Perioada marilor clasici. Basmul cult. Fabulosul.

Categorii estetice în basm

Fabulosul - categorie a fantasticului care desemnează personaje sau fapte imaginare, incredibile, de
domeniul fanteziei, al supranaturalului, fără corespondent în lumea reală.

Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă

Basmul cult este o specie narativă amplă, cu personaje numeroase şi purtătoare ale
unor valori simbolice, cu acţiune care implică fabulosul/supranaturalul, având ca temă lupta
dintre bine şi rău. Binele triumfă întotdeauna asupra răului. Personajele îndeplinesc, prin
raportare la erou, funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt
individualizate prin atribute exterioare şi prin limbaj. Clişeele compoziţionale cuprind
formule (iniţială, mediană, finală), motive (împăratul fără moştenitor, proba curajului,
superioritatea mezinului, drumul, muncile, peţitul şi nunta), numere şi obiecte magice. Dacă
în basmul popular predomină naraţiunea, în basmul cult ea se îmbină armonios cu descrierea
şi dialogul. Alte particularităţi ale speciei sunt fuziunea dintre real şi fabulos (trecerea
dintr-un plan în celălalat este insesizabilă), precum şi limbajul caracterizat prin oralitate.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult în care sunt valorificate motive şi teme
de circulaţie naţională şi universală, apărut în Convorbiri literare la 1 august 1877.
Basmul e focalizat pe tema luptei dintre bine şi rău, dar are un pronunţat caracter
ezoteric, fiind construit pe schema clasică a unei călătorii iniţiatice.
Viziunea asupra lumii izvorăşte din încărcătura esoterică a basmului, aşa cum a
subliniat Vasile Lovinescu în inegalabila sa carte, intitulată Creangă şi Creanga de Aur.
Călătoria protagonistului are o dublă funcţie: pe de o parte, e o experienţă a trecerii spre
maturitate, pe de alta, un scenariu iniţiatic. Din perspectiva mesajului ascuns în
profunzimile textului, eroul întruchipează prototipul Omului Universal, care cunoaşte,
sub îndrumarea unui mistagog, misterele cosmosului. Harap-Alb e cel ce trece proba
rătăcirii în labirint, spaţiu al pierderii şi al regăsirii de sine.Cunoaşte marea taină a morţii
prin coborâre în infern şi renaşte de două ori. Fiul craiului recuperează unitatea primordială
a fiinţei androgine, fapt încifrat în noul său nume, oximoronul negru („harap”) -alb. Urcă
treptele spiritualizării, devenind rege şi sacerdot. Pelerinajul spre centrul sacru al lumii îi
conferă funcţia de „Renovator Mundi”.
Titlul basmului indică dubla personalitate a protagonistului, al cărui nume reflectă
un contrast: negru („ harap”) -alb. Eroul are o identitate reală (fiu de împărat) şi una
aparentă, falsă, el fiind pentru o perioadă sluga spânului.
Basmul este structurat în şapte secvenţe narative, separate prin formula mediană
(„Se cam duc la împărăţie, / Dumnezeu să ne ţie, / Ca cuvântul din poveste, / Înainte mult
mai este.”) şi legate prin înlănţuire. Naraţiunea este la persoana a treia, dar nu întotdeauna

