Sunteți pe pagina 1din 3

joi, 21 iulie 2016

Între haosul Orientului zglobiu şi ordinea Occidentului bolnav


S-a răcit cerneala ziarelor şi s-au şters urmele de sânge de pe caldarâm. Turcia e din nou liniştită. Atât de
liniştită cât poate fi. La urma urmei, după un cutremur, după o catastrofă de orice tip, la un moment-dat se
aşează liniştea. Acea linişte apăsătoare care, prin suspectul său devine deranjantă, aproape asurzitor de
deranjantă. În Turcia această linişte are şi un nume: stare de necesitate.

Ce se-ntâmplă vedem cu ochiul liber: o reglare de conturi la lumina zilei şi teama tuturor în faţa a ceea ce,
în scurt timp, va deveni dosarul turc. Acestea sunt lucrurile vizibile. Unii le critică, alţii le laudă. În spatele
uşilor închise însă se desenează variante, se fac nenumărate calcule şi scenarii. Realitatea însă diferă de
versiunea cosmetizată pentru public.

Nu cred că greşesc dacă spun că Turcia este unul dintre cele mai importante puncte ale planetei. Este
cheia Orientului Mijlociu, a Asiei, a Caucazului, a Europei de Est şi a Mediteranei. Fără doar şi poate, din
punct de vedere geostrategic, Turcia este Buricul Pământului.

Lovitura de stat care s-a dat a fost una 100% americană. Pentru a o înţelege trebuie să privim cu ochii de
acum la evenimentele din trecutul apropiat. În septembrie 2015, Rusia executa cu precizie de ceasornic
bombardamentele în Siria. Interesul Rusiei era reprezentat de slăbirea forţelor ISIS pentru a-şi proteja
aliatul. Paralel cu bombardamentele ruseşti, au fost efectuate operaţiuni sub steag fals asupra
insurgenţilor grupaţi în aşa-zisa opoziţie siriană(în fapt, forţe paramilitare susţinute unele de Turcia, altele
de SUA şi altele de cine mai era interesat prin zonă). De asemenea, sporea numărul alertelor privind
violarea spaţiului aerian turcesc de către avioanele ruseşti.

De fiecare dată ruşii contestau violarea spaţiului, iar turcii protestau. Apogeul evenimentelor s-a petrecut
în 24 noiembrie 2015, atunci când un F16 al forţelor aeriene turce a doborât un Suhoi rusesc. Este foarte
vag ordinul care-a fost dat, cum de-a fost pregătit F16-le să doboare Suhoi-ul s.a.m.d. Cert este că, în
urma evenimentelor de-atunci relaţiile dintre Turcia şi Rusia au îngheţat. Practic acesta a fost începutul
loviturii de stat.

Răspunsul ruşilor a fost unul dur, dar nu chiar atât de radical precum s-ar fi aşteptat opinia publică. Într-
adevăr, au fost impuse restricţii puternice produselor turceşti şi a fost dată o lovitură teribilă turismului prin
interzicerea curselor charter. Numai din turism, Turcia a pierdut în primele şase luni ale anului aproape 30
mld. $.

În 27 iunie a.c., Erdogan i-a trimis lui Putin, în mod surprinzător, o scrisoare în care-şi cerea scuze asupra
incidentului aviatic. A fost un eveniment-surpriză; nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Iată cel de-al doilea
indiciu al ecuaţiei. Pentru cei care-l cunosc pe Erdogan, gestul e unul inexplicabil, de-a dreptul nebunesc.

Zvonurile spun că, prin martie, ruşii i-ar fi şoptit lui Erdogan că se pregăteşte debarcarea sa de
către armată. Ştiindu-şi oamenii aşezaţi în poziţii cheie şi dată fiind relaţia încordată ruso-turcă, Erdogan
a ignorat iniţial informaţia, însă a intrat la bănuieli în momentul în care a primit un semnal similar
de la serviciile iraniene de securitate. În aceeaşi ecuaţie trebuie văzute şi atentatele teroriste care au
sporit vizibil după răcirea relaţiilor ruso-turce. 

