PSIHOLOGIA CONFRUNTĂRII ÎN

PROCESUL JUDICIAR

CUPRINS

Introducere ........................................................................................................................................... 4

Capitolul I – Investigarea personalităţii din unghiul observaţiei comportamentului expresiv... 6

Capitoul II – Problematica psihologică a relaţiei anchetator-anchetat........................................ 13

2.1. Contactul interpersonal în biroul de anchetă judiciară ........................................................ 13

2.2. Comunicarea non-verbală – reguli tactice specifice raporturilor interpersonale de opozabilitate şi

confruntare .................................................................................................. 17

2.3. Etape şi strategii de integrare a suspectului sau inculpatului ............................................... 18

2.3.1. Etapele ascultării suspectului sau inculpatului............................................................ 18

2.3.2. Strategii de interogare a suspectului sau inculpatului ................................................ 22

2.3.3. Contracararea atitudinilor de rezistenţă la interogatoriu ............................................ 27

Capitoul III – Coordonatele psihologice ale recunoaşterii comiterii faptei. De la refuzul recunoaştrii la
mărturisire (exemple)....................................................................................... 29

3.1. Împrejurările controversate contribuie direct în stabilirea disimulării omorului .................. 30

3.2. Se pleacă de la o premisă greşită privind existenţa împrejurării controversate .................... 33

3.3. Autorul şi victima locuiesc împreună.................................................................................... 35

3.4. Autorul se află în cercul relaţional al victimei....................................................................... 37

1
 3.5. Autorul este întâmplător în compania victimei...................................................................... 38

3.6. Cazuri tipice de împrejurări controversate prin care s-a stabilit disimularea unor omoruri.. 38

Concluzii ...................................................................................................................................... 44

Bibliografie

Introducere

Începutul este jumătatea lucrului terminat. Cea mai grea parte e introducerea.

În căutarea adevărului pe terenul dreptului, legea apără şi protejează imediat aplicând norme penale,
cum ar fi: viaţa, libertatea, proprietatea, sănătatea persoanei în cauză, familia şi siguranţa cetăţeanului în
general. Este de reţinut faptul că, diferitele crime sau delicte care definesc fenomenului criminalităţii,
făcându-se comparaţie cu alte ţări, nu sunt sancţionate la fel. Există diferenţe, de la o ţară la alta, pentru că şi
sistemul legislativ este altfel conceput.

Aşa după cum bine este ştiut, fiecare cetăţean al României se poate adresa organelor competente atunci
când le sunt lezate interesele.

Pe baza unei minuţioase statistici privind criminalitatea s-a constatat că aceasta a crescut într-un mod
îngrijorător. Aceasta situaţie nu poate fi acceptată de specialişti sau oameni cu funcţii de conducere, care le
conferă acestora o anumită răspundere în domeniile lor de activitate, cum ar fi: justiţie, psihologie,
criminalistică, etc. şi care pot, prin natura funcţiei lor, sa aplice legile prevenind manifestările antisociale.

Criminalitatea se exprimă prin toate elementele, respectiv numărul de fapte, de făptuitori, natura
faptelor, gravitatea lor, extinderea în spaţiu şi timp. Infracţionalitatea interesează ca şi specific pentru
anumite ţări, zone geografice sau regiuni, existând elemente specifice de individualizare care duc la deosebiri
şi asemănări. Nu toate ţările se confruntă cu aceleaşi fapte antisociale şi totodată chiar într-o ţară pot exista
infracţiuni specifice anumitor zone.

Dislocările familiei actuale, tendinţa de creştere a concubinajului ce este mai expus agresiunii şi
disoluţiei, efectele perverse ale unor ajutoare date de Statul paternalist, ce descurajează munca şi determină
naşterea copiilor nelegitimi, fac din destrămarea familiei o variabilă intermediară între sărăcie şi infracţiune
şi sunt responsabile de rata crescută a delincvenţei. Exemplul altor persoane are o influenţă enormă asupra
tinerilor, mai ales exemplul părinţilor. Mai mult, destrămarea familiei împinge aceşti copii nedoriţi şi
abandonaţi la asociere cu grupuri similare.

Teoriile moderne privind cauzele delincvenţei pun accentul pe slaba socializare sau pe socializarea
negativă şi pe lipsa de control asupra pulsiunilor din copilărie. Fiind neglijaţi de societate, agresaţi fizic şi
verbal, se poate observa legătura dintre devianţa copilăriei cu devianţa adultului, familia devenind sursa
principală a obligaţiilor sociale.
2
 Mijloc prin intermediul căruia este informat organul judiciar despre săvârşirea unei infracţiuni se
numeşte act de sesizare. Acest act constituie primul moment în desfăşurarea activităţii de urmărire penală.
Sesizarea constituie punctul de plecare al urmăririi penale, deoarece fără o sesizare, urmărirea penală nu
poate începe. Ea trebuie să fie întocmită potrivit legii procesual penale. Modurile de sesizare sunt: plângerea,
denunţul şi sesizarea din oficiu, când se află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infractţiune. Odată ce au luat
la cunoştinţă, prin orice mijloc, că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, organele de cercetare penală
efectuează o investigaţie prin care verifică seriozitatea sesizării.

Gradul de informare al organului de urmărire penală este deosebit de diferenţiat, fiind fie în posesia
unor date din care rezultă clar săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fie datele şi informaţiile pe
care le deţin nu sunt suficient de edificatoare. Materialul probator fiind incomplet, trebuie căutate dovezi care
să justifice existenţa unei fapte prevăzute de legea penală. Organele de anchetă confruntă, câteodată,
persoanele implicate (în conflicte, neînţelegeri, agresiuni, infracţiuni, etc.) în preajma comiterii actului sau
alteori, în biroul de acnhetă judiciară, pentru lămurirea situaţiilor de fapt.

Acestea fiind spuse, de regulă, avem ca adversari la interogatoriu, oameni din toate clasele sociale, dar
şi indivizi jalnici, retardaţi şi cu afecţiuni cerebrale, din cauza lipsei unei socializări adecvate; unii tensionaţi
şi doresc să se elibereze, alţii trădători sau răzbunători care au multe de spus ca să-şi salveze pielea, unii
duplicitari şi vicleni, alţii, şmecheri/bandiţi speculând orice mişcare a anchetatorului.

Cine minte nu-şi dă seama de greutatea misiunii sale, fiindcă va trebui să mai mintă de încă douăzeci
de ori ca să susţină prima minciună.

Lucrarea se adresează unui cerc larg de cititori, începând cu specialişti în domeniu, cadre didactice,
studenţi şi elevi, diferite categorii de oameni de cultură, în acelaşi timp, ea putând constitui şi un instrument
valoros de lucru pentru juriştii practicieni şi teoreticieni, iar nu în ultimul rând, pentru organe de cercetare
penală, psihologi, jurnalişti, criminalişti, avocaţi, procurori, judecători, etc.

Ţine de curiozitatea şi profesionalismul anchetatorului să descopere adevărul, iar dacă te-a întristat
cineva, nu fi trist, fiindcă te vei asemăna cu el. Fiindcă nimeni nu biruie răul cu rău, ci răul cu binele.

Un mijloc eficient de a fi amabil – să fii mereu calm.

3
 CAPITOLUL I

Investigarea personalităţii din unghiul observaţiei

comportamentului expresiv

În urma celor constatate la art. 5, alin. (1) NCPP, organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază
de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana
suspectului sau inculpatului. Pe baza acestor probe legal şi loial administrate, se stabileşte situaţia de fapt şi
bineînţeles că subiecţii procesuali principali sau părţile pot propune probe şi administrarea lor în tot cursul
procesului penal.

Numeroşi autori au subliniat importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal. Astfel se
arată că necesitatea de a contracara activitatea infracţională a condus la înfiinţarea unor organe specializate,
care să realizeze activităţi specifice unei anumite faze premergătoare judecăţii. Urmărirea penală, ca fază
procesuală, are rolul să pună la dispoziţia instanţelor judecătoreşti materialul probator necesar pentru
stabilirea vinovăţiei infractorilor. Anchetatorului îi revine menirea nu numai de a descoperi săvârşirea
infracţiunilor, ci de a proba existenţa acestora şi a identifica făptuitorii.

După cum ştiţi că, în condiţiile vieţii sociale moderne în care infracţiunile devin din ce în ce mai
variate, iar infractorii mai specializaţi, pentru că, metodele şi tehnicile săvârşirii infracţiunilor ţin pasul cu
dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii (infracţiuni din domeniul informaticii), iar victima fie ea persoană fizică, fie
chiar şi persoană juridică s-ar găsi singură, incapabilă şi fără şansă, fără sprijinul unor organe de stat,
specializate, care potrivit dispoziţiilor art. 5, alin. (2) NCPP, au obligaţia de a asigura şi de a administra probe
atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În scopul aflării adevărului, cu respectarea
deplină a legii, respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau
inculpatului se sancţionează.

Pe parcursul procesului este interzisă întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de
constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri cu scopul de a se obţine probe1. Orice persoană care se
află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane2.

Întreaga activitate procesuală penală, scrisă şi orală, trebuie sa se efectueze în limba română, care este
limba oficială în cadrul procedurilor penale, iar cei care nu vorbesc şi nu înţeleg limba română, plus cetăţenii
1
Tudorel Butoi, Psihologia judiciară, pag. 148 ,,…Ne pronunţăm hotărât împotriva tuturor tehnicilor de manipulare sau
coerciţie, căci a trata învinuitul cu mijloace exclusiv psihologice indifferent de gradul lui de dezumanizare, constituie o protecţie nu
numai asupra lui, ci şi asupra anchetatorului care, aftfel, riscă să se dezumanizeze şi el în încercarea de a se purta cu interogatul pe
măsura faptelor sale…’’.
2
Idem ,,…Ne opunem ferm utilizării în interogatorii a hipnozei sau utilizării narcoanalizei care induce artificial o stare de
scădere a vigilenţei – experţii psihologi trebuie să-l respecte pe adversar, lăsându-i nealterată capacitatea de ripostă cognitive-
afectivă şi volitivă, dreptul de a se apăra inteligent sau viclean, inclusiv de a-şi nega fapta sau retracta mărturisirile – demersul
psihanalitic şi psihologic rămâne prin excelenţă terenul pe care sunt respectate în totalitate drepturile şi libertăţile persoanei
interogate...’’.
4
aparţinând minorităţilor naţionale care doresc să îşi exercite dreptul de a se exprima în limba maternă, în faţa
instanţelor de judecată, au dreptul la asistenţă gratuită din partea unui interpret. Comunicarea se poate face în
scris, dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, cu participarea unei persoane care are
capacitatea de a comunica prin limbajul special.

Mulţi dintre noi, nu ne naştem buni ascultători, dar nu-i mare filozofie să ne cultivăm acest dar, după
cum nu-i prea greu nici să înţelegi multe dintre aspectele personalităţii tale pentru a învăţa să fii un bun
observator.

Mai devreme sau mai târziu, explicaţiile psihologice sfârşesc prin a se sprijini pe biologie, pe logică
sau pe sociologie, care cercetează în succesiunea lor istorică şi starea lor actuală condiţiile de viaţă ale
oamenilor, relaţiile sociale, formele juridice şi de stat cu suprastructura lor ideală: filozofia, religia, arta, etc.
Pentru unii, fenomenele mentale nu devin inteligibile decât dacă sunt raportate la organism. Acest fel de a
gândi se impune, în adevăr, în studiul funcţiunilor elementare (percepţie, motricitate etc.) de care depinde
inteligenţa la începuturile sale.

Percepţie – ii, s. f. – 1. Proces psihic prin care obiectele şi fenomenele care acţionează direct asupra
organelor de simţ sunt reflectate în conştiinţa omului în totalitatea însuşirilor lor, ca un întreg unitar. 2.
Instituţie în care se încasau impozitele şi taxele oficiale /fr. perception/.3

Fie că este vorba despre un act desfăsurat în exterior, fie de unul interiorizat în gândire, orice conduită,
se prezintă ca o adaptare sau mai bine zis, ca o readaptare. O ‚‚conduită’’ este, deci, un caz particular de
schimb între lumea exterioară şi subiect, iar cele studiate de psihologie sunt de ordin funcţional şi se
efectuează la depărtări din ce în ce mai mari în spaţiu (percepţie) şi în timp (memorie 4), precum şi după
traiectorii din ce în ce mai complexe (reveniri, ocoluri, etc.). În măsura în care sentimentul dirijează conduita,
atribuind o valoare scopurilor ei, trebuie să ne mărginim deci a spune ca el furnizează energiile necesare
acţiunii, în timp ce cunoaşterea îi imprimă o structură. Vom spune, deci, pur şi simplu, că fiecare conduită
presupune un aspect energetic, sau afectiv, dar trebuie să facem distinţie între ‚‚acţiunea primară’’, sau relaţia
dintre subiect sau obiect şi ‚‚acţiunea secundară’’, sau reacţia subiectului faţă de propria sa acţiune. Această
reacţie, care formează sentimentele elementare, constă în reglări ale acţiunii primare şi asigură debitarea
energiilor interioare disponibile.

Memorie – proces psihic de cunoaştere constând în întipărirea, memorarea, păstrarea recunoaşterea şi

reproducerea experienţei cognitive, afective şi voluntare a omului. Memoria ca fenomen psihologic este
constituită din mai multe faze succesive: faza de achiziţie (memorare), faza de reţinere (păstrare, stocare) şi
faza de reactivare, de actualizare (recunoaştere şi reproducere) şi are un rol deosebit de important în viaţa şi
activitatea omului, inclusiv în munca organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată: memoria
poate fi vizuală, auditivă, afectivă, motrică, etc. Cercetările efectuate de diferiţi psihologi în domeniul
memoriei au stabilit, printre altele, date importante cu privire la curba uitării (curba păstrării) informaţiilor
dobândite, uitare determinată de multipli factori. Astfell, Herman Ebbinhaus (1850-1900), psiholog german,
3
Nicolae Popovici, Dicţionarul şcolarului, Editura Andromeda, 2003

4
Dicţionar de termeni juridici uzuali, Editura Alex, Bucureşti, 1996

5
a determinat legile după care se produce uitarea, un rol important avându-l frecvenţa cu care o anumită
categorie de informaţii a fost recepţionată; recenţa în timp a recepţionării, informaţiile mai recente stocate
putând fi, în genere, mai uşor evocate şi, în sfârşit, în funcţie de valoarea bilologică şi socială a informaţiilor
respective. Cunoscându-se atât empiric, cât şi experimental, că timpul este un factor de eroziune a
conţinuturilor memoriale şi că el afectează mai ales detaliile (amănuntele), care ulterior pot fi reactivate cu
mare greutate (a intervenit procesul uitării etc.), se impune cu necesitate ca ascultarea martorilor, a părţilor şi
a celorlalte persoane participante în procesul penal, să aibă loc cât mai aproape de momentul de recepţie al
evenimentului care constituie obiectul cauzei penale, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii.

În anul 1979, un psiholog american, Robert Zajonac a publicat o teorie a ‚‚percepţiilor rapide’’; el a
susţinut că formulăm judecăţi aproape instantaneu în momentul când cunoaştem noi persoane. În mai puţin
de trei secunde de când facem cunoştinţă cu cineva, decidem dacă persoana ne place sau nu. Reacţia noastră
nu este o evaluare raţională, ci mai degrabă emoţională – uneori o denumim chimism. Dar nu prea se ştie ce
produce acest chimism.

Anchetatorul trebuie să satisfacă o serie de exigenţe specifice strategiilor psihotactice de abordare nu

numai a persoanei interogate, dar mai ales să-şi nuanţeze atitudinile şi comportamentele proprii.

Un bun anchetator îşi manifestă entuziasmul, afişând tot timpul o expresie plină de interes, este alert şi
politicos, care ştie cum trebuie să asculte, folosind întrebările, pauzele şi reformulările, arătând că ştie să
asculte activ, dar în acelaşi timp trebuie să observe comportamentul expresiv al celui intervievat, dedicându-
şi întreaga atenţie celui audiat. Este recomandabil să se evite autoritatea excesivă, deoarece iscaţi controverse
care pot degenera.

Observaţia comportamentului expresiv implică ascultarea celui intervievat cu întreaga fiinţă, ce include
toate aspectele dinamice ale corpului (vorbim cu gura, dar comunicarea se face şi cu ochii, antegraţele,
mâinile, chiar şi cu picioarele şi degetele), mimica (fiecare muşchi facial ne oferă un indiciu, iar aceste indicii
sunt valabile în majoritatea culturilor), pantomima (ţinuta, mersul, gesturile).

Poziţia de obiectivitate este uneori ameninţată de anumite manifestări, consecinţe ale deformaţiei
profesionale. Brutalitatea, vulgaritatea, bădărănia sunt defecte de care, uneori, nu sunt scutiţi nici oamenii
învăţaţi.

Dreptul la apărare este garantat suspectului, persoanei vătămate, inculpatului şi celorlalte părţi în tot
cursul procesului penal, care se poate exercita atât personal cât şi prin avocat. Potrivit dispoziţiilor art. 10,
alin. (3) NCPP, suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru
care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de
îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a
acesteia. Este important de specificat faptul că suspectul sau inculpatul beneficiază de dreptul de a nu da nici
o declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi
nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă
împotriva sa; înainte de a fi ascultaţi, organele judiciare trebuie să pună în vedere suspectului sau
inculpatului că au dreptul de a nu face nicio declaraţie, iar nerespectarea acestei obligaţii atrage excluderea
probei nelegal administrate.

6
 Potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege, dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-
credinţă deoarece orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o
hotărâre penală definitivă.

Audierea se desfăşoară în condiţii tensionale, iar anchetatorul nu trebuie să devină supărat sau
răzbunător indiferent de circumstanţe, deoarece faptele suspecţilor sau inculpaţilor sunt dintre cele mai
variate şi rămânând detaşat şi conducând în bune condiţii ancheta, ascultă-l şi exersează-ţi deprinderea de a-l
face pe altul să vorbească. Arată-te interesat şi captivat de cele ce asculţi, reţine cu subtilitate contradicţiile şi
falsele justificări, iar nu în ultimul rând respectă-l.

Observaţia – constă în concentrarea tuturor mecanismelor senzoriale prin care omul ia act de structura
unui obiect sau de particularităţile desfăşurării unui fenomen, a unei acţiuni sau a unor acte de conduită.

Minciuna se învecinează îndeaproape cu adevărul.

Extrovertiţii vor fi mai puţin inhibaţi când invadează spaţiul personal al altora, iar introvertiţilor nu le
convine ca alte persoane să le invadeze spaţiul personal – şi au nevoie de un spaţiu personal mai extins.

Cel mai uşor de sesizat pentru a cunoaşte o persoană necunoscută, se realizează pe baza elementelor
exterioare, care sunt: ţinuta, mersul, statura, gesturile, mimica, fizionomia şi expresiile.

Nu te uita niciodată prea insistent la cei pe care îi observi (îi poate deranja acest lucru), ci priveşte-i din
când în când. Observaţia are la bază mecanismele gândirii, prin intermediul cărora, se pot dezvălui aspecte
noi, care la început nu erau cunoscute. Se poate observa cum oamenii deseori – întorc capul, dar aceştia
trebuie priviţi cu coada ochiului, pentru a evita studierea anchetatorului. Pentru a-i observa pe alţii este
nevoie de o tehnică fundamentală, dar bazată şi pe viclenie. În practică s-a constatat abilitatea unor categorii
de infractori care sunt extrem de intuitivi, capabili să-şi dea seama de impresiile pe care le produc declaraţiile
lor şi dacă anchetatorul ‚‚a muşcat-o’’.

Tendinţa firească a ficărui om este să apară în faţa celorlalţi mai priceput, mai important, mai bogat,
mai puternic, mai inteligent, etc., de aceea sunt tentaţi să-şi ascundă defectele şi să polarizeze cu calităţile de
care dispun, pentru a crea o bună impresie. Nu se poartă ca un papă-lapte când dau un răspuns. De aceea,
trebuie să acordăm un credit limitat primei impresii şi să observăm lucid şi sistematic cu o judecată şi
raţionament de tip analitic orice reacţie, care cu cât este mai rapidă, mai apropiată de limita spontaneităţii, cu
atât este mai adevărată. Reproducerea poate apărea fie sub forma relatării spontane (care este cea mai
apropiată de adevăr) a faptelor care s-au conservat nealterat în memorie, dar şi sub forma interogatoriului,
care va succeda relatarea liberă.

Unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reacţiei organismului la o modificare survenită în
mediul exterior sau interior este gestica.

Numeroşi experţi susţin că atingerea nasului este o ‚‚activitate prin transfer’’, care sugerează că
persoana minte. Dar ideea că atingerea nasului arată că o persoană minte, provine de la un basm. În vechea
poveste a lui Pinocchio, acestuia îi creste nasul de câte ori spune o minciună. S-a presupus că mincinosul îşi
atinge nasul deoarece îi creşte aportul de sânge când minte. Astfel că ceea ce pare un tic nervos este, de fapt,

7
un tic mincinos. Activităţile prin transfer sunt adesea urmarea stresului cum sunt: scărpinatul pe obraz,
scărpinatul după ureche, luarea unei scame de pe costum, aranjarea cravatei, iar femeile frecvent işi mângâie
părul sau şi-l dau pe spate.

Fiţi atenţi la liderii politici când apar la televizor: ca să vedeţi dacă spun adevărul, urmăriţi-le mâinile.
Mâna sau degetele ascund gura pentru că gurii îi este ‚‚ruşine’’ că minte. Freud a descris cazul unei paciente
care insista că are o căsnicie fericită, dar se juca întruna cu verigheta, scoţând-o şi punând-o la loc pe deget.
Nu trebuie să fii geniu ca să înţelegi că ea avea sentimente ambivalente faţă de soţul ei. Motivaţiile şi
dorinţele subconştiente vor ieşi la iveală. Dar nu toate sunt la fel de sugestive sau transparente ca jocul cu
verigheta.

Spaţiul personal este zona invizibilă din jurul fiecăruia dintre noi, spaţiul din care simţim nevoia să-i
îndepărtăm pe ceilalţi pentru a ne simţi bine, este ‚‚inima’’ teritoriului nostru. Dar dacă cineva îţi pătrunde în
spaţiul personal, nu este întotdeauna plăcut. Tocmai din această cauză este recomandabil anchetatorului să
respecte o anumită distanţă faţă de persoana anchetată, deoarece când cineva stă ‚‚drept în faţa ta’’ sau ‚‚ţi se
bagă-n suflet’’, de obicei acesta este un gest agresiv. Psihologii au încercat să măsoare spaţiul personal sau
‚‚bula’’ pe care o formăm în jurul nostru: estimarea optimă – dar este o estimare – este că spaţiul personal al
unui occidental obişnuit este cam de 60 cm lateral, 70 cm în faţă şi 40 cm în spate.

- Unii cercetători pretind că există 4 categorii de spaţiu personal:

- 1. distanţa intimă între îmbrăţişări sau şoapte (15-45 cm);
- 2. distanţa personală pentru conversaţii între cunoştinţe (45-120 cm);
- 3. distanţa socială pentru conversaţii între cunoştinţe (120-360 cm);
- 4. distanţa publică utilizată pentru discursurile oficiale (peste 360 cm).

Revenind la comportamentul expresiv, mimica reprezintă ansamblul modificărilor expresive la nivelul

feţei şi chiar dacă interlocutorul refuză să dea declaraţii, putem observa semnale de respingere în ciuda
apropierii, cum ar fi:

- Evitarea contactului vizual este un element de respingere, privirea inexpresivă, îndreptată în gol
arată clar că nu se doreşte o apropiere personală. În această situaţie, ochii sunt aproape nefocalizaţi;
- O modalitate de a suporta apropierea este răsucirea trunchiului astfel ca, deşi foarte apropiaţi fizic,
apropierea să nu fie aşa de directă;
- Evitarea contactului verbal pentru a se fixa contactul psihologic, nimeni nu vorbeşte cu nimeni,
deşi îşi văd perfect ochii, părul şi câteodată mătreaţa;

Ne pricepem foarte bine să observăm fericirea cuiva. Zâmbeşte şi toată lumea îţi va zâmbi 5. Expresiile
de bază ale stărilor sufleteşti pot fi identificate uşor de către oameni: fericirea, tristeţea, teama, dezgustul,
surpriza şi mânia.

Privirea este cheia expresiei feţei, care scoate în evidenţă două aspecte pe care le comunicăm cu
ajutorul ochilor:

5
Enciclopedia înţelepciunii, Editura ROOSSA, Ernest Miller Hemingway, pag. 622, Dintre toate lucrurile imposibile ceva
este totuşi posibil – întâi de toate, capacitatea de a simţi fericirea şi de a te bucura de ea, atâta timp cât este prezentă şi totul e bine.
8
 - că suntem ferm hotărâţi să dominăm pe cineva (privirea puterii);

- că iubim pe cineva (privirea iubirii).

Expresiile feţei sunt extrem de variate, în funcţie de modul în care se îmbină deschiderea ochilor cu
direcţia privirii, mişcarea buzelor şi a sprâncenelor cu poziţia corpului exprimând: suspiciune, confuzie,
mirare, nedumerire, tristeţe, veselie, mânie, plictiseală, surprindere, precauţie, severitate, nerăbdare, accepare,
melancolie, etc.

De obicei, în timpul unei discuţii, vorbitorul priveşte în lateral mai mult decât ascultătorul. Ni se
recomandă să privim oamenii în ochi atunci când vorbim cu ei, dar numeroase studii confirmă faptul că o
privire intensă devine stânjenitoare şi poate provoca o stare de jenă.

Este evident că direcţia privirii reflectă ceea ce gândeşti, iar cum apare cel mai mic semn de stres,
pleoapele încep să clipească. Îi sfătuiesc pe avocaţi să fie atenţi la tremuratul genelor când cheamă martorii la
bară: această reacţie demonstrează că nu le convine deloc întrebarea.

Ochii mari te impresionează şi semnifică: mirare, neştiinţă, absenţa sentimentului de vinovăţie sau de
frică, atitudine receptivă, de interes, de căutare sau înţelegerea noutăţii pe care o aduc informaţiile, iar
deschiderea lor mai redusă poate semnifica: suspiciune, oboseală, stare de plictiseală, tendinţa de a ascunde
sau de a masca propriile gânduri sau intenţii, atitudine de neacceptare.

Avem ochii holbaţi când suntem foarte tulburaţi sau ne simţim ameninţaţi, iar privirea este de două
feluri: privirea directă şi privirea laterală.

Privirea în lateral sau în jos sugerează că încerci să ascunzi ceva, atitudine de umilinţă, sentiment al
vinovăţiei, ruşine, retragerea pe poziţie defensivă, jenă, iar privirea directă denotă de regulă sinceritate,
atitudine deshichisă, hotărâre sau dacă se depăşeşte mai mult de 4 secunde, poate semnifica provocare.

Funcţiunile motorii pot fi distinse de cele perceptive numai pentru necesităţi de analiză, furnizând
indicii asupra particularităţilor psihice ale oamenilor. Mersul exprimă fondul energetic de care dispune
persoana care este chemată la audiere. Mersul rapid, vioi, ferm cu paşi largi, semnifică buna dispoziţie, în
timp ce tristeţea sau stările depresive, determină un mers lent, cu paşi mici. Desigur, prin calificativele rapid
şi lent se înţeleg caracteristicile naturale ale mersului, ci nu viteza care poate fi mărită în mod intenţionat.

Poziţia generală a corpului semnifică trăirea psihică a persoanei în momentul respectiv. Deci umerii şi
trunchiul lăsaţi în faţă, mâinile întinse pe lângă corp şi capul plecat, denotă fie o stare de oboseală, modestie,
lipsă de opoziţie, tristeţe, fie o stare depresivă în urma unui eveniment neplăcut, iar umerii drepţi cu capul
sus, picioarele uşor departate şi mâinile evoluând larg pe lângă corp, denotă cel mai adesea siguranţă de sine,
tendinţă dominatoare.

O serie de factori, îndeosebi de ordin emoţional, influenţează conduita infractorilor şi determină

apariţia unor greşeli din cauza grabei, a unei prea mari încrederi în sine ori dimpotrivă, a lipsei de
concentrare în unele momente, a surprizei sau chiar a panicii.

9
 Sensul moral al comportamentului uman trebuie să plece de la adevărul că ‚‚dacă cineva există, atunci
el are şi dreptul de a fi’’, în primul rând prin a fi adus pe lume ca un copil dorit, în cazul unei misiuni sacre şi
prin susţinerea acestei misiuni sacre de către societate pentru ca omul viitor, să fie creator de fapte bune.

În activitatea sa Curtea Europeană de Justiţie şi Tribunalul au acordat protecţie la nivel comunitar

următoarelor drepturi fundamentale6:

- Interzicerea discriminării;
- Dreptul la un proces echitabil şi protecţie juridică eficientă;
- Interzicerea retroactivităţii legii penale;
- Dreptul la viaţa privată şi de familie;
- Dreptul la integritate fizică;
- Dreptul la secretul medical;
- Dreptul la inviolabilitatea domiciliului;
- Libertatea religioasă;
- Libertatea opiniei;
- Libertate de întrunire şi execitarea drepturilo sindicale;
- Dreptul la proprietate;
- Libertatea exercitării unei activităţi economice;
- Libertatea de circulaţie.

Haideţi să credem că puterea este de partea adevărului şi să ne ajute credinţa aceasta să ne îndeplinim
datoria după cum o înţelegem.

CAPITOLUL II

Problematica psihologică a relaţiei anchetator-anchetat

Compasiunea este un fel de milă mai slabă.

Persoana însărcinată cu efectuarea anchetei judiciare, trebuie să aibă răbdare şi să dea dovadă de o
înţelegere profundă a evenimentului, o atitudine tolerantă şi de acceptare a celor petrecute.

Din motive diferite când interviul se împotmoleşte, indiferent ce sentimente transmite cel intervievat,
trebuie adoptată o atitudine de calm, de stăpânire de sine, rămânând detaşat şi conducând în bune condiţii
ancheta, reluând dialogul cu tact fără ca pauzele să fie prea lungi.

6
Pavel Palcu, Drept penal european, University Press ,,Vasile Goldiş’’, Arad, 2011. Încercările de a asigura protecţia
drepturilor omului la nivel instituţiilor comunitare până în present sunt următoarele: - Declaraţia Consiliului European de la
Copenhaga din 1978 privind democraţia; - Declaraţia Parlamentului, Consiliului şi reprezentanţilor statelor member împotriva
rasismului şi xenofobiei din 1986; - Declaraţia drepturilor fundamentale şi a libertăţilor fundamentale adoptată de Parlamentul
European în 1989.
10
 Politeţea e un semn de bunăvoinţă în special faţă de aceia cu care nu ne aflăm în relaţii strânse, de
amiciţie sau prietenie, aşadar, trebuie adoptată o atitudine respectuoasă, rezervată, dar profesională, prin
îmbrăcăminte şi exprimare clară, pe înţelesul celui interogat, cerându-i-se explicaţii cu privire la cele
întâmplate.

Trăirea emoţională diferă de la o persoană la alta, iar aceasta este determinată şi de activitatea
desfăşurată de cel anchetat în planul realităţii (martor, reclamant), de contribuţia fiecăruia la comiterea unei
infracţiuni prevăzute de legea penală (autor, instigator, tăinuitor, favorizator, complice), intrând în contact cu
reprezentantul justiţiei, apare o anumită tensiune emoţională sau nervoasă care nu de puţine ori este stresantă.

Persoana anchetată manifestă teamă, din motive diferite, lipsa obişnuinţei de a avea de-a face cu
autorităţile, frica aflării adevărului, deoarece nu ştie pe ce probe se bazează anchetatorul,.

Suspectul sau inculpatul, celelalte părţi şi persoane participante în procesul penal sunt inviolabile şi în
sensul că împotriva lor nu se pot folosi presiuni fizice şi morale, în cadrul cercetării sau în legătură cu
declaraţiile ce le fac, persoana ameninţată se poate adresa instanţei competente sau are dreptul la repararea
pagubei suferite în condiţiile prevăzute de lege.

