Sunteți pe pagina 1din 171

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

FUNDAMENTE ŞTIINŢIFICE ALE


JOCURILOR SPORTIVE -
HANDBAL
Curs în tehnologia IFR

2014
UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

FUNDAMENTE ŞTIINŢIFICE ALE


JOCURILOR SPORTIVE –
HANDBAL

Realizatori curs în tehnologie IFR


Conf. univ. dr. Igorov Maria
Conf. univ. dr. Hantău Cezar
Asist. univ. dr. Caracaş Valentin

Bucureşti, 2014
CUPRINS

Unitatea de învăţare 1
BAZELE GENERALE ALE TEORIEI, METODICII ŞI PRACTICII
JOCULUI DE HANDBAL.
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
BAZELE GENERALE ALE TEORIEI, METODICII ŞI PRACTICII
JOCULUI DE HANDBAL.
1.3.1. Handbalul ca disciplină sportivă
1.3.2. Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice
1.3.3. Handbalul ca disciplină ştiinţifică
1.3.4. Handbalul ca mijloc asociat kinetoterapiei
1.3.5. Handbalul în învăţământul de toate gradele
1.3.6. Caracteristicile jocului de handbal
1.3.7. Tendinţe de evoluţie ale jocului de handbal
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
1.5. Bibliografie

Unitatea de învăţare 2
ISTORICUL JOCULUI DE HANDBAL
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Date care au marcat handbalul la nivel internaţional
2.3.2. Date care au marcat istoria handbalului în România
2.3.3. Palmaresul României la handbal
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
2.5. Bibliografie

Unitatea de învăţare 3
TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Definirea principalilor termeni
3.3.2. Tehnica în atac
3.3.3. Tehnica în apărare
3.3.4. Tehnica portarului
3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
3.5. Bibliografie
Unitatea de învăţare 4
TACTICA JOCULUI DE HANDBAL ÎN ATAC
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1. Definirea principalilor termeni
4.3.2. Acţiunile tactice individuale în atac
4.3.3. Acţiunile tactice colective în atac
4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
4.5. Bibliografie

Unitatea de învăţare 5
TACTICA JOCULUI DE HANDBAL ÎN APĂRARE
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Definirea principalilor termeni
5.3.2. Acţiunile tactice individuale în atac
5.3.3. Acţiunile tactice colective în atac
5.3.4. Acţiunile tactice specifice portarului
5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
5.5. Bibliografie

Unitatea de învăţare 6
ATACUL ÎN JOCUL DE HANDBAL: FAZE DE JOC, FORME ŞI SISTEME DE JOC
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Faza I-a a atacului - Contaatacul
6.3.2. Faza a II - a a atacului – Contraatacul susţinut
6.3.3. Faza a III - a a atacului – Organizarea
6.3.4. Faza a IV- a a atacului –Jocul în sistem
6.3.5. Forme de joc în atac
6.3.6. Sisteme de joc în atac
6.3.7. Rolul şi sarcinile jucătorilor pe posturi
6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
6.5. Bibliografie

Unitatea de învăţare 7
APĂRAREA ÎN JOCUL DE HANDBAL: FAZE DE JOC, FORME ŞI SISTEME DE
JOC
7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Faza I-a a apărării – Replierea
7.3.2. Faza a II - a a apărării – Zona temporară
7.3.3. Faza a III - a a apărării – Organizarea
7.3.4. Faza a IV- a a apărării –Jocul în sistem
7.3.5. Forme şi sisteme de joc în apărare
7.3.5.1. Apărarea pe zonă
7.3.5.2. Apărarea om la om
7.3.5.3. Apărarea combinată
7.3.7. Sarcinile jucătorilor pe posturi
7.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
7.5. Bibliografie

Unitatea de învăţare 8
HANDBALUL – MIJLOC AL EDUCAŢIEI FIZICE
8.1. Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1 Etapizarea predării handbalului în lecţia de educaţie fizică.
8.3.1.1. Etapa I
8.3.1.2. Etapa a II-a
8.3.1.3. Etapa a III-a
8.3.1.4. Etapa a IV-a
8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
8.5. Bibliografie

Unitatea de învăţare 9
METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI CONSOLIDĂRII ELEMENTELOR ŞI PROCEDEELOR
TEHNICE SPECIFICE JOCULUI ÎN ATAC
9.1. Introducere
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1 Mişcarea în teren
9.3.2. Obişnuirea cu mingia
9.3.3. Ştafete şi jocuri pentru învăţarea deprinderilor motrice specifice
9.3.4. Exerciţii de pasare a mingii de pe loc
9.3.5. Prinderea şi pasarea mingii din deplasare
9.3.6. Driblingul – conducerea mingii
9.3.7.Fentele sau mişcările înşelătoare
9.3.8. Aruncarea la poartă
9.3.8.1. Aruncarea la poartă din alergare
9.3.8.2. Aruncarea la poartă cu sprijin pe sol precedată de elan de pas
încrucişat
9.3.8.3. Aruncarea la poartă precedată de paşi adăugaţi
9.3.8.4. Aruncarea la poartă din săritură
9.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
9.5. Bibliografie
Unitatea de învăţare 10
METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI CONSOLIDĂRII ELEMENTELOR ŞI PROCEDEELOR
TEHNICE SPECIFICE JOCULUI ÎN APĂRARE
10.1. Introducere
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3.1. Poziţia fundamentală de apărare
10.3.2. Blocarea aruncărilor la poartă
10.3.3. Scoaterea mingii de la adversar
10.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
10.5. Bibliografie

Unitatea de învăţare 11
METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI CONSOLIDĂRII ACŢIUNILOR TACTICE DE BAZĂ
11.1. Introducere
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
11.3.1. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice în apărare
11.3.1.1. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice individuale şi
colective în apărare
11.3.1.2. Metodica învăţării şi consolidării fazelor jocului în apărare
11.3.2. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice în atac
11.3.2.1. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice individuale şi
colective în atac
11.3.2.2. Metodica învăţării şi consolidării fazelor de joc în atac
11.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
11.5. Bibliografie

Unitatea de învăţare 12
ACCIDENTĂRI FRECVENTE ÎN JOCUL DE HANDBAL
12.1. Introducere
12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare
12.3.1. Statistica accidentărilor
12.3.2. Factorii de risc
12.3.3. Modalităţi de prevenire a accidentărilor
12.3.4. Noţiunea de „Core Stability” şi aplicabilitatea ei în handbal
12.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
12.5. Bibliografie

Unitatea de învăţare 13
REGULAMENTUL JOCULUI DE HANDBAL
13.1. Introducere
13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare
13.3.1. Terenul de joc
13.3.2. Timpul de joc
13.3.3. Mingea de joc
13.3.4. Echipa
13.3.5. Echipamentul
13.3.6. Portarul
13.3.7. Jucarea mingii
13.3.8. Comportamentul faţă de adversari
13.3.9. Aruncarea liberă
13.3.10. Aruncarea de la 7 m
13.3.11. Sancţiuni
13.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
13.5. Bibliografie

Unitatea de învăţare 14
BEACH-HANDBALL
14.1. Introducere
14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare
14.3.1. Originea şi evoluţia jocului
14.3.2. Sistemele de joc în atac şi apărare
14.3.2.1. Atacul
14.3.2.2. Apărarea
14.3.3. Contribuţii la handbalul în sală şi avantajele practicării beach-handball
14.3.4. Regulamentul jocului de beach-handball
14.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
14.5. Bibliografie
INTRODUCERE

Cursul – FUNDAMENTE ŞTIINŢIFICE ALE JOCULUI DE HANDBAL –


redactat în tehnologie IFR, se adresează studenţilor Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport,
din cadrul programului Sport şi performanţă motrică, forma de învăţământ cu frecvenţă
redusă, din cadrul Universităţii Naţionale de Educaţie fizică şi Sport din Bucureşti.
Cursul vine în întâmpinarea necesităţilor studenţilor celor care studiază conţinutul şi
metodica predării jocului de handbal, nivelul conţinutului fiind de bază.
Pe lângă aspectele tradiţionale, tratate în multe cursuri de handbal, cum ar fi tehnica şi
tactica jocului în atac şi apărare, formele şi sistemele de joc, apar cu titlul de noutate şi
aspecte privind accidentările care pot avea loc în jocul de handbal, precum şi o ramură relativ
nouă a acestei discipline sportive – beach-handball-ul.
O atenţie specială este acordată în cadrul acestui demers metodicii predării
handbalului în şcoală. Sunt expuse aici obiectivele, sarcinile şi mijloacele specifice etapelor
cuprinse în structura unui management performant al procesului didactic stadial şi
conţinuturi de învăţare din învăţământul preuniversitar.
În concluzie putem spune că prezenta curs se prezintă cu o tematică adecvată, actuală
şi necesară, acoperind o bază de informaţii diverse având un conţinut formativ, informativ şi
aplicativ.
Conţinutul unei unităţi de învăţare cuprinde:
 Introducere;
 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare;
 Conţinutul unităţii de învăţare;
 Îndrumar pentru verificare/autoverificare;
 Bibliografia minimă pentru unitatea de învăţare respectivă.

Obiectivele cursului
Cursul îşi propune comunicarea fondului de informaţii teoretice specifice, utile şi
minimale necesare profesorului de Educaţie Fizică şi Sport pentru a putea utiliza handbalul ca
mijloc al educaţiei fizice.

Competenţe conferite
 Cunoaştere şi înţelegere - descrierea conceptelor referitoare la activitatea de
planificare a conţinuturilor specifice sportive şi de performanţă motrică; cunoaşterea şi
folosirea adecvată a terminologiei specifice jocului de handbal; utilizarea în
comunicarea profesională a indicatorilor specifici jocului de handbal necesar aprecierii
condiţiei fizice şi motricităţii;
 Explicare şi interpretare - utilizarea cunoştinţelor în evaluarea capacităţilor psiho-
somato-funcţionale ale jucătorilor şi altor practicanţi ai jocului de handbal; selectarea
şi introducerea conţinuturilor specifice jocului de handbal în activităţile sportive pe
grupe de vârstă şi nivel de pregătire; explicarea biomecanicii tehnicii şi tacticii
specifice jocului de handbal;
 Aplicare - proiectarea şi planificarea conţinuturilor specifice handbalului în
activităţile sportive şi de performanţă motrică; metodologia utilizării principiilor
învăţării specifice metodicii jocului de handbal; adaptarea activităţii specifice la
cerinţele, mijloacele şi standardele specifice sportului şi performanţei motrice;
 Utilizare adecvată - utilizarea tehnicilor şi procedeelor de formare a deprinderilor în
scop de relaţionare în activităţi specifice sportului şi performanţei motrice;
desfăşurarea de activităţi în scopul transmiterii, cultivării spiritului sportiv şi fair-
play-ului;
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:
 iniţierea, însuşirea şi demonstrarea elementelor, procedeelor şi acţiunilor tactice
fundamentale ale jocului de handbal;
 aplicarea cunoştinţelor şi deprinderilor dobândite în jocul bilateral;
 cunoaşterea regulamentului de joc;
 organizarea şi desfăşurarea eficientă a activităţilor sportive specifice jocului de
handbal;
 cunoaşterea importanţei şi rolului jocului de handbal în activităţile sportive şi de
performanţă motrică.

Resurse şi mijloace de lucru


Cursul dispune de un manual scris, pentru studiul individual al studenţilorprecum şi de
material pe suport electronic.
Pentru lecţiile practice – terenuri de handbal (2 în aer liber şi unul în sală), mingi de
handbal şi materiale auxiliare (pieptăraşe, conuri, jaloane, etc).

Structura cursului
Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare, în următoarea succesiune:
Unitatea de învăţare 1 Bazele generale ale teoriei, metodicii şi practicii jocului de
handbal (2 ore)
Unitatea de învăţare 2 Istoricul jocului de handbal (2 ore)
Unitatea de învăţare 3 Tehnica jocului de handbal (2 ore)
Unitatea de învăţare 4 Tactica jocului de handbal în atac (2 ore)
Unitatea de învăţare 5 Tactica jocului de handbal în apărare (2 ore)
Unitatea de învăţare 6 Atacul în jocul de handbal: faze de joc, forme şi sisteme de joc (2
ore)
Unitatea de învăţare 7 Apărarea în jocul de handbal: faze de joc, forme şi sisteme de joc
(2 ore)
Unitatea de învăţare 8 Handbalul mijloc al educaţiei fizice (2 ore)
Unitatea de învăţare 9 Metodica învăţării şi consolidării elementelor şi procedeelor
tehnice specifice jocului în atac (2 ore)
Unitatea de învăţare 10 Metodica învăţării şi consolidării elementelor şi procedeelor
tehnice specifice jocului în apărare (2 ore)
Unitatea de învăţare 11 Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice de bază (2 ore)
Unitatea de învăţare 12 Accidentări frecvente în jocul de handbal (2 ore)
Unitatea de învăţare 13 Regulamentul jocului de handbal (2 ore)
Unitatea de învăţare 14 Beach-handball (2 ore)
Teme de control (TC)
Desfăşurarea lecţiilor practice va respecta planificarea semestrială în conformitate cu
tematica din calendarul disciplinei, iar studenţii vor trebui să realizeze 2 referate respectând
temele de mai jos:
1. Referat cu tema: „Conţinutul tehnico-tactic al jocului de handbal”
2. Referat cu tema: „Metodica învăţarii elementelor tehnice specifice jocului de handbal”

Bibliografie obligatorie
1. Bota, I., Bota, M. (1990) - Handbal – 500 de exerciţii pentru învăţarea jocului,
Ed.Sport–Turism, Bucureşti
2. Cercel, P. (1980) - Handbal - Exerciţii pentru fazele de joc, Ed.Sport–Turism,
Bucureşti
3. Hantău, C. (2002) – Handbal – jocul în apărare, Ed. Printech, Bucureşti
4. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.
5. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) – Teoria şi
metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
6. Igorov Bosi., M., (2009) - Handbal – Metodică, Ed. Moroşan, Bucureşti
7. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti
Unitatea de învăţare 1
BAZELE GENERALE ALE TEORIEI, METODICII ŞI PRACTICII JOCULUI DE
HANDBAL.
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Handbalul ca disciplină sportivă
1.3.2. Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice
1.3.3. Handbalul ca disciplină ştiinţifică
1.3.4. Handbalul ca mijloc asociat kinetoterapiei
1.3.5. Handbalul în învăţământul de toate gradele
1.3.6. Caracteristicile jocului de handbal
Tendinţe de evoluţie ale jocului de handbal
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
1.5. Bibliografie

1.1. Introducere NOTE ALE


Handbalul este un joc sportiv de echipă, inclus în planul de STUDENTULUI
învăţământ ca disciplină obligatorie, în cadrul Universităţii Naţionale de
Educaţie Fizică şi Sport, pentru studenţii anului I.
Ţinând cont de evoluţia jocului de handbal pe plan naţional şi
internaţional, s-a ajuns la concluzia ca disciplina HANDBAL poate fi
studiată sub mai multe aspecte şi anume: ca disciplină sportivă; ca
mijloc al educaţiei fizice, ca disciplină ştiinţifică încadrată în teoria şi
metodica educaţiei fizice şi sportului, precum şi ca mijloc asociat al
kinetoterapiei.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare


Această unitate de învăţare îşi propune:
- să definească domeniul jocului de handbal;
- să sublinieze modul în care este perceput jocul de handbal din
diferite puncte de vedere;
- creearea unui limbaj de specialitate.

Competenţele unităţii de învăţare


- vocabular specific domeniului jocului de handbal;
- modalitatea de comunicare a cunoştinţelor dobândite.
Timpul alocat unităţii de învăţare: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Avântul şi răspândirea luate de handbal au făcut ca această


disciplină sportivă să fie studiată sub mai multe aspecte. De studiul
handbalului se ocupă teoria handbalului, iar învăţarea, consolidarea şi
perfecţionarea aspectelor tehnico-tactice, precum şi dezvoltarea
calităţilor motrice specifice jocului de handbal intră în sfera metodicii.
Între teorie şi metodică există o strânsă corelaţie,acestea influenţându-se
reciproc.
Din punct de vedere teoretic, handbalul poate fi privit din patru
puncte de vedere: ca mijloc al educaţiei fizice, ca disciplină sportivă, ca
disciplină ştiinţifică şi ca mijloc asociat kinetoterapiei.

1.3.1. Handbalul ca disciplină sportivă


Este un joc sportiv de echipă, practicat atât de băieţi cât şi de fete,
împărţiţi pe categorii de vârstă şi pe grade de măiestrie sportivă. Echipele
sunt formate din câte 7 jucători fiecare, dintre care unul este specializat
pe postul de portar. Acestora li se mai adaugă şapte jucători de schimb,
dintre care unul este portarul de rezervă. Durata jocului este de două
reprize pentru toate categoriile de sportivi.
Mingea de handbal este obiectul cu care se joacă şi are dimensiuni
diferite pentru categoriile de sportivi. Jucarea mingii se face cu mâna,
atingerea ei cu piciorul fiind interzisă şi sancţionată conform
regulamentului de joc. Jucătorul se poate deplasa în teren conducând
mingea în dribling, sau folosind pasele între jucători, iar pentru înscrierea
golurilor se folosesc aruncările la poartă din afara liniei care marchează
suprafaţa de poartă. Echipa care marchează mai multe goluri este
declarată câştigătoarea meciului.
Handbalul este un joc sportiv de întrecere, echipele care se înfruntă
au ca obiectiv obţinerea de performanţe sportive, exprimate prin
câştigarea de titluri de campioni, de menţinere în categoria de întrecere
sportivă, de promovare într-o categorie superioară, de câştigare a unor
trofee pe plan naţional şi internaţional.
În plus, a apărut o ramură a handbalului, beach-handball, care
poate fi considerat atât ca o disciplină de sine-stătătoare, cât şi un
excelent mijloc de pregătire pentru handbalul clasic.
Ca disciplină sportivă de performanţă, jocul de handbal se practică
în cadrul echipelor încadrate în secţiile cluburilor şi asociaţiilor
sportive, care de regulă au mai multe echipe de diferite categotii de
vârstă şi măiestrie.

1.3.2. Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice


Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului cunoaşte
următoarele mijloace ale educaţiei fizice şi anume: atletismul,
gimnastica, jocurile sportive şi turismul. Cele patru jocuri sportive
regăsite în programa şcolară sunt; baschet, fotbal, handbal şi volei,
Handbalul este un joc cu mingea, care se desfăşoară în cea mai
mare parte a timpului de joc în mişcare şi în alergare în cea mai mare
vitază, ceea ce pretinde din partea subiecţilor să depună eforturi fizice
apreciabile şi să participe cu un mare angajament psihic în joc.
Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice contribuie la însuşirea unor
deprinderi motrice de bază şi specifice, a abilităţilor necesare în viaţă, a
unor cunoştinţe speciale de tehnică şi tactică sportivă. Jocul de handbal
se găseşte în lecţia de educaţie fizică începând cu clasa a V a . El
contribuie la realizarea unui amplu proces, prin care elevul se formează,
se dezvoltă, se maturizează din punct de vedere fizic, psihic, moral,
esteic, afectiv, volitiv.
Sub îndrumarea profesorului de educaţie fizică, handbalul dezvoltă
calităţi de voinţă, ca dârzenia, combativitatea, curajul, iniţiativa,
perseverenţa şi calităţi morale, ca atitudinea corectă faţă de colectivul în
care este inclus, capacitatea de acţionare în grup. Este un joc sportiv
foarte accesibil, simplu de jucat, uşor înţeles, se poate practica de la
vârste fragede, cu indici de tenhicitate ridicaţi. Intervenţia profesorului,
asigură practicarea unui joc tehnic, fără durităţi sau violenţe. Respecterea
regulamentului jocului nu permite să se ajungă la atitudini brutale, faţă
de partenerii de întrecere, ci la o desfăşurare corectă în spiritul fair-
playului.
Handbalul în şcoală contribuie la formarea însuşirilpr şi
trăsăturilor pozitive, ale carecterului şi personalităţii, la favorizarea
convingerilor şi obişnuinţelor de comportare civilizată a elevilor.

1.3.3. Handbalul ca disciplină ştiinţifică


Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului este ştiinţa care
studiază legile educaţiei fizice şi sportului, încadrând teoria şi metodica
fiecărei ramuri sportive, deci şi a handbalului. Teoria şi metodica
hndbalului derivă din teoria generală a eduaţiei fizice şi ca atare se poate
vorbi despre handbal ca despre o disciplină ştiinţifică de predare în
U.N.E.F.S., sau la diferite cursuri de specialitate.
Ca disciplină ştiinţifică studiază:
- conţinutul jocului de handbal sub aspect tehnic, tactic, fizic,
teoretic şi psihologic;
- generalizează în mod toretic practica înaintată a celor mai bune
echipe şi jucători. Tot ce apare nou la marile competiţii,
J.O.,C.M.,C.E, cu privire la sistemele de joc, sau noi procedee
tehnice de execuţie sunt analizate, studiate, explicate din punct
de vedere ştiinţific şi opoi generalizate şi transmise din nou
practicii;
- studiază istoricul şi evoluţia jocului;
- studiază tehnica şi tactica jocului;
- face legătura cu celelalte jocuri şi discipline sportive, împrumută
metode şi mijloace de pregătire fizică specifice din alte ramuri
sportive;împrumută acţiuni tactice din alte jocuri sportive. Toate
acestea sunt analizate şi în final se stabileşte modul de aplicare
cel mai bun;
- face legătura cu alte discipline ştiinţifice ca: igiena sportivă,
fiziologia sportivă, anatomia şi biomecanica, biochimia etc;
- studiază metodica handbalului, stabilind principii, reguli;
- studiază regulamentul jocului şi interpretarea corectă a acestuia,
precum şi noi posibilităţi de modificare a regululor de joc, sau de
introducere a unora noi.

1.3.4. Handbalul ca mijloc asociat kinetoterapiei


În ultimii ani, o nouă disciplină – kinetoterapia - şi-a făcut loc în
peisajul activităţilor de educaţie fizică şi sport. Această disciplină
utilizează mijloace preluate din diferite disciplinele sportive, handbalul
fiind una dintre disciplinele sportive de la care s-au preluat anumite
mijloace.
Mai mult, asociaţiile oamenilor cu disabilităţi au utilizat
disciplina sportivă handbal în activităţile lor sportive. La ora actuală, se
joacă handbal pentru hipoacuzici (arbitrajul nu se face cu fluierul, ci cu
steguleţe) şi mai nou, se joacă handbal în cărucioare.

1.3.5. Handbalul în învăţământul de toate gradele


Datorită faptului că handbalul este un joc sportiv în care mingea
este aruncată cu mâna de la un jucător la altul în vederea realizării
paselor, iar aruncarea la poartă trebuie să se facă puternic cu ajutorul
mişcărilor de zvârlire, solicitând puternic articulaţiile cotului şi umărului,
la clasele I-IV, profesorul pentru a-i deprinde pe elevilor cu situaţia de
echipă în atac şi de echipă în apărare utilizează unele jocuri pregătitoare,
ştafete, precum şi jocuri dinamice în care elevii sunt iniţiaţi cu
pricipalele elemente tehnico-tactice specifice jocului de handbal.
Deprinderile formate cu ajutorul jocurilor pregătitoare vor constitui o
bună bază pentru însuşirea handbalului la clasele V-VIII.
Ţinând cont de efectele practicării jocului de handbal asupra
organismului elevilor de aceste vârste, a fost introdus în programele de
educaţie fizică şi de activităţi sportive. Handbalul poate fi practicat
integral, prin jocuri la două porţi, sau sub forma unor structuri de
exerciţii, care conţin mai multe procedee tehnice şi care odată însuşite
vor putea fi aplicate în joc.
La finele ciclului gimnazial elevii trebuie să cunoască bine
modelul minimal de joc.
Şi în ciclul liceal, jocul de handbal este prevăzut în programa
şcolară pentru orele de educaţie fizică şi activităţi sportive. La acest nivel
se urmăreşte perfecţionarea deprinderilor, priceperilor şi cunoştinţelor
dobândite în clasele anterioare, însuşirea de noi procedede tehnice şi
acţiuni tactice, încât elevii să poată practica jocul bilateral cu succes.
Educaţia fizică a studenţilor este disciplină de învăţământ
obligatorie pentru anii I şi II. Foarte mulţi studenţi optează pentru
ramura sportivă – handbal, formează echipe participând la Campionatele
interuniversitare.
Pentru selecţionarea şi pregătirea celor mai dotaţi elevi pentru
practicarea sportului de performanţă au luat fiinţă cluburile sportive
şcolare de mare performanţă. În aceste secţii elevii sunt instruiţi în baza
unei programe speciale. Ei participă la diferite competiţii de juniori IV,
III, II şi I, ca de exemplu: Campionatul Republican de juniori III, II, I,
Campionatul judeţean, Campionatul Municipal, etc.