1
obiectivă. În finalul basmului, autorul îşi dezvăluie identitatea de narator („povestariu”)
printre invitaţii la nuntă: „Şi-un păcat de povestariu / Fără bani de buzunariu.” Cititorul este
invitat să participe la această nuntă nesfârşită care „mai ţine încă”. Formula finală
marchează ieşirea din fabulos.
Subiectul basmului este proiectat într-un timp îndepărtat, mitic, prin intermediul
formulei de început („Amu cică era odată...”). Situaţia iniţială plasează acţiunea într-un
spaţiu vag conturat („într-o ţară îndepărtată”), aşezat pe o dimensiune simbolică: cei doi
fraţi, Craiul şi Verde-Împărat, trăiesc la marginea, respectiv, în centrul sacru al lumii.
Echilibrul iniţial e tulburat de „cartea” pe care Verde-Împărat o trimite fratelui său. Cum
avea doar fete, îi cere fratelui să-i trimită pe cel mai viteaz dintre cei trei fii pentru a-l urma
la tron (motivul împăratului fără moştenitor).
Partea pregătitoare e alcătuită din câteva secvenţe narative: întâlnirea cu Sfânta
Duminică, învăluită sub masca cerşetoarei, alegerea calului (înzestrat cu forţe
supranaturale), recuperarea hainelor şi armelor pe care le-a avut tatăl său în vremea când a
fost mire. Deghizat în urs, craiul îşi sperie fiii pentru a-i pune la încercare (proba curajului),
dar numai cel mic reuşeşte să-şi învingă spaima şi să treacă podul.
Acţiunea reparatorie a personajului, plecat în călătorie spre celălalt capăt al lumii,
unde era situată împărăţia unchiului, începe sub semnul rătăcirii în pădure. Fiul craiului este
nevoit să încalce sfatul patern şi să accepte tovărăşia spânului. Ajunşi la o fântână, spânul îl
închide în întunericul adâncurilor şi îl eliberează numai după ce între cei doi are loc
schimbul identităţilor, pecetluit prin jurământ.
La curtea lui Verde-Împărat, spânul îl supune pe Harap-Alb unor probe primejdioase: să
aducă salatele din Grădina Ursului, pielea cerbului (cu nestemate) şi să o peţească pe fiica
lui Roşu-Împărat. Ajutat de Sfânta Duminică şi de puterea obiectelor magice primite în dar
(licoarea care aduce somnul pentru urs, obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot pentru
cerb), Harap-Alb se întoarce din expediţie cu cele cerute de Spân.
Însoţit de cei cinci tovarăşi de drum, protagonistul ajunge la Roşu-Împărat. Probele
peţitului implică participarea personajelor himerice. Ospăţul cu mâncare şi vin, casa de
aramă, veghea nocturnă şi prinderea fetei transformată în pasăre şi ascunsă după lună, sunt
îndeplinite cu ajutorul celor cinci monştri (Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-
Lungilă), în timp ce alegerea macului de nisip, cu ajutorul furnicilor, iar ghicitul fetei, cu
ajutorul albinei.
Refacerea echilibrului şi răsplata eroului începe cu momentul în care fata lui
Roşu-Împărat dezvăluie identitatea reală a fiului de crai şi ipocrizia spânului. Convins că a
fost trădat, Spânul îl ucide pe Harap-Alb, retezându-i capul. Eroul e readus la viaţă de către
fiica lui Roşu-Împărat, prin puterea magică a celor trei smicele, a apei vii şi a apei moarte.
Spânul piere zdrobit de cal, iar protagonistul devine împărat și se căsătoreşte cu cea care l-a
readus pe tărâmurile firii.

Personajele basmului se înscriu în tipologia cunoscută: reale (craiul și fiii săi,

spânul, Împăratul Verde, Împăratul Roșu), înzestrate cu puteri supranaturale (Sfânta
Duminică, fata Împăratului Roșu, cei cinci tovarăși de drum), adjuvante (calul năzdrăvan,
Gerilă, Flămânzilă, Ochilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă), donatori (crăiasa furnicilor, crăiasa