2.1. Contactul interpersonal în biroul de anchetă judiciară

Îndoiala trebuie să însemne doar vigilenţă, căci altfel devine periculoasă. Pe parcursul ascultării este
esenţial să afişezi un bun limbaj al trupului, trebuie să pari cât se poate de sigur pe tine, întrucât intervievatul
poate simula mai multe stări emoţionale, în scopul de a masca adevăratele trăiri sufleteşti resimţite.

Cu calm şi cu tact, anchetatorul poate observa teatrul făcut de persoana care se află în faţa lui, simulând
unele stări de boală, calm, stăpânire de sine, nedumerire, atitudine de revoltă, toate acestea cu scopul de a-şi
deghiza adevăratele trăiri, cu scopul de a-l induce în eroare sau de-al impresiona.

Marea artă de a învăţa multe constă în a te apuca dintr-odată de cât mai puţine. Reacţiile fiziologice
interne declanşează anumite manifestări involuntare care nu pot fi mascate şi nici nu pot fi provocate în mod
voit de către om. Ne putem ascunde de multe, dar de sine nu.

Pentru a observa diferitele reacţii ale organismului la minciună, trebuie privite cu mare atenţie
mişcările mâinilor, care ne pot sugera disconfortul psihic intern trăit de cel intervievat. Pe lângă aceasta
puteţi remarca şi schimbarea vocii, atingerea medalionului de la gât, evitarea privirii, paloarea feţei, spasmul
glotic, mărirea venelor sau sudoraţia temporală, scărpinarea nasului sau a cefei.

Aşadar caută să înţelegi bine care sunt cerinţele postului înainte de a decide ce mesaje să transmiţi.
Acordă-i interlocutorului atenţia ta totală cu puţin entuziasm, care nu strică niciodată. Acesta trebuie să fie
exprimat atât verbal cât şi non-verbal.

Când gura afişează un zâmbet, în timp ce privirea este îndreptată în jos sau lateral, suntem înclinaţi să
considerăm zâmbetul prefăcut. Zâmbetele sincere durează câteva secunde, pe când un zâmbet prefăcut

11
rămâne lipit pe chip. Pentru a simula acceptarea pot fi folosite cele mai diverse semne de acceptare, cum ar fi
mormăitul (îhm) sau încuviinţarea din cap.

O persoană gârbovită este considerată mai nesigură pe ea, iar persoanele deprimate stau mai cocârjite
sau ghemuite. Poziţii care sugerează lipsă de încredere în sine. Totuşi, câteodată poziţia anunţă de la o poştă
că o persoană este un leneş plin de sine. E aproape sigur că un individ care şi-a urcat picioarele pe birou, e
umflat de mândrie şi foarte egoist cu teritoriulsău, ca un curcan. Să nu faceţi ca el.

Identifică semnele de stres pe care le are cel anchetat. Oftează când e neliniştit? Se foieşte? Ce alte
semne de nervozitate mai transmite?

Concentrează-te pentru a putea urmări cu atenţie limbajul trupului celor aflaţi de partea cealaltă a
mesei. Nu te implica într-un război al privirilor şi nu sta cu ochii în jos, la hârtiile din faţa ta sau la picioare,
ceea ce sugerează că încerci să ascunzi ceva. Controlul asupra acestor aspecte te va ajuta să-ţi rezolvi şi
eventualele probleme de serviciu banale.

Contactul vizual acţionează pentru a controla cursul conversaţiei. După cum am specificat mai sus,
persoanele necinstite evită contactul cu privirea interlocutorului, nu se bagă în discuţii şi sunt foarte seci, pe
când persoanele de bună-credinţă se focuseze foarte uşor drept în ochii anchetatorului care, la început,
manifestând o oarecare teamă sau îngrijorare, neştiind ce va urma şi de ce se află în birou, dau impresia că
sunt vinovate sau că ascund ceva. Odată stabilit contactul psihologic prin discuţii legate de hobby-uri, şcoală
sau loc de muncă, starea de sănătate, situaţia familială ori cum este vremea afară şi înlaturată această frică a
inocentului, putem observa cum teama dispare şi cum persoana chestionată se linişteşte încercând să
scormonească în memorie cât mai multe informaţii care ar putea ajuta ancheta, pentru prinderea şi tragerea la
răspundere penală, a persoanelor vinovate de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie actul de sesizare al instanţei încheiat în cazul în care
inculpatul major înţelege să recunoască faptele de care este acuzat şi încadrarea juridică a acestora şi
angreează în cadrul discuţiilor cu procurorul o pedeapsă şi o modalitate de individualizare a acesteia7.

Majoritatea dintre noi nu prea ştim cum să depistăm semnele incipiente ale mâniei. Dacă înveţi să
recunoşti aceste semnale de avertizare, cum este încruntarea, ai putea să eviţi conflictele când autoritatea de
care dai dovadă este excesivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 478 NCPP, în cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii
penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat,
efectele acestuia fiind supuse avizului procurorului ierarhic superior.

Acesta presupune:

- recunoaşterea comiterii faptei/faptelor;

- acceptarea încadrării juridice a faptei/faptelor pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală;
7
Mihail Udroiu, Fişe de procedură penală, Ed. Universul juridic, 2014, pag. 465. Dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare
faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă
atingere prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord.
12
 - forma de individualizare8 a executării pedepsei principale.

- felul şi cuantumul pedepsei:

 Pedepse principale, a. persoanei fizice îi pot fi aplicate următoarele pedepse principale: detenţiunea
pe viaţă; închisoarea de la 15 zile la 30 de ani şi amenda penală; b. persoanei juridice îi poate fi aplicată
numai o singură pedeapsă principală: amenda penală;
 Pedepse accesorii – pot fi aplicate numai persoanei fizice şi constau în interzicerea exercitării unor
drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi pâna la executarea sau considerarea
ca executată a pedepsei privative de libertate.
 Pedepse complementare – a. persoanei fizice îi pot fi aplicate următoarele pedepse complementare:
interzicerea unor drepturi pe o durată de la 1 la 5 ani, degradarea militară şi publicarea hotărârii de
condamnare; b. persoanei juridice îi pot fi aplicate una sau mai multe dintre următoarele pedepse
complementare: dizolvarea, suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 1 an sau
suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătura cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată
de la 3 luni la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3 ani;
afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare9.

Individualizarea pedepsei – unul din principiile (instituţiile) de bază ale dreptului penal. Prin ea se
înţelege operaţiunea de adaptare a pedepsei şi executarea ei la cazul concret şi la persoana infractorului, astfel
încât să se asigure scopul ei şi să se realizeze finalitatea răspunderii penale. Această adaptare trebuie să
corespundă gravităţii infracţiunii, pericolului social concret al acesteia, situaţiei personale a infractorului, a
periculozităţii lui etc., individualizarea pedepsei are mai multe forme: individualizarea legală este obligatorie
fiind stabilită de legiuitor prin determinarea unui cadru legal al pedepselor, a unor coordonate de bază pentru
îndividualizarea lor, cum ar fi limitele pedepselor, cauzele de modificare a pedepselor, circumstanţele
agravante şi atenuante etc. individualizarea judiciară, se aplică de instanţa de judecată inculpatului, ţinând
seama de împrejurările concrete ale faptei şi autorului acesteia. Ca atare vor fi avute în vedere dispoziţiile
părţii generale a Codului penal referitoare la pedepse, limitele pedepsei fixate în lege pentru infracţiunea
săvârşită, prevăzute în partea specială, gradul de pericol social al faptei şi al autorului ei, împrejurările care
atenuează sau agravează răspunderea penală. Individualizarea administrativă se realizează în faţa executării
pedepsei principale prin adaptarea ei la comportamentul condamnatului şi în raport cu aceasta, există
posibilitatea înlocuirii pedepsei cu liberarea condiţionată, acordarea graţierii etc., pedeapsa astfel aplicată de
instanţa de judecată prin hotărârea de condamnare se trece în cazierul judiciar şi va fi avută în vedere la
calcularea termenelor de prescripţie a executării, a termenelor de reabilitate, precum şi la determinarea stării
de recidivă etc.

În cursul chestionării trebuie creat un climat cât mai simplu şi plăcut deoarece, câteodată, persoanele
mai sensibile emoţional se pot inhiba în momentul aducerii în discuţie a punctului critic sau altădată, pot fi
distrase de diferitele obiecte aflate în încăpere. În general minorii, femeile şi bătrânii, sunt mai emotivi şi
trebuie avută grijă cu manifestarea ticurilor, a gesturilor de nervozitate, dezgust sau ridicarea tonului vocii
pentru a nu-i speria şi mai tare.
8
Dicţionar de termeni juridici uzuali, Editura Alex, Bucureşti, 1996, pag. 171.

9
Mihail Udroiu, Fişe de drept penal, Universul juridic, Bucureşti, 2014. Pag. 124.
13
 Talent de interlocutor are nu acela care vorbeşte cu plăcere, ci acela cu care alţii vorbesc cu plăcere;

Este bine să-ţi menţii simţurile şi mintea treze şi să observi în ultima clipă orice semn de stres sau de
‚‚activitate prin transfer’’, care ar putea indica îndoială. Când în persoana suspectului este chiar autorul
faptei, putem observa cum ambianţa este foarte rece, răspunsurile sunt foarte seci, fără nici o iniţiativă,
manifestând disconfort şi în special evitarea privirii, dar prezentând mare interes de ce probe dispune organul
judiciar, fiind ezitant în răspunsuri, folosind contraîntrebările, momentele de stagnare, având o teamă şi
suspiciune continuă în întreaga sa atitudine.

În schimb persoana sinceră, după ce şi-a înlăturat teama de contact cu autorităţile şi ştiindu-se
nevinovată de comiterea unei infracţiuni, va argumenta natural cu privire la învinuire, dezinhibată,
participativă, neavând nimic de ce să se sperie, ba chiar mai mult, îşi exprimă furia pentru făptuitor, cerând
sancţiuni foarte mari. Toate acestea pe fondul unei atitudini sincere, deschise, degajate, care oferă indicii
pentru un comportament natural.

Este de remarcat faptul că persoana care se simte cu musca pe căciulă, cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni de care este interogat, nu propune soluţii şi nici nu este plauzibil în declaraţii, fiind foarte reticent
în răspunsuri.

Nu te mulţumi cu o examinare superficială.

2.2. Comunicarea non-verbală – reguli tactice specifice raporturilor interpersonale

de opozabilitate şi confruntare
Încurajarea din cap şi zâmbetul sunt metode eficiente de a încuraja pe cineva să vorbească.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute la art. 108 NCPP, organul judiciar comunică suspectului sau
inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia este
suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia.

Ascultarea suspectului sau inculpatului constituie una dintre modalităţile în care aceştia îşi exercită
dreptul la apărare în procesul penal.

Pentru a nu rata ţinta, infanteriştilor li se spunea pe vremuri: ‚‚Nu trageţi până nu le vedeţi albul ochilor
(inamicului)’’. Noi distingem mai bine direcţia privirii altor oameni, deoarece există un contrast mai mare
între culoarea ochilor şi a pielii noastre, în plus, distingem cu uşurinţă conturul şi culoarea ochilor cuiva
întrucât ochii noştri se întind mai mult pe orizontală şi sunt disproporţionat de mari în comparaţie cu
dimensiunea capului.

Comunicarea dintre cei doi are loc într-un mediu restrâns, după o întâmplare nu tocmai fericită şi având
statuturi diferite în societate, s-ar putea resimţi o anumită frustrare din partea celui intervievat, dacă nu este
satisfăcut de activitatea pe care o desfăşoară sau mai mult, are o anumită opozabilitate faţă de autorităţile
statului. Această atitudine poate fi determinată de experienţelor neplăcute avute anterior cu organele legii, dar

14
anchetatorul binevoitor, menţionând faptul că vă aflaţi într-o altă postură, unde trecutul nu-şi are locul şi
respectuos, îi explicaţi suspectului sau inculpatului că vă aflaţi acolo pentru a desluşi adevărul.

Pe lângă comunicarea verbală care este răspândită în toată lumea şi deseori nu o putem folosi prea bine
când întâlnim un cetăţean străin, al cărui limbă maternă nu o înţelegem deloc, se află şi transmiterea de
informaţii non-verbale (prin gesturi şi mimică), cu care putem comunica în orice parte a lumii, cu orice fiinţă
umană. Este o cale unică de abordare a unor situaţii simple, dar pentru cunoaşterea aprofundată a acestui
comportament sunt necesare informaţii psihologice de specialitate pentru a înţelege semnificaţia lor,
bineînţeles, coroborate cu probe verificate, se pot observa deficienţe în expunerea bănuitului.

Gradul de informare al organului de urmărire penală este deosebit de diferenţiat, fiind fie în posesia
unor date din care rezultă fără echivoc săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fie datele şi informaţiile
pe care le deţine nu sunt suficient de edificatoare. În această a doua situaţie materialul probator fiind
incomplet, nu se poate trece de îndată la pornirea procesului penal, respectiv la începerea urmăririi penale.
Aşa că, mare atenţie la comportamentul expresiv al anchetatorului pentru a nu da impresia că aprobă sau nu
unele afirmaţii ale intervievatului, să-l lase să spună tot ce vrea fără să-l întrerupă sau să-i sugereze anumite
răspunsuri.

Când vrei să arăţi că eşti foarte concentrat când vorbeşte cineva, trebuie să-l priveşti în faţă cam 60%
din timp – mai mult decât durata normală de 40%.

- Uită-te la chipul interlocutorului mai mult atunci când asculţi;

- Aruncă priviri scurte pentru a arăta că interlocutorul trebuie să ia cuvântul în câteva secunde.

Comunicarea extra-verbale constă în faptul că aceasta scapă, în general, controlului voluntar, conştient,
creând astfel o posibilitate de acces spre procesele informaţionale, atât din sfera gândirii reflectate, cât şi a
nivelurilor psihologice nereflectate, antrenate în comunicarea realizată involuntar10.

Nu te grabi să fii de acord cu cel guraliv.

2.3. Etape şi strategii de interogare a suspectului sau inculpatului

Să transformi un prost într-un înţelept este la fel de greu cu a transforma plumbul în aur. Nu este rolul
vostru să educaţi suspectul sau inculpatul, să da-ţi sfaturi sau să vă manifestaţi revolta faţă de cineva.

Organul judiciar trebuie să se abţină a face constatări şi să-şi exprime convingerile sale în prezenţa
persoanei/persoanelor anchetate, iar participanţii vor fi separaţi şi invitaţi în locuri sau încăperi diferite,
aşteptând rândul fiecaruia la audiere fără să se influenţeze, unul pe celălat.

O inimă curajoasă biruie toate necazurile.

10
Tudorel Butoi, Interogatoriul, Editura Pinguin book, pag. 108. În timpul unei conversaţii obişnuite sau al unei relatări,
privirea pendulează la partener cu intermitenţă. În momentele cruciale, exact la argumentele cele mai importante, oriunde ar fi,
privirea revine la interlocutor spre a controla dacă a înţeles, dacă este de acord sau nu cu cele relatate.
15
 Pentru a se putea începe urmărirea penală este necesar să existe acel minim de date şi informaţii care să
permită organului de urmărire penală să considere că s-a săvârşit în mod cert o infracţiune.

Urmărirea penală se poate in rem când există date că s-a săvârşit o faptă prevăzută de lege dar nu se
cunoaşte făptuitorul şi in personam când prin plângere ori denunţ se indică făptuitorul.

Complimentele nu au ce căuta în treburile de care depinde binele statului, mai ales când triumfă
nedreptatea.

2.3.1. Etapele ascultării suspectului sau inculpatului

Obţinerea declaraţiilor suspectului sau inculpatului are loc prin ascultare şi cuprinde trei faze distincte:

- Verificarea identităţii civile a suspectului sau inculpatului;

- Relatarea orală, liberă;
- Adresarea de întrebări.

a) Verificarea identităţii civile a suspectului sau inculpatului, pentru cunoaşterea persoanei aflate în
faţa organelor de urmărire penală şi stabilirea statutului acesteia
Există oameni-plante, oameni-animale şi oameni zei.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute la art. 107 NCPP, la începutul primei audieri, organul judiciar adresează
întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul
numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile, profesia
ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să-i fie
comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal,
dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se poate exprima,
precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale.

Suspectului sau inculpatului i se aduc apoi la cunoştinţă calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de
legea penală pentru săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi
încadrarea juridică a acesteia11 precum şi drepturile prevăzute la art. 83 NCPP:

- dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă

refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii
acestea vor putea fi folosite ca mijnloace de probă împotriva sa;
- dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a
acesteia;
- dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
- dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă
obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

11
Mihail Udroiu, Fişe de procedură penală, Editura Universul juridic, 2014, pag. 144.
16
 - dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii
şi de a pune concluzii;
- dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;
- dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine
sau nu poate comunica în limba română;
- dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
- dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

şi următoarele obligaţii:

- obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul

neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul
sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
- obligaţia de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se
atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima
adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă.

Aceste drepturi şi obligaţii i se comunică suspectului sau inculpatului, în scris, sub semnătură, iar în
cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.

În timpul verificării identităţii se poate observa atitudinea pe care o manifestă suspectul sau inculpatul,
gesturile pe care le face, pentru o mai bună ascultare în faza relatării libere. ‚‚Filarea’’ se face cu discreţie
punându-i-se în vedere că urmează să declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi învinuirea care i se aduce.

b) Relatarea orală, liberă

După îndelinirea primei faze de identificare a persoanei, începe ascultarea propriu-zisă care are la bază
o întrebare cu caracter general şi poate suna astfel: ‚‚Sunteţi bănuit de săvârşirea infracţiunii de omor, faptă
prevăzută şi pedepsită de art. 188 NCP, constând în aceea că în ziua de ... aţi împuşcat pe numitul D.T. în
timp ce-şi exercita atribuţiile de serviciu, fiind barman. Ce aveţi de declarat cu privire la această învinuire?

În timpul relatării libere este indicat ca organul de urmărire penală să nu aprobe sau să dezaprobe, să nu
fie mirat sau să ofteze profund şi în nici un caz să nu se identifice cu victima, pentru a-i trezi sentimentul de
antipatie. Acest moment este un bun prilej pentru anchetator să-şi studieze adversarul, să nu-l întrerupă şi
eventual să ia unele notiţe, în cazul în care apar contraziceri sau reformulări cu un alt sens, pentru a le putea
folosi în ultima fază a ascultării.

În acest mod, învinuitului i se creează oportunitatea de a declara tot ceea ce doreşte cu privire la
acuzare şi în acelaşi timp de a-şi construi apărarea. În urma celor constatate în NCPP, la art. 109, alin. (2),
suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii şi îşi poate
exercita dreptul la tăcere şi de privilegiul auto-incriminării, putând refuza să dea declaraţii, cu privire la

17
oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat ori să remită înscrisuri sau obiecte care l-ar
putea acuza.

În situaţia în care învinuitul neagă faptele şi denaturează realitatea, întreaga activitate a organelor
judiciare presupune adoptarea de către acestea a unei atitudini ce exclude orice pornire subiectivă, în sensul
că trebuiesc căutate şi fixate toate urmele, indiferent dacă ele confirmă sau infirmă versiunea suspectului sau
inculpatului ori a organului de urmărire penală12.

Ulterior se poate demonstra poziţia obstrucţionistă a persoanei anchetate, cu ajutorul altor probe
administrate, iar în majoritatea cazurilor, se pot trage concluzii certe, cu privire la justa soluţionare a cauzei.

c) Adresarea de întrebări

Adresarea de întrebări cu privire la împrejurările cauzei reprezintă ultima fază a ascultării suspectului
sau inculpatului.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute în NCPP, la art. 110, se specifică faptul că declaraţiile suspectului sau
inculpatului se consemnează în scris. În declaraţie se consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării,
menţionându-se cine le-a formulat, şi se menţionează de fiecare dată ora începerii şi ora încheierii ascultării.
Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, suspectul sau inculpatul o semnează pe fiecare pagină, iar
dacă are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declaraţiei, fiind urmate
de semnătura celor prezenţi.

Pentru buna desfăşurare a muncii sunt deosebit de utile, iniţiativele şi propunerile membrilor echipei,
mai ales după primele verificări pe care le efectuează când au intrat deja în posesia datelor elementare ale
faptei care se cercetează.

Întrebările pot fi pregătite înainte de interogare, după o analiză a celorlalte probe existente în cauză, dar
pot fi completate şi cu întrebări formulate pe parcursul ascultării, în funcţie de poziţia învinuitului.

În raport cu scopul urmărit şi chestiunile care trebuiesc lămurite, întrebările pot fi clasificate în mai
multe categorii:

 Întrebare de tip ‚‚rezumat’’ (cu caracter general), care vizează fapta – învinuirea în ansamblul său;
 Întrebări de tip ‚‚conţinut’’(problemă) prin care se urmăreşte lămurirea unor aspecte ale activităţii
ilicite desfăşurate, anumite aspecte ale cauzei;
 Întrebări de tip ‚‚amănunţit’’, având caracter strict limitat la detalii prin care se urmăreşte obţinerea
de explicaţii ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi de precizare, de completare, de control, prin adresarea

12
Pavel Palcu, Tactica cercetării criminalistice la faţa locului, Editura. ‚‚Vasile Goldiş’’ University Press, 2006, pag. 310,
Aşa s-a întâmplat, în luna mai 1996, când după ce şi-a omorât soţia, aplicându-i mai întâi şase lovituri cu o toporişcă în zona
occipitală, iar apoi i-a înfăşurat un fular în jurul gâtului pentru a simula un suicid, P.I., încercând să scape de răspunderea penală, a
susţinut că nu el este autorul faptei, ci fiul său minor P.A., în vârstă de 16 ani. După efectuarea experimentului judiciar s-a constat
că defapt autorul crimei era chiar soţul victimei.
18
cărora se urmăreşte determinarea cu exactitate a unor împrejurări, pentru lămurirea unor aspecte omise cu
ocazia relatării libere, pentru verificarea siguranţei şi constanţei în declaraţii a persoanei ascultate13.

Sunt importante verificările iniţiale pe care trebuie să le efectueze echipa de cercetare, a datelor pe care
membrii echipei le strâng în faza de început a cercetărilor, întrucât de ele depinde orientarea muncii în
continuare încât formularea întrebărilor să aibă un efect devastator asupra psihicului suspectului sau
inculpatului.

Încearcă să nu rosteşti fraze bombastice, ci să vorbeşti la obiect.

Întrebările folosite în timpul ascultării:

- Trebuie să fie clare şi simple;

- Să fie pe înţelesul celui intervievat;
- Să fie determinative şi să nu sugereze răspunsul;
- Să se evite cele care implică răspunsul ‚‚da-nu’’;

În situaţia în care suspectul respinge învinuirea sau refuză să facă declaraţii, anchetatorul trebuie să
stabilească motivele care-l determină să procedeze astfel.

Prin întrebările de aceste feluri se constituie o perturbare a mecanismelor de apărare, prin nevoia de a
scăpa de un sentiment de culpă, de o frământare interioară, suspectul sau inculpatul poate recunoaşte fapta
parţial, de regulă a unor aspecte mai puţin grave ale activităţii ilicite desfăşurate, ca în cele din urmă, dacă
este confruntat cu probe clare să mărturisească totul. Oamenilor le sunt necesare chiar şi cele mai proaste
legi, fiindcă în lipsa lor s-ar mânca unii pe alţii.

2.3.2. Strategii de interogare a suspectului sau inculpatului

Un rol important în formarea convingerilor, alături de datele faptice privind evenimentul cercetat, îl au
cunoştinţele anchetatorului despre metodele de cercetare a infracţiunilor din categoria respectivă, despre
modul de săvârşire şi ascundere a acestor infracţiuni şi despre mijloacele folosite de infractori. Cei nefericiţi
vorbesc într-un fel, cei fericiţi într-altul.

Referitor la cantitatea şi calitatea datelor care pot fi strânse în faza de început a cercetărilor, cât şi
modul de valorificare a acestora, în scopul obţinerii unor declaraţii complete şi veridice, care să contribuie la
aflarea adevărului şi clasificarea tuturor aspectelor cauzei, tactica ascultării cuprinde diferite strategii:

 Strategii de interogare vizând folosirea întrebărilor de tip amănunţit (de detaliu)

Înainte să începi să vorbeşti, dă vreme gândului tău să se coacă. Alegerea întrebărilor care vor fi
folosite în timpul anchetei depinde, în primul rând de poziţia suspectului cu privire la învinuire, de negarea
faptei sau explicaţiile eronate pe care le-a dat, cu scopul de a-i demonstra învinuitului netemeinicia celor
relatate, coroborate cu alte probe concludente.

13
Tudorel Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, Editura Phobos, pag. 170
19
 Se porneşte de la anumite date reale şi în funcţie de declaraţia celui audiat, i se adresează întrebări de
detaliu, de amănunt, care au o explicaţie logică, prin care, anchetatorul are capacitatea de a ajunge repede la o
concluzie justă prin intuiţie.

Intuiţia este o calitate a anchetatorului, o trăsătură pozitivă a activităţii sale, care îl ajută să interpreteze
corect faptele, să desprindă din analiza lor, concluzii care să constituie temeiul elaborării unor versiuni pe
care să le confirme verificările ulterioare14.

Este ştiut faptul că, infractorii de carieră îşi pregătesc minuţios declaraţiile, dar adevărul este numai
unul şi le scapă micile amănunte care fac diferenţa, producând erori şi coroborate cu starea lor emoţională,
plus experienţa proprie a anchetatorului, gradul de pregătire şi cunoştinţe profesionale şi de specialitate ale
acestuia care ştie să aplice cele mai bune metode şi să folosească raţionamentele logice ca intuiţia, deducţia,
analogia, analiza şi sinteza, permit verificarea explicaţiilor şi demascarea contradicţiilor.

 Strategii de interogare repetată

Oamenii se încred mai puţin urechilor decât ochilor. La diferite intervale de timp, suspectul sau
inculpatul este reaudiat cu privire la cele întâmplate, pentru a se descoperi eventualele neconcordanţe între
declaraţii. După procesul uitării, declaraţiile date anterior nu se pot reproduce la perfecţiune şi apar unele
nepotriviri care pot fi fructificate de către anchetator.

Acceptând gândurile cu care s-a îndulcit în faza anterioară, bănuitul îşi caută temeiuri rezonabile şi
suficiente pentru a persevera în minciună, apar schimbări în comportament, limbaj, deci mod de a fi.

Recidiviştii au tendinţa de a memora prima declaraţie, adică procesul de imitaţie, ştiind că vor fi
chestionaţi din nou, după o anumită perioadă de timp, dar inevitabil produc erori şi pot fi determinaţi să
recunoască adevărul.

 Strategii de interogare sistematică

De început, să începi cu începutul.

Unora dintre anchetatori, mai puţin iniţiaţi, cu mai puţină experienţă, le scapă anumite lucruri, alţii nu
iau în calcul tocmai împrejurările care îi pot orienta activitatea în direcţia stabilirii adevărului.

Indiferent dacă întâlnim om bine intenţionat sau nu, sincer sau nesincer, acest procedeu este benefic
pentru a afla cursul evenimentelor.

Suspectului sau inculpatului i se cere să explice în mod sistematic, cum a planificat infracţiunea, cine l-
a ajutat şi în ce măsură, cum i-a venit ideea şi care a fost contribuţia fiecărui participant la producerea
prejudiciului faţă de societate, pentru tragerea la răspundere penală a fiecăruia în raport cu gravitatea faptelor
săvârşite.

14
Pavel Palcu, Tactica cercetării criminalistice la faţa locului, Editura. ‚‚Vasile Goldiş’’ University Press, 2006,
Întotdeauna, intuiţia anchetatorului trebuie să aibă un suport logic, să se bazeze pe fapte şi date concrete referitoare la o cauză
penală, pe experienţa şi pregătirea sa, dar şi pe stăruinţa în muncă, preocuparea permanentă de a stabili toate împrejurările în care
s-a comis o infracţiune.
20
 Complexitatea şi varietatea modalităţilor de comitere a faptelor, pun adesea în faţa anchetatorului
probleme deosebit de dificile care dacă nu sunt rezolvate cu competenţă şi operativitate, duc la întârzieri în
descoperirea adevărului sau chiar la stabilirea unor stări de fapt eronate, care dăunează eficienţei prevenirii şi
combaterii faptelor prevăzute de legea penală şi pot aduce prejudicii ireparabile unor persoane.

Făptuitorul trăieşte clipe de groază care-l pot determina să mărturisească totul să-şi salveze pielea. Unii
pot fi malefici şi răzbunători, alţii vicleni şi perverşi, laşi fără scrupule. Pentru a scăpa de acuzare pot ‚‚să-i
toarne pe camarazii de nelegiuiri’’, acuzându-i vinovaţi de situaţia în care se află.

Fiecare participant este întrebat să declare, în ordine cronologică, care a fost contribuţia lui, iar după,
este interogat cu privire la cele săvârşite de ceilalţi participanţi.

 Strategii de interogare încrucişată

Niciodată un singur om nu a putut să înşele pe toată lumea.

Această strategie se face de către mai mulţi anchetatori deodată, care s-au pregătit cu privire la acastă
abordare, după ce au consultat dosarul şi au studiat elementele cauzei pe care o instrumentează, adresându-i
bănuitului întrebări, una după alta, într-un mod susţinut, fără ca să i se dea mult timp la dispoziţie pentru a
reflecta la o minciună. Întrebările i se adresează într-un ritm susţinut, alert, nelăsând suspectului sau
inculpatului timp de reflexie. Observând comportamentul său expresiv cum reacţionează în împrejurările
controversate, în procesul desfăşurării urmăririi penale.

Pentru a-i înfrânge sistemul de apărare a suspectului sau inculpatului nesincer îl vom ‚‚bombarda’’ cu
întrebări venite alternativ, de la fiecare dintre anchetatori fără a se încurca reciproc.

Avem cazuri când învinuitul se află pe poziţia negării totale a faptelor săvârşite şi-i trebuie înfrântă
apărarea psihică, pentru a mărturisi.

Contrazicerea unei anumite situaţii de fapt, iar o atare situaţie de fapt corect percepută, constatată şi
apreciată duce la formularea unei versiuni obiective şi plauzibile.

În cadrul procesului penal o apreciere corectă şi stabilirea împrejurărilor controversate, în faza

cercetării la faţa locului, cât şi pe parcursul anchetei, prezintă importanţă, din mai multe puncte de vedere:

- În unele situaţii permite stabilirea disimulării unor omoruri, prezentate ca morţi accidentale şi ca
morţi ce nu constituie rezultatul unei agresiuni voluntare;
- În procesul elaborării versiunilor, o corectă apreciere a unor false împrejurări controversate duce
la elaborarea unei versiuni corecte, de exemplu, exista situaţii în care, morţi accidentale apar la o
primă vedere ca rezultat al unor infracţiuni de omucidere;
- Există împrejurări controversate care se pot constata de această dată, nu atât raportat la faptă, cât
la conduita ulterioară a persoanei bănuite. În astfel de situaţii, o anumită disimulare a atitudinii
suspectului sau inculpatului ce creează împrejurări negative, în speranţa de a înlătura în acest
mod orice legătură posibilă dintre el şi fapta ce apare din capul locului.

21
 Împrejurarea controversată poate fi apreciată numai în incidenţa unor informaţii reale privitoare la
faptă, bazate pe celelalte probe din cauză şi pe interpretarea ştiinţifică a urmelor şi obiectelor descoperite în
câmpul infracţiunii.

 Strategii de interogare vizând tactica complexului de vinovăţie

Limba o ia înaintea gândului în cazul multor oameni.