1.3.6. Caracteristicile jocului de handbal


Handbalul este un joc sportiv colectiv, care se desfăşoară în
alergare, uneori în cea mai mare viteză, fapt ce imprimă jocului un
caracter dinamic. Poate fi considerat ca o sinteză a deprinderilor motrice
de bază ale omului ca alergarea, săritura, prinderea şi aruncarea.
- poate fi învăţat şi practicat cu uşurinză chiar de către oameni care
nu au o pregătire specială îndelungată;
- poate fi organizat în instituţii, unităţi militare, facultăţi şi în
şcolile de toate gradele având influenţe pozitive atât asupra
motricităţii cţt şi asupra psihicului, fiind un joc sportiv atractiv şi
recreativ;
- are o tehnică simplă şi uşor de învăţat pentru a fi practicat ca
sport de masă, în scop recreativ sau ca mijloc al educaţiei fizice;
- poate fi practicat de copii şi tineri de ambele sexe, bărbaţi şi
femei şi de oameni în vârstă ceva mai înaintată;
- regulamentul de joc cuprinde reguli puţine, care sunt simple şi
uşor de înţeles, aplicarea lor în joc făcându-se cu uşurinţă;
- instalaţiile necesare sunt simple, o minge, o suprafaţă netedă de
teren, două porţi şi un echipament sportiv format din tricou, şort
şi pantofi de sport.Instalaţiile necesare sunt puţin costisitoare,
uşor de amenajat şi construit prin mijloace proprii;
- este un joc sportiv în care contactul cu corpul este admis,
pericolul de accidente este redus, dacă se respectă regulamentul
de joc şi adversarul.
Pentru a obţine rezultate mari sportive în domeniul handbalului
este necesară practicarea lui în cadrul unor colective sportive în care
munca de instruire trebuie să fie judicios planificată şi desfăşurată pe
baze ştiinţifice.
Jocul modern, jocul avansat, se desfăşoară în plină viteză, în ritm
susţinut din primul şi până în ultimul minut de joc. Acest lucru presupune
depunerea unor eforturi fizice deosebite. Jocul de handbal este
caracterizat din punctul de vedere al efortului de: viteză de deplasare şi
de reacţie, rezistenţă fizică în regim de viteză şi forţă specifică,
îndemânare în executarea cu convingere a mişcărilor înşelătoare,
mobilitate şi supleţe în executarea cu uşurinţă a celor mai complexe
mişcări. Dezvoltarea acestor calităţi contribuie la îmbunătăţirea pregătirii
fizice generale şi speciale, la dezvoltarea armonioasă a trunchiului, a
membrelor superioare şi inferioare.
Procedeele tehnice numeroase şi variate trebuie să fie însuşite
astfel încât să poată fi aplicate în joc în condiţii de luptă cu adversarul, în
prezenţa unor factori de perturbare, Handbalul este un joc sporiv cu
efecte educative dintre cele mai favorabile dezvoltării personalităţii
jucătorilor.
Combinaţiile tactice în atac desfăşurate în viteză sub forma unor
acţiuni variate, pline de subtilitate şi neprevăzut, precum şi
contramăsurile luate de apărători necesită o pregătire tehnico – tactică
complexă şi dezvoltarea calităţilor individuale, de gândire şi anticipaţie.

1.3.7. Tendinţe de evoluţie ale jocului de handbal


Valorificarea observaţiilor la marile competiţii ( J.O., C.M.,C.E.),
au scos în evidenţă tendinţele pozitive şi negative care au apărut în
evoluţia tehnico – tactică, fizică şi psihică a jocului de handbal.

Tendinţe pozitive
- creşterea măestriei tehnico – tactice a jucătorilor, permite
aplicarea în practică cu exactitate a unor sisteme de joc în atac şi
apărare;
- apariţia unor combinaţii de mare subtilitate şi fineţe, precum şi
apariţia jocului acrobatic în apropierea şi pe deasupra spaţiului de
poartă, contribuie la creşterea spectaculozităţii jocului;
- pregătirea fazei de finalizare cu o circulaţie rapidă de minge şi
jucători pentru a pune în dificultate apărătorii;
- creşterea numărului de contraatacuri pe durata jocului;
- combinaţiile tactice între doi şi trei jucători sunt sunt folosite cu
mare eficienţă, iar acţiunile tactice individuale sunt subordonate
planului tactic al echipei;
- apariţia de noi procedee tehnice, cu mari dificultăţi în execuţie,
executate de jucători deosebit de înzestraţi din punct de vedere
fizic şi psihic;
- creşterea vitazei de joc în toate fazele atacului;
- perfecţionarea jocului în apărare, jocul individual în apărare a
devenit un joc atletic, bărbătesc care cere un angajament fizic
total din partea apărătorilor;specializarea jucătorilor pe posturi,
atât în atac, cât şi în apărare;
- creşterea bagajului de cunoştinţe teotrtice de tactică şi strategie;

Tendinţe negative
Deşi tendinţele negative care frânează dezvoltarea calitativă a
jocului de handbal sunt mai puţine la număr, trebuie evidenţiate şi
analizate pentru a găsi căile şi mijloacele de înlăturare a lor. Acest lucru
poate fi realizat prin îmbunătăţirea procesului instructiv – educativ şi
sporirea exigenţei factorilor de conducere faţă de maniera de joc a
sportivilor.Câteva din elementele care frânează dezvoltarea jocului de
handbal şi diminuează din spectaculozitatea lui:
- jocul neregulamentar practicat de apărători ăn mod intenţionat şi
premeditat;
- abundenţa faulturilor intenţionate cum ar fi: blocarea
neregulamentară a atacanţilor, îmbrăţişări, împingerile cu mâinile,
ţinerile, îmbrâncirea în semicerc etc. diminuează frumuseţea
jocului;
- atacarea brutală a jucătorului cu mingea de către apărători cu scop
de intimidare;
Dintre acţiunile neregulamentare a atacanţilor faţă de apărători
enumerăm:
- ţinerea apărătorului la semicerc de către pivotul echipei din atac;
- îmbrâncirea şi împingerea apărătorului în semicerc cu scopul
facilitării propriului demarcaj;
- blocarea neregulamentară a apărătorului;
- tragerile de timp şi jocul pasiv;
- lipsa de fair – play faţă de adversari . spectatori
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 1
Din punct de vedere teoretic, handbalul poate fi privit din patru puncte de vedere: ca
mijloc al educaţiei fizice, ca disciplină sportivă, ca disciplină ştiinţifică şi ca mijloc asociat
kinetoterapiei.
Datorită complexităţii sale, a îmbinării armonioase a mişcărilor naturale (alergarea,
săritura şi aruncarea) cu deprinderile motrice specifice (simple şi accesibile), precum şi
datorită solicitărilor fizice şi psihice sub care se desfăşoară jocul, handbalul poate fi
considerat un excelent mijloc al educaţiei fizice.
În ultimii ani handbalul a cunoscut o dezvoltare deosebită, în prezent, organizându-se
competiţii la toate categoriile, de la juniori până la handbalul de înaltă performanţă. În plus, a
apărut o ramură a handbalului, beach-handball, care poate fi considerat atât ca o disciplină de
sine-stătătoare, cât şi un excelent mijloc de pregătire pentru handbalul clasic.
Ca disciplină ştiinţifică, handbalul studiază jocul din punct de vedere tehnic, tactic,
fizic, psihologic şi teoretic. De asemenea se studiază istoricul şi evoluţia jocului, legăturile cu
alte discipline sportive de la care împrumută metode şi mijloace de pregătire. Pentru a putea
realiza o pregătire optimă a echipelor se fac legături cu alte discipline ştiinţifice specializate,
cum ar fi: fiziologia, biomecanica, biochimia, pedagogia, psihologia, etc.
În ultimii ani, o nouă disciplină – kinetoterapia - şi-a făcut loc în peisajul activităţilor
de educaţie fizică şi sport. Această disciplină utilizează mijloace preluate din diferite
disciplinele sportive, handbalul fiind una dintre disciplinele sportive de la care s-au preluat
anumite mijloace.
Mai mult, asociaţiile oamenilor cu disabilităţi au utilizat disciplina sportivă handbal în
activităţile lor sportive. La ora actuală, se joacă handbal pentru hipoacuzici (arbitrajul nu se
face cu fluierul, ci cu steguleţe) şi mai nou, se joacă handbal în cărucioare.
Handbalul, ca disciplină sportivă este prezent în programele de studiu la toate nivelele
învăţământului, începând cu clasa I şi terminând cu anul II din învăţământul superior.
Jocul de handbal reprezintă un ansamblu de acţiuni specifice, corelate între ele, în care
jucătorul îşi reglează în mod conştient toate acţiunile în funcţie de coechipieri, adversari,
minge, timp şi spaţiu de joc, precum şi faţă de regulament.
Handbalul este un joc de echipă cu un pronunţat caracter dinamic.
Jocul de handbal poate fi învăţat şi practicat cu uşurinţă, deoarece majoritatea
elementelor tehnice se mazează pe mişcările naturale, iar manevrarea mingii se realizează cu
mâna.
Dă stisfacţie imediată începătorilor datorită reuşitelor atacului.
Are o tehnică simplă şi relativ uşor de învăţat.
Contribuie la dezvoltarea somatică armonioasă şi influenţează pozitiv
psihomotricitatea prin acţiunile motrice mai simple sau mai complexe care apar în timpul
jocului.
Este un joc sportiv accesibil fiind uşor de practicat, indiferent de vârstă sau sex.
Regulamentul de joc cuprinde reguli puţine, simple şi uşor de aplicat.
Materialele, echipamentul şi instalaţiile necesare practicării jocului nu sunt
costisitoare.
Jocul de handbal se desfăşoară în viteză şi într-un ritm susţinut.
Se permite contactul corporal în limitele prevăzute de regulament.
Acţiunile tehnico-tactice se aplică în joc în luptă directă cu adversarul.
Studierea jocului la marile competiţii (J.O., C.M. sau C.E.) au scos în evidenţă
tendinţele spre care tinde să evolueze jocul de handbal. Ca orice activitate umană şi acest joc
are tendinţe pozitive, dar şi tendinţe negative. Cunoaşterea în profunzime a jocului, a
spiritului său, ne face să accentuam evoluţiile pozitive şi să incercăm, prin măsurile luate să
stopăm tendinţele negative.
Tendinţe pozitive
- Creşterea măiestriei tehnico-tactice a jucătorilor;
- Scăderea numărului de greşeli tehnice;
- Folosirea cu siguranţă a acţiunilor tactice colective;
- Scăderea numărului de jucători care participă la combinaţiile tactice;
- Acţiunile tactice individuale sunt subordonate planului tactic al echipei;
- Creşterea numărului de contraatacuri pe durata unui joc;
- Folosirea unui număr ridicat de procedee tehnice;
- Apariţia unor procedee tehnice noi;
- Creşterea vitezei de joc;
- Perfecţionarea jocului în apărare;
- Specializarea jucătorilor pe posturi;
- Creşterea bagajului de cunoştinţe teoretice ale jucătorilor.
Tendinţe negative
- Jocul neregulamentar practicat de către apărători;
- Faulturile intenţionate;
- Atacarea brutală a atacanţilor de către apărători;
- Obstrucţionarea apărătorilor de către atacanţi;
- Tragerile de timp şi jocul pasiv;
- Lipsa de fair-play faşă de adversari, spectatori şi arbitrii;

Concepte şi termeni de reţinut: handbalul ca disciplină sportivă; teoria jocului de handbal,


metodica jocului de handbal.
 Handbalul ca disciplină sportivă - handbalul este un joc sportiv de întrecere,
echipele care se înfruntă au ca obiectiv obţinerea de performanţe sportive, exprimate
prin câştigarea de titluri de campioni, de menţinere în categoria de întrecere sportivă,
de promovare într-o categorie superioară, de câştigare a unor trofee pe plan naţional şi
internaţional.
 Teoria jocului de handbal – ansamblu de cunoştinţe ordonate sistematic, în
conformitate cu principiile pedagogice de formare, consolidare şi perfecţionare a
deprinderilor motrice şi cu conţinuturile jocului de handbal.
 Metodica jocului de handbal – modalitatea de instruire a conţinutului jocului de
handbal, respectând principiile pedagogice de la uşor la greu, de la cunoscut la
necunoscut.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Din ce puncte de vedere poate fi privit handbalul?


2. Care sunt nivelele învăţământului în care este prezent jocul de handbal în programa de
educaţie fizică?
3. Care sunt competiţiile majore organizate pentru jocul de handbal?
4. Enumeraţi şi analizaţi caracteristicile jocului de handbal.
5. Enumeraţi şi analizaţi tendinţele pozitive ale jocului de handbal.
6. Enumeraţi şi analizaţi tendinţele negative ale jocului de handbal.
Teste de evaluare/autoevaluare
Răspundeţi cu adevărat sau fals, sau încercuiţi răspunsurile corecte.

1. Handbalul poate fi privit din mai multe puncte de vedere.


2. Handbalul este prezent ca disciplină sportivă doar în programele din ciclul primar şi
gimnazial.
3. Jocul de handbal este caracterizat de:
a. creşterea vitazei de joc în toate fazele atacului
b. poate fi învăţat şi practicat cu uşurinză chiar de către oameni care nu au o
pregătire specială îndelungată
c. poate fi practicat de copii şi tineri de ambele sexe, bărbaţi şi femei şi de
oameni în vârstă ceva mai înaintată
d. tragerile de timp şi jocul pasiv
4. Dintre tendinţele pozitive ale jocului de handbal enumerăm:
a. scăderea numărului de greşeli tehnice
b. faulturile intenţionate
c. creşterea vitezei de joc
d. lipsa de fair-play faţă de adversari, spectatori şi arbitrii

Bibliografie obligatorie
1. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.
2. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) – Teoria şi
metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
3. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti
Unitatea de învăţare 2
ISTORICUL JOCULUI DE HANDBAL
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Date care au marcat handbalul la nivel internaţional
2.3.2. Date care au marcat istoria handbalului în România
2.3.3. Palmaresul României la Handbal
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
2.5. Bibliografie

2.1. Introducere NOTE ALE


Jocul de handbal este un joc construit din gândirea unor pedagogi STUDENTULUI
ai epocii moderne, este un joc relativ tânăr, care a apărut la sfârşitul
secolului al XIX – lea, ca o transformare a unor jocuri cu carecter
popular şi sub influenţa altor jocuri sportive, în special a fotbalului, din
a cărui idee fundamentală de joc s-a inspirat cel mai mult.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare


Obiectivele unităţii de învăţare 2 sunt:
- evidenţierea aparitiei şi evoluţiei jocului de handbal;
- comunicarea de date privind aparişia, evoluţia şi dezvoltarea
handbalului în ţara noastră;
- sublinierea palmaresului handbalului românesc,
Competenţele unităţii de învăţare 2:
- cunoştinţe de cultură generală necesare unui profesor de
educaţie fizică şi sport;

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare


Jocurile cu mingea au fost evidenţiate pe parcursul istoriei de
multe cercetări istoriografice, majoritatea acestor jocuri fiind
desfăşurate sub forma unor lupte între două echipe care îşi dispută
mingea. Mingea trebuia lovită, aruncată sau introdusă într-o ţintă fixă.
Mingea, ca obiect de joc, a avut o evoluţie constantă, atât din punctul
de vedere al dimensiunilor, cât şi din punctul de vedere al materialelor
din care a fost confecţionată. Astfel, în China Antică se utiliza pielea,
în Imperiul Arab – fibrele de palmier legate în formă sferică, la Azteci
– o răşină neagră, iar în Malaezia se foloseau nucile de cocos.
Nenumăratele izvoare (înscrisuri, picturi, sculpturi) amintesc de
tradiţiile la nivel planetar ale jocurilor cu mingea. La grecii antici sunt
amintite Epyskiros şi Harpaston, la romani – Follis, în China se juca
Tsu-Chu, la triburile precolumbiene – Pok-Ta-Pok, la arabi – Koura, iar
la africani – Loup.
Nu avem pretenţia că toate aceste jocuri ar fi precursoarele
jocului modern de handbal, dar le-am amintit din dorinţa de a sublinia
faptul că jocurile cu mingea au existat din cele mai vechi timpuri.
Handbalul este un joc sportiv relativ tânăr, care a aparut în
Europa la sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului 20.
Originile lui sunt însă mult mai departate şi le găsim în unele jocuri cu
caracter popular practicate în Evul Mediu şi în jocurile dinamice
folosite în şcolile din centrul şi nordul Europei la începutul secolului al
19-lea.
Toate acestea ca principale surse de origine, au fost contopite şi
modernizate sub influenţa unor jocuri sportive deja cu statut de
competiţie: baschetul, rugbyul şi mai ales fotbalul.
În toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi în
şcoli ca material didactic, rod al imaginaţiei creatoare a unor eminenţi
profesori de educatie fizica. Vom lua în considerare ca dată de atestare
a fiecarei variante, momentul în care depăşeşte “curtea şcolii” iar ca
“părinte” pe cel care i-a dat un regulament oficial şi l-a lansat într-o
formă competiţională în afara orelor de educatie fizică. Se disting şi
sunt atestate trei rădăcîni multinaţionale, fiecare cu o variantă nu prea
mult deosebită de handbalul consacrat şi practicat astăzi pe toate cele
cinci continente.
1. DANEMARCA 1904 “HAANDBOLD”, profesor
HOLGER NIELSEN
2. CEHOSLOVACIA 1905 “HAZENA”, profesor VACLAV
KARAS
3. GERMANIA 1919 “HANDBALL”, profesor KARL
SCHELENTZ

1. Handbalul nordic de sală Povestea adevarată a jocului de


handbal începe în anul 1898, când directorul şcolii REALE din
localitatea ORDRUP – Danemarca, interzice elevilor practicarea
fotbalului din cauza numeroaselor accidentări care determinau foarte
multe absenţe de la cursuri. Pentru a nu renunţa la jocul cu mingea,
băieţii din clasele superioare au început să joace fotbal cu mâna.
Profesorul lor de educaţie fizică, HOLGER NIELSEN,
participant la prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne în anul 1896,
la probele de tir şi scrimă, este cucerit de aceasta idee a elevilor săi,
dând acestui nou joc un cadru organizat, stabilînd şi primele reguli. Îl
denumeşte în mod logic “HAANDBOLD” în replica la FOOTBALL.
Terenul avea cca 45m x 35m, atat cat permitea curtea şcolii, poarta 2m
x 3m, echipele erau formate din 7 jucatori, la fel ca astazi, dar mingea
era tot de fotbal şi se purta ca la rugby (driblîngul a aparut ceva mai
tarziu), se arunca de la o Linie dreapta (ca la handbalul pe plajă de
astazi) aflata la o distanta care a variat între 8 şi 6 metrii. În anul 1904
profesorul HOLGER NIELSEN redacteaza şi tipareşte într-o mică
broşură un regulament al acestui nou joc sportiv, practicat în aproape
toate şcolile din Danemarca, iar după 1906 şi în Suedia. Am socotit
anul 1904 data oficiala “de nastere” a handbalului ca joc sportiv,
deoarece atunci a aparut primul regulament oficial şi primele jocuri
interşcoli din diverse oraşe, şi nu 1898, cand s-a petrecut povestea
noastră, dar care a ramas în cercul închis al „curtii şcolii respective”.
2. Hazena. Tot la începutul secolului 20, după unele date în
1894, în Cehoslovacia, înspectorul ministerial pentru educatie fizica
JOZEF KLEMKER întroduce în programa şcolara un joc dinamic,
asemanator ca idee generala cu handbalul de astazi.
În anul 1905 profesorul VACLAV KARAS din Praga, şi
imediat în 1906 profesorul ANTONIM KRISTOF consacra acest joc,
dandu-i un cadru competitional cu regulamente, denumindu-l CESKA
HAZENA, spre a se deosebi mai clar de handbalul nordic, dar şi pentru
a-şi asigura paternitateatea.
Terenul de joc avea 35m x 25m, numarul jucatorilor a fost de
la început 7, mingea era din acest an (1905) una speciala mult mai mica
decat cea de fotbal, a aparut şi driblîngul la 4-5 paşi, dar putea fi
repetat, semicercul era mai întai la 4m, apoi în final la 6m. Poarta 2,40
pe 2m. Diferenta evidenta fata de cel nordic era doar faptul ca se putea
juca şi pasa din semicerc, dar numai din afara lui se arunca la poarta.
Jocul, foarte raspandit în Cehoslovacia, a avut perioada lui de
glorie, chiar şi un unic Campionat Mondial – feminin în 1930, la Praga,
câştigat, bineînţeles, de Cehoslovacia. Răspândirea lui s-a limitat la
cateva ţări din jurul Cehoslovaciei şi în România, dar numai sub forme
de demonstraţie ale unor echipe feminine.
3. Handbalul “mare” – pe terenul de fotbal în 11 jucatori
– este o “invenţie nemţească” şi il are ca autor final pe profesorul
KARL SCHELENZ, seful catedrei de atletism de la Facultatea de
Educatie Fizica din Berlin.
Profesorul SCHELENZ a experimentat cu studenţii lui timp
de doi ani, o varianta a unui joc cu mana înspirat, din cateva jocuri
dinamice folosite în orele de educatie fizica: TORBALL,
FOLKERBALL şi o varianta denumita chiar HANDBALL, pe care
profesorul MAX HEISER l-a defînit şi practicat din 1917. A preluat de
la fiecare cate ceva, le-a scos din sala de gimnastica şi într-o forma
finala, le-a transpus pe terenul de fotbal, respectand dimensiunile şi
marcajul respectiv.
Primele jocuri demonstrative au loc în cadrul serbarilor
sportive de sfarşit de an (1919), iar imediat în toamna se organizează
competitii locale la Berlin, dar şi în alte oraşe.
Răspândirea handbalului în 11 jucatori în Germania este
extrem de rapidă, fiind socotit sport national, oarecum în opozitie cu
fotbalul de origine engleza.
Imediat în anul urmator 1920 se organizează la Berlin “Cupa
Germaniei” cu 10 echipe masculine, 4 feminine şi 4 de juniori! Iar din
1921 el se răspândeşte şi în ţările vecine, în primul rând în România, în
Ardeal, prin intermediul profesorilor de educatie fizica, unii chiar
absolventi ai facultatii din Berlin.
Nemţii l-au socotit sport national, în orice caz copilul lor de
suflet şi l-au denumit “GROSSFELD HANDBALL” (handbal pe teren
mare), spre a-l deosebi categoric de cel nordic, caruia i-au zis
“HALLEN HANDBALL” (handbal de sala) şi de CESKA HAZENA.
Raspandirii lui explozive în Germania şi apoi în Europa ii
urmeaza o perioada de glorie şi dominatie. În 1925, primul meci
INTERNAŢIONAL AUSTRIA – GERMANIA 6-3, la masculin, iar în
1930, primul joc la feminin AUSTRIA – GERMANIA 5-4.
În 1936, la Berlin, handbalul (în 11 jucatori) este prezent
prima oara la Jocurile Olimpice, locul 1 Germania, iar România, locul
5. De notat ca, condiţionată de Federatia Internaţională, Germania
organizează şi un C.M. de handbal în 7, cu un ecou foarte slab, doar 5
echipe – România nu a participat.
În toată aceasta perioada şi în continuare pana în anii 60,
handbalul în 11 domina categoric arena Internaţională, iar cel în 7
jucatori putem sa-i spunem cu adevarat nordic, fiindca se juca, cu
deosebire, în Danemarca şi Suedia. În celalte tari din Europa se faceau
cei drept demonstraţii şi chiar turnee, uneori de hazena sau handbal în
7, Combinat mai mult ca o curiozitate. După anii 60, ultimul C.M. de
handbal în 11 la masculin 1959 şi la feminin 1960, va ceda total
dominatia în favoarea fratelui mai mic (handbal în 7), care va ramane
singur şi total stapan pe arena sportiva. După anii 70 nici nu se mai
vorbeste de handbalul în 11 şi de Hazena, de parca nici nu au existat.

2.3.1. Date care au marcat handbalul la nivel internaţional


Primul joc intenaţional a avut loc în anul 1925 între Germania şi
Austria, care s-a încheiat cu victoria Austriei cu scorul 6-3.
Primul joc intenaţional a handbalului feminin a avut în anul 1930,
protagoniste fiind Germania şi Austria, victoria revenind Austriei cu
scorul de 5-4.
Activitatea internaţională era dirijată de o comisie de jocuri
sportive din cadrul Federaţiei Internaţionale de Atletism Amator
(IAAF), care a organizat la Jocurile Olimpice de la Amsterdam -
1928- demonstraţii de handbal. Tot în acest an a avut loc congresul
de constituire a Federaţiei Internaţionale de Handbal Amator, la care a
u luat parte 11 ţăti şi se publică primul regulament internaţional de
handbal în 11 jucători.
Jocul de handbal devine din ce în ce mai răspândit fapt ce
determină introducerea lui în programul Jocurilor Olimpice de la
Berlin – 1936. La acest turneu olimpic au participat 6 ţări printre care
şi România, care s-a clasat pe locul 5.
În anul 1934 se afiliază ţara noastră la Federaţia
Internaţională de Handbal Amator (IHAF).
În ţările scandinave datorită condiţiilor climaterice nefavorabile
practicării handbalului în 11 jucători, s-a dezvoltat mai mult jocul de
handbal în 7 jucători.
În anul 1935 se dispută primul joc de handbal în 7 interţări între
Suedia şi Danemarca, victoria revenindu-i Suediei cu scorul de 18:12.
În anul 1938 are loc primul campionat mondial de handbal în sală
(handbal în 7), organizat la Berlin participând doar 4 ţări, clasamentul
fiind : Germania, Austria, Suedia şi Danamarca. În acelaş an se
organizează şi primul campionat mondial de handbal în 11 jucători tot
în Germania, la care participă 10 ţări printre care şi România, ocupând
locul 5 după Germania, Elveţia, Ungaria şi Suedia.
Al doilea război mondial întrerupe activităţile sportive, care se
reiau uşor după capitularea Germaniei hitleriste.
În 1946 la congresul de la Copenhaga se dizolvă Federaţia
Internaţională de Handbal Amator (IAAF) şi se înfiiţează
Federaţia Internaţională de Handbal (IHF), cu participarea a 14
ţări.
România devine membră a IHF la congresul de la Paris în
anul 1948.
1949 – primul CM feminin de handbal în 11, organizat în Ungaria,
câştigat de echipa gazdă;
1972 – JO de la Munchen handbalul în 7, masculin, este introdus în
program;
1976 – JO de la Montreal handbalul în 7, feminin, este introdus în
program;
1991 – se înfiinţează Federaţia Europeană de Handbal (EHF) cu sediul
la Viena.
1994 – în Portugalia la masculin şi în Germania la feminin au loc
primele Campionate Europene de handbal;
2000 – în Italia, atât la masculin, cât şi la feminin au loc primele CE de
beach-handball;
2001 – în Japonia, masculin şi feminin, primul CM de beach-handball.