Şi-acum să mergem mai departe. Aşadar, în 27 iunie Erdogan îşi cere scuze public. Serviciul de presă al
Kremlinului dă comunicatul, iar Putin declară că urmează să ridice treptat restricţiile. Ca un făcut, pe 28
iunie avem un atac terorist de proporţii în aeroportul Ataturk din Istanbul. Merită menţionat că
singura ţară care a oprit cursele aeriene către Istanbul a fost ... Iranul. În multe rânduri am evocat
performanţele spectaculoase ale serviciului secret iranian. În paranteză amintesc faptul că Iranul este
singura ţară care a protejat informativ regimul lui Bashar al Assad de dinaintea începerii războiului civil
sirian.

În spatele perdelelor de fum ale atacurilor teroriste se împleteau iţele conspiraţiei. Personaj central era
comandantul turc al bazei militare de la Incirlik, Bekir Ercan Van, fost ataşat militar în Israel şi cadru de
nădejde al americanilor în Turcia. Acesta controla o reţea extrem de întinsă formată, în principal, din
adepţii Hizmet, mişcarea imamului radical Fethullah Gülen. Cu toate că e foarte mult de vorbit despre
Hizmet, o să spun doar că, în perioada în care Erdogan şi Fethullah Gülen au fost aliaţi, mişcarea
imamului a reuşit să atragă personalităţi marcante, în special din intelectualitate(spre deosebire de AKP
care a fost interesată să lucreze mai „la firul ierbii” pentru strângerea unui bazin electoral cât mai
generos). Astfel, Fethullah Gülen a pus la punct o reţea paralelă de putere, întinsă în special în justiţie,
armată, educaţie şi mass media.

Nu e foarte clar ce anume a ştiut Erdogan, dacă într-adevăr a jucat cartea neştiutorului şi a lăsat
conspiraţia să se dezvolte monitorizând-o atent prin intermediul propriului serviciu secret loial. Repet, încă
se ştie foarte puţin! Ceea ce e însă cunoscut este că, înainte cu o oră de planificata lichidare a sa,
Erdogan a fost informat de către iranieni despre declanşarea loviturii de stat.

Confirmarea i-a venit aproape instantaneu, atunci când a fost anunţat de către conducătorul Armatei I -
generalul Umit Dundar - că a fost declanşată lovitura de stat, că o bună parte din armată va lua parte la
această acţiune, şi, mai ales, că Armata 1 îi rămâne fidelă şi că-l va apăra. A părăsit în grabă hotelul,
lăsându-şi gărzile de corp ca perdea de fum.

Probabil că mare le-a fost mirarea atacatorilor atunci când au constatat că în hotel, în afara gărzilor
eroice, nu era nici urmă de Erdogan. Practic, de-aici lovitura de stat s-a fâsâit. Aici s-a pierdut totul. Cu un
Erdogan viu lucrurile erau definitiv compromise. Toată lumea ştia asta şi acesta este motivul pentru care
Erdogan a făcut singura mişcare pe care trebuia s-o mai facă pentru a câştiga: să se arate în viaţă. Asta
a fost miza apariţiei sale la CNN Turk. Restul, mai mult sau mai puţin, e cunoscut!

Întoarcerea victorioasă a Sultanului n-avea cum să fie altfel decât înecată în sânge. Miile de arestaţi din
rândurile armatei şi justiţiei, personalul demis din învăţământ, interdicţiile şi starea de semi-necesitate
sunt lucruri normale. Este strict ceea ce aşteaptă turcul de rând care, în acest moment, trăieşte exuberant
răzbunarea lui Erdogan ca pe propria sa răzbunare.