Această strategie se aplică folosind întrebări de tip ‚‚conţinut’’(problemă), cu o înaltă încărcătură

emotivă, în tandem cu alte întrebări irelevante cauzei, pentru a studia reacţiile şi a citi pe trup ezitările
învinuitului. Întrebările se adreseaza una după alta şi se atacă punctele sensibile (critice), pentru a-i înfrânge
rezistenţa psihică şi a-l face să mărturisească.

 Strategii de interogare vizând folosirea probelor de vinovăţie

În cursul audierii suspectului sau inculpatului mincinos, cercetările sunt mai dificicile, mai ales dacă
este infractor cu experienţă. Anchetatorul trebuie să cunoască foarte bine cauza, activitatea ilicită desfăşurată
de către suspect şi totodată, pregătirea întrebărilor într-o ordine specifică abordării dialogului, de a putea
contracara anumitele împrejurări controversate intervenite în cursul interogatoriului.

În momentul audierii, infractorii recidivişti manifestă mai mult curiozitate decât frică, fiind obişnuiţi
cu procedura, încercând să afle ce dovezi are orgnanul judiciar, pentru a încerca să fructifice acest fapt, în
sensul recunoaşterii paţiale sau negarea faptelor.

 Strategia interogării unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la
săvârşirea infracţiunii

Cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni care prin natura sa putea să fie comisă de
un singur făptuitor, se numeşte participaţie.

Pentru a exista participaţie penală trebuie întrunite următoarele condiţii: existenţa aceleiaşi infracţiuni;
pluralitatea de făptuitori şi existenţa coeziunii psihice, a voinţei comune a acestora de a participa la săvârşirea
infracţiunii; participanţii să lucreze cu intenţie.

Existenţa unor pluralităţi de infractori determină mai multe declaraţii, aşa că, împreună cu materialul
probator se determină persoana cea mai slabă din ‚‚haită’’ emoţional afectiv, să recunoască cele întâmplate şi
după aceea, să dea lămuririle necesare cu privire la activitatea fiecărui participant, pentru cunoaşterea
implicării fiecăruia în cauză şi stabilirea statutului fiecăruia în procesul judiciar.

Unii infractori de carieră îşi pregătesc dinainte tactica prin care abordează confruntarea cu organele
judiciare. Fiecare dintre bănuiţi va diminua activitatea infracţională desfăşurată, încercând să afle ce au
declarat ceilalţi, dar misterul rămâne şi acesta este întodeauna un mister.

Este o metodă foarte eficientă pentru a trage concluzii din poziţia fiecăruia în proces şi sinceritatea lor.

 Strategia interogării vizând spargerea alibiului sau justificarea timpului critic

22
 O persoană îşi dovedeşte nevinovăţia rezultată din constatarea că la data şi ora săvârşirii infracţiunii se
afla în altă parte decât locul unde s-a comis infracţiunea.

Chestionarea bănuitului se face ‚‚la minut’’, să explice detaliat, ce a făcut în momentul critic?, cu ce
persoane a intrat în legătură? pe cine a sunat? ce a mâncat şi pe unde a stat?; cu intenţia de a-l încurca şi a-l
determina să mărturisească sau ca într-o declaraţie viitoare să recunoască totul.

Acest procedeu permite extinderea anchetei judiciare asupra altor persoane şi lăsând loc criminalisticii
pentru reconstituire şi experiment judiciar, cu scopul de a confirma cele spuse de suspect sau inculpat.

 Strategii vizând interogatoriul psihanalitic

Autorul comiterii unei infracţiuni adoptă un comportament duplicitar, pentru a se sustrage de la

tragerea la răspundere penală. Astfel, în mod deliberat induce în eroare organele de urmărire penală, pentru a
scăpa de pedeapsă.

În momentul petrecerii acţiunii, autorul cuprins de trăiri foarte intense pe plan emoţional, poate lăsa
urme sau obiecte în urma lui, fiind haotic şi grăbit să se îndepărteze cât mai rapid de locul săvârşirii
infracţiunii. Din această cauză trebuie căutate, fixate şi ridicate toate urmele şi materialele de probă.

Cercetătorii au stabilit că, se poate detecta o împrejurare controversată din eroarea de redactare a
declaraţiei sau pronunţia unor nume deformat, uitarea cuvintelor şi a numelor ori tonul vocii fiind cu
interferenţe. În jurul interogatului, se clatină un disconfort psihic imposibil de stăpânit având un sentiment de
culpabilitate (mustrare de conştiinţă), caută prin orice mijloace să se debaraseze de acest ‚‚gând’’, care-l
bântuie.

Tactica criminalistică, parte integrantă a ştiinţei criminalistice, este constituită dintr-un sistem de reguli
şi procedee specifice bazate pe dispoziţiile legii procesual penale.

Protagonistul răului făcut revine câteodată la locul săvârşirii infracţiunii, după părerea unor psihologi
(pentru a retrăi sentimentele avute) sau după părerea unor criminalişti (pentru a căuta eventualele obiecte
uitate).

Prin realizarea unei atmosfere de intimitate, de încredere reciprocă, permiţând bănuitului să se

decontracteze, să simtă nevoia eliberării de acea stare de stres, de acceptare a comiterii faptei şi asumarea
responsabilităţii, coroborate cu forţele intelectuale de înalt nivel, exprimate prin vorbire şi ţinută (eleganţa e
necesară nu numai în arte, ci şi în toate activităţile omeneşti) a anchetatorului, poate duce la slăbirea
vigilenţei mincinosului, mărturisând totul.

2.3.3. Contracararea atitudinilor de rezistenţă la interogatoriu

Legile sunt ca o pânză de păianjen în care sunt prinşi doar cei mici şi nu bondarii sau viespele.
Cunoaşterea profilului de personalitate al suspectului sau inculpatului este foarte important pentru organul de
urmărire penală care organizează ancheta judiciară.

23
 Cercetarea personalităţii celui interogat se realizează în scopul determinării metodelor psihologice care
ar contribui la realizarea atmosferei de încredere şi colaborare. În cazul unei persoane agresive, reactive,
conflictuale, orientate negativ în raport cu urmărirea penală şi anchetatorul se încearcă o diminuare a
atmosferei de tensiune în relaţiile interpersonale

Acest aspect este important deoarece fiecare persoană prezintă un comportamnet diferit faţă de
învinuire şi faţă de actul comis, prezintă o anumită rezistenţă psihică. Pe de-o parte comportându-se foarte
agitat, nervos, anxios, dând impresia că are ceva de ascuns, manifestând o frică exagerată, iar în alte situaţii,
bănuitul manifestă o foarte mare stăpânire de sine, este foarte calm, liniştit, cooperant cu organele judiciară,
fiind foarte amabil şi deschis, dar ascultându-i şi urmărindu-le reacţiile putem observa că defapt aceştia sunt
tulburaţi de trăirile interioare, devenind neliniştiţi.

Prin comportamentul expresiv anchetatorul poate observa atitudinea suspectului sau inculpatului, iar în
funţie de temperamentul fiecăruia, ascultarea se va aborda într-un anume fel.

Se exemplifică faptul că introvertitul este mai inhibat psihic şi mai reţinut în a da lămuriri, fiind mai
rezervat în discuţii, pe când extravertitul este mult mai sociabil, deschis la orice subiect, fiind mai
comunicativ. Aceste elemente sunt foarte important de ştiut în abordarea învinuitului.

Persoana care nu este aşa sensibilă trebuie confruntată cu mijloace logico-cognitive, raţionale
demonstrându-i contrariul celor relatate sau poziţia de mincinos(mincinoasă) în cauză, iar suspecţilor hiper-
emotivi găsindu-le slăbiciunea, trebuie ‚‚atacaţi’’ cu ‚‚cuvinte grele’’, afectogene, cu mare impact emoţional,
care să-i înfrângă rezistenţa psihică.

Pentru ca fapta să aibă o valoare morală, trebuie să determinăm dacă este dreaptă sau nedreaptă, dacă
este bună sau rea.

Pregătirea anchetatorului pentru realizarea interogării include:

- Analiza informaţiei cu privire la personalitatea celui interogat;

- Pregătirea întrebărilor, care urmează să fie adresate;
- Alegerea strategiilor care pot fi utilizate pe parcursul interogării;
- Consultarea specialiştilor din diverse domenii (a profesorului sau psihologului în cazul
interogării unu minor, a medicului – în cazurile care conţin o infracţiune cu provocare de leziuni
sau chiar omucidere, a psihologului şi psihiatrului – în situaţia în care persoana supusă
interogării este afectată de anumite tulburări mintale).

După cum ştim foarte bine, melancolicii sunt caracterizati prin energie nervoasă scăzută, lenţi in
mişcări şi tendinţă de culpabilitate, pot fi convinşi foarte uşor să recunoască faptele, ţinând cont de
sentimentele, trăirile învinuitului, ajutându-l să-şi aprecieze corect comportamentul, să-şi înţeleagă vina.
Colericul este mai impulsiv, irascibil, inconstant în reacţii şi prezentarea unor dovezi, probe verbale sau
materiale convingătoare, cu capacitatea de a modifica situaţia din timpul interogării, pierzând autocontrolul,
îi poate trezi sentimentul de eşec al persoanei anchetate şi provocându-i dorinţa de a relata faptele ascunse.

24
 Infractorul recidivist, se poate prezenta sub forma unei confuzii, rezultate din depistare de către
anchetator a erorilor, contradicţiilor în informaţia relatată, folosirea unor fapte bine cunoscute, care pot
distruge modelele eronate, stabilite de către suspect.

În cazul infractorilor ocazionali, se fundamentează pe cunoaşterea personalităţii învinuitului, a

intereselor lui, a unor merite, operând cu oferirea unei alte perspective. Constă în explicarea tuturor
aspectelor cercetării şi anchetei, a rolului pozitiv al recunoaşterii sincere a vinei şi comportamentului de
colaborare cu ancheta.

A te lăsa pradă mâniei e acelaşi lucru cu a te răzbuna pe tine însuţi pentru vina altuia.

CAPITOLUL III

Coordonatele psihologice ale recunoaşterii comiterii faptei. De la refuzul recunoaşterii

la mărturisire

A fi modest cu cel superior e o datorie, cu cel egal ţie, e un semn de politeţe, iar cu cel inferior, un
semn de nobleţe.

Faţă de învinuirea care i se aduce, suspectul sau inculpatul poate avea 3 tipuri de comportament:

1) a) Suspectul sau inculpatul recunoaşte fapta şi mărturiseşte adevărul: întrucât, probele împotriva
sa sunt evidente, iar la insistenţele anchetatorului să recunoască, constituind o împrejurare
favorabilă în desfăşurarea procesului penal şi pentru a beneficia de o pedeapsă mai redusă;
uneori, infractorul regretă cu adevărat actul infracţional comis şi mărturiseşte totul, împins de
regret dă lămuriri cu privire la ce l-a determinat să încalce legea şi se retrage pe o poziţie
defensivă; alteori, în urma acumulării unei tensiuni psihice, interne, care-l ‚‚bântuie’’,
recunoaşterea faptei vine ca o decontractare, anchetatorul acţionând potrivit în momentele
25
 critice, prin întrebări potrivite sau prin gesturi şi mimică; ori nedorind să fie trasă la răspundere
penală o altă persoană nevinovată; o luptă psihologică câştigată; b) Suspectul sau inculpatul
recunoaşte fapta parţial sau integral şi este nesincer: De obicei prima declaraţie cât mai aproape
de timpul săvârşirii infracţiunii este cea mai adevărată, datorită unor sentimente foarte puternice
de culpabilitate, o tulburare interioară foarte elevată, dar pe timp ce se scurge timpul, acest
sentiment de regret se diminuează şi mai târziu suspectul recunoscând doar o parte din
eveneminet sau dacă, a comis mai multe fapte prevăzute de legea penală, să recunoască doar
una; aprecierea sincerităţii se vede mai târziu, după ce sunt obţinute mai multe informaţii care
pot determina împrejurările comiterii infracţiunii, de aceea se impune detalierea acestora în
circumstanţe de loc, timp, mod, a elementelor (sentiment, interes) care l-a determinat pe
făptuitor să comită infracţiunea (lipsa oricărui mobil poate fi un indiciu al stării de
iresponsabilitate) şi finalitatea urmărită prin comiterea faptei prevăzute de legea penală; în urma
constrângerilor efectuate de către organul judiciar sau adevăratul făptuitor, anchetatul poate
recunoaşte o parte din infracţiune sau chiar în totalitatea ei fiind totodată nesincer (cel mai des
întâlnim în ractică recunoaşterea parţial sinceră); iar, în cazuri când pe cale patologică
învinuitul mărturiseşte din mobiluri străine de realitate.

2) a) Suspectul sau inculpatul nu recunoaşte vinovăţia şi declaraţiile sale nu sunt sincere: b)

Suspectul sau inculpatul nu recunoaşte vinovăţia şi mărturiseşte adevărul, deoarece nu el este
făptuitorul.
3) Suspectul sau inculpatul refuză să dea declaraţii, adică îşi exercită dreptul la tăcere.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute la art. 131, NCPP, când se constată că există contraziceri între
declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea lor dacă aceasta este
necesară pentru lămurirea cauzei. Persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele şi împrejurările
în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic. Organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată poate încuviinţa ca persoanele confruntate şă îşi pună reciproc întrebări, care împreună cu
răspunsurile se consemnează într-un proces verbal.

Confruntarea în procesul judiciar implică şi criminalistica în etapa cercetării la faţa locului şi în

procesul ulterior al desfăşurării urmăririi penale.

Interpretarea şi soluţionarea ‚‚împrejurărilor controversate’’ de la faţa locului pentru stabilirea

disimulării (a ascunde adevărata înfăţişare a unei situaţii, dându-i o aparenţă înşelătoare) omorului.

Din observaţiile efectuate în activitatea practică cu exemplele următoare, având în vedere aspectele
precizate mai sus, puntem constata că:

3.1. Împrejurările controversate contribuie direct la stabilirea disimulării omorului

Un singur om m-a înţeles; dar, nici acela, la drept vorbind, nu m-a înţeles. Există unele cazuri în care
autorul – cu ocazia unei circumstanţe relaţionale, va fi inclus de la început în cadrul cercului de bănuiţi
(suspecţi), situaţie în care cercetările vor fi direcţionate obligatoriu către el, încearcă să creeze impresia, încă

26
din primele momente, că în speţă decesul victimei a apărut pe un teren patologic, ca un caz de moarte subită 15
sau eventual în cadrul unui accident.

Autorul cunoscând circumstanţele în care a acţionat, încă de la începutul anchetei judiciare declară cu
totul altceva decât cele întâmplate în realitate, având o altă explicaţie a mecanismului prin intermediul căruia
decesul s-a instalat.

Încă din faza cercetării la faţa locului a primelor probe conferite de câmpul înfracţiunii, ca şi de
autopsia victimei, poate conduce organele de anchetă către o eroare posibilă, socotind că în speţă este vorba
de o moarte patologică, accidentală sau de săvârşirea unui omor.

S-au întâlnit în practica de cercetare mai multe cazuri, ele privind în special relaţia dintre soţ şi soţie,
ori dintre concubin şi concubină, în care, autorii unor infracţiuni de omor sau loviri cauzatoare de moarte au
încercat să creeze convingerea că în speţă este vorba fie de o moarte accidentală, fie de o moarte subită,
survenită probabil în evoluţia unei acţiuni patologice, nedepistate până în acel moment.

Un exemplu de caz a sunat astfel: În cauza privind inculpatul D.E., în anul 1998, concubina acestuia
S.E. a fost găsită în interiorul unei încăperi pe care o ocupau cei doi, prezentând la examenul sumar extern
mai multe leziuni de violenţă constituite în principal din zone echimotice ce interesau extremitatea cefalică şi
jumătatea superioară a capului.

Inculpatul a afirmat că în ziua respectivă ar fi revenit acasă în jurul orelor 15:00 şi găsindu-şi
concubina prăbuşită în faţa uşii, i-ar fi alertat pe vecini a mai susţinut că îşi explică decesul concubinei sale
prin consumul exagerat de alcool, sub influenţa căruia făcea un fel de crize comiţiale, căzând pe jos şi
izbindu-se de obiectele din încăpere.

Autopsia efectuată a demonstrat însă că moartea victimei se datora asfixiei mecanice prin ocluzia
căilor respiratorii cu mâna (sufocare). Aşa fiind, ţinând seama şi de faptul că leziunile constatate nu
descriau un mecanism de cădere, susţinerea inculpatului a apărut neverosimilă. Faptul că acesta nu
cunoştea cărei anume împrejurări se datora decesul victimei, nu era de natură să demonstreze în mod direct
că D.E. este autorul omuciderii.

În schimb, faptul că acesta precizase că imediat i-a chemat pe vecini în ajutor, constituia o
împrejurare negativă, întrucât din contextul primelor investigaţii efectuate a rezultat că acesta apelase la
vecini după vreo două ore de la sosirea sa acasă. Cea de-a doua împrejurare negativă se adresa în
momentul instalării decesului, căci inculpatul a susţinut că la sosirea sa victima mai dădea semne slabe de
viaţă şi că, deci, aceasta a decedat ulterior, în timp ce el practica asupra ei manopere de resuscitare. Dar, în
realitate, potrivit manifestărilor cadaverice precoce, decesul se instalase anterior orelor 15:00, moment la
care a făcut referire inculpatul. Nici acest lucru nu era de natură să-l arate în mod direct ca autor, numai
că, investigaţiile efectuate printre vecini, ca şi reconstituirea programului inculpatului au permis să se
stabilească în final că acesta a venit la domiciliu, în ziua săvârşirii faptei, cu circa 2 ore înaintea orelor
15
Nicolae Popovici, Dicţionarul şcolarului, Editura Andromeda; ‚‚subit’’, -ă, adj. – ivit pe neaşteptate, brusc; neprezăzut,
inopinat.

27
15:00, la care a făcut referire (a fost identificată o vecină care o văzuse pe victimă în viaţă cu numai 20-30
minute înaintea orei reale la care inculpatul a sosit la domiciliu). Aşa fiind, s-a putut stabili, ţinând seama şi
de conflictele preexistente, că devreme ce victima s-a aflat numai in prezenţa inculpatului, înseamnă că
acesta este autorul agresiunii. Depistarea autorului a devinit posibilă pornind tocmai de la o împrejurare
negativă şi anume faptul că acesta ar fi găsit-o în viaţă şi că ar fi sosit acasă la orele 15:00.

Un alt caz asemănător, îl constituie decesul lui B.D., soţul acesteia, B.G. afirmând într-o manieră
asemănătoare că ar fi găsit-o pe B.D., în jurul orelor 23:00, căzută jos pe podea în porţiunea dintre pat şi
masă, că aceasta mai dădea semne de viaţă, dar aiura. Într-o atare împrejurare şi B.G. a recurs la ajutorul
vecinilor, solicitându-le să cheme Salvarea şi procedând la efectuarea unor manopere de resuscitare chiar
în prezenţa vecinilor.

La examenul intern al cadavrului au fost găsite însă leziuni ce nu justificau susţinerile bănuitului
potrivit cărora victima ar fi decedat datorită consumului exagerat de alcool. În peretele abdominal a fost
găsit un infiltrat sanguin anteroperitoneal precum şi un infiltrat sangvin de 11/8 cm, subseros, la nivelul
unghiului diafragmei. În cavitatea peritoneală s-au găsit 1200 ml sânge lichid, fiind identificate mai multe
leziuni.

O atare constatare demonstra, în afara oricări îndoieli, un mecanism de lovire activă (lovirea
abdomenului cu corpuri dure, probabil piciorul). Şi în acest caz făptuitorul a creat câteva împrejurări
negative: una din ele, consumul exagerat de alcool era real, alcoolemia victimei fiind de 2.85 gr o/oo.

O altă împrejurare controversată se adresa faptului că în prezenţa vecinilor, B.G. efectuase manopere
de respiraţie artificială asupra victimei, prin compresiune toraco-abdominală. Prin aceasta se crea impresia
că victima ar fi fost găsită încă în viaţă şi că în prezenţa vecinilor ar fi încercat să o salveze.

Şi B.G. afirmă că ar fi ajuns acasă la o anumită oră şi că la ora respectivă, imediat după găsirea soţiei
ar fi procedat la anunţarea vecinilor. O atare împrejurare negativă, în dezacord cu realitatea a fost
informată prin declaraţia martorei B.M. care locuia într-o încăpere a cărei uşă se deschidea în imediata
apropiere a uşii ce ducea la locuinţa soţilor B. (amplasată în faţă) şi l-a văzut pe B.G. întorcându-se acasă
nu mult timp după orele 21:00. În acest mod s-a demonstrat că B.G., afirmând că a ajuns acasă la orele
23:00, nu spune adevărul, în încercarea de a disimula comiterea omorului.

Dacă victima ar fi fost încă în viaţă la orele 23:00, şi ar fi decedat în prezenţa vecinilor, rezulta că în
speţă nu poate fi vorba de săvârşirea unui omor. Deci, din acest punct de vedere, două erau cu certitudine
împrejurări negative ce prezentau contrariul:

- Prima se adresa faptului că prin respiraţie artificială nu se putea produce acea ruptură de
mezenter şi intestin, care se situa la originea decesului, demonstrându-se pe cale de consecinţă
că prin intermediul acestor activităţi B.G. a încercat să disimuleze mecanismul apariţiei
leziunilor.
- Cea de-a doua se adresa orei la care a ajuns acasă inculpatul, oră ce coincidea în susţinerea sa
cu ora la care i-a alertat pe vecini. Demonstându-se că acesta a ajuns acasă la o oră şi această
împrejurare negativă a fost de natură să-l descrie pe autor.

28
 Un alt exemplu în acest sens, priveşte cazul P.I., care a procedat într-o manieră asemănătoare,
ucigându-şi soţia prin sugrumare, după ce a procedat la aranjarea impecabilă a obiectelor din locuinţă. Or,
informaţiile obţinute rezultă că în incinta locuinţei a avut loc o ceartă şi lovire între soţi. Tocmai ordinea
desăvârşită a obiectelor era de natură să constituie o împrejurare controversată în dezacord cu informaţiile
referitoare la altercaţie. Cum singurul interesat să creeze impresia că în locul respectiv nu a avut loc nici un
conflict, era autorul şi cum decesul se datora sugrumării şi nu unei afecţiuni de stomac invocate,
disimularea omorului prin acest aranjament nu şi-a atins scopul16.

3.2. Pornirea cu premisa greşită privind existenţa împrejurării controversate

După cum se arată, versiunile trebuie să se bazeze pe o corectă observaţie şi interpretare a rezultatelor
cercetării.

Sunt clipe când se creează o falsă impresie în legătură cu caracterul faptei în incidenţa unor observaţii
incomplete: omor sau moarte accidentală.

Un exemplu, în acest sens: îl constituie, dosarul privind moartea violentă a femeii W.I., dosar
înregistrat în evidenţele autorilor neidentificaţi. Se socotise în mod greşit că moartea acesteia, A.T., susţinea
că ar fi descoperit-o la ora 18:30 în cada de baie. Într-o astfel de împrejurare, versiunea ce avea în vederea
faptul că A.T. putea fi autorul omoromului, a fost de natură să pună o serie de probleme urmăririi penale.

Împrejurarea fals controversată ce a apărut privea, printre altele şi intervalul de timp în care trebuia
să fi fost umplută cada de baie.

Analiza întregului material de urmărire penală demonstra câteva chestiuni esenţiale şi anume:

- În intervalul cuprins între orele 16:30 – 18:00, A.T. se afla la garaj;

- Acesta a plecat de la garaj la orele 18:00;
- În acelaşi interval, cuprins între orele 16:30 – 18:00, W.I. s-a aflat în viaţă, cel puţin până la
orele 17:00;
- A.T. a comunicat decesul soţiei sale în jurul orelor 18:30.

Presupunând că acesta a fost autorul omorului, rezulta că ar fi trebuit să o ucidă pe W.I. pe parcursul
unui interval de timp, de numai 10 minute, localizat între orele 18:20 – 18:30.

Însă acest lucru, nu era posibil, existând mai multe argumente ce contraziceau o astfel de versiune.

Prezenţa apei din cada de baie, constatată de martorele N. şi F. La scurt timp dupa 18:30, făcea
imposibilă disiminuarea omorului în această manieră, întrucât s-a stabilit că debitul robinetului era foarte
redus, nepermiţând umplerea căzii de baie de la ora 19:30 şi până la sosirea celor două martore.

16
Pavel Palcu, Tactica cercetării criminalistice la faţa locului, Arad ,,Vasile Goldiş’’ University Press, 2006, pag. 222.
Constatarea, examinarea şi interpretarea la locul faptei a împrejurărilor controversate pentru stabilirea disimulării omorului.

29
 Pe de altă parte, existenţa fenomenelor cadaverice şi în principal a rigidităţii constatată la orele 21:30
făcea imposibilă aprecierea potrivit căreia W.I. ar fi murit cu numai 3 ore înainte.

De altfel era şi greu de imaginat că pe parcursul unui interval de timp de numai 10 min A.T., a cărei
construcţie neuropsihică era quasi-labilă, să fi găsit timpul şi tăria necesare spre a da mai multe telefoane
la Salvare, la Poliţie, prietenilor soţiei sale şi în acelaşi timp să o şi ucidă pe aceasta şi să umple cada de
baie.

Iată deci, cum împrejurările controversate nu descriau de această dată disimularea omorului de către
A.T. ci dimpotrivă demonstrau în mod direct că A.T. nu poate fi autorul. Or acesta nu era autorul întrucât în
realitate W.I. decedase prin înec în cada de baie, în cadrul unei crize comiţiale.

Întrucât urmărirea penală a fost axată iniţial pe versiunea omorului, toate aceste împrejurări erau
false împrejurări controversate, în raport de această versiune, dar autentice împrejurări controversate în
raport de versiunea morţii accidentale.

În cazul soluţionării unui caz de moarte violentă, în care cadavrul a fost găsit în garsonieră şi în
legătură cu care s-a apreciat, tot în mod greşit, că ar fi decedat în urma unei compresiuni în zona latero-
cervicală în raport de această versiune a apărut o falsă împrejurare controversată: uşa de intrare în
garsonieră a fost găsită închisă. În schimb uşa şifonierului, amplasată imediat în vecinătatea intrării, a fost
găsită deschisa. Or, dacă aceasta era deschisă, uşa de acces care se deschidea către înăuntru nu putea fi
readusă în poziţia iniţială, căci întâlnea în drum obstacolul constituit de uşa şifonierului. Aşa fiind, se
demonstra în mod indirect că nu a putut ieşi nimeni din cameră. Această falsă împrejurare negativă în
raport de versiunea omorului era o împrejurare controversată autentică în raport de versiunea unei morţi
accidentale. Acest lucru s-a şi demonstrat ulterior stabilindu-se că moartea a fost rezultatul sufocării prin
aspirarea conţinutului gastric în cadrul unui episod de intoxicaţie etilică.

Aşa zisa împrejurare controversată constituită dintr-o urmă ovală ce reproducea vag forma unei tălpi
de pantof, în zona obrazului şi zona latero-cervicală şi-a găsit şi ea explicaţia, căci în realitate acestă urmă
era negativul imaginii de pe mochetă unde, în zona aflată în contact cu umărul obrazului a fost găsit un
cheag de sânge ce explica pe de-a întregul mecanismul apariţiei urmei.

Aşa cum am specificat mai sus, că o corectă observare şi interpretare a urmelor din câmpul infracţiunii
trebuie să ducă mai întâi la elaborarea unor versiuni corecte şi că numai în raport de acestea, unele sau altele
dintre împrejurările constatate pot fi socotite că au sau nu caracter controversat.

Pentru delimitarea acestui domeniu al împrejurărilor controversate ce constituie rezultatul informaţiilor

obţinute la faţa locului – de împrejurările ce parvin din atitudinea ulterioară a autorului astfel cum a fost
stabilită aceasta în cadrul anchetei17.

Omul care nu se teme de adevăr, nu are de ce să se teamă de minciună.

17
Pavel Palcu, Tactica cercetării criminalistice la faţa locului, Arad ,,Vasile Goldiş’’ University Press, 2006, pag 228.

30
 3.3. Autorul şi victima locuiesc împreună
După cum s-a constatat în situaţiile în care autorul locuieşte cu victima sau în incinta aceluiaşi imobil,
ori este legat întro relaţie mai strânsă cu victima, acesta are tendinţa, în scopul de a se sustrage răspunderii
penale, să disimuleze omorul în sine, să încerce să împiedice însăşi descoperirea faptei. Acelaşi lucru este
valabil şi în situaţiile în care fapta de omor, dacă ar fi descoperită, nu ar pune probleme anchetei încă din
stadiul iniţial în ce priveşte aprecierea ei. Deci, nu este vorba de aşa-zisele disimulări ale omorului, în scopul
creării unei impresii greşite în legătură cu existenţa faptei (dacă este vorba de agresiune sau de moarte
accidentală), ci este vorba de crearea impresiei că în locul respectiv nu s-a întâmplat nimic. Această activitate
se realizează, fie prin dezmembrarea până la dispariţia completă a cadavrului, fie prin transportarea
cadavrului în altă parte şi ştergerea completă sau relativ completă a urmelor infracţiunii.

Autorul încearcă să creeze impresia că la locul omorului nu s-a produs nici un eveniment. Însă tocmai
aceasta îl indică pe autor ca fiind foarte aproape din punct de vedere al locului şi timpului de victimă.

Având ca exemplu, în acest sens, se exemplifică infracţiunea de omor comisă de N.S. Pe raza a două
judeţe au fost descoperite fragmente de cadavru uman. Comparându-se dactiloscopic impresiunile
cadavrului cu înregistrarea dactiloscopică existentă s-a stabilit că membrele supeioare dezmembrate au
aparţinut femeii N.G., domiciliată în Arad.

Deplasarea de urgenţă la locuinţa victimei a contribuit la descoperirea autorului N.S., care mai
păstrase încă în interiorul locuinţei o parte din fragmentele cadavrului.

S-a stabilit că N.S. a dezmembrat cadravul în intenţia de a-l face să dispară, ştiind că în cazul
descoperii acestuia, el va deveni principalul suspect.

În acelaşi sens, se citează şi infrcţiunea de omor comisă de V.S., a cărui victimă a fost N.D., cetăţean
străin. Cercetarea întreprinsă la faţa locului a stabilit că autorul faptei a încercat să împiedice descoperirea
omorului. Astfel, acesta a ascuns hainele victimei, a încercat să şteargă urmele, a transportat cadavrul în
subsolul blocului şi a mutat autoturismul ce a aparţinut celui decedat. Aceasta a demonstrat că are
cunoştinţă despre repartiţia încăperilor în incinta imobilului şi mai demonstra că aceasta presupune că
verificările întreprinse se vor îndrepta în primul rând în privinţa acelui imobil. Comportarea autorului a
cauzat dificultaţi anchetatorilor, astfel încât în raport şi de faptul că victima prezenta leziuni de împuşcare,
s-au elaborat mai multe versiuni, îndepărtându-se cercetările de persoanele aflate în imobilul respectiv.
Când s-a reluat versiunea în conformitate cu care autorul locuia în blocul în care s-a găsit cadavrul, a fost
depistat autorul faptei în persoana lui V.S.

Alt exemplu, În cazul infracţiunii de omor a cărei victimă a fost T.M. din Arad, cadavrul a fost
descoperit în incinta camerei de baie, ambalat într-o husă, ca şi cum ar fi pregătit spre a fi transportant în
altă parte.

Cercetarea dormitorului victimei a permis să se stabilească că în mod vizibil cineva a căutat să

înlăture orice urme care puteau demonstra că în locul respectiv s-a săvârşit un omor. Această dorinţă
31
vizibilă a autorului, de a crea convingerea că în locul respectiv nu s-a întâmplat nimic, a condus la
elaborarea versiunii în conformitate cu care agresorul locuia împreună cu victimă, aflându-se foarte
aproape în cercul de relaţii ale acesteia. Verificându-se această versiune s-a constatat că la data comiterii
omorului, autorul locuia împreună cu victima.