2.3.2. Date care au marcat istoria handbalului în România


Handbalul a apărut în ţara noastră la puţin timp după apariţia sa
în Germania. Prima mărturie apare într-un ziar din Sibiu la 2 mai
1922 şi atestă că primul joc de handbal organizat în ţara noastră a avut
loc la Sibiu între două echipe ale liceului din localitate.
Cu timpul numărul echipelor şcolare care practicau handbalul a
crescut şi în alte localităţi din Transilvania, fapt ce a permis organizarea
unor competiţii şcolare interoraşe. Handbalul pătrunde şi în interiorul
asociaţiilor de gimnastică, iar în anul 1928 se organizează competiţii la
care participă pe lângă echipele şcolare şi echipele diferitelor asociaţii
sportive.
În anul 1929 a fost posibilă disputarea unor jocuri de handbal
între oraşele Sibiu, Mediaş, Sighişoara, Bistriţa şi Braşov.
În următorii ani iau fiinţă echipe de handbal în oraşele Reşiţa,
Lugoj, Ploieşti, Bucureşti şi Galaţi în cadrul cluburilor sportive
muncitoreşti.
Până în anul 1934 activitatea handbalistică nu a fost dirijată de
nici un for sportiv. Între anii 1934 şi 1936 activitatea de handbal a fost
condusă de o comisie din cadrul Federaţiei Române de Baschet şi
Volei, fapt ce conduce la începerea activităţii competiţionale interne şi
internaţionale.
În anul 1934 o echipă din Sibiu intreprinde un turneu de 11
jocuri în Cehoslovacia şi Germania.
În anul 1935 se formează echipa naţională care susţine primele
jocuri oficiale interţări cu Polonia.
La 7 aprilie 1936 se constituie Federaţia Română de Handbal.
Din anul 1950, campionatul naţional pentru echipele masculine
de seniori se organizează sub forma unei divizii.
În anii 1949 şi 1950 s-a organizat Cupa României după sistemul
competiţional de la fotbal.
Activitatea internaţională a fost reluată în anul 1949, când la
Timişoara a avut loc o dublă întţlnire între echipele masculine şi
feminine ale ţării noastre şi Ungariei, pe care le-am pierdut cu scorul de
7:1 la masculin şi 4:1 la feminin.
În anul 1950 are loc la Ştrandul Tineretului din Bucureşti
primul curs de antrenori de handbal, la care pe lângă instructori sportivi
au luat parte mulţi profesori de educaţie fizică, care cu timpul au
devenit antrenorii echipelor de handbal şi au introdus totodată
handbalul în şcoală.
În anul 1955 se înfiinţează divizia naţională pentru handbalul
feminin.
Cele mai importante evenimente handbalistice la handbal în 11
jucători au fost:
- 1951, Bucureşti, echipa masculină de handbal în 11 învinge
echipa Cehoslovaciei cu scorul de 14:13;
- 1953, Bucureşti are loc Festivalul Mondial al Tineretului pentru
pace şi prietenie, echipele României masculin şi feminin se
clasează pe locul al doilea;
- 1955, Varşovia, la Festivalul Mondial al Tineretului şi
Studenţilor echipa feminină ocupă locul I, iar cea masculină
locul II;
- 1956, Frankfurt pe Main, R.F.G., echipa feminină a României
câştigă primul titlu mondial din istoria sportului românesc, pe
care o echipă de jocuri sportive îl cucereşte la o competiţie
mondială oficială organizată de o federaţie internaţională;
- 1957, Moscova, la Festivalul Mondial al Tineretului şi
Studenţilor echipele noastre ocupă locul II,
- 1959, Viena, echipa masculină cucereşte medalia de argint la
CM;
- 1960, Olanda, cucereşte al diolea titlu de campioană mondială
la handbal în 11;
Cu aceste relatări se încheie istoria handbalului în 11 în ţara
noastră.
Primele jocuri de handbal în sală s-au jucat în anul 1950 la
Timişoara, iar în anii următori şi la Bucureşti şi alte centre, ca sport
complementar pentru hndbalul în 11.
În anul 1957 în locul Cupei FRH s-a organizat prima ediţie a
campionatului naţional.
Prima întâlnire internaţională de handbal de sală a avut loc în
anul 1956 între echipele oraşelor Belgrad şi Bucureşti, în cadrul Cupei
Europei între oraşe.
1957, Jugoslavia, echipa feminină de handbal în 7, participă la
Campionatul Mondial şi se clasează pe locul IX;
1958, RDG,echipa masculină de handbal în 7 participă la
Campionatul Mondial şi se clasează pe locurile 13-16, fiind ultima în
grupa preliminară.
1961, Dortmund, RFG,la CM de handbal în sală cucereşte titlul
mondial învingând în finală echipa Cehoslovaciei cu scorul de 9:8 după
două prelungiri dramatice.
1962, Bucureşti, are loc Campionatul Mondial feminin de
handbal în 7, Stadionul Republicii, echipa României cucerşte titlul
mondial, invingând în finală cu scorul de 8:5 echipa Danemarcei.
1964, Praga, Cehoslovacia, echipa masculină de handbal în 7
cucereşte al doilea titlu mondial.
1965,RFG, echipa feminină de handbal în 7,se clasează pe locul
VI din nouă echipe participante.
1965, echipa masculină Dinamo Bucureşti câştigă Cupa
Campionilor Europeni (CCE).
1967, Suedia, echipa masculină de handbal în 7,cucereşte
medalia de bronz în luptă cu echipa URSS.
1968, echipa masculină Steaua Bucureşti câştigă Cupa
Campionilor Europeni (CCE).
1970, Paris, Franţa, echipa masculină de handbal în 7 cucereşte
al treilea titlu mondial învingând în finală cu două prelungiri, echipa
RDG.
1971, Olanda, , echipa feminină de handbal în 7,se clasează pe
locul IV, fiind întrecută în prelungiri de echipa Ungariei.
1972, Munchen,RFG, prima participare a handbalui masculin la
Jocurile Olimpice, echipa României obţine madalia de bronz.
1973, Belgrad, Jugoslavia, echipa feminină de handbal obţine
medalia de argint, pierzând finala cu Jugoslavia cu scorul de
16:11(7:7).
1974, Berlin, RDG, echipa masculină de handbal în 7 cucereşte
al patrulea titlu mondial învingând în finală cu două prelungiri, echipa
RDG.
1975, Kiev, URSS, echipa feminină de handbal obţine locul IV
şi calificarea la Jocurile Olimpice de la Montreal.
1976, Montreal, Canada, echipa masculină de handbal obţine
medalia de argint, iar echipa feminină de handbal obţine locul IV.
1977 echipa masculină Steaua Bucureşti câştigă pentru a doua
oară Cupa Campionilor Europeni (CCE).
1980, Moscova, URSS, echipa masculină de handbal obţine
medalia de bronz la Jocurile Olimpice.
1984, Los Angeles, echipa masculină de handbal obţine medalia
de bronz la Jocurile Olimpice.
1990, Cehoslovacia, echipa masculină de handbal obţine medalia
de bronz la Campionatul Mondial.
2005,Sankt Petersburg, Rusia, echipa feminină de handbal obţine
medalia de argint, pierzând finala cu Rusia.
2010 – Danemarca, România obţine medaliile de bronz la C.E.
feminin, câştigând finala mică împotriva Danemarcei.
2012 – se înfiinţează Liga Profesionistă de Handbal din
România.

2.3.3. Palmaresul României la Handbal


Jocuri Olimpice
Masculin 1 medalie argint: 1976 Montreal
3 medalii bronz: 1972 Munchen; 1980 Moscova;
1984 Los Angeles
Campionate Mondiale seniori
Handbal în 11
Masculin 1 medalie argint: 1959 Austria
Feminin 2 medalii aur: 1956 RFG; 1960 Olanda

Handbal în 7
Masculin 4 medalii aur: 1961 RFG; 1964 Cehoslovacia;
1970 Franţa; 1974 RDG
2 medalii bronz: 1967 Suedia; 1990
Cehoslovacia.
Feminin 1 medalia aur: 1962 România
2 medalii argint: 1973 Yugoslavia; 2005 Rusia

Campionate Europene seniori


Feminin 1 medalie Bronz: 2010 Danemarca
Campionate mondiale Universitare
Masculin 6 medalii aur: 1973 Suedia; 1975 România; 1977
Polonia; 1981 Franţa; 1984 RFG; 1987 România.
2 medalii de argint: 1968 RFG; 1990 Olanda
2 medalii bronz: 1994 Slovacia; 1996 Bulgaria
Feminin 1 medalia aur: 2002 Spania
2 medalii argint: 1998 Slovacia; 2000 Franţa
2 medalii bronz: 1994 Slovacia; 1996 Bulgaria

Campionate Mondiale tineret


Feminin 2 medalii aur: 1995 Brazilia; 1999 China
2 medalii bronz: 1977 România; 1997 Coasta de
Fildeş

Campionate Mondiale juniori


Feminin 1 medalie bronz: 2006 Canada

Campionate Europene tineret


Feminin 2 medalii aur: 1998 Slovacia; 2000 Franţa
2 medalii bronz: 2006 Norvegia; 2008 Turcia
Campionate Europene Juniori
Feminin 1 medalie aur: 1999 Germania
1 medalie bronz: 2005 Austria

Cupe europene
Cupa Campionilor Europeni – Liga campionilor
1961 – Ştiinţa Bucureşti feminin
1964 – Rapid Bucureşti feminin
1965 – Dinamo Bucureşti masculin
1968 – Steaua Bucureşti masculin
1977 – Steaua Bucureşti masculin

Cupa Cupelor
1989 – Ştiinţa Bacău feminin
2007 – Oltchim Râmnicu Vâlcea feminin

Cupa EHF
1984 - Chimistul Râmnicu Vâlcea feminin
1985 – Minaur Baia Mare masculin
1988 - Minaur Baia Mare masculin
1989 - Chimistul Râmnicu Vâlcea feminin
1993 – Rapid Bucureşti feminin

City Cup – Challenge Cup


1996 – Silcotub Zalău feminin
2000 – Rapid Bucureşti feminin
2002 – Remin Deva feminin
2006 – Rulmentul Braşov feminin
2006 – Steaua Bucureşti masculin
2007 – CSM Reşiţa masculin
2008 – CSM Reşiţa masculin

Cu un palmares extraordinar format din 4 medalii la Jocurile


Olimpice, 17 medalii la Campionatele Mondiale, 15 medalii la
Campionatele Mondiale Universitare, 5 medalii la Campionatele
Europene şi un număr de 19 cupe europene câştigate, handbalul este,
fară putinţă de tăgadă, cel mai titrat joc sportiv din România.
Toate aceste performanţe nu puteau fi realizate fără aportul unor
sportivi de excepţie, dintre care enumerăm, fară a avea pretenţia că i-
am nominalizat pe toţi, Gheorghe Gruia, Cristian Gaţu, Radu Voinea,
Cornel Penu, Elena Jianu, Maria Verigeanu, Mariana Târcă, Luminiţa
Huţupan, etc. De mare importanţă în atingerea acestor performanţe au
fost antrenorii care au condus aceste echipe: Oprea Vlase, Ioan Kunst
Ghermănescu, Nicolae Nedef, Lascăr Pană, Constantin Popescu,
Valeriu Gogâltan, Francisc Spier, Gheorghe Tadici, etc. Nu putem uita,
că în perioada de maximă glorie a handbalului românesc, activitatea
Federaţiei Române de Handbal a fost condusă de către Lucian
Grigorescu.

2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare


Sinteza unităţii de învăţare 2
Handbalul, ca disciplină sportivă, este considerat a fi cel mai nou apărut dintre jocurile
sportive clasice, avându-şi originea în Europa, mai exact în partea nordică a acesteia.
Handbalul a apărut ca joc sportiv la sfârşitul secolului al XIX-lea. Originile acestui joc sportiv
se trag din diferitele jocuri practicate în această parte a Europei. La începuturile sale, sub
influenţa altor jocuri de echipă, s-a jucat în 11 jucători, desfăşurat în aer liber, în prezent
practicându-se în 7 jucători, doar în sală.
În Cehia şi Slovacia, din anul 1892, este practicat un joc asemănător handbalului,
numit de Vaclav Karas în 1905 – HAZENA, pentru acest joc el publicând un regulament.
În Danemarca, în 1898, este cultivat un joc pentru elevi, de către Holger Nielsen,
numit HANDBOLD, joc pentru care în 1904 tipăreşte un regulament şi organizează
competiţii.
În Germania, Max Heiser inventează un joc numit TORBALL, combinând mai multe
jocuri cu mingea: KORRBALL, RAFFTBALL şi VOLKERBALL.
În anul 1919, la Berlin, profesorul Max Schellenz, îmbunătăţeşte torball-ul, îl mută din
sală pe terenul de fotbal, noul joc fiind numit HANDBAL. Handbalul se practică în 11
jucători, după un regulament tipărit de acesta.
Primul joc internaţional s-a desfăşurat în 1925 între echipele Austriei şi Germaniei, joc
câştigat de Austria cu 6 – 3.
Până în 1926 activitatea internaţională de baschet, handbal, volei şi fotbal a fost
condusă de o comisie care funcţiona în cadrul Federaţiei Internaţionale de Atletism Amator.
În acest an s-a constituit, sub egida acestei federaţii, comisia care să redacteze primul
regulament internaţional de joc, lucru realizat în 1928.
În 1928, la J.O. de la Amsterdam, pentru propagandă, au fost făcute câteva jocuri
demonstrative, tot în acelaşi an, la 4 august, are loc congresul de constituire a Federaţiei
Internaţionale de Handbal Amator (F.I.H.A.), la care au luat parte delegaţii din 11 ţări.
1931 – CIO aprobă înscrierea handbalului în programul Jocurilor Olimpice;
1936 – J.O. de la Berlin handbalul este cuprins în program, România obţine locul 5;
1948 – Federaţia Romînă de Handbal devine membră a IHF;
1972 – JO de la Munchen handbalul în 7, masculin, este introdus în program;
1976 – JO de la Montreal handbalul în 7, feminin, este introdus în program;
1991 – se înfiinţează Federaţia Europeană de Handbal (EHF) cu sediul la Viena.
1994 – în Portugalia la masculin şi în Germania la feminin au loc primele Campionate
Europene de handbal;
2000 – în Italia, atât la masculin, cât şi la feminin au loc primele CE de beach-handball;
2001 – în Japonia, masculin şi feminin, primul CM de beach-handball.
Din 1930 România devine membră a FIHA cu prilejul celui de-al doilea congres de la
Berlin. Începând cu 1931 la băieţi şi 1933 la fete au loc primele campionate la nivel orăşenesc
la Sibiu, Sighişoara, Mediaş şi Braşov.
1948 – România devine membră a IHF şi are loc prima ediţie a Cupei României la masculin;
1950 – se înfiinţează divizia A pentru echipele masculine, iar la Timişoara se desfăşoară
prima competiţie de handbal în sală între echipele masculine locale; în acelaşi an în incinta
ştrandului „Tineretului” din Bucureşti se organizează primul curs de antrenori de handbal;
Palmaresul handbalului românesc
Cu un palmares extraordinar format din 4 medalii la Jocurile Olimpice, 17 medalii la
Campionatele Mondiale, 15 medalii la Campionatele Mondiale Universitare, 4 medalii la
Campionatele Europene şi un număr de 19 cupe europene câştigate, handbalul este, fară
putinţă de tăgadă, cel mai titrat joc sportiv din România.
Toate aceste performanţe nu puteau fi realizate fără aportul unor sportivi de excepţie,
dintre care enumerăm, fară a avea pretenţia că i-am nominalizat pe toţi, Gheorghe Gruia,
Cristian Gaţu, Radu Voinea, Cornel Penu, Elena Jianu, Maria Verigeanu, Mariana Târcă,
Luminiţa Huţupan, etc. De mare importanţă în atingerea acestor performanţe au fost antrenorii
care au condus aceste echipe: Oprea Vlase, Ioan Kunst Ghermănescu, Nicolae Nedef, Lascăr
Pană, Constantin Popescu, Valeriu Gogâltan, Francisc Spier, Gheorghe Tadici, etc. Nu putem
uita, că în perioada de maximă glorie a handbalului românesc, activitatea Federaţiei Române
de Handbal a fost condusă de către Lucian Grigorescu.

Concepte şi termeni de reţinut: Federaţia Internaţională de Handbal, Federaţia Europeană


de Handbal, Federaţia Română de Handbal.
Federaţia Internaţională de Handbal (IHF) – reprezintă forul conducător al handbalului la
nivel mondial; are sediul la Berna, Elveţia; se ocupă cu organizarea Campionatelor Mondiale
şi, împreună cu CIO, competiţiei de handbal din cadrul JO;
Federaţia Europeană de Handbal (EHF) – reprezintă forul conducător al handbalului
european; are sediul la Viena, Austria; se ocupă cu organizarea Campionatelor Europene şi a
Cupelor Europene.
Federaţia Română de Handbal (FRH) – forul conducător al handbalului din România; are
sediul în Bucureşti; se ocupă de organizarea campionatelor naţionale la toate nivelurile şi de
activitatea echipelor naţionale.
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Unde şi când a apărut jocul de handbal?


2. Unde şi când a avut loc primul joc internaţional în istoria handbalului?
3. Când a fost introdus handbalul în programul JO?
4. Cand a fost înfiinţată IHF?
5. Cand a fost înfiinţată FRH?

Teste de evaluare/autoevaluare

Răspundeţi cu adevărat sau fals, sau încercuiţi răspunsurile corecte.

1. Jocul de handbal îşi are originile în Germania.


2. România are în palmares patru titluri mondiale.
3. Primul joc internaţional de handbal a avut loc în anul:
a. 1920
b. 1925
c. 1930
d. 1935
4. Jocul de handbal a fost introdus pentru prima dată la JO în:
a. 1932
b. 1936
c. 1972
d. 1976

Bibliografie
1. FRH – Istoria jocului de handbal
2. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.
3. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) – Teoria şi
metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
4. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti
Unitatea de învăţare 3
TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Definirea principalilor termeni
3.3.2. Tehnica în atac
3.3.3. Tehnica în apărare
3.3.4. Tehnica portarului
3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
3.5. Bibliografie

3.1. Introducere NOTELE


Tehnica jocului este simplă, accesibilă, nefiind concepută ca ceva STUDENTULUI
de sine stătător sau ca un scop în sine, ea fiind în strânsă legătură cu
tactica jocului şi cu regulamentul care impune un cadru precis în execuţia
diferitelor elemente tehnice. Componentele de bază ale tehnicii sunt
reprezentate de elementele tehnice, procedeele tehnice şi de stilul
personal.
Tehnica jocului de handbal este formată din tehnica jocului în
atac, tehnica jocului în apărare şi tehnica jocului portarului.
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.
Obiectivele unităţii de învăţare
- definirea principalilor termeni;
- sistematizarea elementelor şi procedeelor tehnice specifice jocului
de handbal.
Competenţele unităţii de învăţare
- cunoaşterea conceptelor referitoare la conţinuturile specifice;
- cunoaşterea şi folosirea adecvată a terminologiei specifice jocului
de handbal;
- explicarea biomecanicii tehnicii specifice jocului de handbal;

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare


3.3.1. Definirea principalilor termeni
Handbalul ca disciplină sportivă face parte din categoria jocurilor
sportive alături de volei, baschet, fotbal, rugby şi tenis. Această categorie
de discipline sportive, după o clasificare făcută de L. Teodorescu, este
împărţită în funcţie de mai multe criterii în diferite grupe:
- individuale şi colective;
- cu mâna ( direct – handbal, volei, baschet, etc. sau cu instrument
– hochei pe gheaţă sau pe iarbă), cu piciorul (fotbal) sau mixte
(rugby);
- din deplasare – normală sau cu mijloace de locomoţie (polo
călare);
- cu luptă pentru minge – directă (handbal, fotbal) sau indirectă
(volei, tenis).
În urma parcurgerii acestei clasificări, jocul de handbal poate fi
caracterizat în felul următor: este un joc sportiv colectiv care se joacă cu
mâna, în luptă directă cu adversarul pentru minge.
Tehnica jocului este simplă, accesibilă, nefiind concepută ca ceva
de sine stătător sau ca un scop în sine, ea fiind în strânsă legătură cu
tactica jocului şi cu regulamentul care impune un cadru precis în execuţia
diferitelor elemente tehnice. Tehnica este definită de diverşi autori relativ
asemănător.
„Tehnica unei ramuri sportive cuprinde totalitatea acţiunilor
motrice executate ideal din punctul de vedere al eficienţei acestora.” ( A.
Dragnea)
„Tehnica reprezintă un ansamblu de deprinderi specifice fiecărui
ramuri sportive efectuate raţional şi mecanic în vederea obţinerii unui
randament maxim în competiţie” (I. Şiclovan)
În concluzie, se poate spune că tehnica unui joc sportiv reprezintă
un ansamblu de deprinderi motrice, îngrădite de un regulament, efectuate
în scopul practicării cu eficienţă maximă a jocului sportiv respectiv, în
condiţiile existenţei unui adversar.
Tehnica jocului de handbal reprezintă “un ansamblu de
deprinderi motrice specifice ca formă şi conţinut privind manevrarea
mingii, deplasarea jucătorului în vederea acestei manevrări şi care se
desfăşoară după legile activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii,
în scopul realizării randamentului maxim în joc” (I.K. Ghermănescu,
după L. Teodorescu, adaptată la specificul jocului de handbal, 1978,
1982).
Ansamblul acestor deprinderi motrice este alcătuit din elemente şi
procedee tehnice.
Elementul tehnic - o noţiune abstractă, care caracterizează forma
generală a mişcării, necesară manevrării obiectului de joc în raport cu
sarcinile şi regulile jocului şi care se referă la mecanismul de bază al
mişcării.
Procedeul tehnic – Procedeul tehnic desemnează o structură
concretă, sau un mod particular de efectuare a elementului tehnic în
funcţie de diferitele situaţii specifice jocului. pentru a obţine un
randament maxim, cu minimum de efort şi în minimum de timp.
Elementele tehnicii jocului de handbal sunt:
- poziţia fundamentală;
- mişcarea în teren;
- ţinerea mingii;
- prinderea mingii;
- pasarea mingii;
- driblingul sau conducerea mingii;
- fentele sau mişcările înşelatoare;
- aruncarea la poartă;
- scoaterea mingii de la adversar;
- blocarea aruncărilor la poartă;
- tehnica portarului.
Fiecare element tehnic cuprinde un număr mai mic sau mai mare
de procedee tehnice.
Procedeele tehnice reprezintă concretizarea şi adaptarea
elementelor tehnice la diferite situaţii specifice jocului. De exemplu:
aruncarea la poartă din alergare, pasa din săritură, etc., sunt procedee
tehnice concrete în vederea efectuării cu eficienţă a acţiunilor
caracteristice jocului de handbal.
Procedeele tehnice sunt de două feluri: procedee tehnice simple şi
procedee tehnice complexe.
Procedeele tehnice simple au un caracter invariabil şi sunt
executate pe baza unui stereotip dinamic (poziţia iniţială, execuţia
propriu-zisă şi poziţia finală), de exemplu: aruncarea de la 7m, pasa
zvârlită de pe loc, aruncarea de la margine, etc.
Procedeele tehnice complexe se întâlnesc în majoritatea fazelor
din timpul jocului şi constau din înlănţuirea firească a mai multor mişcări
simple în funcţie de jocul adversarilor şi al coechipierilor.
În modul de executare al procedeeului tehnic apare stilul personal.
Stilul personal reprezintă modul particular al unui individ de a
executa un anumit procedeu tehnic. Despre stilul personal se poate vorbi
doar la sportivii consacraţi.
În jocul de handbal, tehnica este un factor extrem de important.
Cunoaşterea procedeelor tehnice este o necesitate pentru fiecare jucător,
deoarece, toţi coechipierii participă în egală masură la acţiuni de atac şi
apărare.
În jocul de handbal deosebim
- tehnica jocului de atac,
- tehnica jocului de apărare;
- tehnica jocului portarului.
Tehnica jocului de atac cuprinde următoarele elemente tehnice:
- poziţia fundamentală în atac;
- mişcarea în teren;
- ţinerea mingii;
- prinderea mingii;
- pasarea mingii;
- driblingul;
- fenta;
- aruncarea la poartă.
Tehnica jocului de apărare cuprinde următoarele elemente
tehnice:
- poziţia fundamentală în apărare;
- mişcarea în teren specifcă apărării;
- atacarea adversarului;
- scoaterea mingii de la adversar;
- blocarea aruncărilor la poartă.
Tehnica portarului cuprinde:
- poziţia fundamentală;
- deplasarea în poartă;
- prinderea mingii;
- respingerea mingii;
- plonjonul;
- mişcările înşelătoare – fentele;
- degajarea mingii.