Va fi Erdogan crud? Cu siguranţă! Şi dacă n-ar vrea să fie radical n-ar putea să nu fie. Aşa cum fiul cel
mare al sultanului n-avea linişte până nu-şi ucidea fraţii, la fel Erdogan este împins de tradiţie să joace pe
cadavrele duşmanilor. Epurările din armată şi justiţie nu s-au terminat. Sunt abia la început, iar
ameninţările Uniunii Europene cu îngheţarea aderării sunt simple gogoşi. Toată lumea e conştientă că
dacă Erdogan detonează bomba transfugilor, Europa se îneacă în noroi.

Aşteptaţi-vă aşadar la o răzbunare dură. Vă recomand să priviţi totuşi cu detaşare. Oamenii pe care-i
calcă Erdogan în picioare nu sunt, în niciun caz, sfinţi. În cazul în care soarta loviturii de stat ar fi fost alta,
aceste „victime” n-ar fi avut absolut nicio apăsare la comiterea unor abuzuri chiar mai mari.

Ar fi târâit cadavrul însângerat al lui Erdogan în piaţa publică, i-ar fi umilit familia şi apropiaţii şi nu s-ar fi
dat înapoi de la nicio atrocitate. Desigur, media propagandistică ar fi închis ochii. Doar a căzut un tiran!

Întrebarea care rămâne este ce anume va face Erdogan cu adevăratul duşman care se numeşte
SUA şi care este Imperiul, stăpânul absolut? Are două variante: să mimeze răzbunarea, dar în spatele
scenei să se transforme în mielul cerşind clemenţă sau chiar să se răzbune intrând într-o nebunească
sinucidere. Ce va face? Aici este cheia.

Răspunsul este unul deosebit de complicat. Chiar dacă uneori are accese exuberante, Erdogan este un
individ extrem de calculat, cu mult sânge rece şi foarte stabil. De-a lungul vremii a dovedit o capacitate
sporită de control, o organizare impecabilă şi o luciditate enervantă atât pentru prieteni cât şi pentru
duşmani. Pe de altă parte nu suportă să intre în rândul laşilor. Personal nu-l văd pe Erdogan stând
în genunchi în faţa celui care-a vrut să-i fie călău.

Oprirea curentului şi a apei la baza militară de la Incirlik face parte dintr-un scenariu de mijloc.
Doar dă un semnal că ştie cine ce-a făcut! La fel şi anunţul cu pacea regională pe care-o vrea dusă la
bun sfârşit cu Rusia şi Iranul. Toate sunt elemente ale unui dans de echilibru între cele două căi
diametral opuse. Lucrurile însă nu pot rămâne aşa la infinit, apele trebuie să se despartă.

Erdogan are acum capacitatea de a merge în orice direcţie. Când face declaraţii radicale, când trimite
poliţia să facă percheziţiei la Incirlik o face pentru a da semnale de negociere de pe poziţii superioare,
pentru a cere mai mult. Vi se pare obscen?

Amintiţi-vă preţul cerut de Turcia pentru a permite SUA să folosească bazele sale în Războiul din Irak.
Aşa se-ntâmplă şi-acum. Erdogan e pe cai mari, a prins slăbiciunea duşmanilor săi şi, prin invitaţia la
negociere încearcă să-i umilească. Nu ştie încotro va merge, dar tentaţia tocmelii n-o poate rata.
Există însă şi o forţă ascunsă în toată ecuaţia care descrie starea Turciei de azi. Să ne amintim că
Turcia n-a putut exista decât printr-o conspiraţie pusă la cale de un general sclipitor, Mustafa Kemal pe
numele său. Având sprijin ocult în spate a reuşit să întoarcă societatea patriarhală otomană fix cu fundu-n
sus.

Prin intermediul armatei a combătut radical orice tentaţie religioasă, a controlat cu mână de fier
„moravurile” populaţiei şi a impus o ideologie considerată la vremea aceea imposibilă pentru
populaţia otomană. Cât timp a fost la putere a combătut activ fostele obiceiuri ale califatului,
impunând o occidentalizare forţată. Desigur, asta nu-l împiedica să se lăfăie în fostele palate ale
sultanului, fie că e vorba de Dolmabahce, Beylerbeyi sau altă proprietate de lux.