Un alt exemplu este cel privind infracţiunea de omor comisă de S.I., a cărui victimă a fost minora S.M.
în vârstă de 9 ani, iar circumstanţele de loc sunt relativ asemănătoare: victima locuia la etajul 4 al blocului
în care s-a comis fapta. Cadavrul a fost descoperit la etajul 3, pe scara aceluiaşi bloc, ca fiind văzută
intrând pe scara în jurul orelor 12:30. La acea oră, îngrijitoarea blocului a intrat în spălătorie, unde
ulterior a fost găsită servieta victimei, fără a descoperi servieta acolo în acel moment. Sora victimei a plecat
din apartamentul situat la etajul 4, la orele 12:40, fără a se întâlni totuşi cu victima pe scară. Aceste
împrejurări au fost de natură să permită elaborarea versiunii conform căreia autorul locuia la unul din
etajele superioare ale blocului, fiind mai greu de presupus că, în situaţia în care ar fi locuit la parter sau la
etajul 1, făptuitorul şi-ar fi asumat riscul de a transporta pe victimă pe scară, până la etajul 3, căci era
posibil să fie surprins.

Presupunând că fapta ar fi fost comisă de un individ de la etajul 4, acesta ar fi avut posibilitatea să

transporte şi pe victimă în spălătorie şi nu numai servieta acesteia (spălătoria fiind situată la etajul 4).
Rezultă deci, în mod logic, că zona cea mai probabilă de care aparţine autorul se află la nivelul etajului 3.
În acest mod prin trierea locatrilor de pe scară şi verificarea acestora, după doar 3 zile, restrângându-se
cercul de suspecţi, a fost identificat auorul, în persoana lui S.I.

Pe de altă parte, În dosarul privind infracţiunea de omor a cărei victimă a fost N.A., cercetarea
efectuată la locul faptei a stabilit că autorul încercase să şteargă urmele infracţiunii.. mai mult chiar, acesta
părea să fi pătruns în apartament fără opoziţie din partea victimei, ceea ce demonstra că se află foarte
aproape de sfera de relaţii a victimei.

Verificându-se locatarii de pe scară, s-a stabilit ca I.V. încerca să disimuleze, internându-se în spital,
comparările dactiloscopice efectuate în privinţa acestuia permiţând însă identificarea cu relativă uşurinţă a
autorului.

Concluzia care se desprinde din analiza acestor cazuri este că atunci când circumstanţele de loc îl
apropie foarte mult pe autor de victimă, acesta va încerca, de regulă, să diminueze însuşi omorul, spre a crea
impresia că în locul respectiv nu s-a întâmplat nimic. Tocmai de aceea, primele verificări întreprinse în astfel
de cazuri trebuia să-i aibă în primul rând în vedere pe cei din imobilul respectiv şi care sunt aproape de
victimă, în cadrul cercului ei de relaţii.

Când începe secretomania sau misterul, nici viciul sau escrocheria nu sunt prea departe.

Cifrele rotunde mint întotdeauna.

3.4. Autorul se află în cercul relaţional al victimei

32
 Disimularea atitudinii de către autor, aflat în cercul de relaţii al victimei. Ba chiar mai mult, îşi prezintă
compasiunea faţă de aceasta şi chiar se ocupă de înmormântarea ei, căutând să creeze impresia că nu are
cunoştinţă de împrejurările faptei.

Se exemplifică, cazul privind infracţiunea de omor a cărui victimă a fost P.P. comisă de O.M. autorul,
după ce şi-a abandonat hainele pătate de sânge în locuinţa victimei, spre a crea convingerea că au aparţinut
acesteia, întrucât era cunoscut ca fiind prietenul lui P.P., a manifestat un deosebit interes în ce priveşte
îndeplinirea formalităţilor legate de înmormântare.

Mai mult chiar, şi-a exprimat temerile, faţă de vecini, ca nu cumva, prin faptul că a ajutat la
îmbrăcarea victimei să i se reproşeze că a pus mâna pe el. În grija de a nu fi descoperit, autorul procedase
la spălarea completă a cadavrului, permiţând, pe cale de consecinţă, elaborarea versiunii în conformitate cu
care, chiar el ar fi autorul, versiune ce a fost confirmată în cursul verificărilor ulterioare.

În alte situaţii, când autorul se afla aproape de victimă, în cadrul cercului de relaţii, s-a mai constatat
că aceasta caută să întârzie stabilirea identităţii victimei, ştiind că această identitate odată stabilită, va
direcţiona cercetările spre el. Astfel, inculpatul M.N., după ce l-a ucis pe amantul concubinei sale, şi-a
însuşit actele de indentitate ale acestuia şi le-a distrus, încercând astfel să împiedice ca verificările să se
îndrepte spre el, până în momentul când îşi va confecţiona un alibi pentru noaptea în care a fost săvârşită
fapta.

În cazul infracţiunii de omor, a cărei victimă a fost M.A., autorul a incendiat locuinţa victimei.

Cadavrul a fost găsit carbonizat, dar la autopsie s-a stabilit că moartea s-a datorat asfixiei mecanice,
prin obstrurarea căilor respiratorii cu un corp moale (ciorap). Urmărirea penală efectuată iniţial nu a ţinut
seama de faptul că autorul, prin încercarea de disimulare a omorului şi prin crearea aparenţei unei morţi
accidentale, demonstra că se află foarte aproape de cercul de relaţii al victimei. De aceea, primele verificări
întrprinse au înlăturat cu uşurinţă această versiune şi, cu toate că autorul a fost şi el audiat, în cadrul unui
mai larg cerc de suspecţi, nu s-a procedat la verificarea susţinerilor sale. Abia la o dată mai recentă s-a
putut stabili că alibiul furnizat de acest suspect pentru noaptea când s-a comis fapta, era fals, ceea ce îl
demonstra în mod indirect ca fiind autor al omorului. Confirmarea acestei versiuni a devenit posibilă abia
atunci când versiunea a fost reluată, adică după sinuciderea presupusului autor.

Toate aceste exemple demonstrează că disimulările de atitudine ale suspecţilor trebuie observate cu
multă minuţiozitate, ele demonstrând posibilitatea ca tocmai persoana disimulată să fie autorul omorului.

Pentru a-ţi întări argumentul, trebuie să ridici vocea.

3.5. Autorul este întâmplător în compania victimei

În aceste situaţii, aşa cum s-a constatat, autorul de regulă pentru orice eventualitate, ştiind că primele
verificări nu vor ajunge la el, are timp să-şi confecţioneze un alibi18.
18
Dicţionar de termeni juridici uzuali, Editura Alex, Bucureşti, 1996, pag. 24, alibi – (la. ‚‚în altă parte’’) – dovadă sau
mijloc de apărare prin care o persoană îşi dovedeşte nevinovăţia rezultată din constatarea că la data săvârşirii infracţiunii se afla
33
 De exemplu: în cazul unui omor cercetat în anul 1991, autorul, după comiterea faptei, şi-a procurat o
viză pe biletul de tren, prin care intenţiona să-şi demonstreze prezenţa într-o altă localitate, la data comiterii
omorului.

Ultrerior comiterii infracţiunii de omor putem observa atitudinea agresorului prin aşa zisele împrejurări
controversate.

Exemplu tipic citat în literatură când, după ştrangularea victimei cu un laţ, cadavrul este atârnat de o
funie, într-o poziţie de spânzurare tipică. Tocmai diferenţa caracteristicilor şanţului de spânzurare ce nu se
regăsesc în cazul în speţă constituie trăsătura controversată certă ce pune organele de cercetare în situaţia
de a realiza că în speţă este vorba de săvârşirea unui omor disimulat printr-o sânzurare înscenată ulterior.

Disimularea omorului şi transformarea sa într-un accident sau moarte patologică, se face cu precădere,
adică imediat după săvârşirea actului, să camufleze, să deplaseze, să adopte unele măsuri prin care să încerce
crearea unei false convingeri în legătură cu decesul survenit, toate astea printr-un proces deliberativ.

3.6. Cazuri tipice de împrejurări controversate prin care s-a stabilit disimularea
unor omoruri
Pe baza unei minuţioase cercetări la nivel: chimic, fizic, mecanic şi biologic se poate constata
sinceritatea autorului, în cadrul unei riguroase logici se poate deduce posibilitatea realizării sau nerealizării
unui anume gest.

De exemplu, în dosarul privind pe inculpata N.C., aceasta a fost cercetată în legătură cu uciderea
soţului ei, printr-o lovitură de cuţit aplicată în triunghiul lui Scarpa. Autoarea susţinea că în timpul unei
altercaţii cu soţul, ţinând cuţitul în mână, acesta ar fi zgâlţâit-o de umeri şi trăgând-o brusc către el, cuţitul
pe care-l ţinea în mână ar fi pătruns în corpul victimei.

Verificându-se cuţitul corp delict, rezistenţa pantalonilor (blue-jeans), cu care victima era îmbrăcată,
ca şi rezistenţa ţesuturilor s-a stabilit că dinamica relatată de inculpata N.C. era în dezacord cu realitatea.
Prin urmare, nu era posibilă producerea unei plăgi penetrante constituind un canal traiect de peste 12 cm,
în acea zonă, în maniera descrisă de către autoare.

Într-un alt caz de omor, soţia îşi ucide soţul prin aplicarea unei lovituri de cuţit între omoplaţi. Cuţitul
este găsit cu ocazia cercetării la faţa locului, sub frigider. Două împrejurări controversate certe au reţinut
de la început atenţia organelor de urmărire penală: faptul că victima nu se putea sinucide, aşa cum afirmase
soţia, prin manevrarea cuţitului către acea zonă şi faptul că leziunea fusese atât de puternică încât nu mai
permitea victimei scoaterea cuţitului şi ascunderea sub frigider. Pusă în faţa evidenţei autoarea şi-a
mărturisit vinovăţia.

Într-un alt caz de omor, săvârşit în judeţul Arad, corpul victimei a fost găsit la o distanţă de circa 25 m
de uşa de acces în bucătărie, prin geamul căreia autorul afirma că ar fi lovit spre înainte, cu cuţitul, în
în altă parte decât locul unde s-a comis aceasta; deci, persoana învinuită sau inculpată probează absenţa dintr-un anumit loc prin
prezenţa sa în alt loc sau altă parte’’.
34
apărare (fiind surprins în timpul somnului, conform susţinerilor sale, de atitudinea agresivă a victimei care
încerca să pătrundă în locuinţă prin spargerea geamului, situaţie în care ar fi lovit cu cuţitul la întâmplare
geamul spart).

Or, pe traseul dintre bucătărie şi gardul unde a fost găsit cadavrul victimei nu se găseau urme de
sânge. Pe de altă parte, la locul descoperirii cadavrului, urmele sangvinolente erau dispuse într-o cantitate
mare, iar distribuţia acestor urme pleda pentru o ţâşnire a sângelui în acel loc, în cadrul unei hemoragii
masive arteriale.

Aşa cum s-a stabilit la autopsie,moartea se datora unei secţiuonări a aortei. Într-o atare situaţie
rezulta că deplasarea victimei în modul arătat de autor nu mai era posibilă. Mai rezulta, de asemenea, că
victima a recepţionat lovitura în timp ce se afla în dreptul gardului şi că a fost lovită de o persoană ce venea
în întâmpinarea acesteia dinspre curtea vecină.

O atare împrejurare controversată a fost utilizată pentru stabilirea corectă a dinamicii evenimentului,
căci autorul, în final, pus în faţa acestei argumentaţii a recunoscut că a lovit victima în acel loc.

S-a creată însă o a doua împrejurare controversată, prin susţinerea aceluiaşi autor, în sensul că
victima, încercând să sară gardul s-ar fi înfipt în cuţitul pe care ea îl ţinea în mână.

Or, locul unde victima a receptionat lovitura era marcat printr-o diferenţă de nivel constituită dintr-o
grămadă de pietriş. Într-o atare situaţie, autorul care era în curtea vecină, se afla sub nivelul acesteia.
Canalul traiect, produs prin lovitura de cuţit, era amplasat de sus în jos şi de la dreapta la stânga. Tot la
nivelul braţului stâng, pe faţa posterioară, prelungindu-se către axilă, victima prezenta o plagă direcţionată
oarecum oblic ce reunea în cadrul unei linii imaginare direcţia ipotetic şi unghiul sub care s-a lovit cu
cuţitul. Aceasta demonstra că autorul a ridicat cuţitul în mână şi că în acelaşi moment victima a ridicat
braţele în apărare, primind acea lovitură de cuţit, care a interesat în trecere şi tegumentele de pe faţa
posterioară a braţului stâng.

Această împrejurare controversată certă intră în discordanţă cu susţinerile inculpatului. Explicându-i

acestuia mecanismul producerii loviturii, în final a recunoscut că a inventat versiunea căderii victimei în
cuţit, în speranţa că îşi va diminua întrucâtva răspunderea.

O altă împrejurare controversată certă privea dosarul întocmit în urma decesului victimei C.S., dosar
restituit de instanţa de judecată cu motivarea că, după toate datele, amândoi fraţii N. au lovit victima. Or, în
realitate victima a primit o singură lovitură de cuţit în flancul drept, care i-a cauzat decesul. Nu era deci
posibil că fiecare dintre presupuşii autori să fi aplicat victimei câte o lovitură de cuţit care să-i fi cauzat
moartea, deoarece aceasta a recepţionat o singură lovitură19.

Picătura găureşte piatra nu prin forţă, ci prin tenacitatea picăturii.

Modernizarea economiei a fost însoţită de un proces de urbanizare, iar în noile oraşe nevoia de
instrucţie este din ce în ce mai mare, aceasta cu atât mai mult cu cât mijloacele de difuzare a ideilor şi

19
Pavel Palcu, Tactica cercetării criminalistice la faţa locului, Arad ,,Vasile Goldiş’’ University Press, 2006, pag 242.
Constatarea, examinarea şi interpretarea la locul faptei a împrejurărilor controversate pentru stabilirea disimulării omorului.
35
informaţiilor se înmulţesc. De aici au rezultat importante consecinţe pentru evoluţia şi structura
învăţământului mai ales în ceea ce priveşte elementul calitativ. S-a elaborat o legislaţie şcolară
corespunzătoare. Sub acest aspect trebuie remarcat că acum, în a doua jumătate a secolului ale XIX-lea,
structura învăţământului este modernă, având trei nivele: primar, secundar şi superior (universitar). Un pas
important l-a reprezentat introducerea învăţământului primar obligatoriu şi gratuit în foarte multe ţări
europene, chiar dacă în unele doar parţial.

Psihanaliză – metodă de analiză psihologică şi tratament al bolilor neuropsihice, care îşi propune, prin
diverse probe-asociaţii de cuvinte, relatări de vise, interpretări de figuri confuze să descopere cauzele
nevrozelor şi să le vindece20.

Fizionomiile trădează

Fiziognomica, sau metoda de a cunoaşte şi caracteriza indivizii unei specii şi mai ales a celei umane
după anumite particularităţi fizice, deci după ‚‚fizionomie’’ (forma corpului, a capului, raportul dintre părţile
organismului), este destul de veche.

Desigur, moda analizei fizionomiei (fixonomie cum o lua în derâdere domnul Ion Caragiale, sedus şi el
de această teorie) a dat naştere unor excese care duceau, cel mai adesea, la o judecare greşită a omului din
faţa noastră. Se atribuia un nas gros şi noduros unei făpturi vulgare sau un nas coroiat, vulturesc, unui viitor
conducător, gropiţele în obraz unei drăgălăşenii înnăscute, zbenghiul sau adâncitura verticală a bărbiei unei
senzualităţi deschise, sprâncenele groase lăsate deasupra ochiului unei firi neîncrezătoare, aluniţele şi poziţia
lor, unor predestinări spre şansă etc.

Important e să vedem care sunt totuşi grăunţele de adevăr ale acestei teorii. Există nişte ‚‚norme’’
umane universale de proporţionalitate, aplicate şi de marii sculptori ai antichităţii.

Există, firesc şi variaţii considerabile, legate de anumite particularităţi somatice, rasiale şi naţionale şi
ceea ce ne interesează pe noi, variaţii semnificative ale indivizilor care pot fi grupate, sugerând aşa-numitele
tipuri anatomo-morfologice. În 1940, William Sheldon a elaborat un sistem de somatotipologie, bazat pe trei
extreme ale formei corporale:

a) Endomorful este gras şi rotofei, cu un cap rotund, un pântec volumnos, cu o construcţie greoaie;
b) Mezomorful, tipul ideal pentru sculptori, se caracterizează printr-un cap puternic, umeri laţi,
şolduri elegante, musculatură amplă şi armonioasă;
c) Ectomorful are capul colţuros, corpul de obicei, slab, conturat prin unghiuri ascuţite, membrele
subţiri, umerii strâmţi (Fig. 1).

Sheldon, ca şi adepţii teoriei fiziognomoniei, asimila tipul endomorf unei personalităţi joviale şi
adaptabile, tipul mezomorf unei personalităţi energice, dinamice, iar tipul ectomorf unei naturi dominate de
sensibilitate şi imaginaţie.

20
Ioan Scurtu, Istorie, Editura Gimnasium, 2000, pag. 32.
36
 A. Mezomorf B. Ectomorf C. Endomorf

Fig. 1. Tipuri morfosomatice (schematizare după William Sheldon)

Pierre Rendier, în Franţa şi John Winter, în Andlia, au transferat aceste date fizionomice din domeniul
caracteriologiei psihologice în acela al medicinei în vederea stabilirii unui diagnostic diferenţial mai precis,
în funcţie de tipologia fizică, considrându-se că fiecare tip uman este expus predilect unui anumit tip de boli
legate de ‚‚dominanta’’ morfologică. S-a convenit că există, în acest sens, patru tipuri umane:

a) Tipul respirator – corespunzând în bună măsură, mezomorfului. Acesta este expus preferenţial
tulburărilor locomotorii, respiratorii, miocardice.
b) Tipul digestiv – echivalent oarecum endomorfului are şanse mai mari să sufere de boli hepato-
digestive şi renale.
c) Tipul cerebral – corespondentul tipului ectomorf este mult mai vulnerabil la tulburări nervoase
şi neurovegetative (distonii, surmenaje, nevroze, manii, psihoze etc.)
d) Tipul picnic (amestec de tip respirator şi digestiv) imaginea unui om îndesat, cu gâtul gros şi
scurt nutreşte o predispoziţie acută pentru accidentele cerebrale de tip apoplectic.

Desigur că mai sunt şi ‚‚semne’’ fizionomic care trădează personalitatea umană. Lombroso – un
celebru jurist italian – a detectat aşa-numitele semne fizice ale criminalităţii (forme de măciucă a degetului
mare, formatul frunţii, unghiul facial etc.) care s-au dovedit de a fi totuşi, nu întotdeauna, concludente,
deoarece ele pot fi atribuite sau chiar anihilate prin educaţie. Unele trăsături atribuite de fizionomişti unor
tipuri de caractere umane, nu sunt înnăscute, ci câştigate, pe parcursul vieţii. Anumite riduri de expresie ale
frunţii se datorează efortului intelectual susţinut de încruntare sau unui uşor grad de miopie netratat, după
cum fălcile pătrate cu muşchi maseteri puternici care, după fizionomişti, constituie un semn de voluntarism,
energie şi chiar de violenţă, poate să exprime doar o voluptate a mestecării îndelungi sau a plăcerii constatate
37
de a sparge obiecte tari între dinţi. În caracterizarea oamenilor şi chiar în stabilirea unor diagnosticuri
medicale nu putem neglija forma mâinilor şi unghiilor, raportul palmă-degete, anumite desene labiale,
poziţiile urechii faţă de cap etc. Asocierea unor date ale fiziognomiei clasice, cu datele de observaţie ale
psihologiei şi ale anatomopatologiei moderne, ne ajută să cunoaştem mai precis şi nu rareori, mai rapid pe
semenii noştri.

Chiromanţia la ora adevărului

Încă de acum 1300 de ani, chinezii identificau oamenii după particularităţile palmei. Anumite zone ale
desenului palmar şi plantar (al tălpii), erau puse de medicii presopuncturişti, din Extremul Orient, în legătură
cu anumite organe. Despre presopunctură vom vorbi cu altă ocazie. Ne vom limita deci la chiromanţie.

Din capul locului vom face distincţia între ghicitul în palmă (o mică şarlatanie practicată de ţigănci sau
chiar de chiromanţi cu cabinet) şi dermatoglifie (studiu ştiinţific al motivelor în relief sau şanţurile situate în
palmă). Derma – conţine în vârful degetelor şi în palmă un asortiment distinctiv de sinuozităţi, volute şi
curburi, care alcătuieşte un desen individualizat, inconfundabil, după care putem identifica pe orice individ.
De altfel, de multă vreme poliţia foloseşte acest amănunt în identificarea delincvenţilor, ale căror amprente
digitale constituie piese importante în dosarul lor penal.

Anatomiştii descriu pliurile, cutele palmei ca linii de flexiune. Acestea, după opinia lor nu au o
semnificaţie. Divizare caracteristică şi fundamentală a palmei prin două mari linii orizontale, apreciate de
chiromanţi ca linia minţii şi a inimii şi două linii verticale groase (linia norocului şi a vieţii) ar fi în
exclusivitate produsul flexiunii şi tensiunii. Flexiunea ar determina schema principală a liniilor, iar tensiunea,
legată probabil şi de anumite particularităţi ale energiei şi activităţii nervoase, ar determina fermitatea sau
sinuozităţile acestora, ca şi apariţia sau absenţa unor linii secundare, ramificaţii, bifurcări, delte, interferenţe
care pot sugera diferite figuri sau forme geometrice (triunghiuri, pătrate, catene, zigzaguri etc.21).

Ce plăcut e să ştii că ai aflat ceva!

Sunt frumos, sunt puternic, sunt înţelept, sunt bun. Şi toate astea le-am descoperit eu.

21
Tudor Opriş, Mica Enciclopedie pentru tineret, Forţele misterioase ale Cosmosului şi omului, Editura Forum,
Bucureşti, 1995, pag. 204.
38
 Concluzii

Cu cât creaţia poetică e mai originală şi mai inaccesibilă raţiunii, cu atât mai bine.

Din cele mai sus rezultă că personalitatea infractorului se impune ca o realitate în criminologie, iar
cercetarea sa, a deveniirii sale, reprezintă o perspectivă ştiinţifică utilă de cercetare psihologică şi
criminologică. Acest fapt explică de ce numeroase teorii ce caută să explice delincvenţa sub aspect cauzal
sunt axate pe personalitatea infractorului, cum ar fi: teoria învăţării comportamentului delincvent; teoria
conflictelor de culturi şi cea a subculturii delincvente – caracterizate prin maliţiozitate (răutate), versatilitate,
negativism, monotonie grupală şi frustrare ca statut de acţiune; teoriile psihanalitice; teoria asocierii
diferenţiale – ce exprimă ambivalenţa grupului de a înclina sau nu, în situaţii de criză, spre delincvenţă.

În delincvenţă, situaţiile sunt multiple, de la alcoolism la gelozie, de la provocare la tâlhărie etc., de la

trăirea dureroasă a unei frustraţii, rănirea amorului propriu sau de un sentiment de inferioritate la alcoolism,
ca evaziune dintr-un cotidian jenant şi la căutare a unui paradis artificial, în celelalte toxicomnii. De
menţionat că într-o societate anomică, alienantă, alcoolul devine o pseudonecesitate şi se impune ca factor
principal de trecere la act, atât ca alcoolism acut, cât şi prin formarea unei personalităţi alcoolice caracterizate
prin iritabilitate, impulsivitate, reducere şi strâmtoare a interesului şi a relaţiilor sociale, nerespectare a
angajamentului de a nu mai bea etc.

Alcoolismul – ce se instituie ca o necesitate serală de reziliere a conflictelor acumulate în cursul zilei,

apoi matinală, pentru a preveni aceste conflicte când devine o necesitate cotidiană, va duce progresiv la
39
afectarea personalităţii prin creşterea sentimentelor de vinovăţie, prin tulburări ale interrelaţiilor umane, prin
pierdere a autocontrolului şi a capacităţii de a reacţiona, prin comportament agresiv până la neglijarea şi
evitarea legăturilor afective şi familiale, la decădere morală, la dificultăţi mari de inserţie socioprofesională şi
demisie de la cele mai elementare condiţii de viaţă socială.

Alcoolismul feminin este mult mai discret şi discontinuu şi deseori copie alcoolismul bărbatului,
devenind un alcoolism de cuplu. Din cauza acestor trăsături de personalitate, alcoolismul acompaniază
infracţiunea ca factor de trecere la act în procent de 60%.

Drogomania ca situaţie criminogenă este motivată de acte umane ratate, de tulburări ale vieţii
interrelaţionale, de plăcere sau chiar din nevoia de a uşura trecerea la act. Ea îmbracă forme euforice (opiu,
cocaină, heroinaă), fantastice (canabis), ebrioase (alcool), excitante (cafea). De relevat frecvenţa
toxicomaniei la tineri în procent de 70%; consumat cronic, drogul devine mijloc de depersonalizare şi
dominare a fricii şi a realităţii înconjurătoare cu producerea unor grave acte antisociale, fie în caz de pană de
drog, fie în caz de revenire la o realitate neospitalieră dintr-o lume fantastică creată de drog.

Situaţiile sunt considerate astfel mai puternice deseori decât legile (‚‚ocazia face hoţul’’), ele ducând
‚‚fie la închisoare, fie la sfinţenie’’. Factorii situaţionali principali sunt alcoolul, drogul, atitudinea victimei
sau influenţele din mass-media, iar factorii situaţionali secundari – reactivitatea personalităţii, crizele psihice
sau mobilul subiacent al unei fapte antisociale.

Nu este înnăscut comportamentul antisocial, ci se formează pe parcursul vieţii. În formarea sa, un rol
primordial au, după cum ştim, factorii primari de socializare, precum carenţa afectivă maternă şi abuzul de
autoritate paternă;

În faţa creşterii violenţei, cercetătorul trebuie să meargă la origini, atât timp cât calitatea vieţii sociale
depinde de personalitatea indivizilor, dar şi de calitatea instituţiilor şi a legilor create de om;

Delincvenţa are cauze multiple, structurate în mod esenţial în trinomul mediu (de formare a
personalităţii şi mediu de existenţă), personalitate şi situaţie, dar are totdeauna o patogenie, un mecanism
unic, ontogenetic de realizare;

Faptul că personalitatea deviantă se formează ontogenetic înseamnă că ea nu este o fatalitate şi că poate

fi deci anihilată printr-o mai bună susţinere materială şi educativă a familiei şi a societăţii (societatea va fi
bună dacă şi familia sa, în principal, va fi bună).

O anchetă eficientă este atunci când începând cu primul organ de cercetare sesizat, cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni sau cu iscarea unui scandal, ajuns la faţa locului, să se prezinte, să ia măsuri de
identificare a persoanelor (obiectelor) implicate şi a eventualilor martori, dând semn de solidaritate cu privire
la toate persoanele implicate. Printr-un limbag politicos (,‚lăsând acasă sentimentul de importanţă’’), să ajute
semenii obiectiv, pentru a rezolva amiabil eventualele neînţelegeri.

După cum aţi observat apar tot mai multe agenţii de securitate care, presupun că, sunt în interesul
cetăţeanului, pentru protecţia şi securitatea noastră. În ultimii ani, după cum am observat pe internet, agenţii
de securitate au prins o anumită autoritate, în comparaţie cu oamenii de rând şi câteodată au fost violenţi.

40
Fiind chemaţi să intervină pentru aplanarea unui conflict verbal, o eventuală neînţelegere, ei înşişi se
manifestă ostentativ, folosind materialele din dotare cu scop ofensiv, de intimidare exagerată, în alte cazuri
trec la aplicarea unei ‚‚corecţii fizice’’ exagerate. Este important pentru cadrele didactice sau organele de
conducere să elaboreze un proiect prin care, agenţii de securitate/pază să fie mai bine instruiţi cum să
procedeze pentru aplanarea unui conflict, pe cale paşnică (fără grabă, având timp de discuţii cu toată lumea şi
respectuoşi).

De exemplu, ar putea fi instruiţi de către jandarmi: cum? când? în ce situaţii? În nici un caz să nu facă
abuz de forţă brută, pentru că, ei nu sunt: nici jandarmi, nici poliţişti şi nici militari, care exercită funcţii
publice. Ei (agenţii de intervenţie), nu au autoritatea să-şi facă singuri legea, tot mai multe agresiuni
intenţionate ofensive (fără motiv întemeiat) cu spray lacrimogen şi ‚‚bobârnace sau capace la ceafă’’, ‚‚bucăţi
la coaste’’, aşadar, pentru bunul mers al societăţii, la întocmirea unui proces-verbal se precizează toate
situaţiile de fapt, într-un mod onest, fără ‚‚tovărăşii’’, fără să denatureze realitatea!

Eu vorbesc cu toată lumea la fel, fie că este gunoierul sau decanul universităţii.

Aşadar, psihologia, criminologia, sociologia, devin astfel o preocupare multidisciplinară, focalizată pe

studiul personalităţii criminalului.

Niciodată nu-l deranja pe altul cu ceva ce poţi face singur. Oricine poate crea istorie, însă doar oamenii
remarcabili sunt capabili să o scrie.

Strategiile de luptă cu infracţiunea au în vedere adoptarea celor mai bune căi şi mijloace de luptă,
asigurarea dreptului infractorului la reeducare şi resocializare, în acest scop pedeapsa va fi proporţională cu
fapta şi va resocializa (penitenciarul să nu fie o instituţie patogenă ce depersonalizează, etichetează şi elimină
din societate). Sentinţa nu trebuie aşadar să aibă ca scop doar pedepsirea, ci si asigurarea mijloacelor de
îndreptare a infractorului.

Ţine de curiozitatea şi profesionalismul anchetatorului să descopere adevărul, iar dacă te-a întristat
cineva, nu fi trist, fiindcă te vei asemăna cu el. Fiindcă nimeni nu biruie răul cu rău, ci răul cu binele.

Profesorii din şcoli au o autoritate la care prim-ministrul poate doar visa.

Completări la cursul de Psihologie Judiciară – 2007

P. 20

41
 Printre performanţele ştiinţifice ale cercetărilor în domeniu, înregistrate în ultimele decenii,
pot fi amintite cele care vizează:

 Structura şi derularea actului infracţional din perspectivă multidisciplinară;

 Paradigme privind personalitatea infractorilor, tipologiile şi caracterizarea categoriilor de
infractori;
 Etiologia comportamentelor deviante;
 Victimologia;
 Problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului;
 Coordonate psihologice ale relaţiei dintre anchetator şi anchetat; formarea intimei convingeri;
 Dimensiunile psihologice ale duelului judiciar în procesul penal;
 Investigarea comportamentelor simulate prin metodele de biodetecţie judiciară (lie detector);
 Problematica psihologică a privării de libertate şi a recuperării sociale a infractorilor;
 Măsurarea potenţialului delincvenţial al sociogrupului şi prognozarea recidivismului;
 Aspectele psihologice privind etiologia şi profilaxia comportamentului deviant al minorilor;
 Perfecţionarea practicii în domeniul probaţiunii etc.