3.3.2. Tehnica în atac


Poziţia fundamentală
Pentru atac, poziţia fundamentală trebuie să asigure o prindere sau
o deplasare corectă, care să asigure executarea cu ritm şi coordonare a
tuturor procedeelor de pasare, mişcare în teren sau aruncare.
Procedeele tehnice sunt:
Poziţia fundamentală
↓ ↓
înaltă medie
Pentru pivoţi - se recomandă adaptarea unei poziţii echilibrate
mai joasă şi puţin contractată, profesorul sau antrenorul indicând
jucătorilor următoarele:
- să fie plasat cu umărul opus braţului de aruncare spre poartă;
- greutatea corpului repartizată pe piciorul de partea braţului de
aruncare;
- picioarele sunt depărtate, cel încârcat pe vârf;
- spatele rotund;
- braţele flexate din articulaţia cotului, pregătit pentru a primi
mingea.
Această poziţie asigură o mare stabilitate în lupta cu adversarii:
siguranţa în prinderea mingii; executarea unei aruncări rapide şi eficace
la poartă.
Pentru jucătorii de 9m- poziţia fundamentală prezintă următoarele
caracteristici:
- jucătorul orientat cu faţa spre poartă pentru a avea o vedere de
ansamblu, a-şi favoriza pătrunderea spre poartă şi a putea pasa în
toate direcţiile;
- greutatea repartizată pe ambele picioare, cel din parte braţului de
aruncare fiind dus ceva mai înapoi, pe vârf;
- braţele uşor îndoite şi relaxate;
- trunchiul înclinat puţin în faţă – spatele rotund.
Mişcarea în teren
Mişcarea în teren cuprinde totalitatea poziţiilor şi a formelor de
deplasare, caracteristice jocului de handbal, folosite de jucători în scopul
de a-şi crea situaţii favorabile în atac şi în apărare în vederea rezolvării
sarcinilor şi cerinţelor jocului.
Mişcarea în teren cuprinde următoarele procedee tehnice:
- startul;
- alergarea lansată;
- alergarea şerpuită printre jucători;
- shimbarea de direcţie - simplă şi dublă;
- opriri, porniri, întoarceri;
- alergare cu spatele;
- săritură de pe loc cu bătaie pe un picior sau două picioare;
- săritură cu elan cu bătaie pe un picior sau pe două picioare.
Ţinerea, prinderea, pasarea mingii
Ţinerea mingii – procedeele tehnice de ţinere a mingii, utilizate în
jocul de handbal:
- ţinerea mingii cu două mâini;
- ţinerea mingii cu o mână prin apucare;
- ţinerea mingii între palmă şi antebraţ -procedeu mai rar folosit, nu
asigură suficientă stăpănire a mingii şi nu oferă posibilitatea
mănuirii;
- ţinerea mingii între palmă, antebraţ şi şold – oferă mai multă
siguranţă, cere mai mult timp pentru executarea altui procedeu, se
utilizează mai mult în pătrunderile efectuate printre adversari;
- ţinerea mingii între palmă şi piept – din ce în ce mai rar folosită,
datorită incomodităţii executării rapide a altor mişcări;
- ţinerea mingii echilibrată – cel mai des folosit.
Prinderea mingii:
Procedeele tehnice de prindere a mingii sunt multe şi variate, ele
se execută în scopul de a intra în posesia mingii pasate de coechipier,
interceptate de la adversar, sau care se rostogolesc pe sol.
Ca o regulă generală pentru toate procedeele de prindere se
recomandă ca, privirea să fie aţintită asupra mingii, pe toată traiectoria ei,
până în momentul contactului cu degetele.
Procedee tehnice:
- prinderea mingii cu două mâini – se execută în mai multe feluri în
funcţie de direcţia mingii;
- prinderea mingii în dreptul pieptului – trunchiul este puţin înclinat
înainte, cu greutatea pe piciorul din faţă, braţele mult întinse spre
direcţia de unde vine mingea, palmele privesc în jos şi uşor
înainte, cu degetele departate şi relaxate; înainte ca mingea să
lovească degetele, palmele se deschid pentru a primi mingea, care
va lua primul contact cu vârfurile degetelor, şocul provocat de
viteza mingii şi de rezistenţa palmelor se amortizează prin
îndoirea progresivă a braţelor, trunchiului şi picioarelor, greutatea
corpului trecând pe piciorul din spate.
- prinderea mingilor joase;
- prinderea mingilor care ating solul;
- prinderea mingilor înalte poate fi: prinderea mingilor de pe loc,
prinderea mingilor din săritură;
- prinderea mingilor din lateral;
- prinderea mingii cu o mână – se poate efectua:
o între palmă, antebraţ şi şold;
o între palmă şi piept;
o într-o mână din lateral sau dinapoi;
o într-o mână deasupra umărului;
o într-o mână din săritură.
Antrenarea procedeelor tehnice de prindere a mingii cu o mână
constituie unul din mijloacele cele mai bune pentru îmbunătăţirea
îndemânării.
Pasarea mingii
În jocul de handbal se recomandă în mod special cunoaşterea
tuturor procedeelor tehnice de pasare a mingii, executarea lor perfectă,
deoarece viteza de desfăşurare a jocului, aglomerarea din faţa celor două
semicercuri îngreunează mult precizia execuţiilor
Procedee tehnice de pasare a mingii:
- cu o mână;
- cu două mâini;
- de pe loc;
- din alergare;
- din săritură;
- precedată de elan de paşi încrucişaţi;
- precedată de elan de paşi adăugaţi;
- precedată de elan de paşi săltaţi.
Din punct de vedere al acţiunii braţului asupra mingii deosebim:
- pasa zvârlită;
- pasa împinsă;
- pasa lansată.
Combinaţii şi variaţiuni a procedeelor de pasare:
- pasarea mingii cu mână – pasa zvârlită:
- pe deasupra umărului;
- lateral pe lângă umăr;
- lateral pe lângă şold;
- pasa lansată;
- pe lângă umăr;
- pe lângă şold;
- pasa prin împingere:
- din dreptul umărului;
- din dreptul pieptului;
- pasarea mingii cu două mâini:
- pe deasupra capului;
- pe deasupra umărului;
- de la piept;
- lateral de la şold;
- pase pentru angajarea pivotului - pase speciale:
- pasa din pronaţie;
- pasa înapoi pe deasupra umărului;
- pasa pe la spate;
- pasa cu pământul;
- pasa pe sub axilă.
Prinderea mingii cu două mâini şi pasa zvârlită cu o mână de
deasupra umărului
Vom descrie procedeul de prindere şi pasare, întrucât el stă la
baza tuturor celorlalte procedee.
Jucătorul iese în întâmpinarea mingii cu braţele întinse în faţă
(uşor flexate din cot), palmele orientate înainte şi puţin în jos, cu degetele
răsfirate. În momentul contactului cu mingea el caută să amortizeze şocul
prin îndoirea progresivă a braţelor din cot şi articulaţia pumnului (o
prindere corectă nu produce zgomot în momentul contactului mingii cu
palmele). După intrarea în posesia mingii se execută o mişcare
pregătitoare pasării, prin aducerea braţului înapoi pe deasupra umărului,
mingea fiind împinsă de braţul opus celui de aruncare, concomitent cu
răsucirea trunchiului în direcţia braţului de aruncare. Urmează pasarea
mingii printr-un impuls transmis de piciorul din spate, şold, trunchi şi
braţ, care printr-o mişcare de biciuire din articulaţie pumnului încheie
aruncarea. În momentul final, piciorul opus braţului cu care se pasează se
află în faţă sprijinit pe sol.
Driblingul – conducerea mingii
În desfăşurarea jocului acest procedeu constituie uneori singurul
mijloc de deplasare cu mingea în teren. Din punct de vedere tactic
folosirea lui se recomandă numai atunci când situaţiile o impun, excesul
determină pierderea mingii şi încetinirea jocului.
Se recomandă în următoarele situaţii:
- jucător singur pe contraatac;
- acţiune individuală de depăşire;
- pentru păstrarea mingii.
Driblingul se execută prin împingerea mingii cu o mână, lateral şi
puţin în faţă, la nivelul şoldului, încât să nu împidice alergarea. După ce
revine dinspre sol, palma reia contactul printr-o mişcare de însoţire
elastică a mâinii din articulaţia pumnului, cu palma rotunjită şi degetele
răsfirate urmând ca înainte de punctul maxim al înălţării să se repete
mişcarea de împingere.
Driblingul se utilizează în două forme:
- dribling simplu - o singura împingere a mingii pe sol şi prinderea
ei;
- dribling multiplu – împingerea succesivă a mingii pe sol.
Greşeli frecvente:
- driblingul se execută în faţă corpului;
- contactul rigid al palmei cu mingea.
Se recomandă ca în timpul executării driblingului, jucătorii să nu
privească spre sol sau minge. Să privească tot terenul pentru a cunoaşte
în orice moment poziţia şi mişcarea partenerilor şi a adversarilor.

Fentele sau mişcările înşelătoare


Fentele sau mişcările efectuate în timpul jocului, cu scopul de a
înşela pe adversari asupra intenţiilor pe care le are. Sunt mişcări efectuate
de jucători, cu corpul sau cu segmentele lui, cu şi fără minge, de pe loc
sau din deplasare, cu scopul de a-l induce în eroare pe adversar asupra
adevăratelor intenţii viitoare.
Fentele pot fi împărţite în trei grupe:
- de depăşire individuală a apărătorului direct;
- de pasare,
- de aruncare la poartă.
Din grupa fentelor de depăşire fac parte:
- fenta simplă de pornire;
- fenta dublă de pornire;
- schimbare simplă de direcţie;
- schimbare dublă de direcţie;
- combinaţii de fente de pornire şi de schimbare de direcţie cu fente
de aruncare la poartă sau de pasare.
Fentele de pasare pot fi sistematizate astfel:
- fentă de pasare urmată de executarea pasei cu un alt procedeu
(fentă de pasare urmată de altă pasă);
- fentă de pasare urmată de aruncare la poartă;
- fentă de pasare urmată de depăşire individuală.
Sistematizarea fentelor de aruncare:
- fentă de aruncare urmată de pasă,
- fentă de aruncare la poartă urmată de o aruncare la poartă prin alt
procedeu tehnic;
- fentă de aruncare la poartă urmată de o depăşire individuală.
Aruncarea la poartă
Aruncarea la poartă este unul din elementele de bază ale atacului
prin care se finalizează toate acţiunule individuale sau colective.
Aruncarea la poartă angrenează majoritatea segmentelor corpului.
Situaţiile ivite în joc îi solicită pe atacanţi să finalizeze acţiunea în
funcţie de bagajul de cunoştinţe, deprinderi şi calităţi individuale, precum
şi de acţiunea adversarului.
Aruncarea la poartă din alergare
În aceasta aruncare mingea este prinsă în timp ce piciorul stâng
se află pe sol. Mişcările pregătitoare aruncării se fac în timpul în care se
execută încă doi paşi de alergare (piciorul drept şi stâng). Este o aruncare
care se execută foarte rapid, elimină un timp din mişcările pregătitoare
sau chiar doi, încât cu o bună execuţie tehnică, se poate arunca după doi
paşi de alergare sau chiar unul. Ducerea braţului înapoi şi revenirea lui
bruscă înainte pentru aruncarea mingii, nu trebuie să modifice ritmul
alergării, pentru a se arunca la poartă cu cea mai mare viteză. În
momentul final al execuţiei, piciorul drept se găseşte pe sol, iar aruncarea
se execută cu braţul drept şi invers de pe piciorul stâng, dacă este
stângaci. Se execută braţ – picior de aceeaşi parte.
Avantajele acestui procedeu de aruncare:
- timp foarte scurt de execuţie;
- nu se modifică ritmul şi succesiunea paşilor în alergare,
- nu se modifică poziţia axului umerilor faţă de direcţia de alergare
şi faţă de poartă;
- momentul aruncării şi intenţia de aruncare la poartă sunt mai greu
sesizabile de către portar.
Aruncarea la poartă cu sprijin pe sol precedată de elan de pas încrucişat

Mingea este prinsă pe piciorul drept, care în acel moment se


sprijină bine pe sol. Corpul execută o mişcare de răsucire orientându-se
cu umărul opus braţului de aruncare spre direcţia porţii. Ducerea
piciorului stâng înainte şi încrucişarea piciorului drept peste stângul,
coincide cu ducerea braţului drept (cu mingea) mult înapoi, cu cotul
întins, mimează un pas cu piciorul stâng înainte (pas ceva mai mare),
răsucirea trunchiului din şolduri, în aşa fel încât axul umerilor să devină
paralel cu linia porţii, şi revenirea puternică a braţului, dinapoi-înainte
prin îndoirea şi întinderea articulaţiei cotului, cu aruncarea mingii.
Ritmul paşilor este inegal şi anume; primii doi paşi, încrucişaţi
(stângul-dreptul) se execută mai rapid, iar ultimul mai lung şi mai lent, se
fixează bine pe sol. Prinderea mingii pe piciorul stâng obligă scurtarea
timpului de pregătire şi aruncarea după doi paşi (dreptul-stângul), care se
execută cu o uşoară săritură.
Acest procedeu de aruncare prezintă avantajul imprimării unei
mari forţe, rezultată dintr-un traiect foarte lung, din forţele provenite prin
împingerea în piciorul drept, apoi stângul, blocarea abdomenului, forţa
braţului de aruncare.
Necesită însă un timp mai îndelungat, de pregătire, care poate fi
uşor stânjenită de adversar.
Se utilizează în special în aruncările de la distanţă, şi aruncările
executate de la 9m executate indirect.
Aruncarea la poartă precedată de elan de paşi adăugaţi
Procedeul tehnic este asemănător aruncării la poartă cu elan de
paşi încrucişaţi.
Mingea se prinde când jucătorul se găseşte în alergare pe piciorul
drept. Pas cu piciorul stâng, înainte alăturării dreptul lângă stângul, în
acest moment braţul drept cu mingea se întinde mult înapoi după fixarea
piciorului stâng în faţă ca punct de sprijin braţul drept revine puternic
înainte, executând aruncarea mingii. Timpul de executare este ceva mai
scurt, deoarece mişcările trebuiesc executate mai rapid.
Aruncarea la poartă din săritură
Aruncarea la poartă din săritură este un procedeu tehnic important
prin avantajele care le prezintă şi anume:
- oferă posibiliatea aruncării la poartă din faţa apărătorilor bazate
pe aglomerare, favorizând eliberarea braţului de aruncare;
- măreşte timpul de observare a poziţiei sau mişcărilor portarului,
ceea ce constituie un avantaj pentru atacanţi;
- măreşte posibilitaea de transformare a aruncărilor de la 9m.
Aruncarea din săritură se poate executa după primul pas sau trei
paşi de alergare, adică – stângul – săritură sau stâng – drept – stâng –
săritură. Bătaia se execută pe piciorul opus braţului de aruncare, prin
rulare câlcăi – talpă – vârf, şi împingerea energică a piciorului de rulaj,
piciorul oscilant este uşor flexat şi depărtat de corp. În momentul maxim
al înălţării, mimează mişcarea de tracţiune a braţului cu mingea,
efectuarea aruncării şi aterizarea pe piciorul de bătaie.
Aruncare la poartă din plonjon
Acest procedeu de aruncare este utilizat atât pentru executarea
aruncărilor de pedeapsă de la 7m, cât şi din acţiune, în cazul în care un
jucător primeşte mingea, fie în mişcare fie în poziţie statică, în apropierea
semicercului de 6m.
Aruncarea la poartă din săritură cu plonjon
Îşi găseşte aplicarea în special în urma acţiunilor rapide executate
pe spaţii mici, în jurul semicercului.
Tehnica execuţiei este pretenţioasă şi solicită multă îndemânare şi
fineţe. Săritură nu se execută în înălţime ci în lungime, jucătorul
efectuând un plonjon înainte, picioarele părăsesc complet solul. În timpul
acestei sărituri plonjate în semicerc, se pregăteşte şi se execută aruncarea
la poartă. Când mingea părăseşte mână jucătorului, corpul se află aproape
în poziţie orizontală, atingerea se face pe o latură a corpului, cu
amortizare cu sprijin pe braţul opus.

3.3.3 Tehnica în apărare


Poziţia fundamentală
Această poziţie trebuie să asigure deplasarea jucătorilor în toate
direcţiile, executarea unor mişcări rapide în funcţie de acţiunile ofensive
ale adversarului, precum şi acoperirea unui plan cât mai mare în faţa
porţii.
Procedeele de execuţie ale poziţiei fundamentale specifice jocului
de apărare sunt:
Acest element tehnic constă dintr-o poziţie echilibrată, cu tălpile
orientate aproape pe aceeaşi linie, genunchi uşor flexaţi, picioarele
depărtate la nivelul umerilor, trunchiul uşor înclinat, spatele rotund,
braţele îndoite din articulaţia cotului se mişcă înainte, sus şi lateral.
Avantajele pe care le oferă această poziţie sunt:
- posibiliatea reacţionării şi plecării imediate în orice direcţie, în
funcţie de mişcările adversarului;
- posibilitatea blocării prin mişcarea braţelor a mingilor aruncate
spre poartă sau a interceptării paselor de la adversari;
- posibilitatea executării rapide a săriturilor, pentru interceptarea
mingilor înalte.
Poziţia fundamentală pentru apărare se perfecţionează în relaţia de
atac – apărare- în toate fazele apărării şi în apărarea la semicerc.
Mişcarea în teren specifică apărării
Procedeele de deplasare în teren, cărora apărătorii trebuie să le
facă faţă în timpul jocului, în toate fazele de apărare:
- alergare cu faţa, sprint scurt de 2-5m;
- opriri bruşte executate din alergare în cea mai mare viteză;
- porniri scurte şi rapide;
- întoarceri;
- alergare cu spatele;
- sărituri înalte cu elan scurt, dar şi fără elan pentru blocarea
aruncărilor la poartă.
Atacarea adversarului
Regulamentul permite apărătorului să blocheze cu corpul drumul
adversarului spre poartă, să-i oprească înaintarea prin executarea unei
rezistenţe corporale.
Contactul apărătorului cu corpul adversarului trebuie să se facă
numai cu pieptul, fără a folosi braţele, şoldul sau picioarele.
Scoaterea mingii de la adversar
Sunt mai multe procedee tehnice de deposedare a adversarului de
minge:
- scoaterea mingii din dribling prin atac din lateral;
- scoaterea mingii din dribling prin atac din spate;
- scoaterea mingii din dribling prin atac din faţă;
- scoaterea mingii din ţinere echilibrată;
- scoaterea mingii prin intercepţie.
Blocarea aruncărilor la poartă
Apărarea porţii nu rămâne exclusiv în seama portarului.
Apărătorii au sarcina să colaboreze cu el, acoperind cu corpul şi cu
braţele un colţ al porţii.
Procedeele de execuţie ale acestui element tehnic sunt:
- blocarea mingilor înalte;
- blocarea mingilor laterale;
- blocarea mingilor joase cu două mâini.
Procedeele de blocare a mingilor spre poartă se învaţă individual
şi pe grupuri de 2-3 jucători. La început vor simula blocarea, din saritură,
prin fandare cu ducerea braţelor lateral, oblic, pe direcţia mingii la
semnalul antrenorului.

3.3.4. Tehnica portarului


În angrenajul echipei, portarul reprezint un jucător aparte, atât
prin conţinutul tehnico-tactic al postului ocupat, cât şi prin calităţile
motrice şi psihice necesare. În handbal se spune despre portar că este
„primul atacant şi ultimul apărător”, deoarece îşi face simţită prezenţa în
ambele faze ale jocului.
Tehnica portarului este identică cu cea a jucătorilor de câmp, în
momentul în care acesta părăseşte suprafaţa de poartă. În schimb, în
suprafaţa de poartă, tehnica portarului este diferită de cea a jucătorilor.
Elementele tehnice specifice jocului portarului sunt: poziţia
fundamentală, deplasarea în poartă, prinderea mingii, respingerea mingii,
plonjonul, mişcările înşelătoare şi degajarea mingii.
Poziţia fundamentală
Poziţia fundamentală este poziţia adoptată de portar în momentul
în care echipa adversă se află în atac. Din punct de vedere tehnic poziţia
fundamentală a portarului este asemănătoare cu poziţia fundamentală din
apărare. Ca procedee tehnice există poziţie fundamentală înaltă, medie şi
joasă. În funcţie de postul pe care se află mingea, portarul îşi adaptează
poziţia fundamentală. Astfel, în situaţia în care mingea se află pe
extremă, portarul are o latură a corpului lipită de bară, iar braţul de pe
partea bării este ridicat şi îndoit din cot, pentru a apăra colţul scurt.
Picioarele sunt apropiate şi genunchii sunt întinşi. Greutatea este
repartizată pe piciorul de lângă bară.
Pentru celelalte posturi poziţia fundamentală este asemănătoare
cu poziţia fundamentală în apărare.
Deplasarea în poartă
Pentru adoptarea unui plasament optim, portarul se deplasează în
poartă cu paşi adăugaţi laterali, înainte, înapoi sau oblic înainte şi înapoi.
Prinderea mingii
Portarul utilizează în timpul jocului toate procedeele de prindere
specifice jucătorilor de câmp.
Respingerea mingiilor
Respingerea mingiilor ca element tehnic se concretizează prin
următoarele procedee tehnice: respingerea mingiilor cu braţele,
respingerea mingiilor cu picioarele şi respingerea mingiilor cu braţul şi
piciorul.
Mingiile aruncate spre colţurile de sus se resping cu braţele,
nefiind posibilă prinderea acestora. Palma este deschisă, degetele foarte
puţin răsfirate. Braţul se întinde rapid pe direcţia mingii, concomitent cu
această mişcare deplasându-se şi corpul prin impulsie puternică în
piciorul opus direcţiei de deplasare. Respingerea se poate face cu un braţ
sau cu două braţe.
Respingerea mingii cu piciorul se utilizează în cazul aruncărilor
spre colţurile de jos ale porţii. Se realizează prin deplasarea piciorului pe
direcţia mingii. În cazul mingiilor aruncate în apropierea portarului,
respingerea se face prin fandare, iar în cazul celor mai depărtate,
respingerea se face prin alunecare în sfoară. În ambele cazuri mişcarea
piciorului este însoţită şi de braţ, care dublează acţiunea piciorului.
Plonjonul
Se utilizează doar în situaţia în care nu mai există nici o soluţie
pentru apărarea porţii.
Mişcările înşelătoare
Mişcările înşelătoare se utilizează pentru a determina atacantul să
arunce într-o anumită zonă a porţii. Cel mai frecvent se oferă atacantului
o anumită parte a porţii. Portarul, în acţiunea de apărare a porţii,
utilizează fente de ieşire din poartă, urmate de retragere rapidă.
Degajarea mingii
Deplasarea portarului în spaţiul de poartă, chiar şi atunci când se
află cu mingea în mână, este nelimitată. Pentru repunerea mingii în joc,
portarul poate face oricâţi paşi doreşte. Degajarea mingii, în cele mai
multe situaţii, se realizează cu elan de paşi adăugaţi, încrucişaţi sau
săltaţi. Aceste procedee se utilizează în situaţia în care un coechipier se
află în situaţie de contraatac, sau în situaţia în care portarul vrea să
degajeze rapid mingea pentru realizarea contraatacului susţinut.
Portarul mai poate utiliza pentru repunerea mingii în joc pasa cu o
mână de pe loc, pasa cu două mâini de la piapt sau chiar şi pasa din
săritură.

3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare


Sinteza unităţii de învăţare
Elementele tehnicii jocului de handbal sunt:
- poziţia fundamentală;
- mişcarea în teren;
- ţinerea mingii;
- prinderea mingii;
- pasarea mingii;
- driblingul sau conducerea mingii;
- fentele sau mişcările înşelatoare;
- aruncarea la poartă;
- scoaterea mingii de la adversar;
- blocarea aruncărilor la poartă;
- tehnica portarului.
Fiecare element tehnic cuprinde un număr mai mic sau mai mare de procedee tehnice.
În jocul de handbal deosebim
- tehnica jocului de atac,
- tehnica jocului de apărare;
- tehnica jocului portarului.
Tehnica jocului de atac cuprinde următoarele elemente tehnice:
- poziţia fundamentală în atac;
- mişcarea în teren;
- ţinerea mingii;
- prinderea mingii;
- pasarea mingii;
- driblingul;
- fenta;
- aruncarea la poartă.
Tehnica jocului de apărare cuprinde următoarele elemente tehnice:
- poziţia fundamentală în apărare;
- mişcarea în teren specifcă apărării;
- atacarea adversarului;
- scoaterea mingii de la adversar;
- blocarea aruncărilor la poartă.
Tehnica portarului cuprinde:
- poziţia fundamentală;
- deplasarea în poartă;
- prinderea mingii;
- respingerea mingii;
- plonjonul;
- mişcările înşelătoare – fentele;
- degajarea mingii.
Concepte şi termeni de reţinut: tehnica jocului de handbal, elementele tehnice, procedeele
tehnice, stilul personal.
Tehnica jocului de handbal - un ansamblu de deprinderi motrice specifice ca formă şi
conţinut privind manevrarea mingii, deplasarea jucătorului în vederea acestei manevrări şi
care se desfăşoară după legile activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, în scopul
realizării randamentului maxim în joc.
Elementele tehnice - noţiuni abstracte, care caracterizează forma generală a mişcării,
necesară manevrării obiectului de joc în raport cu sarcinile şi regulile jocului şi care se referă
la mecanismul de bază al mişcării.
Procedeele tehnice - structuri concrete, sau un moduri particulare de efectuare a elementelor
tehnice în funcţie de diferitele situaţii specifice jocului. pentru a obţine un randament maxim,
cu minimum de efort şi în minimum de timp.
Stilul personal - modul particular al unui individ de a executa un anumit procedeu tehnic.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Ce diferenţe există între elementele tehnice şi procedeele tehnice?
2. Care sunt principalele elemente tehnice specifice jocului în atac?
3. Care sunt principalele elemente tehnice specifice jocului în apărare?
4. Care sunt principalele procedee de aruncare la poartă?

Teste de evaluare/autoevaluare

Răspundeţi cu adevărat sau fals, sau încercuiţi răspunsurile corecte.