2
albinelor). Tema basmului se reflectă și în antiteza dintre personajele principale,
protagonistul întruchipează forțele binelui, antagonistul, pe cele ale răului.
În construcția personajului principal, naratorul foloseşte mijloace de caracterizare
directă şi indirectă. Un aspect important este acela că eroul e conturat şi din perspectiva
profilului psihologic. O asemenea tehnică nu se întâlneşte în basmele populare. Astfel, în
scena de la fântână, naratorul subliniază direct naivitatea personajului său, afirmând că
„fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului”.
Majoritatea trăsăturilor întruchipate de Harap-Alb sunt prezentate indirect, esenţiale,
în acest sens, fiind originea, numele, comportamentul şi limbajul personajului, relațiile cu
alte personaje.
Numele lui Harap-Alb face trimitere la o persoană înzestrată cu răbdare, care ştie să
fie supusă asemenea unei slugi („Harap”). Protagonistul reprezintă principiul binelui, al
purităţii sufleteşti („Alb”).
Harap-Alb este caracterizat de celelalte personaje în funcţie de relaţia pe care o are
cu fiecare dintre ele. Împăratul Verde îl consideră un om admirabil pentru onestitatea,
modestia, fidelitatea şi forţa sa: „Iar când aş avea eu o slugă ca aceasta, nu i-aş trece pe
dinainte”. Spânul, însă, îl numeşte „slugă vicleană”.
Astfel, crăiasa albinelor îl ajută pentru că este generos şi milos cu micile făpturi ale
lumii. Spânul construieşte o relaţie de stăpân-slugă. El este dominator, în timp ce slujitorul
său de origine nobilă este supus, respectându-şi cuvântul dat. Faţă de tatăl său, el este
respectuos, chiar şi atunci când este dojenit pe nedrept de acesta.
Generozitatea sa este probată prin faptul că „miluieşte” cerşetoarea. El dă dovadă și
de spirit de sacrificiu atunci când ajută furnicile şi albinele. De asemenea, el îşi revelează
capacitatea de a păstra o taină şi de a-şi respecta cuvântul dat: în orice fel de circumstanţe,
nu dezvăluie adevărata identitate a Spânului.
Harap-Alb are simţul umorului, este comunicativ, sociabil, calităţi reliefate prin
spontana prietenie a tuturor celorlate personaje, în afară de antagonist.
Folosind obiecte aparținând tatălui său (frâul, arcul, săgețile etc.), fiul craiului poate
fi considerat ca depozitar şi valorificator de tradiţii.
Deşi majoritatea trăsăturilor sunt pozitive, există şi aspecte negative. Această situaţie
conferă originalitate basmului, imprimându-i şi o puternică tentă realistă. Cât priveşte
protagonistul, acesta este realizat complex, „rotund”, cu lumini şi umbre. Dacă e curajos,
onest, prietenos, fiinţă solară cu suflet nobil, eroul mai este si neascultător dar, mai ales,
naiv. Nu ghiceşte dincolo de cele trei deghizări ale spânului acelaşi chip viclean, e convins
că se află în ţara spânilor şi nu respectă sfatul patern.
---------------Spânul este antagonistul fiului de crai, portretul fizic, realizat direct de
către narator, subliniază răutatea personajului. Viclean şi disimulant, lipsit de principii şi
conştiinţă, spânul doreşte întâi de toate un tron pentru care nu are vocaţie, calităţi şi energie.
Antipatia fetelor lui Verde-Împărat, dar şi a regelui însuşi, dispreţul fiicei lui Roşu-Împărat,
ca forme de caracterizare directă, comportamentul, atitudinea, faptele şi limbajul său
reliefează un personaj malefic, întruchipând forţele răului. Întâi profită de naivitatea şi
rătăcirea fiului de crai, apoi îşi însuşeşte identitatea sa. Mai târziu, îl supune unor probe
imposibile pentru a-l trimite spre moarte. Când toate speranţele, calculele şi strategiile sale,
zădărnicite de toţi cei care sunt de partea eroului, se frâng în eşec, atunci Spânul se

3
revelează în toată demonia lui, suprimând viaţa celui care l-a adus la o înălţime umană
nemeritată. Şi, dacă finalul surprinde moartea Spânului ucis nu de erou, ci de calul său,
discrepanţa între bine şi rău, între protagonist şi antagonist e definitivă. -----------------
Povestea lui Harap-Alb are un pronunţat caracter etic, didactic. Eroul nu va
deveni împărat decât după ce va trece prin situaţii – limită, dovedind curaj, perseverenţă,
onestitate, înţelepciune. Doar un astfel de rege va înţelege problemele celor năpăstuiţi.
Dintre particularităţile stilistice, distincte sunt oralitatea stilului, vocabularul specific
cu aspect fonetic moldovenesc, exprimarea locuţională, limbajul afectiv, absenţa
metaforelor, individualizarea acţiunilor prin amănunte, nuanţarea mişcărilor şi gesturilor,
frecvenţa verbelor de mişcare, erudiţia paremiologică, nota comică.

G. Calinescu, în  Estetica basmului  a spus:„Basmul este […] o oglindire a vieţii în moduri

fabuloase."

„Basmul e un gen vast, depdăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală
etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale. […]
Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de a face cu un basm."