P 140

Neofreudienii, precum Franz Alexander, Hugo Staub, au încercat să explice procesul de

formare a profilului personalităţii criminale valorificând achiziţiile teoretice ale psihanalizei. Astfel,
din punct de vedere psihodinamic, copilul se prezintă ca un neadaptat social, fiind preocupat în
primii ani de viaţă de asigurarea propriului echilibru bioorganic, resimţit pe plan psihic ca o
plăcere şi ca efort de evitare a durerii. Începând cu vârsta preşcolară (perioada între 4-6 ani), unii
copii – viitori criminali, încep să-şi diferenţieze procesul de socializare de cel al copiilor cu evoluţie
normală. Dacă aceştia din urmă vor reuşi treptat să-şi reprime tendinţele instinctive de
nerespectare a regulilor, să-şi stopeze impulsurile criminale inconştiente – reuşind să progreseze
pe planul socializării, al adaptării propriilor comportamente la regulile morale şi legale, în schimb
alţi copii vor eşua în eforturile de adaptare socială, de respectare a regulilor. Aceştia au probleme
psihice de genul conflictelor interne, sentimentelor de insecuritate, inadecvanţă şi inferioritate,
diferite forme de stres care pot bloca eforturile de adaptare la prescripţiile normelor moral-

42
 juridice şi care împiedică reprimarea tendinţelor instinctive criminale. Aşadar, fundamentarea
personalităţii criminale începe de la această vârstă, continuând până în pubertate. Simţul justiţiar
al copilului se formează începând cu primii ani de viaţă prin raportare la cerinţele, la imperativele
membrilor familiei privind igiena, alimentaţia, autoservirea etc. Simţul justului şi injustului , la
vârsta preşcolară, se transformă într-o matrice cu efecte reglatoare ale comportamentului
adaptativ al individului în etapele ulterioare ale vieţii.

P 145

De asemenea, evidenţierea cât mai riguroasă a cauzelor care au generat comportamentul

antisocial în diferite cazuri reprezintă o condiţie sine qua non a diagnosticării corecte a profilului
psihocomportamental al infractorilor. Pe această bază, instituţiile de probaţiune, de reeducare sau
cele responsabilizate cu asigurarea reinserţiei sociale a persoanelor care au încălcat legea îşi vor putea
elabora proiecte terapeutic-recuperative întemeiate, cu şanse sporite din punct de vedere al
eficacităţii.

P 112

b) Comiterea de noi infracţiuni va adânci prăpastia dintre personalitatea infractorului

multirecidivist şi societate, va consolida egocentrismul şi vanitatea acestuia – ca trăsături marcante
ale profilului său psihologic. Astfel, creşterea gradului de marginalizare şi de respingere socială în
comunitatea în care trăiesc, apoi de excludere din sociogrup, vor avea un impact sporit asupra
motivaţiei intrinseci a multirecidiviştilor de a reproduce comportamentele cu direcţionare antisocială.
Se crează, în consecinţă, un cerc vicios în cadrul căruia motivaţia intrinsecă şi predispozantă pentru
43
producerea de comportamente criminale a persoanelor recidiviste va incita sporirea acţiunii factorilor
sociali externi cu influenţe favorizante asupra declanşării de noi acte orientate antisocial şi viceversa.
În cadrul interacţiunilor infractorului din obişnuinţă cu societatea, acesta va continua să respingă
dezaprobările şi etichetele aplicate de comunitate cu privire la personalitatea sa, îi va consolida atât
statutul de „criminal înrăit”, cât şi egocentrismul sau vanitatea.

P 112 a)

Un cunoscut expert criminalist este convins că infractorul de profesie (de carieră) este format
şi socializat în direcţia comiterii infracţiunii, reprezentând ultimul grad de inadaptare socială prin
faptul că unica lui sursă de existenţă o constituie comiterea de infracţiuni. Debutul carierei
infracţionale, de regulă, se află în copilărie, în momentele de comitere a unor acte delincvente
repetate de către copii proveniţi cu predilecţie din pătura de jos a societăţii. „Infractorul de profesie –
continuă acelaşi autor, îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist, este capabil să-şi
planifice activităţile, să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească planul de comitere a infracţiunii în aşa
fel încât să evite depistarea ei. El planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face
infractorul obişnuit, ocazional.” 22

P 175 – a

Nu rareori, cu predilecţie femeile şi copiii, persoanele cu temperament slab cad victime

puternicelor afecte de teamă sau frică. Sub imperiul fricii, acestea încearcă să se sustragă solicitării de
a depune mărturie. Afectele şi dispoziţiile afective de teamă se produc în psihicul martorilor din cauza
unor ameninţări făcute de învinuiţi / inculpaţi recunoscuţi în comunitate ca persoane periculoase.
Teama de răzbunare caracteristică acestei categorii de martori creşte probabilitatea formulării unei
depoziţii parţiale, nesincere. Dacă mărturia este una de tip mijlocit (indirectă, derivată pe canale de
comunicare dintr-o mărturie primară, din „zvon public”), martorul stăpânit de teamă va fi mai
predispus spre formularea unor denaturări involuntare ale informaţiilor, va avea o înclinaţie sporită
obiectivă spre a produce distorsionări.

22
Ioana –Teodora Butoi, Tudorel Butoi, „Psihologie judiciară” , Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003, p.
68
44
P 175 p)

p) Poziţia atitudinal-afectivă a martorului în ansamblul relaţiilor faţă de pricina şi participanţii

în procesul penal (faţă de inculpat, învinuit, partea vătămată, partea civilă, procuror, judecător). Astfel,
dacă martorul are un interes material sau moral pentru ca pricina să fie soluţionată într-un anumit sens,
atunci prezumţia de parţialitate / nesinceritate a acestuia va fi proporţională cu acest interes. Aceeaşi
tendinţă se poate produce în exprimarea atitudinii martorului şi atunci când acesta este dominat de
anumite sentimente şi pasiuni faţă de părţile antrenate în proces (atracţie/respingere, simpatie/antipatie,
dragoste/ură, amiciţie/duşmănie). Pe un astfel de fond afectiv-atitudinal, formularea şi exteriorizarea
depoziţiei poate fi supusă în mod involuntar unor forme de distorsionare. Cu cât şocul afectiv generat
de perceperea directă a faptului infracţional de către martori este mai mare, cu cât stresul emoţional în
perioada postinfracţională va fi mai îndepărtat de poziţia omului neutru, a persoanelor cu un ton afectiv
echilibrat, cu atât va opera mai pronunţat prezumţia de parţialitate (părtinire) concretizată în diferite
forme de distorsionare a relatării sau a depoziţiei. Prezenţa unor dispoziţii afective, emoţii sau
sentimente puternice în psihicul martorului, cu orientare spre una sau alta din părţile aflate în proces, se
va repercuta asupra calităţii mărturiei. Dacă sentimentele de simpatie, compasiune şi admiraţie se
îndreaptă spre una dintre părţile cuplului penal, atunci martorul va depune o mărturie defavorabilă
celeilalte părţi, va manifesta parţialitate şi subiectivitate. În general, trăirile afective pozitive ale
martorului (de preţuire, respect, simpatie, iubire) orientat înspre una dintre părţile aflate în proces sunt
mai puţin periculoase decât trăirile afective negative (ura, invidia, setea de răzbunare, gelozia etc.).

P 175 x

O problemă de ordin principial în practica judiciară o reprezintă evaluarea personalităţii

martorilor de către organele de cercetare penală, de magistraţi, cu scopul de a discrimina martorii
oneşti şi credibili de cei de rea-credinţă. Stăpânirea de către cei care administrează justiţia a
metodelor, procedeelor şi tehnicilor de cunoaştere şi de evaluare a personalităţii este vitală pentru
obţinerea eficienţei dorite a actului de justiţie. Martorii au personalitatea conturată, au atitudinile şi
caracterul în stare funcţională, au reprezentările morale şi religioase specifice culturii căreia le
aparţin, au anumite aptitudini corelate cu cauza şi profiluri temperamentale specifice. Ori, analiza şi
evaluarea de către magistraţi a acestor componente ale personalităţii vor permite formularea unui
diagnostic în privinţa orientării atitudinii şi a gradului de credibilitate ale martorului. Vocaţia pentru a
face dreptate, procesul de formare şi de consolidare a intimei convingeri a magistratului, pe de o
parte, şi abilităţile psihologice de diagnosticare a credibilităţii martorilor – pe de altă parte, sunt

45
calităţi covariante, aparţinătoare competenţei profesionale a celor care trebuie să administreze
justiţia.

P 190 a

În literatura de specialitate există dezbateri şi controverse privind conţinutul / sfera noţiunilor

de anchetă judiciară, interogatoriu judiciar, interogare judecătorească, ascultare, audiere. Unii
cercetători au asociat expresia ancheta judiciară cu practici de tortură, rele tratamente, încălcări ale
drepturilor omului, abuzuri comise de oameni ai legii specifice anchetatorilor torţionari şi
administrării justiţiei în regimurile totalitare. Ori, existenţa anchetei sociologice, ca metodă de
cercetare ştiinţifică, demonstrează faptul că o astfel de asociere nu este una legică, necesară, ci una
absolut accidentală şi subiectivă. Alţi cercetători preferă termenul de interogatoriu judiciar, care nu ar
avea conotaţii torţionare şi care ar include ascultarea / audierea ca acte procedurale prin care organul
judiciar intră în relaţii de comunicare cu purtători de informaţii utile finalizării actului de justiţie
(participanţi la săvârşirea unei infracţiuni ca autori, complici, instigatori, martori). În acest sens,
expertul psiholog criminalist T. Butoi definea interogatoriul judiciar ca „fiind contactul interpersonal
verbal , relativ tensionat emoţional, desfăşurat sistematic şi organizat ştiinţific, pe care îl poartă
reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită în scopul culegerii de date şi informaţii despre o
faptă infracţională în vederea prelucrării şi lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identifica
făptuitorii şi în funcţie de adevăr a stabili răspunderile.”23

În esenţa sa, ancheta judiciară (sau interogatoriul) este un proces de comunicare

interpersonală de tip special. Din acest punct de vedere, eficienţa şi eficacitatea derulării anchetei
judiciare sunt dependente de legile generale ale raporturilor de comunicare interumane. Fiind un tip
special de comunicare, ea prezintă anumite caracteristici care-i conferă o identitate în ansamblul
formelor de comunicare. Printre cele mai relevante caracteristici distinctive ale interogatoriului
judiciar, ca relaţie de comunicare, sunt:

 Opozabilitatea atitudinilor şi scopurilor celor două părţi : anchetatorul este motivat de

dorinţa de a afla adevărul cu privire la făptuitor, faptă şi împrejurări, în timp ce persoana
anchetată este călăuzită de miza evitării pedepsei şi apărării propriei libertăţi atunci când cel
anchetat este cu adevărat infractor.
23
Butoi, Tudorel, „Interogatoriul. Psihologia confruntării în procesul judiciar”, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004, p. 85
46
  Relaţia de comunicare în cadrul interogatoriului judiciar nu este una de parteneriat, nici de
camaraderie, ci una asimetrică. Statusurile celor doi poli ai raportului de comunicare nu sunt
egale. Poziţia anchetatorului (a reprezentantului organului judiciar) este, în esenţa ei, formală,
de tip instituţional, rezultată din investirea cu autoritatea de stat, cu prerogative proprii
funcţiei pe care o exercită. Astfel, anchetatorul este cel care domină relaţia, care are iniţiativa
şi care monitorizează exprimările personalităţii celui interogat (manifestările psihice
fiziologice, neurovegetative, temperamentale, extraverbale – în general). Dacă organul judiciar
utilizează în exclusivitate doar mijloace şi metode legale, cel interogat va genera acte de
comunicare informală – atât verbală cât şi extraverbală. De aceea interogatoriul, cu toate
componentele sale vizând ascultarea, audierea, punerea întrebărilor, implică o tensiune
psihologică, o luptă pentru adevăr, un control vizual reciproc al părţilor pentru a-şi atinge
interesele specifice, desfăşurate cu mijloace psihologice înainte de toate. Ancheta va progresa
în sensul dorit dacă organul de urmărire penală va cunoaşte şi interpreta manifestările
determinate de mecanismele psihologice ale inculpatului 24.
 Monitorizarea reciprocă a comportamentului expresiv de către cele două părţi ale relaţiei de
comunicare cu scopul de a-şi atinge fiecare interesul specific. Cunoştinţele de psihologie, de
ştiinţa comunicării şi de sociologia grupurilor mici îl vor ajuta pe anchetator să-şi adapteze
stilul de anchetare la particularităţile comportamentului expresiv al învinuitului, să alterneze
procedeele tactice de ascultare şi interogare în funcţie de oportunităţile survenite în dinamica
manifestărilor emoţionale.
 Conţinutul contradictoriu, de regulă, al relaţiei de comunicare din cadrul anchetei judiciare
evoluează inegal, cu perioade de succes, de stagnări sau de căderi, adică „în zig-zag” , până ce
se va ajunge, în cazurile fericite, la mărturisirea totală precedată de stingerea dominantei
psihice defensive a inculpatului. După cum remarca Tudorel Butoi, „de cele mai multe ori
infractorul „merge în zig-zag” (rectiliniu), recunoscând o parte la început, negând apoi cu
înverşunare, revenind câteodată asupra celor declarate, pentru ca în cele din urmă să facă
mărturisirea finală, dar şi aceea, de foarte multe ori incompletă. Aceste atitudini sunt expresia
unor poziţii tactice ale infractorului (învinuitului sau inculpatului) ce nu sunt determinate
numai de gradul de vinovăţie a lui, ci şi de poziţia relativă pe care o are faţă de anchetator.
Dacă învinuitul sau inculpatul îl socoteşte pe organul judiciar inferior lui, fie ca posibilitate de
gândire, fie în raport cu datele, dovezile deţinute de acesta, atunci învinuitul sau inculpatul va
fi foarte atent şi va mărturisi cât mai puţin şi nu va renunţa la poziţia lui, decât în faţa celor
mai zdrobitoare probe. Când însă superioritatea anchetatorului este clară şi pentru infractor,
atunci dominanta defensivă a acestuia se va manifesta doar prin ajustări ale faptei.” 25
 Caracterul intim al desfăşurării anchetei judiciare, în condiţiile respectării prezumţiei de
nevinovăţie. Nu întotdeauna cei invitaţi la audieri, din cercul de bănuiţi, sunt infractori.
Indiferent de statutul celui interogat, personalitatea sa trebuie protejată şi respectată. Uneori
riscurile meseriei de anchetator pot să apară chiar şi în astfel de condiţii. Intimitatea relaţiei de
comunicare în cabinetul de anchetă este necesară, în primul rând, pentru a crea un climat de
încredere, o atmosferă deschisă comunicării interactive, transparenţei, sincerităţii. De multe
ori însă, personalitatea celui anchetat, fiind orientată de dominanta defensivă, va rămâne

24
A se vedea detalii tehnice în lucrarea lui M. Neculcea, „Procesul formării declaraţiilor în conştiinţa învinuitului sau
inculpatului”, Editura Mirador, Arad, 2002.
25
Tudorel Butoi, op.cit., p. 88.
47
 opacă eforturilor şi intervenţiilor organului judiciar; persoana interogată preferând să
simuleze, să atace, să ameninţe, să comită gesturi autoagresive etc.

P 196 x
În practica de urmărire penală au fost constate diferite cazuri care infirmă regulile şi tendinţele
de ordin psiho-social. Astfel, persoanele cu o anumită experienţă în domeniul infracţional,
multirecidiviştii, infractorii din obişnuinţă sau familiarizat cu uzanţele mediului judiciar. Unele
dintre acestea vor reuşi să-şi controleze reflexele necondiţionate, anumite manifestări
neurofioziologice, impulsuri primare şi să afişeze, în consecinţă, o deplină siguranţă, să intre într-o
relaţie de comunicare jucând „perfect” rolul de inocent prin naturaleţea întregului comportament
şi a manifestărilor afective. Există persoane care mint cu sânge rece, care simulează cu abilitate şi
naturaleţe actoricească astfel încât vor reuşi să-şi stăpânească manifestările emoţionale
corespunzătoare formulării de minciuni, nu-şi vor trăda duplicitatea prin expresii nonverbale.
Totodată, practica de cercetare penală a scos în evidenţă anumite disfuncţii contrare celor
anterioare, prin existenţa unor persoane cu o sensibilitate extremă aparţinătoare unui tip nervos
slab, care au comportamente emoţional-expresive nedisimulabile. Prin urmare, interpretarea
corectă şi pragmatică a manifestărilor personalităţii invinuitului/inculpatului este o variabilă
dependentă de experienţa, capacitatea de inovaţie, flerul profesional şi cultura psihologică a
reprezentantului organului de anchetă judiciară.

p. 150 a

Reacţiile victimei la actele agresive ale infractorului sunt dependente de experienţa în faţa unor
porniri agresive, aspectul biopsihic al personalităţii, trăsăturile tipului nervos şi de temperament-
toate acestea fiind condiţionate de vârstă, sex, gradul de cultură, capacitatea de gândire şi de apărare
în general. Obiectul psihologiei victimei se prezintă ca fiind reprezentat de atitudinea de apărare şi
ripostă la agresiune, consecinţele psihosociale suportate de victimă, acţiunile psihoterapeutice
destinate recuperării victimei, precum şi cele de prevenire a victimizării, factorii psihosociali care
influenţează înclinaţia victimală a persoanelor –implicit cei de risc intrapersonali, conjuncturali şi de
mediu. Dar victimologia, după J. A. R. Calderon, studiază profilul, starea persoanelor care au suferit
efectele comportamentelor antisociale, implicarea în actul criminal, gradul de intenţionalitate şi de

48
responsabilitate, modalităţile de despăgubire şi tratare, relaţia victimei cu infractorul şi a victimei cu
comunitatea în fazele pre şi postinfracţionale.

p. 153 a

În general, implicaţiile psihologice ale acţiunii infractorului asupra victimei se împletesc cu

traumele biofizice, manifestându-se prin aspecte de genul următor 26:

 Tulburări ale percepţiei (declanşarea unor iluzii, halucinaţii etc.), ale memoriei (hipomnezie,
amnezie, confabulaţii, criptomnezie etc.), ale gândirii (alternarea fluxului ideaţiei, idei
obsesive/delirante, delirul paranoid etc.), ale afectivităţii (apariţia unor stări emoţionale de
anxietate, depresii, euforie maniacală, indiferentism afectiv etc.) şi a unor tulburări de voinţă
(apariţia abuliei, negativismului la copii, a pasivităţii etc.).
 Tulburări de personalitate, de alternare atitudinală.
 Creşterea tensiunii psihologice.
 Tendinţa de izolare socială/automarginalizare.
 Stare de şoc afectiv prelungit, dominarea unor afecte negative.
 Frica exacerbată, psiho şi sociofobii.
 Complexul de inferioritate, exprimat în stări psihice de frustrare, trăiri emoţionale negative,
conflictuale, suferinţe etc.
 Timiditatea şi apatia.
 Declanşarea complexului de vinovăţie, în special în cazul violurilor, perversiunilor sexuale.
 Supraaprecierea personalităţii.
 Manifestări de tip paranoic privind autoprotecţia locuinţei, bunurilor, a propriei persoane.
 Declanşarea unor expresii subconştiente de apărare a eu-lui (refulare, negare, idealizare,
lapsusuri etc.).
 Tulburări de comportament exteriorizate în atitudini de misoginie, misantropie, instabilitate
moral-afectivă, irascibilitate.
 Creşterea sentimentelor de precauţie în raport cu semenii etc.
Efectele actului criminal la nivelul psihicului victimei se împletesc cu cele care vizează
comunitatea, familia victimei, persoanele din jur. Printre acestea pot fi enumerate: stări psihosociale
de panică, empatie şi compasiune generând implicare în sprijinirea victimei de a-şi recăpăta statutul
iniţial, dispoziţii afective de teamă, suspiciuni şi precauţii, reacţii afective de autoapărare şi
autoprotejare, solidarizare/desolidarizare colectivă cu victima, acte de socioterapie, atitudini
transparente sau nu în relaţiile cu organele de cercetare penală etc.

26
Vezi T. Butoi (coordonator), „Victimologie. Curs universitar”, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004, pp. 82-88.
49
p. 154 a

- Impulsiunile şi frustrările sexuale – corelate cu lipsa trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter,

care pot fi concretizate în infidelitate, înclinaţia sporită spre adulter, practicarea prostituţiei –
toate sporind rata victimizării;
- Emotivitatea şi impulsivitatea crescute pot acţiona în direcţia precipitării raporturilor victimă –
agresor , în sensul amplificării consecinţelor victimizării;
- Existenţa unor vicii şi tare ale persoanei victimei (de exemplu: lăcomie, homosexualitate,
perversiuni sexuale, alcoolism, consum de droguri etc.) pot favoriza/incita iniţiativele ilicite ale
infractorului;
- Sexul şi vârsta victimei sunt calităţi individuale care ar putea influenţa conduita infractorilor.
Astfel rata victimizării este mai mare la adulţi decât la copii, la bărbaţi – în cazul infracţiunilor
soldate cu pierderi de vieţi omeneşti, decât la femei; femeile prezintă o înclinaţie victimală
sporită în cazul infracţiunilor din domeniul vieţii sexuale;
- Amplitudinea sentimentului de siguranţă a populaţiei în raport cu infractorii. Într-o comunitate
umană unde acest sentiment este constant şi puternic, rata victimizării va fi mai mică;
- Inechităţile şi inegalităţile socio-economice, extensia mare a sărăciei şi şomajului,
eterogenitatea sporită a populaţiei din punct de vedere al veniturilor, culturii, etniei – pe fondul
unor mari discrepanţe de tratament administrativ, sunt factori de creştere a victimizării.

p. 159 (1)

Experţi psihologi şi criminalişti au constatat că o cunoaştere amplă, temeinică a psihologiei şi a

personalităţii victimei, descifrarea raporturilor victimei cu autorul şi contextul social, constituie o
cale necesară a oricărei activităţi de identificare a autorilor infracţiunilor săvârşite prin violenţă şi,
mai ales, ai omorurilor. Cercetările în astfel de cazuri ar trebui să fie centrate pe descoperirea
pasiunilor pe care victima ar fi putut să şi-le actualizeze. Totodată, prezintă importanţă, în acest
sens, vârsta, sexul, statutul social, contactele interpersonale ale victimei, anturajul, deplasările
iminente actului infracţional. În perioada urmăririi penale, a procesului penal, victima trebuie
tratată ţinând seama de profilul său psihic – în special de fondul vieţii afective. Contactul victimei
cu reprezentantul oficial al autorităţii va fi marcat de o dinamică a trăirilor afective caracterizate de
o teamă cu încărcătură negativă – generată de suspiciunea deformată referitoare la caracterul
represiv al organelor judiciare.
Atunci când victima este supusă procedurii interogatoriului judiciar, anchetatorul va trebui să
ţină seama de prejudiciul, de traumele psihice şi fizice provocate de infractor, de poziţia pe care
acesta o are faţă de făptuitor şi fapta comisă. Ca martor sui-generis în procesul penal, victima – deşi
prin depoziţia ei oferă cele mai puţine garanţii de veridicitate, reprezintă o sursă de informaţii de
care se va ţine seama în formularea sentinţei.

50
 p. 18

Conexiunile cu criminalistica – ştiinţă care are drept finalitate cercetarea şi descoperirea

infracţiunilor în scopul aflării adevărului, vizează valorificarea contribuţiei cunoştinţelor de
psihologie judiciară la iniţierea de metode tehnice destinate cercetării urmelor infracţiunilor,
elaborării de reguli şi procedee tactice pentru efectuarea actelor de urmărire penală, perfecţionarea
modului de cercetare a diverselor categorii de infracţiuni, analiza evoluţiei modului de săvârşire a
faptelor penale pentru a se stabili metode de combatere şi de prevenire a lor, de identificare a
autorilor acestora. Ca artă şi tehnică a investigaţiilor penale, criminalistica oferă psihologilor
judiciari material experimental, elementele de practică judiciară ale organelor de urmărire penală,
un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate
descoperirii infractorilor şi cercetării informaţiilor care se cer a fi analizate sub aspect psihologic.
La rândul ei, psihologia judiciară oferă criminalisticii cunoştinţe despre psihicul şi
personalitatea participanţilor la procesul penal (infractor, martor, victimă), ale anchetatorului,
judecătorului sau apărătorului, explicaţii relevante privind modul de acţiune a legilor psihice
specifice fazelor săvârşirii faptei penale sau soluţionării cauzei. În derularea procesului judiciar este
necesar ca organele de urmărire penală şi de judecată să valorifice cunoştinţe subtile de psihologie,
psihanaliză, psihologie socială. Astfel „psihologia judiciară serveşte Criminalisticii la elaborarea
metodelor tactice de ascultare a martorilor, învinuiţilor, inculpaţilor, chiar şi în situaţia în care
aceştia sunt minori, bolnavi sau handicapaţi mintali, în efectuarea unor activităţi de urmărire penală,
cum sunt recunoaşterea, confruntarea sau percheziţia. ”27

P 214 – 1

Internarea individului în penitenciar îi va tulbura echilibrul personalităţii datorită comprimării

spaţiului de viaţă, a timpului personal, a comportamentului social, a intrării într-o colectivitate de
anonimi riguros controlată şi dependentă de normele / personalul închisorii. În astfel de condiţii, în
mentalul deţinuţilor se instalează apatia, lipsa iniţiativei personale, pierderea interesului pentru
lucruri, oameni şi evenimente, anestezierea vieţii afective, incapacitatea de a mai face planuri,
resemnarea fatalistă, luând contur aşa-numita nevroză penitenciară caracterizată de căderi afective,
degradarea imaginii de sine, sărăcirea rolului prestat, adaptarea patologică la mediul privativ de
libertate. Unii deţinuţi, mai ales cei aflaţi la prima condamnare, trăiesc traumatic debutul detenţiei,
realizând frustrări profunde în plan social, intelectual şi în ce priveşte imaginea de sine. O parte din
aceştia vor căuta remedii în tentative de sinucidere. 28 Datorită unor astfel de manifestări,
declanşarea în unităţile de detenţie a unor fenomene de violenţă, de manifestarea a forţei pot viza :
tensiunile inerente vieţii carcerale, reglările de conturi, lupta pentru putere, neînţelegerile cu
personalul, abandonarea de către familie, neachitarea unor datorii etc. La astfel de motive, care îi
incită pe anumiţi deţinuţi să-i agreseze pe alţii, mai pot fi adăugate cele ce derivă din
suprapopularea spaţiilor, inactivitatea prelungită, greutăţile de a contacta persoanele de decizie,
teama deţinuţilor de a fi transferaţi într-o altă unitate, felul cum percep unele sancţiuni etc. „Toate
acestea pot conduce la acte de violenţă îndreptate asupra unor persoane anume (fie colegi de
detenţie, fie membri ai personalului) sau asupra bunurilor aflate la îndemână. Deseori întâlnim
forme deghizate de violenţă – ameninţări, calomnii, interdicţii arbitrare umilirea în faţa celorlalţi –

27
Emilian Stancu, „Tratat de criminalistică”, Ediţia a III-a, Univers Juridic, Bucureşti, 2004, p. 19
28
Vezi Gheorghe Florian, „Psihologie penitenciară”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999, pp. 7-42
51
 care au ca scop să menţină o stare de nelinişte la cei vizaţi. Desigur, cea mai de temut este
agresiunea nemotivată, absurdă, imprevizibilă ... ”.29

p. 109 (1)

Un alt cercetător – psihologul E. Megargee, profesor la Universitatea de Stat din Florida,

consideră că există şase tipuri de persoane violente, după cum urmează:
 Persoane cu profil psihic în limitele normalităţii, care devin violente doar în circumstanţe ieşite
din comun.
 Persoane formate într-o subcultură care promovează violenţa, fiind caracterizate printr-un stil de
viaţă agresiv.
 Persoane cu comportamente agresive marcate de boli psihice şi de intoxicaţii cu anumite
substanţe chimice.
 Persoane care, pentru a-şi atinge anumite scopuri materiale, sexuale etc., găsesc în utilizarea
forţei singura cale potrivită.
 Persoane care generează acte violente datorită frustrărilor, abuzurilor, agresiunilor existente.
 Persoane hipercontrolate la care violenţa ia forma unor comportamente paradoxale.

În general, comportamentele violente, produc daune altora şi intră în zona delictelor /

infracţiunilor. Factorii care pot incita sau nu un individ să răspundă prin violenţă în relaţii cu
semenii , după acelaşi autor, sunt:
1. Instigarea la agresiune – provenită din ansamblul înclinaţiilor, impulsurilor, „forţelor ”
lăuntrice şi ambientale care-l va motiva pe individ să acţioneze cu violenţă. În cazul în
care incitaţiile provin din interiorul individului (răzbunare, ură, furie, gelozie etc.),
instigaţia este de tip intrinsec. Dacă actele violente sunt mijloace de a atinge un scop,
incitaţiile provenind din exteriorul vieţii psihice a individului, instigarea va fi de tip
extrinsec sau instrumental.
2. Factorul obişnuinţă – formată şi consolidată pe parcursul carierei infracţionale, întărită
treptat de succesele, „recompensele” sau „prada” obţinute de individ prin intermediul
comportamentelor agresive.
3. Felul cum acţionează factorii inhibanţi ai comportamentului agresiv. Prezenţa unor
convingeri puternice, a motivaţiei intrinseci, a „frânelor morale”, a sentimentului de
responsabilitate pentru consecinţele propriilor acţiuni, a unor circumstanţe benefice pot
inhiba pornirile agresive şi actele violente.
4. Factori ai contextului situaţional, care pot incita sau, dimpotrivă, pot împiedica
declanşarea unor comportamente violente. Printre factorii favorizanţi pot fi amintite
condiţii de genul: climatul socio-economic provocat de un cutremur, mediul socio-
cultural dintr-un cartier rău-famat, numărul mare de oportunităţi şi de gesturi
provocatoare, starea de anomie în colectivitate, absenţa poliţiştilor şi a reprezentanţilor
autorităţii etc. Alţi factori, precum boom-ul economic şi gradul elevat de ordine în
societate, climatul social şi spiritual dintr-o mănăstire, disponibilităţile afective induse de
prezenţa la un concert simfonic, cadrul social-valoric care nu admite utilizarea forţei
pentru atingerea unor scopuri, coeziunea anturajului şi capacitatea de intervenţie a
acestuia etc., sunt inhibanţi în raport cu mecanismele psihice de declanşare a actelor
agresive.

29
Gheorghe Florian, „Fenomenologie penitenciară, ”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, pp. 163-164.
52
 5. Percepţia pe care o are persoana privind potenţialul de apărare şi de ripostă al celui ce ar
putea fi agresat. În situaţia în care virtualul agresor îşi va putea atinge scopurile ilicite cu
„costuri” mici în privinţa riscului, maximizându-şi avantajele, el va prezenta o înclinaţie
sporită spre agresiune. 30

p. 217 (1)

Adesea, în mediul penitenciar, au loc acte de protest, agresiune, de violenţă manifestate prin
loviri, răniri, asasinate, viol, sinucidere, autorăniri, greva foamei etc. În anul 2000, o echipă de
psihologi a investigat 1404 deţinuţi, care au comis în cursul anului acte de violenţă în penitenciarele
româneşti.31 Principalele rezultate la care au ajuns cercetătorii sunt:
 Majoritatea deţinuţilor (60%) sunt recidivişti, cu vârsta între 20-30 de ani, şi devin violenţi
când sunt înjuraţi, ameninţaţi, când nu au ţigări.
 Comportamentele violente au loc cel mai frecvent în camerele de detenţie; jumătate din
actele agresive au fost îndreptate contra altor deţinuţi, 21% contra propriei persoane şi 20%
contra personalului de pază.
 Factorii personali de risc sunt: impulsivitatea sporită (65% din cazuri), tulburările mentale
(17 %), sănătatea fizică precară (9 %), dependenţa de alcool (4%) şi dependenţa de droguri
(2%).
 În ce priveşte răul făcut victimelor, în 36 % din cazuri au fost necesare îngrijiri medicale iar
în 2 % din cazuri victimele au rămas cu infirmităţi sau au decedat.
În raport cu astfel de fenomene informale, rolul major revine personalului din penitenciar care
trebuie să aplice cultura justiţiei restaurative, să pună în acţiune abilităţile de comunicare cu deţinuţii
astfel încât să consolideze atât relaţiile funcţionale, cât şi cele interpersonale.