1. Aruncarea la poartă din săritură este un element tehnic.
2. Din punctul de vedere al procedeelor tehnice driblingul poate fi simplu sau multiplu.
3. Din punctul de vedere al elanului, aruncarea la poartă poate fi:
a. din alergare
b. din săritură
c. din sprijin pe sol
d. de pe loc
4. următoarele exemple reprezintă procedee tehnice:
a. driblingul simplu
b. aruncarea la poartă
c. prinderea mingii
d. pasarea mingii de la piept cu două braţe

3.5. Bibliografie
1. Hantău, C. (2002) – Handbal – jocul în apărare, Ed. Printech, Bucureşti
2. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.
3. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) – Teoria şi
metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
4. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti
Unitatea de învăţare 4
TACTICA JOCULUI DE HANDBAL ÎN ATAC
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1. Definirea principalilor termeni
4.3.2. Acţiunile tactice individuale în atac
4.3.3. Acţiunile tactice colective în atac
4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
4.5. Bibliografie

4.1. Introducere NOTELE


Din punct de vedere tactic, handbalul prezintă, o complexitate de STUDENTULUI
situaţii ivite atât în atac cât şi în apărare, ca urmare a multitudinii
mijloacelor de manevrare a mingii şi a însuşi conţinutului jocului.
Existenţa unui număr mare de procedee şi multiplele posibilităţi de
a le lega prin forme variate de mişcare, pe zone mai mari sau mai reduse
din teren, asigură jocului un pronunţat conţinut tactic, caracterizat prin
dinamism, jocului ne apare pe cât de complexă, pe atât de diferită.
În literatura de specialitate, mulţi autori o definesc ca activitate,
concept, proces sau sistem de mijloace.
Mihai Epuran, (1968) defineşte tactica „ca un proces psihomotric
complex care angajează factori cognitivi, volitivi şi motrici”.
O altă definiţie a aceluiaşi autor, „tactica este activitatea prin care
un sportiv îşi desfăşoară toate posibilităţile sale tehnice, fizice şi psihice,
pentru a dobândi rezultatele cele mai bune în condiţiile şi în faţa unor
adversari diferiţi”.
Ca o sinteză putem spune că, tactica reprezintă organizarea şi
coordonarea acţiunilor individuale şi colective în mod raţional şi unitar,
în scopul realizării randamentului maxim, folosind în limitele
regulamentului şi sportivităţii, cele mai corespunzătoare procedee,
valorificând calităţile şi particularităţile jucătorilor proprii, precum şi
lipsurile adversarilor.
Pregătirea tactică nu trebuie confundată cu însuşirea mecanică a
instrucţiunilor, regulilor, schemelor şablon sau cu un complex standard
de activitate. Dezvoltarea spiritului de observaţie, perfecţionarea
capacităţii de orientare în condiţii schimbătoare, rezolvarea creatoare a
situaţiilor variate din timpul jocului, analiza rapidă, spontană a acţiunilor
proprii şi în special ale adversarului sunt câteva din elementele esenţiale,
componente ale tacticii de joc.

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare


Obiectivele unităţii de învăţare:
- definirea principalilor termeni;
- sistematizarea acţiunilor tactice individuale şi colective specifice
atacului în jocul de handbal.
Competenţele unităţii de învăţare
- cunoaşterea conceptelor referitoare la conţinuturile specifice;
- cunoaşterea şi folosirea adecvată a terminologiei specifice jocului
de handbal;
- explicarea biomecanicii tacticii specifice jocului de handbal în
atac;

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare


4.3.1. Definirea principalilor termeni
Tactica jocului de handbal constă în organizarea şi coordonarea
acţiunilor jucătorilor în vederea realizării succesului prin folosirea conştientă, în
limitele regulamentului şi a moralei sportive a celor mai corespunzătoare
complexe de procedee, valorificând calităţile şi particularităţile jucătorilor
proprii, precum şi lipsurile în pregătire ale adversarilor.
„Tactica reprezintă un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate
şi pregătite anticipat pentru a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de adversari
şi condiţiile de concurs, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp în
scopul îndeplinirii obiectivelor de performanţă stabilite.” (E. Colibaba şi I.
Bota)
„Tactica este un sistem de principii, idei şi reguli de abordare a
competiţiilor de către sportivi, prin care îşi valorifică toate capacităţile tehnice,
fizice şi psihologice în vederea rezolvării situaţiilor problematice create de
adversari, coechipieri şi ambianţă, în vederea obţinerii succesului.” (A.
Dragnea)
„Totalitatea acţiunilor şi mijloacelor din domeniul pregătirii tehnice,
fizice şi psihice, precum şi a altor măsuri specifice, selecţionate, organizate şi
coordonate spre a fi folosite raţional şi oportun în concurs, pentru obţinerea
victoriei.” (L. Teodorescu)
În concluzie, tactica reprezintă folosirea conştientă a întregului arsenal
tehnic, fizic, teoretic şi psihic al jucătorilor, în vederea valorificării punctelor
forte ale propriei echipe şi speculării punctelor slabe ale adversarilor, în vederea
asigurării succesului.
Componentele tacticii sportive
În sfera tacticii sunt cuprinse atât laturi ale pregătirii teoretice,
concretizate în principii, noţiuni, concepte şi reguli, cât şi în acţiuni
practice sub forma execiţiilor şi combinaţiilor tactice.
Componentele tacticii sunt:
- concepţia tactică;
- planul tactic;
- acţiunea tactică;
- sistemul de joc;
Concepţia tactică
Concepţia tactică reprezintă un sistem de principii, idei, regili şi
norme relativ stabile, elaborate în vederea participării cu succes în
competiţie.
Concepţia tactică este stabilită în general de antrenori şi alţi
specialişti – metodişti, psihologi şi medici, în urma analizei stadiului de
dezvoltare a handbalului pe plan mondial. În ajutorul acestora vin şi
comisiile tehnice şi organizatorice ale federaţiei internaţionale, care
înaintează federaţiilor naţionale, concluziile desprinse din desfăşurarea
celor mai importante competiţii. Acestea sunt adaptate de către federaţia
de specialitate la particularităţile pe niveluri ale sportivilor, la condiţiile
organizatorice şi materiale .
Concepţia tactică este o componentă dinamică, relativ stabilă, se
bazează pe principii ce aparţin experienţei practice şi se modifică doar
atunci când echipele de sportivi impun acest lucru.
Planul tactic
Pentru abordarea fiecărei competiţii se întocmesc planuri tactice
diferenţiate, conform concepţiei tactice. El este diferit de la o competiţie
la alta.
Planul tactic este o particularizare temporară a tacticii. Poate fi
definit ca ”ansamblul măsurilor stabilite în vederea rezolvării
problemelor tactice ridicate de pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de
atac şi apărare”.
Acţiuni tactice
Acţiunile tactice sunt instrumente practice de realizare a planului
tactic şi concepţiei tactice. Sunt componente concrete ale tacticii şi se
desfăşoară pe mai multe faze, cele mai multe fiind de natură psihologică
şi una motrică, practică, concretă, de rezolvare a situaţiei tactice:
- perceperea şi analiza situaţiei competiţionale care favorizează o
anumită acţiune tactică;
- rezolvarea mentală prin elaborarea unei strategii adecvate şi
decizii;
- analiza efectelor acţiunii tactice.
Acţiunile tactice se prezintă ca structuri înlănţuite, denumite
combinaţii, scheme şi iniţiative individuale efectuate în scopuri tactice
bine determinate.
Astfel, acţiunea individuală reprezintă selecţionarea şi aplicarea
conştientă, de către un jucător într-o fază, a celui mai indicat complex de
procedee tehnico – tactice în scopul realizării unei sarcini parţiale a
jocului.
De regulă, acţiunea individuală se desfăşoară în luptă cu unul sau
mai mulţi adversari.
Combinaţia tactică
Combinaţia tactică– reprezintă “coordonarea acţiunilor
individuale a doi sau mai mulţi coechipieri, într-o fază a jocului cu scopul
realizării unei sarcini parţiale de atac sau apărare ” (L. Teodorescu,
1975).
Combinaţiile tactice sunt proprii oricărui sistem de joc.
Schema tactică
Schema tactică– este o formă a combinaţiei tactice mai evoluată,
aplicată cu precădere în atac. Ea este mai complexă, mai rigidă şi
stereotipă. La efectuarea ei participă de obicei un număr mai mare de
jucători şi se aplică mai ales în momentele fixe ale jocului. Schema
tactică se utilizează în vederea derutării adversarului şi de a pune în
valoare, în fazele decisive ale jocului, calităţile unui sportiv. Este necesar
ca schemele tactice să posede una, două variante pentru a preveni
sesizarea de către adversar a intenţiilor şi manevrelor jucătorilor, mai ales
în faza de finalizare.
Circulaţia tactică
Circulaţia tactică – se foloseşte în atac şi este forma superioară a
schemei tactice. Cu ajutorul ei se realizează faza de pregătire a atacului în
cadrul sistemului de joc adoptat. La circulaţia tactică participă un număr
mai mare de jucători, uneori chiar întregul colectiv al echipei. Scopul
circulaţiei tactice este de a crea situaţii favorabile realizării punctelor;
constă din combinaţii tactice şi acţiuni individuale, simultane şi succesive
şi se desfăşoară după un anumit plan de organizare.
O bună circulaţie tactică trebuie să se caracterizeze prin:
- agresivitate – demarcaje succesive ale jucătorilor, iar circulaţia
mingii să fie orientată spre poarta adversă, să constituie în
permanenţă o ameninţare pentru apărare şi să pună în situaţie de a
înscrie pe toţi jucătorii sau majoritatea jucătorilor;
- reversibilitate – să se poată executa atât pe partea dreaptă, cât şi
pe partea stângă a terenului;
- accesibilitate – să poată fi învăţată relativ uşor şi să corespundă
pregătirii tehnice a jucătorilor.
Toate aceste componente ale tacticii se supun în timpul jocului
principiilor care guvernează jocul în atac:
- asigurarea mingii;
- variaţiile de ritm la deplasare;
- alternarea acţiunilor tactice;
- păstrarea posturilor;
- schimbarea jocului de pe o parte pe alta;
- variaţia în acţiuni.
În concluzie putem spune că în jocul în atac întâlnim acţiuni tactice
individuale şi acţiuni tactice colective.
Tactica individuală în atac cuprinde totalitatea principiilor şi
regulilor după care acţionează un atacant atunci când se află în luptă
directă cu un apărător sau în situaţie de colaborare cu 1 – 2 coechipieri.
Tactica colectivă în atac reprezintă totalitatea principiilor şi
regulilor după care se desfăşoară jocul de ansamblu al echipei, atunci
când jucătorii, colaborând, acţionează în mod unitar împotriva sistemului
defensiv advers.

4.3.2. Acţiunile tactice individuale în atac


Din punct de vedere tactic, jocul individual în atac stă la baza
acţiunilor colective. Pentru un joc colectiv eficient este nevoie să se
acţioneze cât mai periculos.
Acţiunile tactice individuale sunt: pătrunderea şi demarcajul.
Pătrunderea
În jocul modern, atacantul nu trebuie să primească mingea pe loc,
ci în deplasare spre poarta adversă. Acţiunea de prindere a mingii în
mişcare se numeşte pătrundere, această acţiune facilitând jucarea mingii
şi demarcarea coechipierilor.
Demarcajul
Demarcajul reprezintă acţiunea tactică individuală prin
intermediul căreia un atacant se eliberează de adversarul direct pentru a
putea primi mingea. Demarcajul poate fi realizat în două moduri:
- demarcaj direct - prin acţiunile proprii un atacant se eliberează de
adversarul direct („eu mă demarc”);
- demarcaj indirect – prin acţiunile unui coechipier un atacant este
eliberat de adversarul direct („eu sunt demarcat”).
Demarcajul, ca acţiune tactică, se poate adapta la specificul
postului pe care acţionează un atacant. Cel mai bun exemplu pentru
această adaptare este reprezentată de „paşii pivotului”. Demarcarea
pivotului este o chestiune destul de dificil de realizat, deoarece, prin
specificul postului, acesta acţionează pe spaţii destul de restrânse, fiind
marcat strâns de adversari.
Atunci când se află în posesia mingii sau când urmează să o
prindă, pivotul se demarcă utilizând această acţiune tactică, în aşa fel
încât apărătorii să nu mai poată interveni regulamentar pentru a împiedica
aruncarea la poartă. Paşii pivotului sunt în număr de patru, această
denumire fiind adoptată convenţional pentru a defini acţiunile pivotului.
În contextul faptului că tactica reprezintă o utilizare inteligentă a
tehnicii, se poate spune că utilizarea oricărui element sau procedeu tehnic
îmbracă şi un aspect tactic. În acest sens putem utiliza următoarele
exemple:
- prinderea şi pasarea mingii în pătrundere – prin „hărţuirea”
necontenită a apărătorilor, prin pase rapide în pătrundere pot crea
breşe în dispozitivul de apărarea advers, pe unde jucătorul
pătrunde, aruncă la poartă sau angajează pivotul;
- driblingul simplu şi multiplu – reprezintă pentru jucători
modalitatea de a se deplasa cu mingea în teren fără ajutorul unui
coechipier;
- aruncarea la poartă – aruncări specifice postului ocupat în
echipă;
- angajarea pivotului – prin pase speciale sau pase de angajare a
pivotului, din ce în ce mai variate; acestea fac parte integrantă din
bagajul motric al fiecărui jucător de performanţă.

4.3.3. Acţiuni tactice colective în atac


După cum spuneam în definiţia de mai sus, acţiunile tactice
colective de atac reprezintă acţiunile tactice la a căror realizare
colaborează minim doi jucători. Acţiuni tactice colective de atac sunt:
încrucişarea, paravanul, blocajul, plecarea din blocaj, învăluirea,
circulaţia de minge şi circulaţia de jucători.
Încrucişarea
Este o acţiune tactică desfăşurată între doi sau trei jucători, cu
scopul de a pune unul dintre jucători în situaţie favorabilă de aruncare la
poartă. Dacă la această acţiune participă doi jucători se realizează
încrucişare simplă, iar dacă participă trei jucători – încrucişare dublă. De
regulă la această acţiune participă cei trei jucători ai liniei de 9m, centrul
şi cei doi interi.
Încrucişarea simplă (fig. 1) se realizează între centru şi unul dintre
interi. Se realizează la interul pe partea căruia se află pivotul. Centrul
atacă poarta oblic pe direcţia interului chemat la încrucişare. Interul trece
prin spatele centrului, primeşte mingea şi continuă acţiunea prin aruncare
la poartă, pasă la pivot sau asigură posesia mingii.
Încrucişarea dublă (fig. 2) se realizează între centru şi doi interi.
Se începe în direcţia opusă locului în care este plasat pivotul. Centrul
atacă oblic poarta spre unul dintre interi. Acesta participă la încrucişarea
simplă, după care îşi continuă deplasarea oblică spre celălalt inter,
realizând a doua încrucişare
Fig. 1. Fig.2.
Paravanul
Paravanul este acţiunea tactică prin care se urmăreşte favorizarea
aruncărilor de la distanţă, prin protejarea aruncătorului cu corpul de
acţiunile apărătorilor. La această acţiune tactică poate participa oricare
dintre jucătorii aflaţi în atac. Paravanul se poate realiza din mişcare, în
cazul acţiunilor curgătoare de atac, sau de pe loc,în cazul aruncărilor
libere de la 9m. (fig. 3 şi 4).

Fig.3 Fig.4

Blocajul
Blocajul este acţiunea tactică prin care se favorizează demarcajul
direct, creearea culoarelor de pătrundere sau a celor de aruncare. În
esenţă, blocajul se realizează de către un atacant, cu sau fără minge, prin
bararea cu corpul a drumului unui apărător. Blocajul se poate realiza cu
faţa, cu spatele sau cu o latură a corpului. Blocajul poate fi:
- blocaj cu mingea pentru jucătorul fără minge;
- blocaj fără minge pentru jucătorul cu minge;
- blocaj fără minge pentru jucătorul fără minge;
- dublu blocaj. (fig. 5, 6, 7)

Fig.5 Fig.6

Fig.7

Plecarea din blocaj


Plecarea din blocaj reprezintă continuarea acţiunii de blocaj, prin
care jucătorul care a executat blocajul se îndreaptă către poartă. Poate fi
folosită cu succes de pivotul care a blocat apărătorul direct al interului
sau centrului, împotriva apărărilor avansate. Se realizează între linia de 9
m şi jucătorii de 6 m. (fig. 8, 9)

Fig.8 Fig.9
Învăluirea
Învăluirea este o acţiune tactică între inter, extremă şi pivotul de
pe aceeaşi parte a terenului. Interul atacă culoarul dintre apărătorul
intermediar şi cel lateral. Pivotul blochează exterior apărătorul central. În
momentul în care interul strânge apărătorii intermediar şi lateral, lasă
mingea extremei venite prin spatele său care aruncă la poartă prin
culoarul apărut între apărătorul intermediar şi cel central. Învăluirea poate
fi interioară sau exterioară. (fig. 12, 13)

Fig.12 Fig.13

4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare


Sinteza unităţii de învăţare
Tactica jocului de handbal constă în organizarea şi coordonarea acţiunilor jucătorilor în
vederea realizării succesului prin folosirea conştientă, în limitele regulamentului şi a moralei sportive a
celor mai corespunzătoare complexe de procedee, valorificând calităţile şi particularităţile jucătorilor
proprii, precum şi lipsurile în pregătire ale adversarilor.
Componentele tacticii
În sfera tacticii sunt cuprinse atât laturi ale pregătirii teoretice, concretizate în
principii, noţiuni, concepte şi reguli, cât şi în acţiuni practice sub forma execiţiilor şi
combinaţiilor tactice.
Componentele tacticii sunt:
- concepţia tactică;
- planul tactic;
- acţiunea tactică;
- sistemul de joc;
Toate aceste componente ale tacticii se supun în timpul jocului principiilor care guvernează
jocul în atac:
- asigurarea mingii;
- variaţiile de ritm la deplasare;
- alternarea acţiunilor tactice;
- păstrarea posturilor;
- schimbarea jocului de pe o parte pe alta;
variaţia în acţiuni
Tactica individuală în atac cuprinde totalitatea principiilor şi regulilor după care
acţionează un atacant atunci când se află în luptă directă cu un apărător sau în situaţie de
colaborare cu 1 – 2 coechipieri.
Tactica colectivă în atac reprezintă totalitatea principiilor şi regulilor după care se
desfăşoară jocul de ansamblu al echipei, atunci când jucătorii, colaborând, acţionează în mod
unitar împotriva sistemului defensiv advers.
Acţiunile tactice individuale sunt: pătrunderea şi demarcajul.
Pătrunderea
În jocul modern, atacantul nu trebuie să primească mingea pe loc, ci în deplasare spre
poarta adversă. Acţiunea de prindere a mingii în mişcare se numeşte pătrundere, această
acţiune facilitând jucarea mingii şi demarcarea coechipierilor.
Demarcajul
Demarcajul reprezintă acţiunea tactică individuală prin intermediul căreia un atacant
se eliberează de adversarul direct pentru a putea primi mingea. Demarcajul poate fi realizat în
două moduri:
- demarcaj direct - prin acţiunile proprii un atacant se eliberează de adversarul direct
(„eu mă demarc”);
- demarcaj indirect – prin acţiunile unui coechipier un atacant este eliberat de adversarul
direct („eu sunt demarcat”).
Acţiuni tactice colective de atac sunt: încrucişarea, paravanul, blocajul, plecarea din
blocaj, învăluirea, circulaţia de minge şi circulaţia de jucători.
Încrucişarea
Este o acţiune tactică desfăşurată între doi sau trei jucători, cu scopul de a pune unul dintre
jucători în situaţie favorabilă de aruncare la poartă.
Paravanul
Paravanul este acţiunea tactică prin care se urmăreşte favorizarea aruncărilor de la distanţă,
prin protejarea aruncătorului cu corpul de acţiunile apărătorilor.
Blocajul
Blocajul este acţiunea tactică prin care se favorizează demarcajul direct, creearea
culoarelor de pătrundere sau a celor de aruncare.
Plecarea din blocaj
Plecarea din blocaj reprezintă continuarea acţiunii de blocaj, prin care jucătorul care a
executat blocajul se îndreaptă către poartă.
Învăluirea
Învăluirea este o acţiune tactică între inter, extremă şi pivotul de pe aceeaşi parte a
terenului.

Concepte şi termeni de reţinut: tactica jocului, acţiuni tactice individuale în atac, acţiuni
tactice colective în atac.
Tactica jocului – reprezintă organizarea şi coordonarea acţiunilor jucătorilor în vederea realizării
succesului prin folosirea conştientă, în limitele regulamentului şi a moralei sportive a celor mai
corespunzătoare complexe de procedee, valorificând calităţile şi particularităţile jucătorilor proprii,
precum şi lipsurile în pregătire ale adversarilor.
Acţiuni tactice individuale în atac – reprezintă totalitatea principiilor şi regulilor după care
acţionează un atacant atunci când se află în luptă directă cu un apărător sau în situaţie de
colaborare cu 1 – 2 coechipieri.
Acţiuni tactice colective în atac - reprezintă totalitatea principiilor şi regulilor după care se
desfăşoară jocul de ansamblu al echipei, atunci când jucătorii, colaborând, acţionează în mod
unitar împotriva sistemului defensiv advers.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Enumeraţi principiile tactice ale jocului în atac.
2. Care sunt acţiunile tactice individuale în atac?
3. Care sunt acţiunile tactice colective în atac?
Teste de evaluare/autoevaluare

Răspundeţi cu adevărat sau fals, sau încercuiţi răspunsurile corecte.

1. Elementele tehnice pot îmbrăca aspecte tactice în execuţia lor.


2. Încrucişarea poate fi simplă şi dublă.
3. Demarcajul se poate realiza doar prin acţiunile proprii ale atacantului.
4. Acţiune tactică colectivă de atac este:
a. Demarcajul
b. Încrucişarea
c. Pătrunderea
d. Paravanul

4.5. Bibliografie
1. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.
2. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) – Teoria şi
metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
3. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti
Unitatea de învăţare 5
TACTICA JOCULUI DE HANDBAL ÎN APĂRARE
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Definirea principalilor termeni
5.3.2. Acţiunile tactice individuale în atac
5.3.3. Acţiunile tactice colective în atac
5.3.4. Acţiunile tactice specifice portarului
5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
5.5. Bibliografie

5.1. Introducere NOTELE


Jocul apărătorului este mult mai sărac decât cel al atacantului. STUDENTULUI
Printr-un număr restrâns de acţiuni tactice, apărătorul trebuie să se
împotrivească multiplelor şi variabilelor situaţii de atac create de
adversari şi să împiedice înscrierea de goluri în poarta proprie.
Aplicarea acţiunilor tactice din jocul de apărare presupune
concentrarea atenţiei şi voinţei jucătorilor, perseverenţă, spirit de echipă,
putere de luptă şi dorinţa de a face totul pentru preîntâmpinarea înscrierii
golului.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare


Obiectivele unităţii de învăţare:
- definirea principalilor termeni;
- sistematizarea acţiunilor tactice individuale şi colective specifice
apărării în jocul de handbal.
Competenţele unităţii de învăţare
- cunoaşterea conceptelor referitoare la conţinuturile specifice;
- cunoaşterea şi folosirea adecvată a terminologiei specifice jocului
de handbal;
- explicarea biomecanicii tacticii specifice jocului de handbal în
apărare;

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare


5.3.1. Definirea principalilor termeni
În momentul în care vorbim despre tactica jocului în apărare
avem în vedere următoarele aspecte: acţiunile tactice individuale
specifice apărării, acţiunile tactice colective specifice apărării, precum şi
tactica portarului.
Tactica individuală în apărare cuprinde totalitatea regulilor şi
principiilor după care un apărător acţionează în joc, atunci când mingea
se află în posesia echipei adverse, în vederea deposedării adversarului de
minge şi de împiedicare a aruncărilor la poartă.
Tactica colectivă în apărare reprezintă totalitatea principiilor şi
regulilor după care se desfăşoară acţiunile de colaborare dintre doi sau
mai mulţi apărători în vederea opririi acţiunilor adversarilor.
Apărarea porţii reprezintă o acţiune conştientă a portarului, bazată pe
reguli tactice stabilite prin îndelungi observaţii, analize şi procese de
gândire.
Întregul joc, în desfăşurarea sa, se ghidează după anumite
principii tactice, care stau la baza întregului joc. Principiile tactice ale
jocului în apărare sunt:
- asigurarea echilibrului defensiv;
- replierea în timp util;
- repartizarea adversarilor;
- atacarea permanentă a jucătorului cu mingea.