Aşa zisa democraţie păstrată cu sfinţenie de armata turcă, cea care se simte datoare să iasă-n stradă de
fiecare dată când este ameninţată laicitatea statului turc, este moştenirea exclusivă a regimului
instaurat de Ataturk. Aceasta s-a opus de fiecare dată tentaţiei poporului de a se reîntoarce la
origini. A negat existenţa oricăror origini prin delimitarea de otomani şi susţinerea unei false
descendenţe, a unei tradiţii inexistente.

Energia combătută de armată a continuat însă să se dezvolte latent şi a ajuns să explodeze în actualul
AKP. Asistăm la eliberarea unei energii care doreşte o răzbunare istorică. Şi-aici e marea necunoscută.
Erdogan nu i se poate opune deoarece el este parte a ei. Oricâte declaraţii de natură „ataturkiste” ar face,
mesajul este unul compromis, viciat de acea energie de care vorbeam. Erdogan vrând-nevrând merge
într-o direcţie care are ca finalitate un model de democraţie islamică de tip Iranian

Teoretic americanii n-ar avea de ce să se teamă. Flexibili cum îi ştim, pot conlucra cu orice regim
atâta vreme cât le serveşte interesele. De-aia şi-acum fac „ciocu' mic” până se-aşează apele.
Problema lor însă este că şi-au pierdut toţi teleghidaţii din justiţie, adică acei „eroi” care, ca şi la
noi, implementează „statul de drepţi”!

Fără această structură de forţă şi fără teleghidaţii din armată (care acum dau cu subsemnatul) SUA se
simt în nesiguranţă. Însă nu au mare lucru de făcut; decât să-nchidă ochii şi să spere că hachiţele
sultanului se vor opri la un moment-dat

Există însă un amănunt peste care nu se poate trece. Oricine vede de la o poştă că personalitatea
lui Erdogan rimează de minune cu cea a lui Putin. E clar pentru oricine acest lucru. Atracţia dintre cei
doi şi tentaţia implementării democraţiei de tip islamic ar putea produce o alunecare definitivă a
Turciei spre Rusia.

Mai ales că Rusia propune în locul vasalităţii alianţe „de la egal la egal”. Iar de-aici începe
dezastrul pentru americani. După ce-au asistat la spargerea capului Anacondei în Mongolia, o
secţionare a şarpelui în zona turcească ar fi o pierdere mult prea mare.

Automat Georgia s-ar simţi strânsă într-o menghină, iar presiunea ar aduce-o din nou în sfera de
gravitaţie a Moscovei. De un destin similar ar avea parte şi celelalte ţări balcanice, cu excepţia Greciei
căreia, un nou pachet financiar generos şi tradiţionala opoziţie faţă de Turcia îi va garanta rămânerea în
tabăra americană.

România, din nou pe graniţă, va fi folosită ca monedă de schimb. Este mult prea împinsă spre est şi,
ieşirea sa la Marea Neagră nu mai face două parale în condiţiile blocării Bosforului.

Ne-am afla aşadar într-un setup destul de complex. Confruntarea ar putea fi deschisă, cel mai
probabil, de „dosarul cipriot”. Ar fi cea mai facilă răzbunare americană faţă de copilul
neastâmpărat.

Aceasta ar fi scânteia necesară unei noi conflagraţii totale. Cred că e clar pentru toată lumea că
industria americană aşteaptă războiul ca pe o binefacere. Iar puncte îngheţate sunt peste tot în lume, fie
că vorbim de Ucraina, Marea Chinei de Sud, Coreea, Orientul Mijlociu, Africa s.a.m.d.

Trebuie să fii orb pentru a nu observa că „aerul e încărcat”, că, din ce în ce mai mult, se simte
prezenţa acelui ceva. Personal cred că sunt motive serioase de îngrijorare şi asta indiferent de alegerea
pe care-o va face Erdogan. Rediscutarea sferelor de influenţă şi eventuala rediscutare a termenilor
conveniţi la Malta sunt elemente care vor cutremura Pământul.