30
Vezi Edwin Megargee, „An overview of research on violence and aggression”, „Prison Service Psychology Conference”,
Scarborough, England, 1991, pp. 8-11.
31
Vezi C. Florian, „Fenomenologie penitenciară”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 167.
53
 Aspecte ale problematicii implementării justiţiei restaurative

Cei care au cercetat rolul şi funcţiile închisorii, nu numai la scară europeană

ci şi pe plan mondial, nu au putut formula un răspuns definitiv pe marginea
controverselor privind tratamentul infractorilor prin intermediul închisorii sau
promovarea alternativei societăţii fără închisoare. Pe fondul analizelor (întreprinse
de criminologi, psihologi – criminalişti, sociologi ai dreptului, experţi în medicina
legală, sociologia conflictelor, psihologie socială, penologie, pedagogie socială
etc.), privind prevenirea crimelor şi a recidivismului, reeducarea infractorilor şi
sprijinirea reintegrării lor în comunitate, tratarea victimelor şi înlăturarea răului
produs de comportamentele infracţionale, numeroşi cercetători au elaborat
proiecte de reformă a justiţiei penale, a sistemului pedepselor şi gestionării
acestora, inclusiv a sistemelor penitenciare.
Principalele carenţe ale sistemului tradiţional de justiţie penală ar rezulta
din caracterul retributiv al acesteia. Paradigma justiţiei retributive ar avea drept
note de conţinut următoarele (fiind evidente şi în funcţionarea sistemului de
justiţie din România):
 Abordează infracţiunea ca o violare a legilor statului;
 Nici infractorul, nici victima nu participă activ, direct la proces deşi
întreaga derulare a acestuia are ca miză viaţa, personalitatea, drepturile
acestora. Infractorul este reprezentat de avocat, care va vorbi în numele său
pentru a-i dovedi nevinovăţia, iar victima este folosită ca „martor” al
statului în încercarea procurorului de a stabili vinovăţia infractorului.
Raporturile interpersonale, sociale, afective, informale ale infractorului cu
victima rămân în subsidiar, nevalorificate într-un sens uman, restaurativ, de
înlăturare a patologicului şi reinstalare a sănătăţii organismului social;
 În esenţă, actul de justiţie reprezintă un proces de stabilire a vinovăţiei şi de
impunere a unei pedepse. Pedeapsa pare să se fi transformat dintr-un mijloc
într-un scop în sine, justiţia devenind o „maşinărie impersonală” având ca
suprem obiectiv pedepsirea; astfel infractorii, victimele şi familiile acestora
rămân în penumbră ca persoane înstrăinate;
 Pedepsele alocate, tratamentul aplicat infractorilor nu înfăptuiesc funcţiile
esenţiale dorite de societate – funcţia morală, funcţia formativă şi cea
pedagogică;
 Desfăşurarea urmăririi penale şi a procesului penal este una strict
raţională, desfăşurându-se după norme aflate sub monopolul statului;
rezultatele – inclusiv pedeapsa, vor fi influenţate şi direcţionate de stat în
sensul decantat din doctrina juridică dominantă. La încheierea procesului,
deşi infractorii anunţă judecătorii, aproape constant, că regretă fapta pe care
54
 au comis-o, aceştia părăsesc sala de judecată, după aflarea pedepsei, cu un
sentiment foarte puternic de insatisfacţie generat de aprecierea că pedeapsa
a fost prea dură. Simultan, victima are sentimente de insatisfacţie întrucât
nici un oficial al sistemului de justiţie nu a întrebat-o despre adevăratele
sale sentimente şi „dureri”.
Cu alte cuvinte, sistemul justiţiei retributive, prin artificiile şi întreaga sa
maşinărie impersonală, formală, rigidă şi monopolistic orientată, este îndepărtat de
natura umană, psihică, relaţional – socială a cuplului penal infractor-victimă; este,
totodată, o justiţie a locului şi momentului, fiind ruptă de etiologia faptelor judecate, de
responsabilitatea şi asumarea efectelor pe termen lung a deciziilor luate, de efectele
curativ-sociale, implicit de ecoul feed-back-ului în conştiinţa morală a societăţii.
În raport cu o astfel de paradigmă schematică a sistemului tradiţional de justiţie,
cu multiplele deficienţe structurale semnalate, s-a dezvoltat o literatură psihosociologică,
juridică şi filozofică privind oportunităţile, direcţiile, căile de umanizare, de reformare a
actului de justiţie, a tuturor momentelor componente ale „circuitului instituţional penal”:
activitatea poliţiei, parchetului, a instanţelor de judecată, a instituţiilor penitenciare, de
probaţiune, a atitudinilor comunităţii faţă de victime, deţinuţi etc. În acest sens a fost
elaborat, în ultimele decenii, conceptul de justiţie restaurativă, urmat de numeroase
acţiuni de experimentare în diferite ţări şi de politici publice de reformă a sistemelor
penale şi execuţional penale.
Sintagma „ justiţie restaurativă” este de origine anglo-saxonă. Practicile de
aplicare a acestui concept s-au manifestat cu predilecţie în acelaşi spaţiu şi în ţări aflate
în zona de influenţă a dreptului anglo-saxon: Marea Britanie, S.U.A., Australia, Canada,
Noua Zeelandă etc., începând cu anii 1970-1980. Ca încercare inovatoare de a găsi
răspunsuri la problema infracţiunilor şi a rezolvării conflictelor în general, ideea
cercetătorilor din psihologia conflictelor, criminologie, sociologia grupurilor mici etc. a
fost aceea de a antrena victimele şi infractorii, ca jucători principali, la evaluarea răului
produs de infractor, la compensarea şi înlăturarea acestuia, la stabilirea pedepsei şi, nu în
ultimul rând, la producerea de alternative privind rezolvarea consecinţelor infracţiunilor.
O definiţie procedurală concisă a fost pusă în circuitul ştiinţific de cercetătorul englez
Tony Marshall: „ Justiţia restaurativă este un proces prin care toate părţile implicate într-
o anumită infracţiune se adună la un loc pentru a decide în mod colectiv modul cum
trebuie rezolvate consecinţele infracţiunii şi implicaţiile viitoare.”
În Uniunea Europeană, cei mai mulţi cercetători consideră că mişcarea de
implementare a justiţiei restaurative reprezintă o cale complementară de perfecţionare a
sistemelor şi practicilor penale. Paradigma justiţiei restaurative ar conţine următoarele
elemente:
 Organizarea şi funcţionarea justiţiei trebuie făcute astfel încât cei
afectaţi de
infracţiune (infractor, victimă, martor, familiile acestora, comunitatea) să aibă
oportunităţi de a participa în mod direct la soluţionarea conflictului în care au fost
55
implicaţi prin exprimarea atitudinii faţă de răul produs prin comiterea infracţiunii.
Infracţiunea este considerată din start ca un rău produs oamenilor, comunităţii;
 Se bazează pe valori care mobilizează semenii, comunitatea, spre a oferi
ajutor, asistenţă victimelor şi infractorilor, în condiţiile identificării drepturilor,
trebuinţelor şi obligaţiilor fiecăreia dintre părţile cuplului penal;
 Oferirea unei game largi de oportunităţi de dialog şi de rezolvare a
conflictului cu participarea activă a victimei, infractorului, familiilor acestora sau a
altor persoane;
 Crearea unui cadru social-valoric de stimulare a responsabilităţii
infractorului faţă de răul produs victimei şi societăţii, cultivarea empatiei în raport cu
victima şi a motivaţiei infractorului de a repara el însuşi răul făcut. În acest fel cresc
posibilităţile infractorului în ceea ce priveşte resocializarea şi reinserţia în viaţa
comunitară şi socio-profesională;
 Întărirea sentimentului de securitate publică prin atingerea unor obiective
precum: reconcilierea, creşterea solidarităţii umane, responsabilizarea, reintegrarea,
repararea prejudiciilor, evitarea etichetării, creşterea coeziunii sociale, a eficienţei
acţiunilor de prevenire a infracţiunilor şi a recidivismului.
Pornind de la astfel de conotaţii ale conceptului de justiţie restaurativă, reiese
faptul că aceasta nu este contradictorie în raport cu sistemele actuale de justiţie
penală. Mişcarea pe plan mondial declanşată şi organizată în favoarea implementării
acestui model îşi revendică, în primul rând, schimbarea de viziune a ansamblului, a
modului de abordare prin care metodele, tehnicile, programele şi tacticile adoptate să
fie călăuzite de valorile morale în efortul organelor de justiţie de a repara răul făcut,
de a restaura din punct de vedere emoţional, moral şi material triada infractor -
victimă-comunitate.
Aplicarea conceptului de justiţie restaurativă a generat unele rezultate pozitive în
rezolvarea conflictelor, în desfăşurarea proceselor penale şi în executarea pedepselor.
Infractorii sunt puşi în situaţia de a extrage învăţăminte din confruntările cu victima,
justiţia începând să-şi reconsidere atitudinea faţă de cuplul penal dar şi faţă de
societatea pe care o deserveşte iar comunitatea învaţă să-şi asume responsabilitatea
atât faţă de sancţiunile aplicate, cât şi pentru recuperarea socio-morală a infractorilor.
Dar realizarea practică a justiţiei restaurative presupune adoptarea unor practici şi
atitudini profesionale a căror eficienţă este dependentă de gradul de stăpânire de către
oamenii legii a tehnicilor şi abilităţilor psihologice de abordare a bănuitului /
învinuitului / inculpatului, a victimelor sau martorilor, a ştiinţelor comunicării, a
tehnicilor de mediere, observare şi evaluare a comportamentelor expresive ale celor
implicaţi în urmărirea penală şi în procesul penal. Printre practicile frecvente ale
justiţiei restaurative sunt: medierea directă/indirectă între victimă şi infractor;
medierea unor întâlniri între familiile victimelor şi infractori, între părţile cuplului
penal cu participarea unor membri ai comunităţii etc. Operaţiunile de mediere se
desfăşoară corespunzător regulilor specifice probate de practica în domeniu,
56
 conducând la o mai bună cunoaştere reciprocă şi a situaţiilor, maximizând căile de
cunoaştere şi schimbul de informaţii dintre părţile implicate: infractor – victimă –
reprezentantul organului de justiţie – familie – comunitate. În acest context, după cum
scria A. Paşcu, „Tuturor părţilor li se oferă posibilitatea pentru a-şi exprima emoţiile
şi sentimentele şi a conştientiza fapta şi consecinţele acesteia, a decide ce trebuie făcut
pentru „a îndrepta lucrurile” şi a discuta despre intenţiile şi comportamentele viitoare.
Înţelesul restaurativ al responsabilităţii recunoaşte că agresiunea crează obligaţii:
obligaţia principală este a infractorilor pentru a conştientiza consecinţele şi a-şi asuma
responsabilitatea răului produs victimei – dar şi societatea este responsabilă faţă de
victimă şi infractor. Totul se reduce la a face pace în vieţile şi lumile noastre.”32
Întrucât tratamentul aplicat infractorilor, inclusiv cel din mediul penitenciar din
România, nu şi-a dovedit eficienţa aşteptată de societate (aprecierea rezultă din faptul
că numărul recidiviştilor a crescut în mod constant ajungând la 40 % din totalul
deţinuţilor; în mediul penitenciar din România aproape 2/3 din cei internaţi au
antecedente penale), tot mai mulţi cercetători îşi pun speranţele în implementarea
justiţiei restaurative în sistemul penitenciar. Aceasta presupune ca, pe întreaga
perioadă privativă de libertate, să li se creeze deţinuţilor posibilităţi de a se implica
direct în acţiuni de reparare a răului produs victimei şi comunităţii, de autoformare şi
remodelare a personalităţii lor, astfel încât să-şi asume atitudinal responsabilitatea atât
pentru actele pe care le-au comis cât şi pentru victimă, familie şi societate. În acest
sens, schimbarea de paradigmă şi aplicarea ei în sistemul penitenciar ar impune
acţiuni concertate de tipul:
 diseminarea şi promovarea valorilor culturii justiţiei restaurative în
întregul mediu privativ de libertate, în primul rând sensibilizarea tot mai
puternică a personalului din penitenciar faţă de principiile justiţiei
restaurative.
 Conştientizarea şi motivarea atitudinală a infractorului, victimei,
familiilor acestora şi a comunităţii faţă de principiile justiţiei
restaurative, urmată de organizarea de medieri, reconcilieri, aplicarea
unor psihoterapii, comunicarea terapeutică în spaţiul de detenţie,
consilieri.
 Punerea în practică a unor programe educaţionale în domeniul
relaţionării, comunicării şi rezolvării conflictelor.
 Programe speciale de pregătire pentru punerea în libertate, cu antrenarea
directă a deţinutului, familiei, comunităţii, agentului economic unde cel
ce se va libera urmează să se încadreze în muncă.
 Asigurarea coerenţei activităţilor desfăşurate de serviciile socio-
educative în penitenciare, a celor de reintegrare socio-profesională şi de
supraveghere etc.
32
Andrei Paşcu, „Potenţialul justiţiei restaurative în sistemul peninteciar”, în Tudorel Butoi - coordonator,
„ Victimologie. Curs universitar”, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004, pp.204 – 205.
57
  Reconsiderarea de către organele de justiţie a atitudinii faţă de triada
infractor – victimă – comunitate etc.

Comparând cele două sisteme de justiţie şi făcând o analiză a raportului

conţinutului justiţiei restaurative cu practicile judiciare din România va rezulta cât de
mare este decalajul dintre realitate şi model, dintre atitudinile, mentalităţile şi
competenţele servitorilor justiţiei – pe de o parte, şi standardele paradigmei justiţiei
restaurative – pe de altă parte, dintre cultura juridică funcţională şi cea care ar condiţiona
reuşita implementării unei politici publice de reformă a sistemului naţional al justiţiei, a
justiţiei penale – în mod special, pentru ca acestea să se alinieze practicilor avansate şi
standardelor europene în domeniu.

VICTIMA DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI

CUPRINS

58
Introducere.................................................................................................................
.......2

Capitolul I.–Victima, agresiunea și agresorul.

Tipologii............................................5
I.1. Conceptul de
victimă...............................................................................................................5
I.2. Efecte și implicații psihologice ale actului agresional privind
victima...................................8
I.3. Tipologii
victimale.................................................................................................................10

Capitolul II. – Victima din perspectiva tratamentelor

penale...................................26
II.1. Victima, o resursă de informații în sensul identificării
agresorilor......................................26
II.2. Tratamentul psihologic al victimei în cursul urmăririi
penale.............................................27
II.3.Tratamentul psihologic al victimei în cursul
judecății..........................................................29

Capitolul III. – Victima din perspectivă

preventivă...................................................33
III.1. Cuplul penal victimă –
agresor...........................................................................................34
III.2. Victima din perspectivă
preventivă.....................................................................................37
III.3. Prevenirea efectelor
victimizante........................................................................................41
 III.4. Prevenția la nivel individual și la nivel
colectiv.................................................................42

Concluzii.....................................................................................................................
.....45

Bibliografie.................................................................................................................
.....47

1
 Introducere

Psihologia judiciară este o disciplină care ajută la înțelegerea ființei umane care se află
implicată într-o dramă judiciară, o materie din care se pot extrage cunoștințele necesare pentru a
putea interpreta și corecta comportamentele umane cu finalitate judiciară. În acest efort de
înțelegere a ființelor umane pe care îl reprezintă psihologia judiciară, aceasta obligă la
recunoașterea împrejurărilor , deoarece prin capacitatea sa nativă, cât și prin nivelul educațional,
fiecare individ răspunde diferit în fața tentației.
Analiza fenomenului infracțional este concentrată de cele mai multe ori pe cunoașterea și
studierea infractorului, lăsând uneori într-un con de umbră victima, cea care suferă efectele
directe ale infracțiunii. De altfel, se spune că victima a jucat un rol important și în apariția
justiției, aceasta luând ființă odată cu strigătul de ajutor al victimei căreia i-a fost lezat un drept.
În pofida faptului că victimei i se acordă o atenție mai scăzută, analiza și cunoașterea
rolului pe care victima îl ocupă în activitatea infracțională aduce o contribuție la conceperea
recomandărilor pentru conduita preventivă în raport cu riscul victimizării, uneori aducând o
contribuție și pentru o aplicare a legii mai rapidă și mai corectă în cazul săvârșirii unei
infracțiuni, putând ajuta chiar și la evitarea unor erori judiciare.
Domeniul științific care se ocupă de studiul victimei se numește ,,victimologie”. Acest
termen este provenit din latinescul ,,victima”- termen ce se referea la o ființă vie care urma a fi
sacrificată zeului, și grecescul ,,logos” – acesta însemnând cuvânt, știință, învățătură, astfel că
termenul de ,,victimologie” poate fi definit drept ,,știința despre victima”.
Din definițiile existente în studiile realizate despre victimologie, reiese faptul că
victimologia este una dintre ramurile criminologiei, aceasta studiind victimele infracțiunilor.
Această știință este interdisciplinară, fiind auxiliară atât dreptului și procesului penal, cât și
criminalisticii. Nu în ultimul rând, victimologia reprezintă o știință independentă care se
concentrează pe victimele diferitelor fenomene.
Apariția primelor cercetări științifice cu privire la problemele victimologice au fost
concepute după cel de-al Doilea Război Mondial, când a fost acceptată existența unui complex
extins de cauze ale infracțiunilor, care includeau atât personalitatea victimei, cât și
comportamentul acesteia.
Primul simpozion internațional organizat pe probleme victimologice, unde au fost
discutate noțiuni precum ,,victimologia” sau ,,victima infractiunii”, a avut loc în anul 1973 în
2
Israel, la Ierusalim, al doilea simpozion urmând să aibă loc în S.U.A., în anul 1976, moment în
care s-a hotărât atât care este obiectul victimologiei, cât și direcția de dezvoltarea a acesteia. De
asemenea, la simpozionul organizat în S.U.A. a fost definită și structura disciplinei victimologiei,
ca ramură distinctă față de criminologie.
Prima asociație care a avut sarcini de coordonare a activităților savanților din diferite țări
în formularea măsurilor victimologice de prevenție a criminalității a fost fondată în anul 1979 în
Germania.
La congresul mondial ce a avut loc la Washington, în anul 1979, unde s-au dezbătut teme
de prevenție victimologica a criminalității, s-a agreat faptul că victima unei infracțiuni reprezintă
un pilon esențial atât în procesul apariției, cât și în cel al săvârșirii infracțiunii, acesta fiind un
moment important în evoluția victimologiei.
Un alt pas important în dezvoltarea acestei științe a fost realizat în 1985, atunci când
Organizația Națiunilor Unite a decis să adopte o declarație referitoare la principiile fundamentale
ale justiției care să vină în ajutorul victimelor infracțiunilor și a celor care se confruntă cu abuzul
de putere.
Victimologia are un rol important în ansamblul procesului investigativ, nu doar prin
faptul că ne indică cine sunt victimele, care este personalitatea sau obiceiurile lor, ci și prin faptul
că ne ajută să înțelegem de ce au fost selectate persoanele respective pentru a fi victime. S-a
demonstrat faptul că în multe dintre situații, infractorul nu selectează victimele la întâmplare, ci
acesta caută să aleagă acea persoană care întrunește așteptările lui, și totodată cea care îi oferă
posibilitatea de a își satisface dorințele. Modul în care infractorul își selectează victima este
important deoarece acesta ne oferă o perspectivă a modului în care gândește și operează
infractorul. O dată stabilit modul în care infractorul acționează, poate fi determinat
comportamentul lui viitor, ceea ce poate reprezenta un succes al investigației.
Alături de conceptul de victimologie, alte trei concepte foarte importante vin în strânsă
legătură, acestea fiind: conceptul de metodă de abordare, conceptul de metodă de atac, cât și cel
de evaluare a riscurilor. O dată cunoscută personalitatea și obiceiurile pe care infractorul le are,
în corelație cu studierea locului faptei, se va putea stabili cum a abordat inițial infractorul
victimele și cum au fost atacate. Mai mult decât atât, dacă examinarea aceasta va fi realizată
alături de cea a riscurilor pe care și le-a asumat inițial făptuitorul, atunci când a vizat victima,
vom putea avea un tablou de ansamblu asupra acestora și a motivelor care l-au îndemnat pe

3
făptuitor să o aleagă drept victimă, aceste lucruri ducând la o individualizare mai eficientă a
măsurilor ce vor putea fi luate în viitor împotriva infractorilor.
Câteva dintre îndatoririle teoretice și științifico-practice pe care le are victimologia
contemporană ar fi cercetarea particularităților psihologice, sociale și culturale ale personalității
și a stilului de viață pe care îl adoptă victima, studierea relației dintre infractori și victime în
timpul apariției și a săvârșirii infracțiunii, cât și analizarea rolului și a comportamentului pe care
îl prezintă victima în raportul infracțional.
Importanța victimologiei are la bază stoparea procesului de victimizare în rândul
populației, acest lucru contribuind inclusiv la reducerea nivelului de criminalitate.

4
 Capitolul I – Victima, agresiunea și agresorul. Tipologii victimale

I.1. Conceptul de victimă

Într-un înțeles extins al noțiunii de victimă, orice persoană ar putea să fie considerată
astfel, spre exemplu toți suntem victimele efectelor negative ale civilizației asupra noastră atunci
când vine vorba despre poluare sau potențiale victime ale accidentelor de circulație, ale
accidentelor de muncă sau alte astfel de situații.
În literatura din domeniul victimologiei au existat numeroase analize și dezbateri
teoretice pentru a putea contura conceptul de ,,victima”.
Legislația românească explică termenul de ,,victima” referindu-se la o persoană fizică ,
constituită ca un subiect pasiv în cadrul unei infracțiuni, o persoană afectată în mod direct de
consecințele faptelor infracționale.
Din definițiile existente în legislația în vigoare, cât și din explicatile care ni le oferă
cercetătorii din domeniu în legătură cu acest termen, reiese faptul că victima poate fi numai o
ființă vie, neputând fi considerate ca fiind victime spre exemplu obiectele avariate de răufăcători.

Datorită faptului că sintagma de ,,victima” reprezintă un termen general, care se aplică

tuturor ființelor vii, aceasta poate reprezenta și alte victime decât cele umane, respectiv victime
animale, cunoscute și sub termenul de zoovictime, cât și victime plante sau fitovictime.
Datorită faptului că termenul de victimă face referire la o persoană care deși nu își asumă
în mod conștient riscul, ajunge parte vătămată a acțiunii sau a inacțiunii criminale, în situația în
care un polițist este rănit sau își pierde viața în exercițiul funcțiunii, acesta nu poate fi considerat
a fi victimă, la fel cum nici cel ce inițiază acțiunea criminală și își pierde viața în legitimă apărare
nu va fi considerat a fi victimă.
Din punct de vedere al prevenției, în cazul victimelor pasive, prevenția este mai puțin
operantă, deoarece acestea nu declanșează în nici un fel manifestarea pe care o are ulterior
agresorul, pe când în cazul victimelor active, care stimulează acțiunea criminală, prevenția are un
rol important și poate contribui chiar la salvarea victimelor.
Conform lui Hans von Hentig, victimele active sau activante sunt acele victime care prin
modul lor de a se comporta declanșează mecanismele violente și inumane ce se află în psihicul
uman. De-a lungul timpului mai mulți criminali au recunoscut faptul că pornirile criminale pe
5
care le-au avut, le-au fost declanșate de modul în care victimele vorbeau, de comportamentul sau
de îmbrăcămintea pe care acestea le purtau.
Cu toate că doar un psihic patologic ar recurge la violență pentru satisfacerea instinctelor
sau a convingerilor sale, comportamentul sau ținuta unei persoane pot deveni hotărâtoare în
reacția agresivă pe care o instigă, indiferent că aceasta o instigă în mod intenționat sau în mod
inconștient.
Prin victimă (umană) considerăm că trebuie să se înțeleagă orice ființă umană vie care
suportă în mod real consecințele neplăcute ale unor traume, auto- sau heteroprovocate ori
determinate de evenimente”.33
Analizând definiția de mai sus, putem trage câteva concluzii referitoare la victimă,
precum faptul că aceasta poate fi doar un individ viu care suferă cu adevărat trauma acțiunii
criminale, neputând fi luate în calcul drept victime și cei ce simulează suferința, astfel că trebuie
să existe și posibilitatea demonstrării acestei suferințe. De asemenea, definiția mai sus
menționată reliefează și faptul că urmările neplăcute suferite de victimă pot fi atât cauza unor
traume declanșate de un alt individ, prin acțiune sau inacțiune, cât și cauza evenimentelor ce se
produc independent de voința omului, precum cutremurele de pământ, avalanșele sau alte tipuri
de dezastre naturale.
Suferințele cauzate în urma acțiunilor sau inacțiunilor criminale pot fi resimțite atât de
către victima primară, aceasta fiind persoana afectată în mod direct de trauma victimizanta, cât și
de victima secundară și de cea terțiară sau generală. Victimele secundare reprezintă anturajul sau
colectivul din care face parte victima primară, acestea resimțind suferința în mod indirect, iar
victimele terțiare sau generale reprezintă întreaga societate umană.
Literatura de specialitate arată faptul că dacă ne raportăm la natura agresiunii exericitate,
dar și la modul în care urmările nefericite sunt dorite și acceptate sau nu de către victimă, acestea
ar putea fi deosebite în trei categorii, și anume, victima reală, semivictima și pseudovictima.
Datorită faptului că aceste categorii victimale umane, au la bază atât noțiuni comune, cât și unele
ce diferă, acestea pot fi individualizate.

33
Tudorel Butoi, Dan Voinea, Alexandru Butoi, Manuela Cristina Prodan, Valentin Iftene, Constantin Zărnescu,
Ioana Teodora Butoi, Luminița Georgeta Nicolae – ,,Victimologie, Curs Universitar, Perspectiva psihologiei
victimale asupra cuplului penal victimă-agresor” –Editura Pingin Book Publishing House Word Keeper, București,
2004, pg.20.
6
 Victima reală reprezintă o ființă umană care îndură în mod real urmările nefaste ale
traumelor heteroprovocate, neacceptate de către aceasta, dar în fața căreia este lipsită de apărare,
sau pe care este constrânsă să le îndure contrar voinței liber exprimate.
În cazul victimei reale, unul dintre subiecții participanți este subiectul pasiv (cel care
îndură urmările nefericite), care ar putea fi clasificat în subiect pasiv imediat și determinat – cel
care suferă
trauma în mod direct, și subiect pasiv mediat – asupra căruia se resfrang în mod indirect
consecințele nefaste, și subiectul activ (cel care produce traumă asupra victimei), care poate fi
reprezentat atât de către o persoană sau un animal, cât și de către un eveniment nefericit produs
independent de voința persoanei care suferă trauma (inundații, cutremure, avalanșe sau alte tipuri
de dezastre naturale).
Din categoria victimelor reale sunt excluse acele persoane care deși au ocazia de a își
exprima voința, acestea acceptă expunerea la demersuri cu potențial victimizant în exercitarea
sarcinilor de serviciu, din necesitate sau din pură curiozitate. Astfel de exemple care nu sunt
incluse în categoria victimelor reale ar putea fi medicii care în îndeplinirea sarcinilor lor pot fi
contaminați de diverse probe patogene și de asemenea pot dezvolta diverse afecțiuni care diferă
în funcție de specialitatea pe care aceștia o practică, polițiștii și procurorii care se expun
riscurilor prin activitatea pe care o exercită și prin elementele anti sociale cu care se confruntă.
Tot în această categorie de excluderi din sfera victimelor reale se pot enumera și sportivii
practicanți ai sporturilor de contact precum boxerii , rugbistii etc.
Chiar dacă atunci când facem referire la victime, în general tindem să acordăm mai multă
atenție victimelor reale (deoarece acestea sunt lipsite de apărare și nu se expun riscurilor în mod
voit), nu mai puțin importante sunt și victimele exemplificate mai sus, care de asemenea suferă o
traumă în mod real și care ar putea fi incluse într-o categorie generală a victimelor.
Prin semivictima se poate înțelege o ființă umană care având aptitudinea psihică de a
percepe realitatea faptică îndură în mod real urmările nefaste ale traumelor heteroprovocate, față
de care își exprimă consimțământul, și în fața cărora este lipsit de apărare, ori pe care se vede
nevoit să le îndure contrar voinței sale liber exprimate.
Dacă analizăm conceptul de ,,victima” și cel de ,,semivictima” putem remarca un element
important care le diferenteaza, acesta fiind acceptarea riscului de a îndura acțiunea unei traume
în cazul semivictimelor, indiferent dacă acceptarea s-a realizat într-un mod explicit sau tacit

7
(acestea cunoscând faptul că, de exemplu, practicarea unui sport de contact sau exercitarea unei
anumite profesii presupun asumarea unor riscuri la care acestea totuși decid să se supună).
Între cele două concepte comparate mai sus, există totuși și o asemănare importantă, și
anume faptul că atât în situația victimei reale, cât și în situația semivictimei, trauma este
heteroprovocata, aceasta constând într-o acțiune, fie ea directă sau indirectă, ori chiar într-o
inacțiune, provocată ori de o persoană umană, ori de o altă ființă vie.
Aparte de cele două categorii de victime, există și o a treia categorie care se diferenteaza
de primele două prin faptul că acțiunea sau inacțiunea care generează trauma, nu este una
heteroprovocata,
ci este una autoprovocata de către victimă.
Conceptul de pseudovictima poate fi definit ca fiind acea ființă umană care îndură în mod
real urmările nefaste ale traumelor pe care aceasta și le provoacă de una singură, fără a fi
constrânsă de către o altă persoană.
Așadar, conceptul de ,,pseudovictima” face referire la acea persoană care prin proprile
decizii își autoprovoaca o traumă, astfel că persoana în cauza acceptă și își dorește să devină
victimă, îndreptând procesul victimizării împotriva propriului său corp. Traumele pe care
pseudovictima și le provoacă pot fi de o gravitate diferită, pornind de la leziuni minore la
masochism, în unele cazuri acestea recurgând chiar la sinucidere.
Pe baza noțiunilor prezentate anterior, putem concluziona faptul că termenul general de
victimă se restrânge la situația celor trei categorii de victime, și anume, victima reală care nu își
dorește și nu acceptă în mod voit trauma victimizanta, semivictima care nu își dorește, însă
acceptă tacit trauma asumându-și acel risc, și nu în ultimul rând pseudovictima care își dorește
trauma victimizanta și o acceptă.

I.2. Efecte și implicații psihologice ale actului agresional privind victima

Efectele actului agresional pot fi resimțite atât în mod conștient, cât și inconștient de către
victime, și nu numai, acesta lăsând uneori un vast ecou în societate. Acest ecou cel mai adesea ia
forma unei frici privitoare la posibile fapte criminale, dar și a unei frici față de necunoscuți, deși
actele agresionale cele mai temute (omorul, violul etc.) sunt de obicei săvârșite de către persoane
cunoscute victimelor (vecini, prieteni, rude).