5.3.2. Tactica individuală în apărare


Acţiunile tactice individuale specifice jocului în apărare sunt:
marcajul, atacarea adversarului aflat în posesia mingii, acoperirea
braţului de aruncare, retragerea pe semicerc, mişcarea de translaţie a
apărătorului şi închiderea pătrunderii.
Marcarea adversarului
Acţiunea tactică de apărare prin care apărătorul supraveghează
mişcările atacantului, îl împiedică în mod regulamentar să prindă mingea,
să se deplaseze cu ea în teren s-o paseze sau să o arunce la poartă este
cunoscută sub denumirea de marcarea adversarului. În funcţie de modul
de realizare marcarea adversarului poate fi de supraveghere, strânsă sau
la intercepţie.
Marcajul de supraveghere este caracteristic apărărilor pe zonă
sau combinate, dar apare şi în cadrul unor variante ale apărării „om la
om” sau în anumite momente ale acesteia. Exercitând această formă de
marcaj, apărătorul se plasează, faţă de atacant, pe linia care îl uneşte pe
acesta cu centrul porţii, puţin lateral, în funcţie de braţul de aruncare al
atacantului. Apărătorul supraveghează mişcările atacantului direct, dar
este atent şi la mişcările celorlalţi adversari.
Marcajul strâns este specific apărării „om la om”. Se respectă
plasamentul pe linia care îl uneşte cu centrul porţii, dar distanţa faţă de
atacant este foarte mică, existând chiar contact corporal.
Marcajul la intercepţie se utilizează în general pentru
supravegherea pivoţilor în cazul apărării pe zonă. În această situaţie,
apărătorul se plasează, faţă de pivot, pe linia care îl uneşte pe acesta cu
posesorul mingii.
Atacarea adversarului aflat în posesia mingii
Atacantul care conduce sau manevrează mingea în zona din faţa
porţii, în locuri din care se poate arunca la poartă, trebuie imediat atacat
sau stânjenit în mişcările sale. Apărătorul nu are voie să eyite sau să
întârzie în acţiunea sa, nedând timp adversarului să-şi pregătească
aruncarea sau să paseze unui coechipier aflat într-o poziţie mai bună de
aruncare. Ieşirea apărătorului spre jucătorul care trebuie atacat se face cu
paşi adăugaţi înainte, fară sărituri, pentru a evita fentele sau schimbările
de direcţie. Contactul apărătorului cu atacantul se face cu un braţ pe şold
şi cu celălalt pe braţul de aruncare.
Acoperirea braţului de aruncare
La marcarea adversarului, marcajul de supraveghere, s-a văzut că
poziţia apărătorului este determinată de braţul de aruncare al adversarului
direct. Dacă apărătorul se plasează pe bisectoarea unghiului format de
mingea ţinută de adversar şi cele două bări ale porţii, atunci un atacant
poate înscrie prin surprindere în ambele părţi ale porţii. În cazul în care
apărătorul se plasează pe partea braţului de aruncare al adversarului,
poate bloca mai uşor mingea, facilitând acţiunile de apărare ale porţii.
Retragerea la semicerc
După ce jucătorul atacat de apărător a fost silit să paseze mingea
unui coechipier, apărătorul este obligat să se reintegreze în dispozitivul
de apărare pe zonă, pentru a acorda ajutor unui coechipier sau pentru a
împiedica pătrunderea altui adversar în spatele său. Retragerea la
semicerc se realizează în poziţie fundamentală, oblic înapoi pe direcţia pe
care va este pasată mingea, pastrându.se contactul vizual cu mingea.
Mişcarea de translaţie a apărătorului
Formelor de apărare pe zonă sau combinate le este specifică
mişcarea de translaţie a apărătorilor, efectuată, în principal, în funcţie de
circulaţia mingii prin faţa apărării, dar şi de plasamentul şi mişcarea în
teren a coechipierilor şi a adversarilor. Mişcarea de translaţie, spre stânga
sau spre dreapta, ca şi atacarea adversarului aflat în posesia mingii şi
retragerea la semicerc stau la baza funcţionării tuturor sistemelor de
apărare pe zonă.
Închiderea pătrunderii
Pătrunderea spre poartă a unui adversar poate fi închisă de un
jucător din zona de apărare, care se deplasează spre direcţia de deplasare
a adversarului. În felul acesta se opreşte înaintarea atacantului spre
semicerc şi îl împiedică să arunce la poartă. Închiderea pătrunderii se
poate face şi la semicercul de 6 m prin colaborarea apărătorilor învecinaţi
care se apropie unul de altul, împiedicându-l, regulamentar, pe adversar
să treacă.

5.3.3. Tactica colectivă în apărare


Tactica colectivă în apărare este extrem de bogată în principii,
reguli şi mijloace tactice, cu ajutorul cărora se valorifică potenţialul
individual tehnico-tactic, fizic şi psihic al apărătorilor, dând în acest fel
forţă sistemului de apărare întrebuinţat de echipă.
Acţiunile tactice colective folosite în apărare sunt: repartizarea
adversarilor, preluare-predare şi schimbul de oameni, alunecarea, zidul
de apărare la aruncările libere de la 9 m şi repartizarea apărătorilor la
aruncările de la 7 m.
Repartizarea adversarilor
De multe ori, atacanţii reuşesc să surprindă apărătorii plasaţi
defectuos în apărare. Acest lucru se datoreză unei repartizări greşite a
atacanţilor de către apărători. Ca regulă generală, s-a stabilit ca
repartizarea adversarilor să înceapă de la apărătorul lateral către
apărătorul central, fiecare marcând atacantul aflat în zona de care
răspunde. Astfel, apărătorul lateral marchează extrema, apărătorul
intermediar – interul, un apărător central marchează centrul iar celălalt
marchează pivotul.
Preluarea, predarea şi schimbul de oameni
Preluarea, predarea şi schimbul de oameni este acţiunea tactică
colectivă utilizată împotriva încrucişărilor, învăluirilor şi circulaţiei de
jucători. Apărătorul îşi marchează atacantul direct şi îl însoţeşte până la
marginea zonei de care răspunde, după care îl predă apărătorului
învecinat şi preia jucătorul intrat în zona sa.
Ca regulă generală pentru forma de apărare în zonă: „se schimbă
adversarul, nu zona”.

Alunecarea
Alunecarea este acţiunea tactică utilizată împotriva blocajelor.
Apărătorul care marchează strâns un atacant, în momentul în care, cu
vederea periferică, sesizează un atacant care are intenţia să îl blocheze,
face un pas în spate. În acel moment, el marchează la supraveghere
adversarul, lăsând un culoar prin care va trece atacantul care încearcă să
facă blocajul. După trecerea acestuia, face din nou marcaj strâns.
Zidul de apărare la aruncările libere de la 9 m
În cazul aruncărilor libere de la 9 m, apărătoriiformează un zid de
apărare în funcţie de care se orientează portarul în poartă. Zidul este
format din 2 sau 3 jucători, în funcţie de locul din care se execută
aruncarea liberă. Cu cât acest loc este situat mai central, cu atât numărul
jucătorilor care formează zidul de apărători este mai mare.
Repartizarea apărătorilor la aruncările de la 7m
Aruncarea de pedeapsă de la 7 m este destul de frecvent apărată
de portari. Pentru a putea recupera mingea şi pentru a declanşa
contraatacul, echipa trebuie să.şi ia anumite măsuri. Astfel, 4 apărători
rămân în apropierea semicercului propriu, pentru a putea recupera
mingea, iar ceilalţi doi se deplasează către linia de centru, pentru a putea
declanşa un contraatac în situaţia în care mingea este recuperată.

5.3.4. Acţiunile tactice specifice portarului


Apărarea porţii reprezintă o acţiune conştientă a portarului bazată
pe reguli tactice bine stabilite. Acţiunile tactice specifice postului de
portar sunt: plasamentul, apărarea aruncărilor de la distanţă, apărarea
aruncărilor din apropierea porţii, apărarea aruncărilor de la 7 m.
Plasamentul
Plasamentul portarului este influenţat de o serie de factori cum ar
fi: poziţia mingii în teren, poziţia apărătorilor şi poziţia atacanţilor. În
general, portarul încearcă să se plaseze pe bisectoarea unghiuluiformat de
minge şi cele două bări ale porţii. Plasamentul se realizează prin
deplasare cu paşi adăugaţi sub forma unui arc de cerc între cele două
bări. Portarii care adoptă o atitudine defensivă se deplasează în
apropierea liniei porţii, în timp ce portarii cu o atitudine ofensivă se
deplasează la 1 – 1,5 m în faţa porţii.
Apărarea mingiilor aruncate de la distanţă
Aruncările de la distanţă sunt aruncări executate de la 9 – 12 m de
poartă. Toate aceste aruncări se apără cu ajutorul apărătorilor. În această
situaţie, cu braţele şi cu corpul încearcă să acopere o jumătate de poartă,
în timp ce portarul încearcă să acopere cealaltă jumătate de poartă.
Apărarea mingiilor aruncate din apropierea porţii
Aceste aruncări sunt executate de la o distanţă mai mică de 6 m,
cel mai greu de apărat fiind aruncările executate din zona centrală. În
aceste situaţii, portarul trebuie să iasă şi să atace aruncătorul, încercând
să acopere cu corpul o parte a porţii. În acest mod forţează atacantul să
arunce în partea liberă a porţii, portarul având de apărat doar o parte a
porţii.
Apărarea aruncărilor de la 7 m
În această situaţie este indicat ca portarul să nu stea pe linia porţii,
ci să avanseze până la 2 – 4 m de poartă, micşorând în acest mod unghiul
de aruncare.

5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare


Sinteza unităţii de învăţare
În momentul în care vorbim despre tactica jocului în apărare avem în vedere
următoarele aspecte: acţiunile tactice individuale specifice apărării, acţiunile tactice colective
specifice apărării, precum şi tactica portarului.
Tactica individuală în apărare cuprinde totalitatea regulilor şi principiilor după care un
apărător acţionează în joc, atunci când mingea se află în posesia echipei adverse, în vederea
deposedării adversarului de minge şi de împiedicare a aruncărilor la poartă.
Tactica colectivă în apărare reprezintă totalitatea principiilor şi regulilor după care se
desfăşoară acţiunile de colaborare dintre doi sau mai mulţi apărători în vederea opririi
acţiunilor adversarilor.
Principiile tactice ale jocului în apărare sunt:
- asigurarea echilibrului defensiv;
- replierea în timp util;
- repartizarea adversarilor;
- atacarea permanentă a jucătorului cu mingea.
Acţiunile tactice individuale specifice jocului în apărare sunt:
- marcajul,
- atacarea adversarului aflat în posesia mingii,
- acoperirea braţului de aruncare,
- retragerea pe semicerc,
- mişcarea de translaţie a apărătorului
- închiderea pătrunderii.
Acţiunile tactice colective folosite în apărare sunt:
- repartizarea adversarilor,
- preluare-predare şi schimbul de oameni,
- alunecarea,
- zidul de apărare la aruncările libere de la 9 m
- repartizarea apărătorilor la aruncările de la 7 m.
Acţiunile tactice specifice postului de portar sunt:
- plasamentul,
- apărarea aruncărilor de la distanţă,
- apărarea aruncărilor din apropierea porţii,
- apărarea aruncărilor de la 7 m.

Concepte şi termeni de reţinut: acţiuni tactice individuale de apărare, acţiuni tactice


colective de apărare, tactica portarului.
Acţiuni tactice individuale de apărare – reprezintă totalitatea regulilor şi principiilor după
care un apărător acţionează în joc, atunci când mingea se află în posesia echipei adverse, în
vederea deposedării adversarului de minge şi de împiedicare a aruncărilor la poartă.
Acţiuni tactice colective de apărare – totalitatea principiilor şi regulilor după care se
desfăşoară acţiunile de colaborare dintre doi sau mai mulţi apărători în vederea opririi
acţiunilor adversarilor.
Tactica portarului – o acţiune conştientă a portarului, bazată pe reguli tactice stabilite prin
îndelungi observaţii, analize şi procese de gândire.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


4. Enumeraţi principiile tactice ale jocului în apărare.
5. Care sunt acţiunile tactice individuale în apărare?
6. Care sunt acţiunile tactice colective în apărare?

Teste de evaluare/autoevaluare
Răspundeţi cu adevărat sau fals, sau încercuiţi răspunsurile corecte.
1. Ca număr de acţiuni tactice, apărarea este mai săracă decât atacul.
2. Prima acţiune tactică colectivă în apărare este repartizarea adversarilor.
3. Marcajul, reprezintă o acţiune tactică colectivă de apărare.
4. Acţiuni tactice colective de apărare sunt:
a. Repartizarea adversarilor
b. Marcajul
c. Preluarea, predarea şi schimbul de oameni
d. Atacarea adversarului aflat în posesia mingii

5.5. Bibliografie
1. Hantău, C. (2002) – Handbal – jocul în apărare, Ed. Printech, Bucureşti
2. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) – Teoria şi
metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
3. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti
Unitatea de învăţare 6
ATACUL ÎN JOCUL DE HANDBAL: FAZE DE JOC, FORME ŞI SISTEME DE JOC
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Faza I-a a atacului - Contaatacul
6.3.2. Faza a II - a a atacului – Contraatacul susţinut
6.3.3. Faza a III - a a atacului – Organizarea
6.3.4. Faza a IV- a a atacului –Jocul în sistem
6.3.5. Forme de joc în atac
6.3.6. Sisteme de joc în atac
6.3.7. Rolul şi sarcinile jucătorilor pe posturi
6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
6.5. Bibliografie

6.1. Introducere NOTELE


Din momentul în care un jucător al echipei a intrat în posesia STUDENTULUI
mingii, acestă echipă se află în atac. În mod normal, atacul decurge fără
întreruperi şi fără o diviziune clară a fazelor de joc. Pentru a înţelege mai
bine acest moment al jocului, atacul a fost împărţit în patru faze distincte:
Faza I – contraatacul
Faza a II-a – contraatacul susţinut
Faza a III-a – organizarea jocului
Faza a IV-a – jocul în sistem.

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare


Obiectivele unităţii de învăţare
- definirea principalilor termeni;
- sistematizarea conţinuturilor specifice atacului în jocul de
handbal.
- definirea rolurilor şi sarcinilor jucătorilor pe posturile pe care
acţionează în atac.
Competenţele unităţii de învăţare:
- cunoaşterea conceptelor referitoare la conţinuturile specifice;
- cunoaşterea şi folosirea adecvată a terminologiei specifice jocului
de handbal;
- utilizarea în comunicarea profesională a indicatorilor specifici
jocului de handbal;
- selectarea şi introducerea conţinuturilor specifice jocului de
handbal în activităţile sportive;

6.3. Conţinutul unităţii de învăţare


Atacul şi apărarea, ca situaţii fundamentale ale jocului, sunt strâns
legate între ele, se continuă cu rapiditate, susţinut, poziţional sau în
circulaţie şi urmăresc înscrierea sau evitarea primirii golului.
Având în vedere caracterul şi viteza cu care se desfăşoară fazele
jocului, succesiunes acţiunilor individuale şi colective intreprinse de
atacanţi şi timpul scurs de la recuperarea mingii şi până la finalizare, se
consideră că atacul are patru faze.
Faza I-a - contaatacul;
Faza a II – a - contraatacul susţinut;
Faza a III – a - organizarea;
Faza a IV– a - jocul în sistem;

6.3.1. Faza I-a a atacului - contaatacul


Faza I-a a atacului –contraatacul are o aplicare temporară 2-4
secunde şi este condiţionată de existenţa unor împrejurări favorabile. Se
poate declanşa după ce portarul a prins mingea aruncată la poartă, după
interceptarea unei pase, uneori după scoaterea mingii de la adversar,
dribling, aruncare sau după recuperarea mingii ridicată din blocarea
aruncării la poartă.
Contraatacul începe prin pornirea rapidă spre poarta adversă a
unuia sau doi jucători, în clipa în care echipa proprie a intrat în posesia
mingii, continuă cu alergare în viteză maximă, prinderea mingii pasată de
portar sau de un coechipier şi se termină printr-o aruncare la poartă.
Formele de realizare ale contraatacului:
- contraatac direct cu un vârf;
- contraatac cu două vârfuri sau mai multe;
- contraatac cu intermediar cu un vârf;
- contraatac cu intermediar cu două vârfuri;
- contraatac cu două vârfuri încheiat cu încrucişare;
Contraatacul direct
La contraatacul direct se disting următoarele alternative:
- cea mai simplă formă de contraatac este aceea când portarul
prinde mingea aruncată la poarta sa, o aruncă direct în gol peste
portarul echipei adverse (mingea aflându-se în joc);
- în contraatacul direct se foloseşte o singură pasă şi în general pasa
o dă portarul;
- contraatacul direct poate fi lansat şi de jucătorul care a intrat
susprinzător în posesia mingii prin intercepţie sau recuperare;
- pentru dublarea şanselor, la contraatac participă două vârfuri,
portarul fiind cel care decide cui lansează mingea;
- tot contraatac direct este şi atunci când un apărător intermediar
sau zburător efectuează o intercepţie în afara liniei de 9m,
îndreptţndu-se în cea mai mare viteză spre poarta adversă pentru a
finaliza;
Modul de realizare a contaatacului direct cu un vârf
Când portarul intră în posesia mngii, apărătorul lateral sprintează
spre linia de centru a terenului, cât mai paralel cu linia de margine, apoi
se deplasează spre linia mediană a terenului, întorcând privirea spre
portar.Acesta transmite mingea vârfului de contraatac printr-o pasă cu
boltă pe poziţie viitoare. După prinderea mingii venită din urmă, acesta
conduce mingea în mare viteză în dribling, iar de la o distanţă potrivită
aruncă la poartă ( fig. 1), din alergare, din săritură, din plonjon, cu boltă
peste portar.
Fig. 1

Contraatacul cu două vârfuri


În timpul jocului apar situaţii când ambii apărători laterali
sprintează spre centrul terenului. Portarul transmite mingea extremei din
partea opusă locului său de acţiune, care după prinderea mingii o
transmite coechipierului printr-o pasă oblic înainte executată din
alergare. Cel de-al doilea vârf de contraatac, după prinderea mingii pe
drumul cel mai scurt se îndreaptă spre poarta advaersă pentru a finaliza (
fig 2)

Fig.2

Contraatacul cu două vârfuri încheiat cu o încrucişare


Datorită prezenţei în câmpul de finalizare a unui apărător, care ar putea
interveni, cele două vârfuri de contraatac utilizează o încrucişare simplă
pentru a-l pune în imposibilitate pe apărător să acţioneze. După ce
primeşte mingea printr-o pasă oblică, jucătorul B se îndreaptă spre
centrul terenului conducând mingea în dribling determinându-l astfel pe
apărător să-l atace şi să-l marcheze. Jucătorul A sprintează prin spatele
coechipierului, primeşte mingea printr-o pasă specială, având apoi drum
liber spre poartă pentru a arunca şi înscrie (fig.3)
Fig. 3

Contraatacul cu intermadiar cu un vârf


Sunt situaţii când portarul nu poate să transmită mingea direct
vârfului de contraatac, fie din cauza unghiului nefavorabil transmiterii
mingii în siguranţă, fie din cauză poziţiilor pe care le ocupă adversarii în
teren. Portarul pasează unui jucător intermediar, de regulă interului de pe
partea opusă extremei plecate pe contraatac, care pasează vârfului de
contraatac, prinde mingea venită din urmă şi în funcţie de locul unde a
primit mingea faţă de poartă execută dribing sau nu. Finalizarea este
aceeaşi ca la contraatacul direct cu un vârf (fig. 4)

Fig.4

Contraatacul cu intermadiar cu două vârfuri


Când cele două vârfuri de contraatac se desprind de la semicercul
propriu şi în alergare lor sunt marcate la intercepţie de adversari portarul
recurge tot la contraatacul cu intermediar. Interul se demarcă lateral,
primeşte mingea de la portar, care o pasează vârfului din partea opusă.
Acestă observând poziţia mai bună a coechipierului său îi pasează pentru
a finaliza contraatacul.
Contraatacul cu intermediar cu două vârfuri pote fi finalizat şi
prin încrucişare urmată de pasă sau prin încrucişare şi pasă dublă între
cele două vârfuri (fig.5).

Fig. 5

Conţinutul tehnico – tactic al contraatacului direct cu un vârf


- intrarea în posesia mingii sau recuperarea rapidă a mingii de către
portar;
- startul rapid;
- alergarea de viteză;
- degajarea sau pasarea mingii de către portar;
- prinderea mingii venită din urmă;
- driblingul;
- aruncarea la poartă;
Greşeli care apar în contraatac
- neanticiparea momentului de plecare pe contraatac;
- viteză de deplasare necorespunzătoare;
- deplasarea vârfirilor pe trasee neutile;
- nerealizarea desprinderii de apărători;
- lansarea greşită a contraatacului;
- nesincronizarea vârfului cu pasa;
- judcarea limitată a situaţiilor tactice existente;
- nefinalizarea în procentaj total de 100%;
- nesusţinerea vârfului de contraatac

6.3.2 Faza a II - a a atacului – Contraatacul susţinut


În cazurile în care condiţiile şi împrejurările nu sunt propice
declanşării şi mai ales, aplicării contraatacului, echipa are două
alternative: fie că trece imediat la contraatacul susţinut, fie va transporta
mai lent mingea către poarta adversă.
Contraatacul susţinut, numit şi faza a II-a a atacului, se
desfăşoară atunci când apărătorii în repliere marchează vârfurile de
contraatac sau când portarul nu poate lansa mingea pentru contraatacul
direct. Contraatacul susţinut surprinde apărarea adversă în curs de
aşezare şi organizare, micşorează atenţia şi forţele apărătorilor, înlesnind
aruncările la poartă.În alternativa în care apărătorul sau apărătorii
încearcă să intervină pentru a opri desfăşurarea atacului rapid, atacanţii
sunt preocupaţi să asigure circulaţia mingii şi prin aceasta să scoată pe
apărători din ritmul fazei respective, uşurând şi mai mult acţiunile lor.
În funcţie de modul cum se realizează finalizarea, contraatacul
susţinut poate fi sistematizat astfel:
- contraatacul susţinut finalizat prin aruncări de la distanţă,
efectuate de jucătorii din linia de 9m;
- contraatacul susţinut efectuat prin aruncări de la semicercul de
6m în urma unor angajări efectuate de jucătorii din linia de 9m;
Contraatacul susţinut poate fi desfăşurat în două variante:
Varianta I
- plecarea vârfurilor de contraatac, primul val;
- recuperarea mingii şi plecarea celui de-al II- lea val, jucătorii de
9m;
- trecerea mingii din propria jumătate de teren în terenul advers de
jucătorii din cel de-al doilea val;
- finalizare prin aruncare la poartă de la distanţă executată de un
jucător din cel de-al doilea val,( jucător de 9m);
Varianta a II-a
- plecarea vârfurilor de contraatac, primul val;
- recuperarea mingii şi plecarea celui de-al II- lea val, jucătorii de
9m;
- trecerea mingii din propria jumătate de teren în terenul advers de
jucătorii din cel de-al doilea val;
- infiltrarea jucătorilor din primul val pe semicerc şi demarcarea
unuia dintre ei;
- angajarea jucătorului de semicerc demarcat faţă de jucătorul cu
mingea;
- aruncarea la poartă prin unul din procedeele tehnice specifice
situaţiei concrete de joc;
Conţinutul tehnico – tactic al contraatacului susţinut
- startul rapid;
- alergarea de viteză;
- recuperarea şi pasarea rapidă a mingii unui jucător demarcat;
- aruncarea la poartă de la distanţă;
- pasele de angajare a jucătorilor de semicerc;
- aruncarea la poartă din apropierea semicercului de 6m;
Pentru sporirea eficienţei acestei faze se apelează la acţiuni
tehnico-tactice, ca: demarcajul direct, paravanul, pentru favorizarea
aruncărilor de la distanţă şi blocajele pentru a înlesni pătrunderile
jucătorilor de la 9m.
Greşeli frecvente în timpul fazei a II-a a atacului
- lipsa de sincronizare între intrarea în posesia mingii şi plecarea
jucătorilor din primul val;
- întârzieri în pasarea mingii, la declanşare sau pe parcursul
desfăşurării contraatacului susţinut;
- gândirea lentă scoate jucătorii din fază;
- deplasări limitate ale jucătorilor, nesiguranţă şi lipsă de precizie
în transmiterea mingii;
- folosirea inoportună a driblingului;
- nesincronizări în deplasări şi în gândire a cuplurilor de atacanţi;
- nesusţinerea jucătorului cu mingea;
- eficacitate scăzută în aruncările la poartă;
- urmărirea insuficientă a mingii şi lipsa preocupărilor de
recuperare a ei;

6.3.3 Faza a III - a a atacului – Organizarea


Contraatacul şi contraatacul susţinut sunt cele mai eficace faze ale
atacului, însă apar situaţii când nu pot fi realizate datorită următoarelor
cauze:
- jucătorii echipei advarse se repliază la timp;
- plasamentul special al portarului advers;
- unul,doi sau chiar trei apărători fac presing temporar;
- posesorul mingii apreciază că nu mai este cazul continuării
atacului rapid şi încetineşte ritmul de joc;
În timpul fazei a III- a atacului, jucătorii surprinşi de fază în
locuri neprevăzute se vor deplasa cât mai repede spre posturile lor din
dispozitivul de atac, căutând cel mai bun plasament integrându-se în
disciplina tactică de joc stabilită de antrenor. Echipa este preocupată de
păstrarea mingii în posesia sa şi numai atunci când un apărător a comis o
greşală, atacantul cu mingea în funcţie de situaţia concretă va angaja
pivotul, va pătrunde apre poartă sau va arunca la poartă.
În faza a III- a atacului, jucătorilor li se oferă posibilitatea de a
avea momente de „respiro” timp în care antrenorul poate face
schimbările de jucători necesare. Această fază nu poate fi prea mult
prelungită, deoarece poate fi sancţionată cu aruncare liberă pentru joc
pasiv. Cel care coordonează jocul este centrul (coordonatorul de joc),
care dă semnalul pentru începerea atacului în sistem.

6.3.4 Faza a IV- a a atacului –Jocul în sistem


Faza a IV-a a atacului este numită şi atacul în sistem, reprezintă
forma de organizare şi coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor care
participă la atac, prin folosirea acţiunilor tactice individuale dar şi
colective cu scopul de a învinge rezistenţa opusă de apărare şi să-şi
creeze o situaţie favorabilă de aruncare la poartă.
În derularea acestei faze distingem trei momente importante şi
anume:
- faza de pregătire – se realizează prin circulaţii active de minge şi
de jucători;
- faza de construirea a acţiunii de finalizare – se realizează prin
acţiuni tactice colective, folosite pe fondul circulaţiilor de minge
şi de jucători;
- faza de finalizare- reprezintă ultima acţiune a atacului în sistem şi
poate fi o acţiune tactică individuală sau colectivă prin care
jucătorul urmăreşte să ajungă într-o poziţie favorabilă de aruncare
la poartă şi să înscrie.
Dacă nu reuşeşte faza de finalizare, iar echipa respectivă a rămas
în osesia mingii, jocul se reia prin faza a III-a, de organizare. Din
momentul în care fiecare atacant şi-a ocupat postul în dispozitivul de atac
din cadrul sistemului, conducătorul de joc dă semnalul de începere a
fazei a IV-a atacului, jocul în sistem.

