţionale şi clinice care
formează lobii pulmonari;
- la plămânul drept, lobul superior are 3 segmente (apical,
anterior şi posterior); lobul mijlociu are 2 segmente (lateral şi medial);
lobul inferior are 5 segmente (apical al lobului inferior, antero-bazal,
latero-bazal, postero-bazal şi medio-bazal);
- la plămânul stâng, lobul superior are 5 segmente (apical,
posterior, anterior, lingular-superior, lingular-inferior); lobul inferior are 4
segmente (apical al lobului inferior – Nelson Fowler, antero-bazal,
latero-bazal şi postero-bazal);
lobulul pulmonar este unitatea anatomică şi funcţională care intră în
constituţia segmentelor pulmonare; ei sunt saci plini cu aer separaţi între ei prin
septuri interlobulare; lobulii sunt formaţi, la rândul lor, din acini pulmonari, iar
acinii sunt formaţi din alveole pulmonare.
Structura peretelui bronşic

Bronhiile intrapulmonare se împart din punct de vedere structural în:

 bronhii care posedă ţesut cartilaginos în peretele lor şi din acest grup fac
parte bronhiile lobare, segmentare şi toate ramificaţiile acestora, până la
bronhiile intralobulare sau bronhiole; ele au peretele format din trei straturi:
stratul fibrocartilaginos, tunica musculară şi tunica mucoasă;
 bronhii fără ţesut cartilaginos în peretele lor – care încep cu bronhiile
intraglobulare; ele nu mai conţin glande bronşice şi nu mai sunt
vascularizate de vasele bronşice, ci de ramuri ale arterei pulmonare.
Structura alveolei pulmonare

Peretele alveolar este adaptat schimburilor gazoase şi este format din

epiteliul alveolar şi stroma conjunctivă, cu o bogată reţea capilară.

Electronomicroscopic, epiteliul alveolar este format din trei tipuri de celule

care reprezintă trei stadii de dezvoltare a aceleiaşi celule. Primul tip este
format de celulele alveolare (cele mai numeroase), al doilea tip este format
din celule alveolare mari şi ultimul tip, celulele alveolare libere. Ultimele sunt
celule alveolare mari, pe cale de detaşare, în cavitatea alveolei.

Stroma peretelui alveolar cuprinde capilare, celule conjunctive, fibre de

reticulină, fibre elastice, acestea din urmă asigurând elasticitatea deosebită
a ţesutului pulmonar.
Vascularizaţia şi inervaţia plămânului
Plămânul are dublă vascularizaţie: una funcţională şi una nutritivă.
Vascularizaţia funcţională, pusă în slujba schimburilor gazoase dintre aer şi sânge,
formează mica circulaţie a organismului. Aceasta începe cu artera pulmonară care
pleacă din ventriculul drept al inimii. Artera pulmonară se împarte în două ramuri, câte
una pentru fiecare plămân. Acestea intră în componenţa pediculilor pulmonari, iar în
plămâni se ramifică întocmai ca şi arborele bronşic, dând ramuri lobare, segmentare etc.
Ultimele ramificaţii ajunse la nivelul peretelui alveolar se desfac într-o bogată reţea
capilară. Artera pulmonară aduce de la inimă sânge venos, încărcat cu CO2; după
realizarea schimbului gazos, sângele oxigenat pleacă din reţeaua capilară a alveolei prin
vene care vor forma două vene pulmonare (superioară şi inferioară) pentru fiecare
plămân. Acestea ajung la baza inimii, unde se deschid în atriul stâng.

Vascularizaţia nutritivă aparţine marii circulaţii a organismului şi este formată din

arterele şi venele bronşice. Arterele bronşice pleacă din partea superioară a aortei
descendente toracice şi se capilarizează la nivelul bronhiolelor respiratorii, cărora le
aduc sânge oxigenat şi substanţe nutritive. Reţeaua bronşică se continuă cu cele două
vene bronşice care se varsă în venele hemiazygos şi azygos, iar acestea în vena cavă
superioară.

Inervaţia plămânului
Este realizată de sistemul nervos vegetativ printr-un plex pulmonar anterior şi altul
posterior (faţă de bronhie). Ramurile plexului inervează musculatura netedă a bronhiilor,
vasele sanguine, glandele bronşice, pleura şi ajung până la alveole.
Pleura

Plămânii şi pereţii cavităţilor în care se găsesc sunt înveliţi de o membrană

seroasă, denumită pleură. Pleura este formată din două foiţe: una care îmbracă
plămânul (pleura pulmonară sau viscerală) şi una care înveleşte pereţii cavităţii
(pleura parietală).

Pleura pulmonară. Îmbracă întreaga suprafaţă externă a plămânului, aderă intim

la parenchimul pulmonar şi dă acestuia aspectul lucios. Pleura pulmonară se
continuă cu cea parietală la nivelul rădăcinii sau pediculului pulmonar şi al
ligamentului pulmonar.

Pleura parietală. Prezintă patru porţiuni: costală, diafragmatică, mediastinală şi

domul pleural.

Cavitatea pleurală este spaţiul virtual dintre pleura viscerală şi cea parietală. În
interiorul cavităţii este o presiune negativă cu rol foarte important în mecanica
respiraţiei, în aspiraţia sângelui către inimă din venele mari etc. La suprafaţa de
contact între cele două pleure există o foarte fină lamă de lichid seros care
menţine umedă suprafaţa acestora şi înlesneşte alunecarea plămânilor în timpul
respiraţiei.