8
 Există numeroase efecte ce se nasc asupra populației în urma actului agresional, dintre
acestea am putea enumera panica, precauția, frica de indivizii necunoscuți sau chiar refuzul de a
acorda ajutor unor persoane în situații absolut normale deoarece se tem să nu fie agresați.
De asemenea, și asupra victimelor se nasc o serie de implicații psihologice în urma
actului agresional, deoarece acestea se confruntă nu doar cu o traumă fizică, ci și cu una
psihologică ce se manifestă de obicei prin stări de tensiune psihologică (anxietate, depresie,
atacuri de panică), izolare socială sau uneori chiar prin tulburări de personalitate.
Cercetorii din domeniu au observat faptul că victima poate suferi modificări din mai
multe perspective psihice, și anume, în plan afectiv, în plan intelectiv, cât și în plan volitiv.
Analizând mai în detaliu consecințele strict psihologice pe care le poate suferi victima în urma
actului agresional, amintim:
-perturbări ale percepției: acest proces senzorial, o dată afectat, poate crea dificultăți de
orientare în mediul ambiant. Dintre cele mai importante perturbări de percepție putem aminti
hiperstezia (perceperea stimulilor obișnuiți ca fiind agresivi), hipoestezia (reacționează doar la
stimuli de intensitate puternică – fiind opusul hipersteziei), iluziile (asociază o imagine falsă a
situației cu o alta care este vag asemănătoare acesteia), halucinațiile (percepție falsă a unei
imagini, a unui sunet sau a unui simț, fără existența unui obiect real).
-perturbări de memorie: care reprezintă afectarea proceselor mnezice. Cele mai
importante perturbări de memorie ar fi: hipermnezia (reactivarea evenimentelor de demult, ce în
mod obisnut trebuiau uitate), hipomnezia (persoana în cauză uită inclusiv evenimentele petrecute
recent sau care în mod obișnuit nu ar trebui uitate), amnezia (pierderea memoriei, care poate fi
temporara sau permanentă), paramneziile (reprezintă disocierea amintirilor față de locul, autorii
reali sau momentul în care s-a petrecut evenimentul), confabulatia (adăugarea de amănunte
imaginare, plecând de la date reale).
-pertubari de gândire: precum exacerbarea ritmului gândirii (o mulțime de idei lipsite de
sens, ce se succed rapid în mintea subiectului), încetinirea fluxului ideilor (poate apărea în stări
depresive,
epilepsie, degradări mentale), delir (individul prezintă o convingere falsă a unei situații, fiind
însă convins de către aceasta).
-perturbări ale afectivității: reprezintă comportamentul atipic pe care persoanele în cauză
îl manifestă față de o situație cu încărcătură afectivă. Printre cele mai frecvent întâlnite sunt
depresia , anxietatea, fobia.
9
 -perturbări de voință: diminuări ale capacității de efort, de mobilizare sau de inițiativă.
Din punct de vedere al gravității agresiunii, se pot distinge trei situații de consecințe care
pot afecta nu doar în plan psihic, ci și în plan material sau biologic:
-consecințele suportate de către victima supraviețuitoare: consecințe fizice precum
leziunile corporale (fracture, arsuri, plăgi etc.), dobândirea unor infirmități (vătămare corporală
care poate fi atât morfologică, cât și funcțională sau morfofuncțională), dobândirea unor
invalidități (crearea unui deficit funcțional) ori dobândirea ticurilor nervoase ca rezultat tardiv al
agresiunii. De asemenea, o altă consecință ce apare adesea în cazul victimelor este izolarea în
plan social.
-consecințele suportate de anturajul victimei decedate: pot apărea consecințe precum
pierderea suportului material, o afectare a desfășurării normale a vieții de familie ori degradarea
poziției sociale anterioare.
-consecințele suportate atât de către victimă, cât și de către anturajul acesteia este
rezultatul însumării celor două consecințe anterior prezentate, acestea resimtindu-se la un nivel
mult mai dramatic.
Atunci când ne referim la termenele ,,agresiune” sau ,,victimizare” ne referim automat la
raporturi interumane, raporturi care au ca specific conflictualitatea dintre victimă și agresor. În
cadrul acestor circumstanțe conflictuale, aceștia au rareori roluri certe, deoarece în desfășurarea
infracțiunii victima poate avea o contribuție majoră.Pornind de la acest aspect, în literatura de
specialitate au apărut câteva clasificări în încercarea de delimitare a rolurilor pe care le au
victima și agresorul.
În baza acestui criteriu de delimitare a rolurilor, una dintre clasificări i-a aparținut
cunoscutului criminolog Benjamin Mendelsohn, care a distins categoriile de victime astfel:
- victima total nevinovată: acea victimă care ajunge să sufere în urma circumstanțelor
nefericite, ea neinfluențând comiterea infracțiunii în nici un fel;
- victima care este vinovată, însă într-o măsură mai mică decât este criminalul:
comportamentul și atitudinea victimei provoacă într-o oarecare măsură agresiunea;
- victima și criminalul își împart vinovăția în egală măsură: în situații de acest gen doar
instanța de judecată ar putea face departajarea;
-victima care este vinovată într-o măsură mai mare decât este criminalul: în astfel de
cazuri victima comite acțiuni de precipitare (injurii grave adresate către criminal sau chiar
agresarea acestuia);
10
 -victima total vinovată: acea victimă care este în realitate victima propriei agresivități;
-victima simulantă: în astfel de situații este vorba despre victimă falsă, despre o persoană
care mânată de răzbunare sau din motivul de a încerca să protejeze pe altcineva, aceasta indică în
mod
eronat un individ care ar fi comis infracțiunea.
,,Contribuția victimei la comiterea infracțiunii, comensurarea acestei contribuții, poate să
prezinte o importanță decisivă în calificarea juridică a unei anumite fapte, astfel, dacă au fost
depășite limitele legitimei apărări, agresorul inițial va deveni în final victimă, beneficiind de un
statut juridic și social diferit”.34

I.3. Tipologii victimale

Clasificarea tipologiilor victimale se confruntă cu o serie de dificultăți, care ar putea fi

structurate astfel:
-marea varietate a infracțiunilor determină o varietate de categorii victimale
-în măsură diferită, victimele aparțin tuturor categoriilor de variabile precum: sexul,
vârsta, pregătirea profesională, statutul social sau statutului economic etc.
-diferențele mari cu privire atât la responsabilitățile, cât și la rolul pe care îl joacă victima
în comiterea infracțiunii.
În literatura de specialitate s-au încercat o serie de clasificări în funcție de criterii.Un
astfel de criteriu ar fi categoria infracțională din care victima face parte, precum victimele
infracțiunilor: de omor, vătămare corporală, lovituri cauzatoare de moarte, viol, tâlhărie etc.
Sociologul Andrew Karmen a diferențiat șase categorii de victime folosind relativ
aceleași criterii, după cum urmează: copii dispăruți, copii care sunt maltratați fizic și sexual,
femei maltratate, persoanele aflate în etate care sunt victime ale crimelor, victimele accidentelor
rutiere create de către șoferi aflați în stare de ebrietate și victimele atacurilor sexuale.
O primă inițiativă de clasificare a victimelor a avut-o psihologul Hans von Hentig, acesta
reușind să contureze nu mai puțin de 13 categorii de victime după cum urmează:

34
R. Quinney - ,,Criminology 2nd edition” – Little, Brown & Co. Publisher, Boston, 1979, pg. 252
11
 -victimele nevârstnice: reprezentând copii. Hans von Hentig evidențiază ca fiind forme
frecvente de victimizare asupra acestora acțiunile de răpire, acțiunile de maltratare sau de
abuzare sexuală.
-victimele de sex feminin: în cazul femeilor tinere cele mai frecvente forme de agresiuni
fiind de ordin sexual, iar în cazul celor mai în vârsta, în funcție de statutul lor material, acestea
devin victime ale infracțiunilor de ordin material.
-vârstnicii: aceștia adesea sunt banuiți de către agresori că ar putea dispune de sume mari
de bani adunate de-a lungul anilor și totodată agresorii profită și de vulnerabilitatea fizică pe care
o au aceștia datorită vârstei.
-consumatorii de băuturi alcoolice și de substanțe stupefiante: reprezintă categoria de
victime cea mai expusă în față agresorilor.
-imigranții: reprezintă o categorie de victime care pot cădea foarte ușor pradă agresorilor,
deoarece aceștia au un grad ridicat de neajutorare datorită lipsei de mijloace materiale sau a
necunoașterii într-o măsură avansată a limbii din noua patrie.
-minoritățile etnice: în cazul acestora, agresorul se bazează adesea pe discriminarea
rasială.
-indivizii cu o inteligență redusă: aceștia prin naivitatea lor cad adesea pradă excrocilor.
-indivizii (temporar) deprimați: persoanele aflate într-o astfel de stare prezintă un nivel
scăzut de reactivitate fizică și psihică, motiv pentru care devin vulnerabili în fața agresorilor.
-indivizii achizitivi: reprezentând categoria persoanelor care dorescsa profite de orice
împrejurare să își mareascsa profitul și bunăstarea materială.
-indivizii destrăbălați și desfrânați: aceștia datorită indiferenței și a disprețului pe care îl
afișează față de legi, ajung să fie extrem de vulnerabili în fața iscusinței infractorilor.
-indivizii singuratici și afectați pe plan sentimental: acest tip de indivizi prezintă o stare
psihică afectată, astfel că sunt expuși adesea în fața pericolelor, cele mai frecvente tipuri de
agresiuni asupra acestor indivizi fiind înșelătoriile, fraudele sau chiar crimele.
-chinuitorii: sunt acele persoane care aplicând rele tratamente persoanelor din jurul lor,
ajung să devină victimele reacțiilor agresive ale acestora.
-indivizii ,,blocati”, respectiv cei ,,nesupusi”: această categorie face referire la cei
îndatorați, uneori oameni de afaceri care ajung faliți și depășiți de greutățile care se ivesc în viața
lor, devin ușor victimele unor ,,binevoitori”.

12
 Una dintre cele mai prețioase clasificări care au fost realizate de-a lungul timpului, este
cea inițiată de către celebrul criminolog Stephen Schafer, acesta a distins nu mai puțin de 7 tipuri
de victime având la bază nivelul de participare și de răspundere a victimelor, după cum urmează:
-categoria de victime care anterior actului agresional nu au avut deloc tangențe cu
făptașul: întâlnirea celor doi subiecți la locul faptei este pur întâmplătoare (astfel de exemple ar
putea fi funcționarul unei bănci care cade victimă a unei tâlharii sau poștașul care poate fi
,,vanat” de către infractor datorită sumelor de bani pe care le poartă asupra sa).
-victimele care provoacă infractorul prin atitudinea sau prin comportamentul lor: acest
tip de victime provoacă, în mod intenționat sau neintenționat reacția agresivă a infractorului
(aroganța față de infractor, avansurile făcute iubitei acestuia sau folosirea unor injurii la adresa
infractorului ar putea fi cauze care să declanșeze actul agresional).
-victime care precipită dezlănțuirea infractorului: între victimă și infractor nu a existat
niciodată o legătură, astfel că și în acest caz este vorba despre o întâlnire în totalitate
întâmplătoare între cei doi subiecți. Acest tip de victime prezintă însă o conduită care
influențează indivizii rău intenționați să comită infracțiuni (un exemplu din această categorie ar
putea fi femeia care umblă seară într-o zonă mai puțin frecventată, fiind îmbrăcată provocator).
-categoria victimelor slabe din punct de vedere biologic: indivizi care arată slăbiciuni sub
aspect fizic sau psihic, fiind mai vulnerabile în fața infractorilor.
-victimele slabe din punct de vedere social: persoane din cadrul unor grupuri minoritare
etnice ori persoane care aparțin unor culte religioase neacceptate de către comunitate. De regulă,
acest tip de persoane devin victimele actelor agresionale ale reprezentanților din cadrul
comunității.
-victime care orientează actele agresionale către propria lor persoană: în cazul acestei
categorii, persoanele în cauză joacă atât rol de criminal, cât și rol de victimă (un astfel de
exemplu ar putea fi consumatorii de droguri).
-victimele politice reprezintă persoane care afișează anumite convingeri din punct de
vedere politic, concepții din cauza cărora într-un final au de suferit, indiferent dacă acele
convingeri se materializează în acțiuni sau rămân doar în stadiul de idei.

A.Femeia ca victimă

13
 Femeia este inclusă în categoria persoanelor ce prezintă un indice mare de vulnerabilitata
alături frecvent de copii și persoanele în vârstă raportându-ne la aspectele sale psihologice,
comportamentale și bio-constituționale. În evoluția noastră s-au observat numeroase aspecte
negative aduse asupra statutului feminin, acestea fiind frecvent supuse umilirii, disprețului și
inclusiv maltratării. Formele de victimizare pe care aceasta le-au suportat sunt variate, plecând
de la ușoare tratamente agresive, ajungând la forme violente și chiar survenind decesul, fiind
diverse în funcție de zona și cultura mediului în care aceste trăiesc.
Cu certitudine putem spune că, de-a lungul timpului, schimbările sociale, transformările
unor concepte culturale s-au răsfrânt asupra feminității acestea modificând statutul femeii în
socieate, astfel femeie a ajuns să dețină unele drepturi, drepturi de egalitate între femeie și bărbat
( dreptul la școlarizare, practicarea unor profesii etc.) astfel au fost diminuate diferențele și
distanța dintre treptele feminității și masculinității.
Femeia a câștigat mult și câștigă și astăzi pe linia unor trăsături comportamentale
enumerând astfel: inițiativa, curajul, atitudinea, forța, talentul organizatoric, aptitudinile de
conducere etc.
Cercetările efectuate asupra feminității au scos la lumină tendința de masculinizare a
acestora raportându-se la aspectele manifestate vestimentar, verbal, sexual etc. și au pus în
evidență o creștere a numărului de infracțiunii comise de femei ca de exemplu: condusul sub
influența băuturilor alcoolice , acte de violență cât și terorism, având ca rezultat modificări în
structura spețelor cu privire la infracțiunile săvârșite de femei.
În cadrul unor cercetări realizate în țara noastră s-a avut ca punct de plecare tendința de
masculinizare, susținând ideea unor deviații ce se pot produce în comportamentul feminin,
formulându-se astfel ipoteza de la care să plece cercetările, căutând demonstrarea acesteia.
Ipoteza formulată a fost prezența unei legăturii semnificative între infractionalismul feminin și
tendințele semnificative spre masculinizarea feminină.
Cele mai frecvente forme de victimizare la care sunt supuse femeile sunt:
-violul: formă de infracțiune cu privire la raporturi sexuale înfăptuite prin constrângere;
-maltrartarea: producerea de suferințe , fie fizice sau psihice sau chiar ambele forme;
-uciderea: luare vieții femeii fie de către un străin sau de către soțul acesteia;
În continuare vom extinde noțiunile mai sus prezentate și implicațiile ce se răsfrâng
asupra comportamentului , modului de desfășurarea a vieții și impactul psihic asupra femeii.

14
 Violul reprezintă o formă victimizanta, fiind cunoscută ca cea mai odioasă și agresivă
formă a relelor tratamente aplicate femeilor. Psihologul și criminologul Gustav Nass, definește
violul astfel: când o persoană aplică asupra altei persoane o forța fizică sau o constrângere
psihică, acestea au ca rezultat paralizarea abilității de a-și apăra demtitatea sexuală și cauzează
agresarea sexuală a persoanei victimă.
Medicul legist Mina Minovici clasifică violul în patru grupe :
-reducerea la neputință a persoanei supusă violului prin aplicare a forței brutale: ținând
cont de forța fizică a victimei în comparație cu cea a agresorului, astfel agresorul încearcă să
îngusteze câmpul conștienței victimei prin lovituri puternice sau substanțe ca alcool, somnifere
etc. sau amenințarea cu o armă;
-viol realizat prin constrângerea morală a victimei;
-viol prin profitarea de situație;
-violul persoamelor de sex feminin ce prezintă afectări atât fizice cât și mentale: stări
patologice neurologice și psihice ce deterioreza discernământul acestora.
Violul este cunoscut ca infracțiune și agresorul răspunde în fața legii conform Codului
penal, legea penală românească ce definește violul și se pedepsește este enunțată astfel ,,raportul
sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin costrangere, punere în
imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, se
pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi”.35
Istoria arată că,în S.U.A., în perioada 1930 și 1968 , 445 de bărbați au comis o astfel de
infracțiune și s-a soldat cu executarea acestora, însă pedeapsa maximă a reprezentat-o
închisoarea pe viață, aplicată începând cu anul 1976.
Studiile arată că violul este săvârșit fie de o persoană străină victimei sau cunoscută, cu
care aceasta a fost în relație înainte de comiterea violului. Astfel , un studiu efectuat în 1982 , pe
un eșantion de 500.000 de victime arată că 40% dintre violatori nu au fost străini (rude, prienteni
din anturajul victimei, iubitul, persoane cunoscute victimei), în 55% din cazuri acesta a fost
străin (complet necunoscut sau cunoscut din vedere) și 5% nu s-a putut preciza.
Raportându-ne la alte aspecte, statisticile arată că vârsta frecventă a personei violate este
în jurul vârstei 20-24 de ani, rasa albă cea mai afectată comparativ cu rasa neagră sau altele, și nu
în ultimul rând, statutul marital cu un procent de 35% în cazul celor nemăritate niciodată, restul

35
Codul Penal, art. 218, alin.1
15
procentelor împărțindu-se celor măritate, divorțate sau rămase văduve. Astfel, ajungem la
concluzia că tinerele adolescente, nemăritate și ce aparțin rasei albe sunt preponderant supuse
actului de viol.
Astăzi, violul prezintă interes atât pentru ramura științei penale cât și pentru alte ramuri,
încercându-se găsirea cauzelor violului, cercetării efectelor cât și tratarea consecințelor (în
special psihologice) ale agresării prin viol.
În privința cauzelor violului , acestea sunt grupate în două categorii după cum urmează:
una este categoria cauzelor exterioare victimei, acestea țin fie de agresor (ce poate prezenta
tulburări psihice, excesul în privința consumuliu de alcool sau furia pe care acesta nu o poate
stăpânii), fie de mediul în care victima și agresorul reușesc să se intersecteze (locuri
întunecoase, nepopulate, pustii sau lipsite de forțele polițienești). A doua categorie o reprezintă
cauzele atribuite victimei (ignorarea zonelor cu potențial mare victimizant, ținuta vestimentară
provocatoare, o atitudine provocatoare a victimei în fața agresorului).
În funcție de vinovăția victimei supusă violului , acestea se casifica astfel:
-total nevinovată: aceasta reprezintă victima propriu-zisă, agresorul urmărind găsirea unei
victime acesta profită de oportunitatea oferită, de exemplu o stradă pustie întunecată;
-parțial vinovată: această consimte oferindu-i agresorului atenție și ocazie săvârșirii
actului de viol, aceasta declarând în cele din urmă că a fost victima unui viol;
-cazul în care femeia se răzbună: situații în care victima nu este una reală, aceasta
incearcand să evadeze dintr-o relație sau să se despartă de un partener, aduce acuzații de viol
celui aflat în cauză.
Violul reprezintă o adevărată dramă și puternică traumă cu care victima se confruntă și
nu contează statutul sau nivelul de pregătirea al persoanei supusă actului victimizant.
Cu privire la efectele produse de actul agresional, acestea sunt frecvent resimțite la nivel
biologic, social și în special la nivelul psihologic al victimei.
Din punct de vedere biologic, victima poate prezenta:
-leziuni corporale (contuzii, hematoame) datorate încercării de scăpare a victimei, prin
opunerea de rezistență în fața agresorului soldându-se cu diverse răni și plăgi;
-instalarea gravidității: cu certitudine un violator nu folosește mijloace contraceptive;
-decesul victimei: este un efect biologic ce poate apărea imediat ca rezultat al agresiunii
directe sau tardiv , prin suicid ca rezultate al traumei psihice, rezultată în urma violului peste care
victima nu este capabilă să treacă.
16
 În cadrul efectelor sociale se urmărește legătura atât a societății cu agresorul, pe care
aceasta îl va respinge , dar și teama grupului social față de agresor, cât și legătura dintre victimă
și reacția grupului social față de aceasta,fie susținând-o și implicându-se în procesul de găsire și
pedepsire a violatorului, există și situația opusă, mai puțin frecventă când aceștia o resping sau
manifestă nepăsare față de situația în care victima se află.
Cu privire, la efectele psihologice pe care victima le resimte, ne raportăm la durata
consecințelor și avem ca rezultat: consecințe de scurtă durată (depresie, anxietate, teamă), se
vindecă într-o perioadă mai scurtă de timp, iar cu privire la consecințele de lungă durată acestea
pot fi subaprecierea, se pot instala reacții de furie , teamă, perturbări ale relaționării cu grupul
social din care face parte.
Trauma pe care victima o resimte determină un stres acut ce a survenit asupra
organismului său și determină o serie de manifestări comportamentale, somatice și psihologice
ce se pot traduce printr-un sindrom, acesta din urmă se prezintă sub două faze:
-o fază imediată de dezorganizare manifestată prin reacții de impact, reacții somatice
(traumele și leziunile aflate la nivelui corpului, stări de tensiune nervoasă cu tuburari de
concentare, oboseală, coșmaruri, refuzul de a mai dormi, stări de iritabiliatate), tulburări gastro-
intestinale cu afectarea apetitului și apariția stărilor patologice ale alimentației (frecventă formă
anorexică), afecțiuni genito-urinare ( dureri generalizate, anale, la micțiune, infecții genitale) și
tot în fază acută alături de reacțiile de impact și somatice sunt reacții la nivel emoțional (teamă,
umilire, instalarea unuei reacții de autoacuzare, își exprimă dorința uciderii după viol ca fiind o
cale de depășire a situație mai ușoară).
-o fază de reorganizare ce se petrece pe o perioadă mai lungă de timp și este caracteristică
deciziilor pe care victima le ia prin schimbarea reședinței, restrângerea grupului social cu care
interacționează, schimbarea numărului de telefon încercând să evite întâlnirea din nou cu
agresorul, apariția unor coșmaruri în care aceasta se luptă cu agresorul, și instalarea unor fobii ce
pot fii diverse reprezentând o reacție normală a organismului de a se apăra în urma actului de
viol, dar cu consecințele următoare: caustrofobia, agrofobia, izolare, evitarea zonelor aglomerate,
evitarea de a rămâne singure.
După cele prezentate anterior putem concluzioana că violul reprezintă o multitudine de
acte victimizante ce determină efecte și implicații severe, acestea acționează intens asupra
persoanei victimei în desfasurearea atât a relațiilor sociale cât și cele familiale, determinând
uneori destrămarea familiei, venind din partea soțului care consideră că o astfel de femeie nu mai
17
reprezintă o garanție a desfășurării normale a vieții conjugale, nejustificat pune în seama victimei
vina .
Altă categorie a actelor victimizante a femeii o reprezintă maltratatrea, aceasta
reprezentând forma de provocare a unei suferințe fie ea fizică ( lovituri cu pumnul, palma,
piciorul, cu diverse obiecte, provocând diverse leziuni, contuzi și chiar moartea victimei) sau
morală (jigniri, insulte aduse la adresa acesteia, intimidare, frecvent se apelează la șantaj
emoțional) cauzele frecvent întâlnite sunt conflicte intraconjugale, acte de gelozie a soțului,
infidelitate etc.
Femeia este frecvent victimă a abuzurilor însă aceasta poate să victimizeze la rândul său
determinată de efectele actelor victimizante pe care aceasta le îndură , în astfel de cazuri este
greu de stabilit vinovatul cuplului penal. Indicat ar fi să fie cunoscută evoluția relației
interpersonale, frecvența și cum a fost cursul conflictelor conjugale astfel putându-se stabili cine
este victima și cine este agresorul. Există situații când soțul este sigur cel care produce
victimizarea soției , dar există și varianta când soția are o contribuție mai mare și provocarea
soțului fie directă sau indirectă îl determină pe acesta să fie făptașul unor acte victimizante
asupra să.
Pe lângă actul victimizant de viol și maltratarea expuse anterior, uciderea sau omorul
victimei reprezintă una dintre cele mai severe consecinte și poate fi chiar efectul biologic al
actului de viol sau rezultatul maltratării severe sau cu brutalitate a victimei, având în vederea că
femeia reprezintă categoria lipsită de forță fizică și de apărare aceasta poate deveni ușor o
victimă.

B. Copilul ca victimă
Copilul face și el parte din clasa persoanelor cu un indice de vulnerabiliatate victimală
ridicată alături de femeie, datorită faptului că acestea prezintă particularități date de vârsta
specifică (la vârste fragede aceștia nu pot anticipa dacă unele acte comportamenteale sunt cu
intenții bune sau rele ) și comportamentul psihic al acestuia (în dezvoltarea sa acesta trece printr-
o serie de schimbări și perioade, de la perioada prenatală când acesta se află încă în pântecul
mamei, apoi nou-născut, sugar, copil mic, preșcolar, școlar, pubertate până la adolescență,
manifestând un anume tip de personalitate și acte comportamentale diferite în funcție de
tramatentele bune sau rele aplicate în familia sau societatea în care acesta se dezvoltă).

18
 Numeroase cercetări, arată că sistemul nervos și mai ales creierul unui copil este foarte
maleabil, iar traumele ce acționează asupra acestuia pot duce la anomalii de dezvoltarea a
creierului cu consecințe funcționale, emoționale, psihice cât și o scădere semnificativă a IQ-ului .
Datorită faptului că aceștia prezintă o maleabilitate semnificativă pot deveni foarte ușor
manevrați, mințiți și victime ale unor acte de violență, furt, viol sau mai rău a unor acte de crimă.
Copilul poate fi victima unor acte de victimizante de la forme ușoare până la forme
severe, forme de agresiune fizică cu sau fără urmări vizibile , agresiune psihică, sexuală sau
agresiune prin neglijență. Cele mai grave forme de victimizare întâlnite în cadrul familiei sunt
loviturile și incestul, acestea determină consecințe severe asupra dezvoltării și maturizării
comportamentale psihice ale copilului.
Violența fizică dintr-o familie (bătaia) are dublu efect asupra copilului acesta resimțind-o
pe de o parte ca durere fizică cât și o durere psihică rezultat al unei conduite greșite, pe de altă
parte sunt inhibate în viitor astfel de comportamente.
Specialiștii au decis că este nevoie de o cercetare amănunțită în ceea ce privesc actele
comportamentale de violență dintr-o familie încercând să găsească cauzele prin punerea în
evidență a tipurilor de personalitate specifice persoanelor ce recurg la acte de violență, ce
mecanisme determină astfel de acte și care sunt efectele și implicațiile fizice și psihice pe care
copilul le resimte în urma agresării.
Abuzul asupra copilului vine de la diferite grupuri de părinți, unul dintre cele mai des
întâlnite grupuri este reprezentat de părinții cu probleme de mariaj, divorțați sau când copilul
vine dintr-o sarcină nedorită , un alt grup este reprezentat de părinții ce au antecedente de
violență în familia din care provin (au fost maltratați , neglijați emoțional), a treia categorie este
grupul părinților ce abuzează copilul folosindu-l la stisfacerea propriilor nevoi neluând în
considerare dacă acesta este capabil prin abilitățile sale psihice și fizice să satisfacă nevoile
părinților, nu în ultimul rând a patra grupă ce incude părinții cu afecțiuni de natură psihică și
psihiatrică , aceștia își revarsă toate frustrările, stresul cotidian asupra copilului sau nu sunt
capabili să își exercite atribuțiile de părinte, nivelul de inteligență redus sau dețin o dezvoltare a
personalității imatură.
O altă clasificare a părinților abuzivi arată alte patru tipologii ce le vom dezvolta în cele
ce urmează, astfel :
-tipul I- reprezentat de părinții care prezintă grade înalte de agresivitate , aceștia au
nevoie de un stimul minim ca să dezvolte o reacție de enervare și scăpare a controlului;
19
 -tipul II- grupul părinților reci din punct de vedere afectiv, prin manifestările lor
comportamentale față de copii, pun în lumină susținerea mai mult a drepturilor proprii decât ale
copiilor;
-tipul III- categoria părinților pasivi și dependenți, sunt total neagresivi însă pot intra într-
o competiție cu proprii copii pentru a câștiga simpatia soțului, manifestându-se total imatur,
devin frecvent depresivi sau capricioși;
-tipul IV – categoria persoanelor frustrate, frecvent reprezentată de părinții tineri care
sunt fie incapabili sau nu dispun de mijloace de întreținere a unei familii.
În cadrul unor cercetări, s-au precizat că formele de violență sunt variate și că în timp ce
unii părinți își agresează copilul psihic, alții spun că bătaia reprezintă o metodă de sancționare ce
dă randament și că aceasta ar reprezenta o cale de stopare a actelor comportamentale neadecvate
ale copilului.
A doua dintre cele mai frecvente categorii de acte victimizante a copilului o reprezintă
incestul, des întâlnit la fetițe, acesta determină o serie de efecte deosebit de grave influențând
sever personalitatea acesteia. Abuzul sexual asupra acesteia se poate prezenta tot ca o formă de
viol, acestea neputând să-și exprime consimțământul deoarece fie nu au vârsta legală sau vârsta
este destul de mică în cât aceștia să nu înțelegă ce se petrece.
Sociologul Alex Thio a încercat să realizeze o schiță a profilului celor ce comit violuri
comparativ cu cei ce molestează sexual copii și acest profil arată în felul următor:
-vârsta medie este peste 35 de ani în timp ce violatorii au în jur de 20 de ani;
-violatorii sunt mai agresivi sexual comparativ cu ce ce molestează sexual, aceștia din
urmă fiind frecvent inhibați sexual;
-sunt mai blânzi sau chiar amabili, iar dacă ne raportăm la violatori aceștia sunt cu mult
mai agresivi și duri;
-întrețin cu mai multă ușurință relații sexuale cu persone de același sex comparativ cu cei
ce sunt responsabili de actele de viol;
-frecvent atacă același copil, iar ca durată , perioada de timp fiind mai lungă, în timp ce
un violator își schimbă frecvent victima;
-cei ce comit un viol resping orice acuzație, în timp cei ce molestează își recunosc
acțiunile;

20
 -există și o diferență între aceștia în funcție de orientarea sexuală, astfel homosexualii ce
sunt autorii unei molestării a băieților recunosc mai ușor fapta, în timp ce, heterosexualii care
frecvent molestează fete recunosc mult mai greu.
Cercetările în domeniu, au evidențiat că molestarea sexuală a copilului, tardiv nu va lăsa
urme imprimate asupra personalității, dar un procent mai mare dintre acestea susțin totuși că este
imposibil ca aceste traume să nu intervină în dezvoltarea și evoluția normală a persoanei
victimei. În cadrul unui studiu s-a arătat că cei ce au fost victime ale unor astfel de acte prezintă
tulburări psihice, și anume anxietate și depresie. Alt studiu arată o creștere a incidenței de a
deveni homosexuali, victimele de sex masculin supuse molestării.
O clasificare a naturii agresiunilor resimțite de copil împarte agresiunile în :
-agresiuni fizice- reprezentate de violență, iar aceasta la rândul ei se împart în violență
abuzivă și cea dea doua categorie, dar nu în sens propriu, violența normală. Copii sunt supuși
unor rele tratamente, de la forme ușoare până la uciderea copilului (lovituri puternice aplicate la
nivelul zonei craniene), infanticidul(omor calificat, părintele își ucide copilul), fraticidul;
-agresiuni sexuale-acțiuni ce includ copii într-o activitate sexuală , acestea se prezintă sub
mai multe forme, ca de exemplu: atingeri, penetrare vaginală cât și anală, felații și altele;
-agresiuni psihice-acțiuni ale agresorului pot fi active (agresare emoțională, denigrare,
lipsă de protecție atunci când un părinte tratează cu indiferență agresiunile victimizante
exercitate de alte persoane copilului propriu), dar și acțiuni agresive pasive ( neglijare când
copilului cu mai mulți frați i se acordă o atenție disproporțională față de cea a fraților săi, lipsa
afecțiunii).
În privința raporturilor dintre copil și agresor acestea se clasifică în : agresiuni ce vin din
partea membrilor familiei (părinți, frați), agresiuni comise de persoane cunoscute sau cunoscute
anterior producerii victimizării, și agresiuni comise de persoane complet străine, aici, de precizat
ar fi că, frecvente sunt agresiunile săvârșite în cadrul familiei.
Victimizarea copilului are efecte multiple și foarte variate, interesează toate planurile
psihice ale acestuia și vor influența evoluția și formarea lui ca adult, este viitorul societății. În
evoluția sa se va observa încărcătura afectogena negativă ce se va răsfrânge în viața lui ca adult
și va genera apariția unor stări patologice la nivelul psihicului acestuia.
Statisticile arată că agresiunile asupra copiilor se pot solda cu diferite leziuni, fracturi,
contuzii și din punct de vedere procentual acestea arată că cel mai mare procent îl reprezintă
leziunile la nivelul masei cerebrale, locul doi îl ocupă paraliziile ca rezultat al agresării
21
cerebrale, pe locul trei se află afecțiunile neurologice ușoare, iar locul patru este împărțit de
leziunile ce au provocat decesul victimei și disfuncții grave neurologice dobândite de copii în
urma unor acte agresionale severe.
Clinic traumatismele de severitate redusă nu vor lăsa sechele, în schimb severitatea este
mare atunci când leziunile survin la nivelul cutiei craniene sau la nivelul sistemului nervos
central, recuperarea este mult mai dificilă, dezvoltarea atât fizică cât și psihică va fi afectată.
Însumarea efectelor negative psihocomportamentale (retardul individual, scăderea IQ-
ului, dificultăți de vorbire) și afectarea evoluției afective a victimei,astfel că, copii vor tinde să
devină în manifestările lor agresivi, provocatori și acestea se vor manifesta până la vârsta adultă,
iar apoi vor căpăta noi caracteristici odată cu creșterea nivelului de înțelegere a regulilor grupului
social din care fac parte. Un fapt îmbucurător este acela că sunt rare astfel de situații și că
evoluția copilului îl face pe acesta să treacă peste impedimentele trecutului și la rândul lor pot
deveni adulți sănătoși raportându-ne la psihicul acestora.
Consecințele cele mai întâlnite ale victimizării copilului sunt:
-scade performanța la nivel școlar a copilului victimizat;
-agresivitate;
-stări de anxietate;
-frică și timiditatea excesivă;
-reducerea ambiției (capacității voliționale);
-dificultăți de relaționare cu persoane de sex opus;
-sentimentul de inferioritate;
-tulburări din punct de vedere sexual;
-izolare socială;
-dezvoltarea unei forme de personalitate autodistructivă.
În cadrul victimizării prin agresiune sexuală consecințele ce sunt resimțite de copil pot fi:
-consecințe anatomo-patologice: deflorarea, leziuni la nivelul aparatului genital, infecții
venerice sau virale, multiple disfuncții sexuale și variate etc.
-consecințe psihologice: subapreciere, depresie cu efecte tardive sau imediate, izolare,
neajutorare, sentimente puternice de furie, fobii sexuale și schimbarea orientărilor sexulale.
Important și de luat în calcul este că aceste consecințe ale actelor sexuale victimizante
persistă și nu pot fi șterse de trecerea timpului cu o persistență îndelungată, în timp ce în cazul
altor forme de victimizare persistența lor este de scurtă durată.
22
 O gravitate deosebită o reprezintă victimizare copilului în viața de familie, astfel că,
depinde
foarte mult de tipul de familie din care acesta provine și consecințele comportamentale ale
copilului sunt rezultatul specific familiei în care se dezvoltă și evoluează. În cadrul tipologiilor
familiale putem distinge:
-familia agresivă: copii manifestă trăsături de supunere, deoarece consideră că supunerea
ar fi varianta salvatoare a agresiunii, sunt copii inhibați ca rezultat al relelor tratamente,
dezvoltarea precoce sau întârziată a acestora din punct de vedere psihic și fizic, este tot rezultatul
agresării familiale;
-familia neglijentă: retard în dezvoltarea fizică și psihică , pasivitatea din perioada
preșcolară și școlară când copilul are nevoie maximă de susținere deoarece aceasta trece la o altă
etapă și aceste perioade impun odată cu ele modificări psihocomportamentale în viață copilului,
instalarea unei instabilități fizice și psihice a copilului;
-familia agresivă, dar și neglijentă: este o însumare a celor două categorii anterior
prezentate, copii proveniți din astfel de familii devin foarte greu de controlat;
-familia marginalizată: caracteristicile negative pe care copii le prezintă sunt
dezorganizarea, labilitatea emoțională, nesupunerea la școală și acasă, dezvoltarea unor situații
conflictuale cu cei din jur.
Prima ordonanță de urgență care a reglementat din punct de vedere legal drepturile
copilului a fost inițiată în anul 1997, fiind concretizată prin Legea nr. 108/1998, actul normativ
prevăzând pentru prima dată organizații specializate în domeniul protecției copilului (așadar pe
lângă răspunderea penală, statul a intervenit și în prevenirea posibilelor abuzuri îndreptate asupra
copiilor).
Un nou pas important din punct de vedere legislativ a fost realizat în anul 2003, atunci
când a fost adoptată Legea nr. 217/2003, o lege care este menită să prevină și să combată
violentă din cadrul familial. Această lege a creat un nou cadru instituțional în care sunt incluse
Agenția Națională pentru Protecția Familiei, diverse centre menite să adăpostească persoanele
care devin victime ale violenței în familie, cât și asistenții familiali care vin în ajutorul acestora.