Elementele tehnice întâlnite în faza a IV-a a atacului sunt:


- poziţia fundamentală specifică jocului de atac;
- ţinerea, prinderea şi pasarea mingii;
- driblingul;
- fentele;
- aruncarea la poartă;
Acţiuni tactice individuale
- demarcajul;
- pătrunderea;
Acţiuni tactice colective
- pasele în pătrundere succesivă;
- încrucişarea simplă şi dublă;
- paravanul;
- învăluirea;
- blocaj,
- plecare din blocaj;
- plasamentul jucătorilor la momente fixe, aruncare liberă d la 9m,
aruncarea de pedeapsă de la 7m;

6.3.5 Forme de joc în atac


În cadrul fazei a IV-a a atacului, sistemele de atac pot fi aplicate
în formele: poziţional sau în circulaţie.
Atacul poziţional
Echipa începe să desfăşoare atacul organizat în forma poziţională,
după ce fieare jucător a ajuns pe postul său.
Dispunerea optimă în teren este în concordanţă cu calităţile şi
particularităţile atacantului şi adaptată la principalele caracteristici de
funcţionare ale sistemului defensiv advers.
Pe postul pe care acţionează fiecare jucător trebuie să fie activ şi
dinamic în permanentă mişcare, pregătit în orice moment să prindă
mingea, să acţioneze surprinzător, să se demarce când este marcat strâns,
să-şi pregătească pătrunderile şi depăşirile, să acţioneze pe direcţia porţii
adverse şi prin întreaga sa activitate să înlesnească colaborarea cu
coechipierii.
Prin atacul poziţional se urmăreşte crearea unor faze de gol pentru
fiecare jucător în dreptul zonei corespunzătoare postului
respectiv.Jucătorii acţionează pe baza unor combinaţii bine precizate,
alese în funcţie de sistemul de apărare advers.
Atacul poziţional nu trebuie înţeles ca un joc static. Prin acţiunile
rapide pe care jucătorii le fac în zonele lor de atac, prin pasarea rapidă a
mingii de la o extremă la alta, prin pătrunderile succesive şi pasele
laterale, prin fentele de aruncare la poartă urmate de angajări ale
pivoţilor, prin încrucişări, paravane şi blocaje, atacul poziţional capătă un
caracter dinamic.
Dacă dinamismul lipseşte, atacul poziţional este ineficace şi se
apropie de graniţa jocului pasiv, sancţionat de arbitru.
Atacul în circulaţie
Atacul în circulaţie este o formă superioară de joc care se bazează
pe pasarea rapidă a mingii în timpul unei circulaţii intense a tuturor
atacanţilor.
Pentru a fi aplicată cu succes, această formă de joc pretinde din
partea jucătorilor o tehnică avansată, o bună pregătire fizică şi cunoştinţe
de tactică. Jucătorii trebuie să fie capabili să acţioneze cu eficacitate pe
diferite posturi, pe care din cauza circulaţiei în teren sunt nevoiţi în mod
temporar să le ocupe.
În cazul când din forma poziţională a atacului în sistem, nu se
realizează o poziţie clară de aruncare la poartă, echipa trece la utilizarea
atacului în circulaţie. După câteva pase de tatonare a apărării, jucătorii
încep circulaţia în formă de opt, în şarje sau fragmente ale acestor
circulaţii, îşi schimbă permanenet locurile, circulă pe semicercul de la
6m, se demarcă în adâncime sau pătrund între apărători, pasându-şi
necontenit mingea, evitând pe cât posibil driblingul.
Viteza de transmitere a mingii şi deplasarea continuă a jucătorilor
dezorganizează sistemul de apărare, înlesnind finalizarea. De cele mai
multe ori, jucătorul care pătrunde cu mingea pe semicerc poate arunca
liber la poartă. În cadrul atacului în circulaţie apar schimbări, alternări
sau modificări în ceea ce priveşte zonele de finalizare, procedeele de
aruncare la poartă şi jucătorii care au acest rol. Dacă jocul a fost întrerupt
înainte de găsirea unei situaţii propice pentru aruncare la poartă, jucătorii
îşi reiau poziţiile iniţiale şi se pregătesc prin câteva pase date ca în atacul
poziţional pentru o nouă asaltare în circulaţie a apărării advarse.

6.3.6 Sisteme de joc în atac


Sistemele de joc în atac sunt determinate de o anumită dispunere
a jucătorilor în teren, considerată ca fiind dispunerea de bază, fiecare
jucător având de îndeplinit anumite sarcini în timpul jocului.
Sistemele de joc în atac se diferenţiază prin numărul jucătorilor
care acţionează în apropierea semicercului, deci în interiorul apărării, şi a
celor care joacă în afară, adică în faţa apărării. Doar în atacul poziţional
se poate recunoaşte cu uşurinţă sisrtemul de joc adoptat de echipă. În
atacul în circulaţie dispunerea de bază a jucătorilor în cadrul unui sistem
durează foarte puţin şi din acest motiv recunoaşterea sistemului de joc
este mai dificilă.
Sistemul de atac cu un pivot
În sistemul de atac cu un pivot ( fig.6), cinci jucători sunt dispuşi
sub formă de evantai, la diferite distanţe faţă de poartă, 8 - 14m, iar unul
este plasat în apropierea semicercului spaţiului de poartă. În acest sistem,
pe lângă pivot mai acţionează două extreme, doi interi şi un centru
(coordonator de joc). Plasamentul lor urmăreşte să asigure o repartizare
echilibrată a câmpului de joc. Convenţional apar şase zone din care una
este paralelă cu poarta, iar celelalte cinci sunt radiale faţă de ea.
Precizarea postului şi a spaţiului în care acţionează fiecare atacant
urmăreşte în principal evitarea aglomerării în faţa porţii.
Fig.6

Sistemul de atac cu doi pivoţi


Sistemul de atac cu doi pivoţi a apărut din considerente de ordin
tactic, pentru a crea raporturi supranumerice pe părţile laterale ale
atacului, dar şi pentru a valorifica calităţile pivoţilor. Centrul din cadrul
atacului cu un pivot se transformă în al doilea pivot, întărind linia de la
6m.
Sistemul dă randament dacă echipa posedă doi interi buni
aruncători de la distanţă. Plasamentul pivoţilor pe semicerc, demarcarea
lor sincronizate cu activitatea interilor şi extremelor, ridică mari
probleme apărătorilor. Interii urmăresc prin deplasarea lor spre marginile
terenului să desfacă apărarea, pentru ca să creeze spaţii în dispozitivul
defensiv pe unde să arunce la poartă de la distanţă sau în care să fie
angajaţi pivoţii.
Sistemul poate fi aplicat atât sub forma atacului poziţional, cât şi
sub forma atacului în circulaţie. Atacul în circulaţie îl realizează interii şi
extremele, care se deplasează prin faţa apărării.(fig.7)

Fig.7

6.3.7 Rolul şi sarcinile jucătorilor pe posturi


Pentru a presta un joc eficace este necesar ca fiecare atacant să-şi
cunoască sarcinile pe care trebuie să le rezolve pe postul respectiv, să
respecte regulile de tactică individuală şi disciplina de joc, să folosească
tactic procedeele tehnice, să efectueze acţiuni, angajându-se în luptă cu
unul sau doi apărători, etalându-şi calităţile, pregătirea şi personalitatea
sa.
Fiecare atacant trebuie să dzvolte un joc complet pe postul pe
care joacă. Aşezarea în dispozitivul de atac ca şi cerinţele de desfăşurare
a jocului au determinat o specializare a jucătirilor pe posturi.
Extrema
Extremele sunt jucători care îşi desfăşoară acţiunile în zonele de
la colţurile terenului, pentru a asigura lărgime frontului de atac. Sunt
dinamici, cu acţiuni explozive, cu pătrunderi hotărâte şi în forţă, folosesc
acţiuni tehnico–tactice pentru depăşirea apărătorilor laterali. Efectuează
aruncări speciale din săritură şi din plonjon sărit, înscriu goluri din
unghiuri laterale, colaborează mai ales cu interii pentru care fac
paravane, blocaje, circulă prin faţă sau printre apărătorii din zonă, aruncă
surprinzător la poartă printre apărători.
Deoarece participă în fazele I-a şi a II-a ca vârfuri de contraatac,
trebuie să fie capabili să efectueze starturi rapide, să posede o foarte bună
viteză de deplasare, precum şi prinderea sigură a mingilor din alergare, în
viteză maximă.
Extrema trebuie să fie foarte îndemânatecă şi să poată executa cu
siguranţă şi în condiţii de viteză, conducerea mingii în dribling, cu şi fără
schimbări de direcţie.
Acţiunile extremelor în atacul organizat măresc mult randamentul
echipei.
Pivotul
Acţionând pe un spaţiu restrâns, aglomerat de apărători vigilenţi
şi duri, în handbalul actual pivotul are un profil deosebit. Trebuie să fie
un jucător înalt, robust pentru a-şi păstra mai uşor controlul asupra
corpului şi pentru a crea dificultăţi advarsarilor care îl marchează.
De regulă este plasat între apărătorul lateral şi intermadiar. Are
sarcina de a dezorganiza şi destrăma apărarea, de a crea breşe în care să
acţioneze jucătorii de la 9m, de a da adâncime atacului prin aruncări din
plonjon. Trebuie să fie un jucător puternic, cu forţă, cu o bună viteză de
reacţie şi de execuţie, cu o tărie fizică, dârzenie şi tenacitate necesare
confruntării permanete cu adversarii. Să posede un dezvoltat simţ al
plasamentului de joc, să prindă mingea cu siguranţă, să o manevreze cu
îndemânare şi viteză pentru a nu fi deposedat de minge, să arunce la
poartă din plonjon sau din plonjon sărit în condiţii de angajament cu un
adversar şi de intervenţie directă a portarului.
Principalele acţiuni ale pivotului în timpul jocului şi care pot
contribui la îmbunătăţirea rezultatului sunt:
- fixarea apărătorului printr-un plasament corect sau derutarea
acestuia;
- să se demarce continuu folosind paşii pivotului, ei trebuie
executaţi în momentul declanşării pasei încât prinderea mingii de
către pivot să se efectueze în plin elan spre poartă;
- prin plasamentul lui între apărător şi un coechipier, realizează
paravanele pentru a favoriza aruncările interilor;
- efectuarea blocajelor la semicerc înlesneşte pătrunderea unui
coechipier sau aruncarea la poartă;
- pivotul ia parte la circulaţia jucătorilor de semicerc, participă la
primele faze ale atacului în mod direct atât pentru dezvoltarea lor,
cât şi ca finalizator.
Interul
Interii sunt jucători care acţionează la 13 – 14m de poartă şi sunt
consideraţi temelia oricărei echipe deoarece ei înscriu goluri de la
distanţă, angajează în joc extremele şi pivotul, în jurul lor se structurează
jocul echipei.
Sub aspectul dezvoltării fizice, sunt jucători înalţi sau foarte
înalţi, puternici, supli şi îndemânatici, cu o forţă deosebită de aruncare şi
o eficacitate corespunzătoare.
Principalele lor atribuţii sunt:
- să posede o bună tehnică în prinderea şi pasarea rapidă a mingii,
în vederea colaborării cu coechipierii;
- să primească şi să paseze mingea în pătrundere spre poartă;
- să fie siguri în folosirea fentelor de pasare şi aruncare la poartă;
- să cunoască bine procedeele necesare angajării pivotului;
- să ştie să arunce la poartă din săritură peste unul sau doi apărători,
cu sprijin pe sol precedat de elan de pas adăugat, încrucişat, prin
evitare, pe lângă apărător.
Centrul
Jucătorul centru acţionează în zona mediană a terenului, mai
aproape sau mai departe de poartă, în funcţie de sistemul de apărare
advers. El dirijează, iniţiază şi participă activ la circulţia mingii, la
acţiunile tactice colective de atac, încrucişări, paravane, blocaje şi
circulaţia jucătorilor. Aceste acţiuni cer din partea centrului o gândire
tactică avansată, cunoştinţe tehnico-tactice deosebite, implicate în
manevrarea şi transmiterea mingii, experienţă de joc şi fantezie creatoare.
Centrul va ameninţa permanent poarta prin plasament, fente,
pătrunderi, va folosi tactic procedeele tehnice de pasare, va executa rapid
şi surprinzător aruncările la poartă, pătrunderile şi depăşirile advarsarilor.
Acţiunile înterprinse contribuie la demarcajul indirect al interilor
sau pivotului, de asemenea acţiunile lui mai contribuie la executarea unor
îmbinări ale acţiunilor specifice jucătorilor interi, extreme şi pivot.

6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare


Sinteza unităţii de învăţare
Având în vedere caracterul şi viteza cu care se desfăşoară fazele jocului, succesiunes
acţiunilor individuale şi colective intreprinse de atacanţi şi timpul scurs de la recuperarea
mingii şi până la finalizare, se consideră că atacul are patru faze.
Faza I-a - contaatacul;
Faza a II – a - contraatacul susţinut;
Faza a III – a - organizarea;
Faza a IV– a - jocul în sistem;
Faza I-a a atacului –contraatacul are o aplicare temporară 2-4 secunde şi este
condiţionată de existenţa unor împrejurări favorabile. Se poate declanşa după ce portarul a
prins mingea aruncată la poartă, după interceptarea unei pase, uneori după scoaterea mingii de
la adversar, dribling, aruncare sau după recuperarea mingii ridicată din blocarea aruncării la
poartă.
Formele de realizare ale contraatacului:
- contraatac direct cu un vârf;
- contraatac cu două vârfuri sau mai multe;
- contraatac cu intermediar cu un vârf;
- contraatac cu intermediar cu două vârfuri;
- contraatac cu două vârfuri încheiat cu încrucişare;
Conţinutul tehnico – tactic al contraatacului direct cu un vârf
- intrarea în posesia mingii sau recuperarea rapidă a mingii de către portar;
- startul rapid;
- alergarea de viteză;
- degajarea sau pasarea mingii de către portar;
- prinderea mingii venită din urmă;
- driblingul;
- aruncarea la poartă;
Contraatacul susţinut, numit şi faza a II-a a atacului, se desfăşoară atunci când
apărătorii în repliere marchează vârfurile de contraatac sau când portarul nu poate lansa
mingea pentru contraatacul direct. Contraatacul susţinut surprinde apărarea adversă în curs de
aşezare şi organizare, micşorează atenţia şi forţele apărătorilor, înlesnind aruncările la poartă.
În funcţie de modul cum se realizează finalizarea, contraatacul susţinut poate fi
sistematizat astfel:
- contraatacul susţinut finalizat prin aruncări de la distanţă, efectuate de jucătorii din
linia de 9m;
- contraatacul susţinut efectuat prin aruncări de la semicercul de 6m în urma unor
angajări efectuate de jucătorii din linia de 9m;
Conţinutul tehnico – tactic al contraatacului susţinut
- startul rapid;
- alergarea de viteză;
- recuperarea şi pasarea rapidă a mingii unui jucător demarcat;
- aruncarea la poartă de la distanţă;
- pasele de angajare a jucătorilor de semicerc;
- aruncarea la poartă din apropierea semicercului de 6m;
În timpul fazei a III- a atacului, jucătorii surprinşi de fază în locuri neprevăzute se
vor deplasa cât mai repede spre posturile lor din dispozitivul de atac, căutând cel mai bun
plasament integrându-se în disciplina tactică de joc stabilită de antrenor. Echipa este
preocupată de păstrarea mingii în posesia sa şi numai atunci când un apărător a comis o
greşală, atacantul cu mingea în funcţie de situaţia concretă va angaja pivotul, va pătrunde apre
poartă sau va arunca la poartă.
Faza a IV-a a atacului este numită şi atacul în sistem, reprezintă forma de organizare şi
coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor care participă la atac, prin folosirea acţiunilor
tactice individuale dar şi colective cu scopul de a învinge rezistenţa opusă de apărare şi să-şi
creeze o situaţie favorabilă de aruncare la poartă.
Elementele tehnice întâlnite în faza a IV-a a atacului sunt:
- poziţia fundamentală specifică jocului de atac;
- ţinerea, prinderea şi pasarea mingii;
- driblingul;
- fentele;
- aruncarea la poartă;
Acţiuni tactice individuale
- demarcajul;
- pătrunderea;
Acţiuni tactice colective
- pasele în pătrundere succesivă;
- încrucişarea simplă şi dublă;
- paravanul;
- învăluirea;
- blocaj,
- plecare din blocaj;
plasamentul jucătorilor la momente fixe, aruncare liberă d la 9m, aruncarea de
pedeapsă de la 7m.
Forme de joc în atac
În cadrul fazei a IV-a a atacului, sistemele de atac pot fi aplicate în formele: poziţional
sau în circulaţie.
Atacul poziţional
Echipa începe să desfăşoare atacul organizat în forma poziţională, după ce fieare
jucător a ajuns pe postul său.
Atacul în circulaţie
Atacul în circulaţie este o formă superioară de joc care se bazează pe pasarea rapidă a
mingii în timpul unei circulaţii intense a tuturor atacanţilor.
Sisteme de joc în atac
Sistemul de atac cu un pivot
În sistemul de atac cu un pivot ( fig.6), cinci jucători sunt dispuşi sub formă de
evantai, la diferite distanţe faţă de poartă, 8 - 14m, iar unul este plasat în apropierea
semicercului spaţiului de poartă. În acest sistem, pe lângă pivot mai acţionează două extreme,
doi interi şi un centru (coordonator de joc).
Sistemul de atac cu doi pivoţi
Sistemul de atac cu doi pivoţi a apărut din considerente de ordin tactic, pentru a crea
raporturi supranumerice pe părţile laterale ale atacului, dar şi pentru a valorifica calităţile
pivoţilor. Centrul din cadrul atacului cu un pivot se transformă în al doilea pivot, întărind linia
de la 6m.
Rolul şi sarcinile jucătorilor pe posturi
Extremele sunt jucători care îşi desfăşoară acţiunile în zonele de la colţurile terenului, pentru a
asigura lărgime frontului de atac.
Acţionând pe un spaţiu restrâns, aglomerat de apărători vigilenţi şi duri, în handbalul actual
pivotul are un profil deosebit.
Interii sunt jucători care acţionează la 13 – 14m de poartă şi sunt consideraţi temelia oricărei
echipe deoarece ei înscriu goluri de la distanţă, angajează în joc extremele şi pivotul, în jurul
lor se structurează jocul echipei.
Jucătorul centru acţionează în zona mediană a terenului, mai aproape sau mai departe de
poartă, în funcţie de sistemul de apărare advers.

Concepte şi termeni de reţinut: fază de joc, formă de joc în atac, sistem de joc în atac,
Faza de joc – reprezintă un moment al jocului în atac, în care jucătorii au anumite sarcini.
Formă de joc în atac – reprezintă totalitatea principiilor după care acţionează un jucător în
atac, în cadrul fazei a IV-a a atacului.
Sistem de joc – modalitatea de dispunere a jucătorilor în teren în cadrul unei forme de joc în
atac.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Enumeraţi şi explicaţi fazele jocului în atac.
2. Care sunt formele jocului în atac?
3. Care sunt sistemele de joc în cadrul formei de atac poziţional?
4. Enumeraţi posturile în atac şi descrieţi principalele sarcini ale jucătorilor pe aceste
posturi.

Teste de evaluare/autoevaluare
Răspundeţi cu adevărat sau fals, sau încercuiţi răspunsurile corecte.
1. Faza I a atacului se numeşte contraatac susţinut.
2. În faza a III-a a atacului nu există elementul tehnic “aruncare la poartă”.
3. Forma de atac poziţional se exprimă în joc prin două sisteme de joc.
4. Interii trebuie:
a. să primească şi să paseze mingea în pătrundere spre poartă;
b. să fie siguri în folosirea fentelor de pasare şi aruncare la poartă;
c. să cunoască bine procedeele necesare angajării pivotului;
d. să fie capabili să efectueze starturi rapide, să posede o foarte bună viteză de
deplasare.

6.5. Bibliografie
1. Cercel, P. (1980) - Handbal - Exerciţii pentru fazele de joc, Ed.Sport–Turism,
Bucureşti
2. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.
3. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) – Teoria şi
metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
4. Igorov Bosi., M., (2009) - Handbal – Metodică, Ed. Moroşan, Bucureşti
5. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti
Unitatea de învăţare 7
APĂRAREA ÎN JOCUL DE HANDBAL: FAZE DE JOC, FORME ŞI SISTEME DE
JOC
7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Faza I-a a apărării – Replierea
7.3.2. Faza a II - a a apărării – Zona temporară
7.3.3. Faza a III - a a apărării – Organizarea
7.3.4. Faza a IV- a a apărării –Jocul în sistem
7.3.5. Forme şi sisteme de joc în apărare
7.3.5.1. Apărarea pe zonă
7.3.5.2. Apărarea om la om
7.3.5.3. Apărarea combinată
7.3.7. Sarcinile jucătorilor pe posturi
7.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
7.5. Bibliografie

7.1. Introducere NOTELE


Desfăşurarea jocului pune, în mod alternativ, fiecare echipă în STUDENTULUI
situaţia de a ataca sau de a se apăra. Ambele momente esenţiale ale
jocului se întrepătrund.
Apărarea porţii este o sarcină permanentă a tuturor jucătorilor,
sarcină care se manifestă pe parcursul întregului meci.Ea solicită
organizarea corespunzătoare a tuturor acţiunilor echipei şi eforturi
colective deosebite.
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare
- definirea principalilor termeni;
- sistematizarea conţinuturilor specifice apărării în jocul de
handbal.
- definirea rolurilor şi sarcinilor jucătorilor pe posturile pe care
acţionează în apărare.
Competenţele unităţii de învăţare:
- cunoaşterea conceptelor referitoare la conţinuturile specifice;
- cunoaşterea şi folosirea adecvată a terminologiei specifice
jocului de handbal;
- utilizarea în comunicarea profesională a indicatorilor specifici
jocului de handbal;
- selectarea şi introducerea conţinuturilor specifice jocului de
handbal în activităţile sportive;

7.3. Conţinutul unităţii de învăţare


Şi în apărare, la fel ca şi în atac, jocul se desfăşoară fară
întrerupere, curgător. Prin analogie cu fazale atacului, în desfăşurarea
jocului în apărare se deosebesc patru faze:
Faza I – replierea
Faza a II-a – zona temporară
Faza a III-a – organizarea
Faza a IV-a – apărarea în sistem.

7.3.1. Faza I a apărării – replierea


De îndată ce s-a pierdut mingea în atac, jucătorii echipei
respective sunt obligaţi să revină în apărare. Viteza de alergare în faza
de repliere este dată de modul în care au intrat adversarii în posesia
mingii, deplasarea spre apărare făcându-se pe drumul cel mai scurt.
Dacă adversarul s-a desprins pe contraatac, trebuie urmărit, chiar
şi în situaţia în care se consideră că nu mai poate fi ajuns din urmă, acest
lucru având efect psihologic negativ asupra lui.
Elementele tehnice specifice replierii sunt deplasarea în teren şi
scoaterea mingii din dribling.
Acţiunea tactică individuală specifică acestei faze este marcajul.

7.3.2. Faza a II-a a apărării – zona temporară


În situaţia pierderii mingii, jucătorii nu se pot replia întotdeauna
în formaţie completă sau nu pot reveni în apărare pe postul pe care sunt
specializaţi, datorită vitezei cu care a fost declanşat contraatacul de către
adversari. De aceea, primii jucători ajunşi în apărare ocupă în mod
obligatoriu zona centrală a semicercului de 6 m, iar următorii ajunşi se
vor plasa de o parte sau alta a dispozitivului astfel format. Rezultă astfel
o zonă temporară, zonă care poate fi formată în două moduri: din număr
redus de jucători, sau din toţi jucătorii, care din cauza crizei de timp,
acţionează temporar pe alte posturi decât cele pe care sunt specializaţi.
Elementele tehnice care apar în această fază sunt: deplasarea în
teren, poziţia fundamentală de apărare, blocarea aruncărilor la poartă şi
scoaterea mingii de la adversar. Acţiunile tactice individuale
folosite în faza a II-a a apărării sunt marcajul şi închiderea culoarelor de
pătrundere.
Acţiune tactică colectivă: preluarea, predarea şi schimbul de
oameni.

7.3.3. Faza a III-a a apărării – organizarea


Organizarea apărării presupune ca fiecare jucător, după ce s-a
repliat, să-şi ocupe locul în dispozitivul de apărare. Acestă fază
corespunde ca moment fazei a III-a a atacului pentru echipa adversă.
Randamentul echipei aflate în apărare este mai mare dacă toţi
jucătorii acţionează pe posturile pe care sunt specializaţi. De aceea,
jucătorii aflaţi pe alte posturi în timpul zonei temporare se străduiesc să
ajungă pe posturile lor de bază. Acest lucru se realizează în două
moduri. Organizarea apărării, atunci când adversarul acţionează în atac
poziţional, se realizează între jucători apropiaţi, cu multă
prudenţă.aceştia schimbă locurile între ei , doar când mingea se găseşte
în aer, pasată între adversari aflaţi în direcţia opusă locului în care se
organizează apărarea.
O a doua modalitate de organizare a jocului este posibilă la
întreruperea jocului de către arbitru sau când echipa adversă îşi
organizează atacul. Pe parcursul acestei faze de joc, jucătorii chiar dacă
nu se află pe posturile lor, trebuie să îndeplinească cu stricteţe sarcinile
noului post.
Elementele tehnice în faza a III-a sunt: deplasarea în teren şi
poziţia fundamentală. Acţiunea tactică individuală este marcajul.
Acţiunile tactice colective sunt repartizarea adversarilor şi
predarea, preluarea şi schimbul de oameni.