C. Victimele in varstă
O categorie de persoane care prezintă un grad crescut de vulnerabilitate în fața actelor
agresionale este și aceea a persoanelor în vârstă.
23
 Bătrânețea reprezintă etapa finală a ciclului uman, o etapă care este caracterizată de
consecințele uzurii care se produc în organism, de scăderea inevitabilă a capacității de efort, de
pierderi de memorie și alte astfel de simptome specifice vârstei.
Debutul acestei etape are loc în jurul vârstei de 65-70 de ani, acești ani marcând perioada
de tranziție și de adaptare, urmând ca de la 70 la 80 de ani să aibă loc bătrânețea propriu-zisă.
Cercetătorii consideră că o dată ce o persoană depășește pragul de 80 de ani, aceasta se află într-
un stadiu de bătrânețe avansată până la împlinirea vârstei de 90 de ani, perioada de după 90 de
ani fiind catalogată drept marea bătrânețe.
Dacă din punct de vedere bio-fiziologic bătrânețea este marcată de numeroase
caracteristici specifice precum scăderea capacității de funcționare, atât a organelor de simț, cât și
a sistemului nervos, pe plan psihologic bătrânețea nu afectează atât de puternic persoanele aflate
în această etapă a vieții.
Procesul de îmbătrânire pe plan psihologic diferă destul de mult de la o persoană la alta,
factorii care influențează acest aspect fiind regimul de viață pe care l-au adoptat persoanele
respective de-a lungul vieții, condiția bio-constituțională a acestora sau stresul la care au fost
supuși.
În funcție de mediul în care persoanele în vârstă trăiesc, procesul de victimizare al lor
poate avea loc sub diferite forme. În cazul bătrânilor care locuiesc împreună cu urmașii lor sau
care se află în grija altor persoane străine, aceștia pot deveni victime ale propriilor rude sau a
celor care se angajează să îi îngrijească, pentru acestea din urmă fiind cel mai facil mod de a își
mari capitalul financiar, profitând de naivitatea specifică bătrâneții, de asemenea, având și
avantajul atât a cunoașterii obiceiurilor bătrânului, cât și a neglijențelor pe care acesta le poate
prezenta în viață de zi cu zi. O altă categorie de persoane în vârstă fiind aceia care locuiesc
singuri și devin vulnerabili în fața unor posibile acte infracționale în special datorită capacității
reduse de a se apăra a acestora – uneori aceste infracțiuni având ca deznodământ final crima.
În ultimii ani, în literatura de specialitate apar din ce în ce mai evidențiate două categorii
de victime din rândul persoanelor în vârstă, și anume, bătrâni care devin victime ale crimelor de
stradă, comise de infractori total străini acestora, actele infracționale având ca scop furtul și
tâlhăria, iar a doua categorie de victimizare se referă la maltratarea bătrânilor de către rude sau
alte persoane cunoscute.

D. Victimele străine
24
 Străinul este acea persoană care se află temporar pe tărâmul unei alte țări, el fiind plecat
cu diferite scopuri precum turismul, afacerile sau vizitarea unei cunoștințe din țara respectivă. De
asemenea, când ne referim la străini mai putem identifica și acele persoane care pleacă într-o altă
țara cu dorința de a se stabili și de a își câștiga traiul acolo.
Dintre principalele motive din cauza cărora străinii pot deveni victime putem enumera:
-concurența pe care aceștia o creează asupra locurilor de muncă (motiv care din cauza
căruia indigenii se pot simți amenințați din punct de vedere profesional);
-străinii cel mai adesea sunt concentrați maximal pe îndeplinirea unor scopuri pe care și
le-au propus, acordând mai puțină atenție prevenției;
-cunoașterea într-o mai mică măsură a limbii și a datinilor locale;
-aceștia sunt adesea banuiți de către răufăcători că ar deține sume mai mari de bani asupra
lor;
-faptul că aceștia nu pot colabora într-un mod eficient cu autoritățile locale în cazul în
care cad pradă infractorilor.
Actele infracționale asupra străinilor sunt diverse, dintre cele mai frecvente am putea
enumera furtul, tâlhăria, înșelăciunea sau violul.
Ca urmare a victimizării, în cazul străinilor afectați apar unele consecințe psihologice
precum modificarea modului în care receptează atât calitatiile, cât și defectele membrilor națiunii
locale, cel mai adesea aceștia generalizând unele calități negative asupra tuturor membrilor
comunității (spre exemplu, se vor referi la localnici ca fiind ,,niște tâlhari”).

E. Victimizarea în cazul unor conflicte militare sau etnice

Situațiile conflictuale iscate la nivel social influențează un grup mai mare de indivizi,
astfel că în aceste cazuri victimizarea se produce asupra unui întreg grup uman.
Majoritatea statelor au adoptat în legislația lor penală articole care incriminează faptele
antisociale care constituie un nivel de gravitate maximă. Un astfel de exemplu de faptă cu nivel
ridicat de periculozitate este genocidul, acesta ,,comis în timp de pace cât și în timp de război,
este o crimă de drept internațional (art.1 al Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de
genocid)”36.
Genocidul este prevăzut ca fiind o faptă comisă cu intenția de a nimici, indiferent dacă în
totalitate sau doar o parte a unui grup rasial, etnic sau religios. Astfel de exemple ar putea fi:

36
G. Diaconescu - ,,Genocidul”, Ed. Militară, București, 1991, pg. 167
25
 -omorârea membrilor dintr-un anumit grup rasial, etnic sau religios;
-lezarea integrității fizice ori mentale ale membrilor a astfel de grupuri;
-adoptarea unor măsuri cu scopul de a scădea natalitatea în sânul unui anumit grup rasial,
etnic sau religios.
Un alt exemplu de activitate criminală ce reprezintă un nivel de gravitate ridicat și care
are ca punct de pornire conflicte internaționale, creând de asemenea o victimizare la nivel de
grup este terorismul. Acesta este definit ca fiind o ,,strategie persistentă și sistematică de utilizare
a violenței de către un stat sau un grup politic împotriva altui stat sau un grup politic cu scopul de
a realiza obiective politice prin constrângerea determinată de declanșarea unei stări de teroare și
intimidare colectivă”37.
Victimizarea la nivel de grup uman poate fi cauzat de diferiți factori discriminatorii
precum:
-complexul de inferioritate sau de superioritate al unor națiunilor;
-teoriile rasiale;
-nevoia de omogenitate din punct de vedere social.
De-a lungul timpului, pe plan internațional au fost mai multe încercări de găsire a unor
mijloace care să prevină, dar și să înlăture urmările stărilor conflictuale, atât la nivel național, cât
și la nivel internațional, unele dintre cele mai importante măsuri fiind luate în Convențiile de la
Geneva, dar și de către Organizația Națiunilor Unite.

37
G.Nistoreanu, C.Păun - ,,Criminologie”, Ed. Didactică și Pedagogică R.A., București, 1995, pg.322
26
 Capitolul II – Victima din perspectiva tratamentelor penale

II.1. Victima – o resursă de informații în sensul identificării agresorilor

În procesul de identificare a agresorului, o importanță majoră o are cunoașterea modului

de viață a victimei, a legăturilor și a anturajului pe care le are, cât și a personalității acesteia. De
multe ori, mai ales în cazul infracțiunilor săvârșite prin violență, s-a demonstrat faptul că legătura
victimă – autor – context a stat la baza descoperirii infractorului.
În procesul de identificare a autorului unei infracțiuni, o importanță majoră o are
cunoașterea victimei. Câteva dintre datele de interes care ar putea conduce spre acesta ar fi:
-stabilirea naturii juridice, spre exemplu dacă este vorba despre omor, despre o
sinucidere, sau dacă moartea a survenit în urma unui accident.
-date despre mobilul infracțiunii.
-date referitoare la circumstanțele evenimentului (locul întâmplării, momentul la care a
fost săvârșită infracțiunea și modul în care a fost comisă aceasta).
-date care caracterizează personalitatea victimei: concepția ei, modul în care își trăiește
viața, calitățile temperamentale, existența unor tabieturi, dacă uneori da dovadă de manifestări
agresive sau poate existența unor vicii ascunse precum jocurile de noroc sau consumul de alcool.
-cercul de persoane cu care victima relaționează (familia, rudele, vecinii, colegii de
serviciu sau cu care aceasta obișnuiește să se distreze) ,cât și locurile și localurile în care aceasta
obișnuiește să le frecventeze. Trebuie menționat faptul că o importanță majoră o are și natura
relației victimei cu cercul de persoane cu care relaționează (amiciții, dușmănii), cât și dacă există
între aceștia stări conflictuale sau tensionate (astfel de exemple ar putea fi neînțelegerile
familiale, motive de răzbunare sau apariția unor gelozii în cadrul cuplurilor)
-situația bunurilor de valoare pe care le deține victima, inventarierea lor pentru a observa
dacă lipsesc astfel de bunuri sau chiar documente.
-date referitoare la antecedentele morale, penale sau medicale ale victimei.
În cazul infracțiunilor săvârșite prin violență, cercetarea la față locului ne poate evidenția
constatări și indicii valoroase pentru a cunoaște victima, precum:
-activitatea pe care victima o desfășura înaintea producerii agresiunii (modul în care e
îmbrăcată victima ne poate oferi detalii importante cu privire la activitate – dacă aceasta era

27
îmbrăcată de zi, dacă era în pijamale și se pregătea de somn sau dacă aceasta era îmbrăcată în
haine corespunzătoare muncii prin gospodărie).
-comportamentul pe care îl avea victima în momentul în care a apărut infractorul
(existența leziunilor pe corpul victimei sau a hainelor rupte pot indica faptul ca aceasta a încercat
să opună rezistență)
-dispariția bunurilor personale ale victimei sau poziția ginecologică în care se află aceasta
ne poate indica posibilul mobil al faptei.
-în cazul în care victima nu este cunoscută, cercetarea la fața locului poate ajuta prin
adunarea informațiilor utile cu privire la aceasta (descrierea semnalmentelor).
-date despre starea de sănătate a victimei, despre posibilii debitori ai acesteia sau despre
preocupările generale pe care obișnuia să le aibă.
Un alt instrument util în procesul de identificare a agresorului este expertiza medico-
legală, aceasta poate oferi informații utile cu privire la eventuala prezență a semnelor de
autoapărare de pe corpul victimei, despre numărul și despre gravitatea acestora.

II.2. Tratamentul psihologic al victimei în cursul urmăririi penale

Urmărirea penală este percepută a fi o etapă distinctă a întregului proces penal:

,,Urmărirea penală se identifică cu un comportament procesual bine definit în procesul penal,
deoarece, în cadrul ei, se realizează anumite activități specifice prin care se dovedește existența
sau inexistența infracțiunilor, știut fiind că marea majoritate a faptelor penale nu pot fi dovedite
prin probe preconcepute. De asemenea, în cadrul urmăririi penale sunt desfășurate activități
specifice pentru identificarea autorilor infracțiunilor inițial necunoscuți”.38
Pe plan psihologic, urmărirea penală este văzută că o însumare a tuturor relațiilor
interpersonale pe care le are un reprezentant al statului (polițist, procuror, judecător) cu ceilalți
participanți ai dramei judiciare (victimă, agresor, martori etc.). Caracteristica acestor relații
interpersonale este reprezentată de modul în care se comportă individul din punct de vedere
emoțional atunci când se află față în față cu reprezentantul unei autorități a statului. De obicei,
individul trăiește un sentiment de teamă față de caracterul represiv al justiției.

38
I. Neagu – ,,Drept penal procesual” – Ed. Academiei Române, București, 1988, pg.372
28
 Studiile din domeniu au demonstrat faptul că există multe situații în care anumite
infracțiuni nu se află niciodată datorită faptului că acestea nu sunt denunțate de către victime. De
multe ori victimele
ezită să denunțe o agresiune care a fost îndreptată asupra lor din teamă de a nu fi descoperite
amănunte mai puțin onorabile din viața lor privată. Alte motive pentru care actele agresionale nu
sunt denunțate ar putea fi teama victimelor de o răzbunare ulterioară pe care ar putea să o pună în
aplicare agresorii dacă aceștia ar fi denunțați sau faptul că poliția nu a fost destul de eficace în
alte situații întâmplate în trecut atât lor, cât și anturajului lor, considerând că denunțul nu ar putea
fi soluționat.
Având în vedere faptul că deseori victimele nu reclamă comiterea unor infracțiuni asupra
lor, dar și pentru ca activitatea justiției să nu întâlnească impedimente, este necesar ca pe tot
parcursul desfășurării procesului de urmărire penală victimele să beneficieze de o abordare care
să-i permită colaborarea eficientă cu justiția.
Se întâmplă adesea ca victima să fie singura persoană care să poată relata detalii despre
săvârșirea infracțiunii la care a luat parte (fiind considerată și drept martor principal), însă în
fapt, victima oferă puține dovezi de veridicitate în relatările sale despre infracțiune, motiv pentru
care este important ca victimei să i se acorde o atenție sporită din punct de vedere psihologic
atunci când ea este abordată, iar criminalistul sau anchetatorul să ia în considerare faptul că
aceasta a suferit o traumă psihică.
În momentul în care este comis actul infracțional asupra sa, victima trăiește o stare de
emotivitate profundă, astfel că atât perceperea agresiunii, cât și imprimarea lui în memorie se
produce în condițiile scăderii activității cerebrale ce implică partea conștientă și controlată a
acesteia. Așadar, într-un caz fericit, victima va prezenta doar o discontinuitate a amintiriilor cu
privire la faptă.
S-a constatat faptul că adesea victima, în scopul de a își îmbunătății circumstanțele
procesuale, dar și din dorința de a se răzbuna față de infractor, ajustează realitatea în declarațiile
pe care le prezintă în fața anchetatorilor, adăugând un anumit coeficient de denaturare a faptelor.
Având în vedere toate aceste aspecte, evidențiem importanța prezenței a unui psiholog sau a
unui psihiatru în anumite situații pe parcursul anchetei, iar dacă acest lucru nu este posibil,
nevoia ca reprezentantul autorității statului care intră în contact cu victima trebuie să aibă
cunoștințe cât mai solide de psihologie.

29
 Abordarea victimei din punct de vedere strict judiciar, fiind utilizate metode și tehnici
depersonalizate, nu va putea constitui sprijinul necesar de care aceasta are atât de multă nevoie.
Dintre sentimentele pe care victima le poate resimți în raport cu o agresiune comisă enumerăm:
-reticență în a denunța infracțiunea (cu atât mai mult dacă persoana a fost adesea
implicată în săvârșirea unor infracțiuni de un anumit fel).
-coresponsabilitate în legătură cu comiterea faptei
-aceasta se poate simți vinovată în raport cu circumstanțele infracțiunii (vinovăție față de
atitudinea pe care a avut-o sau un posibil comportament provocator).
Pe parcursul procedurii de interogare, cel care anchetează cazul va trebui să aibă în
vedere faptul că cel pe care îl interoghează a suferit o pagubă sau că este posibil ca acesta să fi
suferit o pagubă. Așadar, este nevoie ca anchetatorul să fie situat într-o poziție neutră față de
cazul pe care îl instrumentează pentru a putea delimita reacțiile pe care victima le suferă din
cauza șocului față de reacția pe care ar putea să o aibă victima în încercarea de a ascunde
anumite elemente esențiale în legătură cu fapta comisă.
Pentru a se putea obține cât mai multe informații utile de la victimă în raport cu
circumstanțele reale ale infracțiunii, este nevoie ca acesteia să i se confirme faptul că nu a comis
eroare apelând la autorități.

II.3. Tratamentul psihologic al victimei în cursul judecății

Una dintre caracteristicile acestei etape din cadrul procesului penal este reprezentată de
faptul că interacțiunea dintre magistrat și victimă se produce prin intermediul unui avocat care va
ține cont de doleanțele pe care le are victima și le va transmite mai departe instanței de judecată.
Victimele pot manifesta diferite atitudini pe plan psihologic după cum urmează:
-victima poate avea încredere deplină în reprezentantul său și îi poate relata acestuia
absolut toate detaliile pe care avocatul le solicită.
-victima poate dezvolta o ezitare în a mai relata detalii avocatului său, nefiind satisfăcută
de atitudinile pe care le-ar avea acesta în fața instanței de judecată sau chiar în raport cu ea.
Uneori se întâmplă ca victima să acuze avocatul, în mod direct sau indirect, de anumite
înțelegeri pe care acesta le-ar avea cu avocatul inculpatului.

30
 O altă caracteristică a acestei etape de judecată este repararea prejudiciilor rezultate din
infracțiune, aceasta având loc pe planul civil al procesului penal, victima constituindu-se parte
civilă.
,,Partea civilă este persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului
penal. Atât partea civilă cât și partea vătămată sunt victime, iar în ce privește partea psihologică,
victima va fi afectată atât în fazele de urmărire penală și judecată, cât și ulterior judecății.”.39
Din punct de vedere civil, tematica psihologică trebuie să țină cont de câteva categorii de
prejudicii, rezultate din traumele suferite de către victimă:
-prejudicii compuse din dureri fizice sau chiar psihice.
-daunele estetice rezultate din desfigurarea fizică a victimei în urma agresiunii.
-prejudiciul de agrement ce reprezintă o pierdere a posibilităților de divertisment și
destindere în urma actului agresional.
-daune juvenile ce semnifică tot un prejudiciu moral, dar care este suferit de către o
persoană tânără.
Cunoscutul profesor Tiberiu Bogdan, sublinia faptul că evoluția modernă a societății
elimină posibilitatea ca un individ să își facă de unul singur dreptate, însă societatea nu și-a
îndreptat suficient atenția și asupra despăgubirilor care ar fi menite să reabiliteze victima. Astfel
că, atât practica legală, dar și criminologia se concentrează pe analizarea criminalului, care în
urma unui proces ar urma să fie pedepsit, iar la rândul său, statul achită costuri în plus pentru
întreținerea acestuia în penitenciar. Așadar, putem observa că elementul care este neglijat în toată
ecuația este victima – care depinde din punct de vedere al despăgubirilor atât de bunăstarea
materială pe care o are sau nu infractorul, cât și de aptitudinile profesionale pe care le are
avocatul.
Pe plan internațional, în anul 1969 – în cadrul Colocviului de la Londra, a fost îndreptată
atenția către efectele psihologice pe care le resimte o victimă în urma actelor infracționale, fiind
elaborate ,,Recomandările asupra recuperării prejudiciului moral”, acestea cuprinzând câteva
principii precum:

39
Tudorel Butoi, Dan Voinea, Alexandru Butoi, Manuela Cristina Prodan, Valentin Iftene, Constantin Zărnescu,
Ioana Teodora Butoi, Luminița Georgeta Nicolae – ,,Victimologie, Curs Universitar, Perspectiva psihologiei
victimale asupra cuplului penal victimă-agresor” –Editura Pingin Book Publishing House Word Keeper, București,
2004, pg.119.
31
 -faptul că dauna morală nu se pretează doar la o evaluare financiară, sensul și
însemnătatea acesteia depinzând în funcție de sistemul juridic al statului care tratează acest
aspect.
-principiul divizării daunelor morale necesită a fi recunoscut pe de o parte în situația
leziunilor corporale, cât și în situația în care se aduc atingeri grave personalului (sechestrare
ilegală, defăimare etc.).
-în situația în care victima decedează în urma actului agresional, daunele morale vor
trebui acordate familiei.
-remedierea daunelor morale sunt îndreptățite chiar și în unele cazuri de atingeri aduse
relației familiale, însă doar în cazul în care unul dintre soți suferă o daună morală gravă din
cauza celuilalt.
-obiectul despăgubirii este compensația care trebuie acordată victimelor în urma
prejudiciului creat, ținându-se cont și de nivelul de gravitate al vinei pe care o are autorul daunei.
-înafară de despăgubirea financiară, remedierea ar trebui să semnifice și măsuri de
prevenție pentru a nu se ajunge din nou la producerea, la continuarea ori chiar la repetarea
prejudiciului suferit.
-în momentul acordării despăgubirilor trebuie să se facă o deosebire între dauna materială
și dauna morală.
-dacă dauna reprezintă plata unei sume de bani periodice, beneficiarii trebuie să fie
protejați cu privire la posibila diminuare a monedei.
-tematica remedierii unei daune morale a fost analizată în legătură cu răspunderea civilă,
dar și cu asigurarea socială. În speță, garanția pe care o acordă asiguratorul ar fi necesar să
cuprindă și despăgubirea daunei morale în situația leziunilor corporale.
-dat fiind faptul că asigurările reprezintă o importanță semnificativă, un schimb de opinii
între reprezentanții societăților de asigurări și juriștii experți în domeniul daunelor ar ajuta la
îmbunătățirea sistemului.
-în scopul remedierii lipsei de informații cu privire la suma indemnizațiilor acordate ar fi
benefic să se stabilească măsuri, atât pe plan național, cât și pe plan european.
-Consiliul Europei trebuie să strângă informațiile cu privire la cuantumul indemnizațiilor
pe care le acordă fiecare stat și să le afișeze transparent persoanelor și autoritatiilor interesate.
-De asemenea, Consiliul Europei este necesar să încerce armonizarea normelor juridice
cu privire la remedierea daunelor morale cauzate din pricina unor leziuni corporale.
32
 Atât în timpul judecății, cât și în timpul procesului de urmărire penală, dacă există
nelămuriri asupra unor aspecte, magistratul are la dispoziție varianta solicitării unor expertize.
Având în vedere diversitatea expertizelor care pot fi solicitate, dintre acestea o importanță majoră
o are expertiza psihiatrică de natură medico-legală – care ne poate arăta dacă la momentul
săvârșirii infracțiunii exista o tulburare psihică, dar și dacă victima a fost constrânsă din punct de
vedere fizic sau psihic.
În cazul în care magistratul solicită expertiza psihiatrică, aceasta este realizată de către
un medic de specialitate ce va trebui să întocmească un raport de expertiză și să îl predea mai
apoi autorității judiciare. Medicul va trebui să aibă garanția unui cadru profesionist pentru a își
putea realiza sarcina, iar în raport cu reprezentanții autoritaților să își protejeze independența
concluziilor medico-legale.
Un alt factor important în desfășurarea expertizei psihiatrice este comportamentul pe
care îl manifestă expertizatul, luând în calcul faptul că această expertiză reprezintă , de
asemenea, un alt moment cu un nivel de încărcătură emoțională ridicată. Așadar, este important
ca expertizatul să fie informat în legătură cu ce urmează să se întâmple pe parcursul expertizei,
cât și cu alte detalii necesare care să îi poată creea un confort psihic și prin urmare un
comportament adecvat pe parcurs expertizei.
Există șapte tehnici care sunt necesare pentru a putea utiliza psihiatria în cadrul judiciar,
și anume:
-evaluarea anomaliilor comportamentale;
-întocmirea rapoartelor necesare instanței sau avocaților;
-prezentarea rapoartelor întocmite în fața instanței de judecată;
-instrumentarea dispozitivelor de securitate atât în scopul controlului, cât și al tratării
unui pacient;
-tratamentul tulburărilor cronice precum psihozele sau tulburările de personalitate;
-cunoașterea legislației în raport cu sănătatea mentală;
-diverse tehnici de tratare a psihicului în raport cu tulburările comportamentale.

33
 Capitolul III – Victima din perspectivă preventivă

Prin termenul de victimă se înțelege ,,orice persoană umană care suferă direct sau indirect
consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale”40
După cum rezultă din definiția anterioară , dar și din punctul de vedere al altor autori
victima este reprezentată întotdeauna de o ființă umană, deoarece nu putem privi un obiect
distrus sau o instituție că a suferit un prejudiciu ca o victimă propriu-zisă, deoarece o persoană
victimizată poate ajunge să devină jertfă în fața unor acțiuni/inacțiuni criminale fără să fie de
acord sau să-și fi asumat un astfel de risc.
Revenim la noțiunile prezentate mai la începutul lucrării, unde spuneam că nu pot fi
considerate victime persoanele care și-au asumat și cunosc riscul executării îndatoririlor pe care
aceștia le au în îndeplinirea misiunilor, de exemplu polițiștii, luptătorii militari, cel care inițiază o
acțiune sau inacțiune criminală soldându-se cu decesul acestuia.
Victima reprezintă jumătatea perechii grupului agresor-victimă, astfel că, se dorește
pedepsirea celui ce a adus pagube materiale, fizice sau psihice asupra victimei și înțelegerea și
tratarea implicațiilor, efectelor și a consecințelor favorizate de actele victimizante.
Criminologii anilor 1960-1970 au pus în evidență că majoritatatea infractorilor au fost
chiar ei victime anterior transformării în agresor, victime ale lipsurilor materiale, a lipsei locului
de muncă, educației, victimă a dezvoltării sale într-o familie dezorganizată, victime ale
discriminării și a altor forme de injustiții sociale.
Victimologia după ani 1970 s-a extins tot mai mult, luând forma unei arii de specializere,
iar acest lucru a făcut ca astăzi să devină studiată în tot mai multe universități și colegii.
Raportul agresor-victimă este mai complex decât pare, astfel că, studiile au pus în
evidență necesitatea analizei mecanismelor psihologice și psihosociale ale relației interpersonale
pentru a putea pune în evidență mult mai bine cum este de fapt situația reală decât să fie privită
doar din punct de vedere juridic.
Tot în cadrul cercetărilor descrise anterior s-au pus în evidență câteva dintre aspectele
raportului agresor-victimă, de exemplu:

40
T.Bogdan și colab -,,Comportamentul uman în procesul judiciar”, Serviciul Editorial și
Cinematografic,București,1983 p.93
34
 -numărul victimelor este cu mult mai mare decât numărul agresorilor, acest fapt pune în
evidență că un infractor face mai multe victime, iar comparativ între sexe numărul bărbaților ce
comit acte victimizante este mai mare decât al femeilor;
- criminologul și sociologul Stephen Schafer susține că 80% dintre omucideri și leziunile
grave produse unei victime, aceasta a fost rudă a criminalului și restul procentelor până la
100%, cele 20 de procente se împart persoanelor străine și terțe;
-după sociologul și criminologul Marvin Wolfgang, cei care ucid sunt frecvent cu
aproximativ 5-10 ani mai mici decât victimele acestora;
-vârstă de 20-29 de ani este frecvența în cazul femeilor ce devin victime , în timp ce la
bărbați vârstă este 30-39 de ani.
Gradul de vulnerabilitate victimală se raportează la două categorii de factori ai victimei:
a).factori personali-persoanele cu vulnerabilitate crescută ce țin de această categorie
sunt: femeia, copilul, persoanele vârstnice fiind aflați în imposibilitatea de a se apăra, devenind
ușor victime ale unor violențe, iar cei cu dizabilități fizice, retardați mintal, nivel scăzut al IQ-
ului și nivele de educație precare, aceștia pot deveni ușor victime ale unor minciuni și fraude;
b).factori situaționali – indivizii care fac parte din grupuri susceptibile datorită faptului
că se află în diferite situații devin cu ușurință victime ale unor infracțiuni ca de exemplu:
infractorii au în vizor un grup de turiști deoarece raportându-ne la timp și banii de care aceștia
dispun, va trece o perioadă până ca aceștia să rezolve sau chiar unii renunță argumentând că
procedura găsirii și pedepsirii acestora ar putea dura destul de mult timp.

III.1. Cuplul penal victimă - agresor

Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă cuplul penal victimă-agresor vom descrie prima
dată fiecare terme