7.3.4. Faza a IV-a apărării – apărarea în sistem


Apărarea împotriva unui sistem de atac trebuie să reunească
forţele tuturor jucătorilor şi să le valorifice în cadrul unui sistem
defensiv care se desfăşoară după toate regulile şi principiile tactice, cu
colaborarea perfectă a tuturor apărătorilor.
Apărarea în sistem are ca principal scop împiedicarea
adversarului să înscrie, obţinerea mingii fiind în plan secund. În funcţie
de sarcinile jucătorilor, în cadrul fazei a IV-a a apărării se disting mai
multe forme de apărare: pe zonă, om la om şi combinată. La rândul lor,
aceste forme de apărare sunt concretizate prin sisteme de apărare, care
apar în funcţie de dispunerea apărătorilor în teren.
Pentru a avea succes în această fază a jocului trebuie să se ţină
cont de următoarele reguli:
- respectarea postului în apărare;
- păstrarea atenţiei pe tot parcursul atacului;
- căutarea celui mai bun plasament;
- iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util;
- menţinerea plasamentului între adversar şi poarta proprie;
- acordarea ajutorului reciproc;
- ritm continuu şi susţinut;
- atacarea adversarului aflat în posesia mingii pe partea braţului de
aruncare;
- scoaterea mingii de la adversar.
În această fază apar toate elementele tehnice specifice jocului în
apărare: poziţia fundamentală, deplasarea în teren, blocarea aruncărilor
la poartă şi scoaterea mingii de la adversar.
Acţiunile tactice individuale sunt: marcajul, atacarea
adversarului aflat în posesia mingii, acoperirea braţului de aruncare,
retragerea la semicerc, mişcarea de translaţie, închiderea pătrunderilor şi
alunecarea.
Acţiunile tactice colective sunt: repartizarea adversarilor,
preluare, predare şi schimb de oameni, dispunerea apărătorilor la
aruncările libere de la 9 m, dispunerea apărătorilor la aruncările de
pedeapsă de la 7 m.

7.3.5. Forme şi sisteme de joc în apărare


În jocul de handbal se întâlnesc trei forme de acţionare în
apărare: pe zonă, om la om şi combinat. Fiecare dintre aceste forme
prezintă caracteristici specifice şi se desfăşoară după principii şi reguli
tactice proprii. În cele mai multe cazuri aplicarea uneia dintre aceste
forme de apărare este condiţionată de pregătirea propriei echipe cât şi de
caracteristicile adversarilor. Există, însă, şi situaţii în care folosirea
uneia dintre aceste forme de apărare este dictată de evoluţia scorului, de
superioritatea sau inferioritatea numerică a adversarului.

7.3.5.1. Apărarea pe zonă


În cadrul formei de apărare pe zonă fiecare apărător răspunde de
o anumită zonă a terenului, în care îşi marchează cu grijă adversarul,
împiedicându-l în acţiuni, mai ales în pătrundere sau aruncarea la poartă.
În funcţie de dispunerea jucătorilor în teren forma de apărare pe
zonă se manifestă sub forma mai multor sisteme de joc: 6:0; 5:1; 4:2;
3:3; 3:2:1. Întrucât fiecare dintre aceste sisteme prezintă avantaje şi
dezavantaje, este foarte greu de precizat care dintre aceste sisteme este
cel mai eficient. Cel mai potrivit lucru este aplicarea sistemelor care
concordă cu calităţile propriei echipe, succesul nefiind determinat de
sistem, ci de modul de aplicare al acestuia.
Sistemele de joc se dezvoltă după modul de execuţie al
procedeelor tehnice şi în funcţie de sarcinile jucătorilor. Atenţia în jocul
de apărare este orientată în trei direcţii principale: spaţiul de joc, mingea
şi adversarii.
Spaţiul de joc
Aruncarea la poartă devine posibilă doar de la o distanţă de 12 m
sau mai mică. Acest lucru este valabil doar în cazul unei aruncări
perpendiculare pe poartă, deci la un unghi de 90º. Din punctul de vedere
al unghiurilor, posibilităţile de aruncare la poartă se reduc cu cât ne
depărtăm de unghiul drept. La un unghi de 10º format de minge, bară şi
linia de poartă, aproape că nu există nici o şansă de a marca gol. Dacă
distanţa de 12 m este valabilă în cazul unui unghi de 90º, cu cât unghiul
scade prin deplasare laterală, cu atât şi distanţa de la care se poate
înscrie scade, ajungând la un unghi de 10º la 6 m.
Asfel, sectorul în interiorul căruia un sistem de apărare trebuie să
fie eficient se sflă în interiorul sectorului de 10º.
Pentru a acţiona cu succes în cadrul zonei de apărare prevăzută,
sistemul trebuie să acţioneze în mod unitar şi să aibă în acelaşi timp
lărgime, densitate şi adâncime. În zona de apărare jucătorii trebuie să-şi
ocupe poziţia de bază în interiorul sectorului de 40º, apărarea
asigurându-şi în acest fel densitate şi adâncime. Prin deplasare laterală,
apărarea câştigă şi largime, putând să acopere ca unitate sectorul de 20º.
Dincolo de sectorul de 20º, până la 10º, acţionează doar apărătorul
lateral, individual.
Jucătorul şi mingea
Jocul în apărare se ghidează după două principii fundamentale.
Primul principiu afirmă că doar un jucător poate să înscrie un
gol. Ca urmare, atât densitatea cât şi mişcările sistemului de apărare sunt
determinate de mişcarea jucătorilor, apărătorii fiind preocupaţi
preponderent de atacanţi (în proporţie de 70%) şi mai puţin de minge
(aproximativ 30%).
Cel de-al doilea principiu afirmă că un gol se poate realiza doar
cu mingea. Ca urmare eforturile apărătorilor sunt canalizate în proporţie
de 70% spre minge şi doar de 30% spre atacanţi. În această situaţie
mişcările mingii determină mişcările sistemului defensiv.
Dacă primul principiu este caracteristic formei de apărare „om la
om”, cel de-al doilea principiu caracterizează forma de apărare pe zonă.
În situaţia asocierii acestor două principii, din motive tactice, se
realizează sistemele de apărare combinate.

Sistemul de apărare pe zonă 6:0 (vezi fig. 1)

Fig. 1
Sistemul de apărare pe zonă 6:0 este un sistem de apărare destul
de des folosit. Acest sistem are o densitate bună a jucătorilor, fiecare
apărător raspunzând de o zonă destul de mică, care se suprapune parţial
cu zona apărătorului învecinat. Lărgimea acestui sistem este
satisfăcătoare, apărătorii fiind dispuşi de la o margine până la cealaltă a
terenului. Punctul sensibil al acestui sistem de apărare este reprezentat
de adâncimea sistemului, aceasta fiind redusă deoarece jucătorii sunt
dispuşi pe o singură linie.
Aceste caracteristici determină următorul procentaj: 80% din
goluri sunt înscrise prin aruncări de la distanţă şi 20% din aruncări de la
semicercul de 6 m.
În funcţie de sarcinile jucătorilor, acest sistem se poate
transforma temporar în sistemele de apărare pe zonă 5:1 sau 4:2.
Denumirea apărătorilor în cadrul acestui sistem este dată de
poziţia fiecăruia în cadrul sistemului:
- doi apărători laterali – stânga (ALS) şi dreapta (ALD);
- doi apărători intermediari – stânga (AIS) şi dreapta (AID);
- doi apărători centrali – stânga (ACS) şi dreapta (ACD).
În funcţie de locul ocupat de apărători, aceştia se împart în două
categorii:
apărătorii din marginea terenului (ALS şi ALD)
apărătorii blocului central (AIS, AID, ACS şi ACD).
În general în cadrul acestui sistem jucătorii se deplasează în
triunghi cu vârful spre atacantul direct, retragerea la semicerc făcându-
se oblic înapoi pe direcţia de pasare a mingii.
Avantajele acestui sistem de apărare:
- restrânge spaţiul de acţionare al adversarilor la semicerc;
- are o privire de ansamblu asupra întregului atac advers;
- poziţiile fiecărui jucător sunt bine fixate;
- există posibilitatea unei bune colaborări cu portarul.
Dezavantajele sistemului:
- permite aruncările de la distanţă;
- este ineficient împotriva unui atac rapid;
- ineficient împotriva adversarilor care joacă pentru menţinerea
rezultatului;
- nu favorizează declanşarea contraatacului.
Sistemul de apărare pe zonă 6:0 poate fi aplicat cu eficienţă în
cazul în care atacul advers nu dispune de jucători eficienţi în linia de 9
m şi manevrează lent mingea.

Sistemul de apărare pe zonă 5:1 (vezi fig. 2)

Fig. 2

Sistemul de apărare pe zonă 5:1 este caracterizat de o dispunere


a apărătorilor pe două linii. Prima linie este formată din cinci jucători
care acţionează în apropierea semicercului de 6 m, iar cea de a doua
linie este formată dintr-un jucător care acţionează la o distanţă de 7 - 10
m de poartă. Acest sistem de apărare este extrem de defensiv, asigurând
un raport optim între adâncime, densitate şi largime.
Cei cinci apărători din prima linie sunt repartizaţi astfel:
- 2 apărători laterali – stânga (ALS) şi dreapta (ALD);
- 2 apărători intermediari – stânga (ALD) şi dreapta (ALD);
- 1 aparător central (AC).
Apărătorul cel mai avansat, care formează linia a doua se
numeşte zburător (Z). Zburătorul are o zonă de acţiune asemănătoare
unui triunghi, cu baza situată la 7 m de poartă, între cei doi apărători
intermediari şi cu vârful la 9 – 10 m de poartă. În funcţie de sarcinili
tactice, zburătorul poate acţiona şi în alte zone.
Avantajele sistemului de apărare pe zonă 5:1:
- poate fi transformat cu uşurinţă în alte sisteme de apărare în
funcţie de situaţiile de joc:
- asigură în mod deosebit zona centrală;
- este eficient împotriva atacurilor stereotipe;
- este eficient împotriva atacurilor lente.
Dezavantajele sistemului de apărare pe zonă 5:1:
nu este eficient în situaţia în care pivotul se plasează în dreptul
apărătorului intermediar;
pot apărea probleme când se schimbă sistemul de atac sau se acţionează
în spatele zburătorului.
Acest sistem se poate aplica cu succes împotriva echipelor care
nu au în componenţă jucători de valoare în linia de 9 m, bazându-se în
special pe pătrunderi şi depăşiri. De asemenea, poate fi aplicat cu succes
împotriva atacului aflat în inferioritate numerică.

Sistemul de apărare pe zonă 4:2 (vezi fig. 3)

Fig. 3

Sistemul de apărare pe zonă 4:2 a apărut ca urmare a necesităţii


anihilării jucătorilor interi, din ce în ce mai puternici. La fel ca şi
sistemul de apărare 5:1, şi acest sistem este dispus pe două linii. Prima
linie este formată din patru jucători dispuşi la 6 m, iar a doua linie este
formată din doi jucători care acţionează la 8 – 9 m de poartă. Ambele
linii acţionează unitar. Acest sistem are adâncine şi densitate, dar suferă
din punctul de vedere al lărgimii.
În conformitate cu figura numărul 30 apărătorii sunt dispuşi
astfel:
prima linie, situată în apropierea semicercului de 6 m, este formată din
doi apărători laterali – stânga (ALS) şi dreapta (ALD) şi doi apărători
centrali – stânga (ACS) şi dreapta (ACD);
linia a doua este situată în apropierea semicercului de 9 m, fiind formată
din doi apărători numiţi zburători – stânga (ZS) şi dreapta (ZD).
Esenţială pentru reuşita sistemului de apărare pe zonă este
colaborarea permanentă dintre cei doi apărători centrali şi cei doi
zburători. Condiţia principală este ca cei doi apărători centrali să nu fie
plasaţi în spatele zburătorilor, pe aceeaşi linie cu aceştia. Deplasările
celor doi apărători laterali sunt mai mult liniare, spre stânga sau spre
dreapta.
Avantajele sistemului de apărare pe zonă 4:2:
- obligă atacanţii la o reorientare tactică;
- împiedică aruncările de la distanţă;
- este simplu de aplicat;
- este un sistem elastic, ce se poate schimba de multe ori în timpul
jocului.
Dezavantajele sistemului de apărare pe zonă 4:2:
- cei doi zburători pot fi ocoliţi de către pivoţi;
- pivoţii pot găsi cu uşurinţă ocazii favorabile în adâncime;
- apărătorii laterali caută, pentru formarea unui grup compact, să
se apropie spre interior, astfel zonele laterale rămân mai libere;
- în cazul atacului poziţional cu un pivot, centrul este relativ liber,
fiind periculos prin aruncări de la distanţă şi pătrunderi.
Acest sistem se poate aplica cu succes în următoarele situaţii:
- împotriva echipelor cu probleme la manevrarea mingii;
- împotriva echipelor al căror joc în atac se bazează exclusiv pe
valoarea interilor.
- împotriva echipelor care nu au în componenţă pivoţi sau extreme
de valoare;
- împotriva echipelor care preferă jocul la 9 m.

Sistemul de apărare pe zonă 3:2:1

Fig. 4
Spre deosebire de sistemele de apărare pe zonă 5:1 şi 4:2, la care
apărătorii sunt dispuşi pe două linii, în cazul sistemului de apărare pe
zonă 3:2:1 apărătorii sunt dispuşi pe trei linii. Acest lucru determină o
adâncime mare pentru acest sistem, fiind deosebit de eficient împotriva
atacurilor bazate în principal pe aruncări de la distanţă.
Cele trei linii sunt dispuse astfel: trei apărători în apropierea
spaţiului de poartă, doi apărători plasaţi la 8 – 9 m şi un apărător
avansat, care acţionează la 9 – 11 m de poartă. (vezi fig. 4)
Densitatea acestui sistem de apărare este crescută fiind realizată
prin mişcările efectuate de apărătorii care se deplasează în bloc pe parte
pe care se joacă mingea. În schimb, lăţimea acestui sistem lasă de dorit,
existând destul spaţiu de manevră pe zonele laterale. Lăţimea scăzută se
datoreză în principală creşterii adâncimii prin dispunerea jucătorilor pe
trei linii.
Cei trei apărători din zona spaţiului de poartă sunt: doi apărători
laterali – stânga (ALS) şi dreapta (ALD) şi un apărător central (AC). Cei
doi apărători care formează linia a doua sunt doi apărători intermediari –
stânga (AIS) şi dreapta (AID). Prin sarcinile tactice şi prin rolul pe care
îl au în cadrul sistemului defensiv se apropie foarte mult de profilul
zburătorului. Apărătorul care formează linia a treia se numeşte vârf sau
zburător (Z).
Avantajele sistemului de apărare pe zonă 3:2:1:
este un sistem de apărare foarte elastic, putându-se trece cu uşurinţă la
sistemele de apărare 3:3 sau 5:1;
- poate fi aplicat cu succes împotriva oricărui sistem de atac;
- favorizează contraatacul şi contraatacul susţinut;
- acordă puţine posibilităţi de aruncare la poartă de la distanţă;
- asigură în permanenţă superioritate numerică zonală.
Dezavantajele sistemului de apărare pe zonă 3:2:1:
- acţionarea în acest sistem este legată de un consum energetic
ridicat, deoarece adâncimea şi densitatea se pot asigura la timp
doar printr-un mare travaliu.
- cu toată adâncimea şi densitatea sa, acestui sistem îi lipseşte
lărgimea, zonele laterale fiind periclitate.
Acest sistem de apărare se aplică cu mult succes împotriva
echipelor care se bazează în atac exclusiv pe aruncări de la distanţă sau
împotriva echipelor care au o circulaţie a mingii greoaie.

7.3.5.2. Apărarea „om la om”


Spre deosebire de apărarea pe zonă, în care fiecare apărător
acţionează pe o anumită zonă a terenului, la forma de apărare „om la
om” fiecare apărător acţionează împotriva unui apărător advers.
Repartizarea adversarilor în cadrul acestei forme de apărare se
poate face fie nominal, fie pe posturi. În primul caz, antrenorul
repartizează fiecărui apărător câte un atacant de care acesta va răspunde
în permanenţă. În al doilea caz, perechile de jucători, apărător – atacant,
se vor face după posturile ocupate în echipă.
Iniţial, jucătorii se plasează pe o linie în apropierea propriului
spaţiu de poartă. Primii care ies din acest dispozitiv sunt apărătorii
laterali care preiau jucătorii care acţionează în zonele laterale ale
terenului. După aceştia ies apărătorii intermediari care preiau următorii
atacanţi rămaşi liberi. Ultimii care ies din apărare sunt apărătorii centrali
care preiau şi marchează atacanţii care au mai rămas.
Cel mai frecvent această formă de apărare intră în acţiune în
ultimele minute de joc, pentru a contracara tactica de tărăgănare a
adversarului, prin care acesta caută să menţină un mic avantaj. Pentru
aplicarea cu succes a formei de apărare „om la om” este necesară o bună
cunoaştere a marcajului strâns, a alunecărilor şi a schimbului de oameni
în apărare.
Forma de apărare „om la om” poate fi aplicată în joc în
următoarele moduri: pe tot terenul, pe jumătate de teren sau cu
aglomerare.
Apărarea „om la om” pe tot terenul
În această modalitate de aplicare apărătorii sunt obligaţi să
găsească repede adversarii, să-i marcheze strâns, urmărindu-i pe tot
terenul, indiferent de partea, locul sau zona de teren pe care aceştia
acţionează. Prin aplicarea marcajului strâns (pressing) pe tot terenul,
adversarii sunt stânjeniţi în acţiunile lor, în mod deosebit la pasarea
mingii şi la aruncare.
Apărarea „om la om” pe jumătate de teren
Această modalitate de aplicare nu diferă prea mult de cea
descrisă anterior, repartizarea adversarilor făcându-se în acelaşi mod.
Marcajul este strâns când apărătorii se apropie de poartă şi ceva mai
lejer când se retrag spre centrul terenului. Apărătorii acţionează doar în
jumătatea proprie de teren. Acest mod ce aplicare este mai puţin
solicitant decât cel descris anterior, însă are dezavantajul că permite
adversarilor să se demarce în cealaltă jumătate de teren, deci să păstreze
mingea.
Apărarea „om la om” cu aglomerare
Pentru a nu se izola unii de alţii, apărătorii nu se depărtează de
semicercul de 9 m. După repartizarea adversarilor, unii apărători execută
marcaj strâns la interii şi conducătorul de joc advers, iar ceilalţi
apărători execută marcaj la supraveghere la restul atacanţilor. Prin acest
mod de acţionare se obţine avantajul scoaterii din joc a celor mai
periculoşi adversari şi diminuarea forţei de atac a echipei adverse.
Plasamentul mai retras al apărătorilor permite intervenţia de ultim
moment a unui apărător asupra atacantului scăpat de marcaj.

7.3.5.3. Apărarea combinată


Caracteristica principală a apărării combinate este că unul sau
doi dintre apărători execută marcaj strâns la atacanţii adverşi, conform
principiilor apărării „om la om”, iar restul apărătorilor acţioneză după
principiile apărării pe zonă.
În general marcajul strâns se execută la conducătorul de joc sau
la cel mai periculos atacant. Această formă de apărare prezintă avantajul
că scoate din joc centrul advers, ceea ce duce la scăderea capacităţii
combinative a echipei adverse.
Această formă de joc este eficientă atunci când atacanţii nu au
încă un jucător la fel de valoros, care introdus în teren să suplinească
rolul atacantului marcat strâns.
Pentru această formă de apărare se cunosc două sisteme de aplicare: 4+2
şi 5+1
Sistemul de apărare combinat 5+1
După cum se observă în fig. 5, în cadrul acestui sistem apar două
categorii de apărători. Din prima categorie fac parte cei cinci apărători
care se apără la nivelul semicercului de 6 m, după principiile apărării pe
zonă. Aceştia sunt: doi apărători laterali – stânga (ALS) şi dreapta
(ALD), doi apărători intermediari – stânga (AIS) şi dreapta (AID) şi un
apărător central (AC). A doua categorie de apărători este reprezentată de
apărătorul avansat, care-şi marchează adversarul după principiile
apărării „om la om”.
Apărătorul avansat marchează conducătorul de joc sau cel mai
periculos adversar. Marcajul se poate face strâns sau la supraveghere.
Executând marcaj la supraveghere, apărătorul avansat poate să intervină
oricând, în altă zonă de teren, stânjenind sau întrerupând atacul advers,
în acest mod ajutându-şi coechipierii care se apără în zonă.
Fig. 5

7.3.6. Sarcinile jucătorilor pe posturi în apărare

Şi în apărare, la fel ca şi în atac, specializarea pe post este o


necesitate, cu condiţia asigurării unei pregătiri de bază pe toate
posturile.
Sarcinile apărătorului lateral (AL)
Are ca adversar direct extrema.
- trebuie să joace avansat şi agresiv la extrema sa, împiedicând-o
să participe la iniţierea şi organizarea atacului şi, în primul rând,
să stopeze pătrunderea ei spre poartă;
- când mingea este la centru sau pe partea opusă, se deplasează cu
faţa la extremă, făcând marcaj la supraveghere sau la intercepţie;
- când mingea este la interul de pe partea sa, se retrage oblic spre
AI, pe care îl dublează;
- dacă interul pasează extremei, aceasta va fi atacată agresiv
oprindu-i ferm acţiunile;
- când interul va încerca pătrunderea sau depăşirea între AL şi AI,
închide culoarul de pătrundere şi opreşte pasa către extremă;
- preântâmpină pătrunderea extremei în spatele AI, o conduce
predând-o acestuia şi preia interul sau alt jucător care acţionează
în zona sa;
- dacă extrema reuşeşte infiltrarea o urmăreşte şi o predă altui
apărător, preluând pivotul sau alt atacant;
- răspunde de recuperarea mingiilor respinse de portar sau bara
porţii spre extremă, inclusiv la aruncările de la 7 m.
Sarcinile apărătorului intermediar (AI).
Are ca adversar direct interul advers.
- supraveghează şi stopează prin mijloace regulamentare jocul
interului în faza de organizare şi de pregătire a finalizării;
- atacă pe momentul de prindere al mingii, împiedicând adversarul
direct să recepţioneze mingea şi să o joace în bune condiţii;
- dacă adversarul se îndreaptă spre poartă pentru a arunca, îl atacă
frontal pe partea braţului de aruncare, stopând aruncarea, dar şi
eventualele pase de angajare pentru pivot sau extremă;
- în cazul în care nu va reuşi stoparea acţiunii, va încerca blocarea
aruncării;
- dacă interul aflat în posesia mingii se deplasează spre centru sau
extremă, îl însoţeşte în marcaj strâns până în momentul în care se
poate realiza un schimb de oameni, sau pasează mingea.
- dacă mingea se afşă la extrema de pe partea sa, se retrage oblic
spre AL, pe care îl dublează închizând orice posibilitate de
pătrundere;
- dacă mingea se află la centru sau la interul opus, se retrage spre
centru, cu faţa la minge dublând AC şi împiedicând pasarea spre
pivotul aflat pe partea sa;
- efectuează schimb de oameni atunci când:
o pivotul este plasat între AI şi AL, preia pivotul şi predă
interul AC;
o centrul încrucişează cu interul marcat, preia centrul şi
predă interul AC;
o pivotul iese la blocaj spre inter, preia pivotul şi predă
interul AC.
Trebuie să recupereze mingiile respinse de portar sau revenite
din bară în zona sa şi a AL, dacă AL este plecat contraatac.
Sarcinile apărătorului central (AC)
AC are ca adversar principal pivotul în cazul sistemelor de
apărare pe zonă 5:1 şi 3:2:1, iar în cazul sistemelor de apărare pe zonă
6:0 sau 4:2, în care apar doi AC, unul răspunde de centru şi celălalt de
pivot.
- marchează pivotul la supraveghere sau la intercepţie în toată
zona centrală când nu are mingea şi strâns atunci când este în
posesia mingii;
- dacă se aruncă la poartă de la distanţă, trebuie să încerce să
blocheze aruncarea, chiar dacă în acel moment marchează
pivotul;
- închide pătrunderea oricărui atacant în zona centrală, chiar cu
riscul neglijării pivotului;
- face schimb de oameni în următoarele situaţii:
o pivotul se deplasează spre extremă în spatele AI, îl predă
acestuia şi preia centrul;
o pivotul iese la blocaj împotriva Z, îl predaă acestuia şi
preia centrul;
o centrul reuşeşte o depăşire a Z;
- face schimb de oameni cu celălalt AC când pivotul se deplasează
în cealaltă jumătate de teren, predă pivotul şi preia centrul.
Are rolul de a recupera mingiile apărate de portar sau respinse de bară în
zona centrală.
Sarcinile zburătorului (Z)
Zburătorul are ca adversar principal centrul advers.
- supraveghează permanent acţiunile centrului, împiedicându-l să
organizeze şi să coordoneze jocul, iar atunci când acţionează
direct spre poartă, îl atacă sever oprind pătrunderea sau
aruncarea la poartă;
- prin marcaj la supraveghere şi la intercepţie îngreuiază circulaţia
mingii şi a jucătorilor în zona centrală, căutând să acopere
câmpul de acţiune al pivotului şi să împiedice pasele de angajare
ale acestuia;
- atacă interii care au poziţie de aruncare în zona centrală,
împiedicându-i să arunce sau să angajeze pivoţii;
- închide culoarele care apar între AI şi AC, atunci când interii sau
centrul acţionează ofensiv în zona respectivă;
În cazul pătrunderii unui al doilea pivot se retrage să-l acopere sau iese
la unul dintre interi, marcându-l om la om.

7.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare


Sinteza unităţii de învăţare
Şi în apărare, la fel ca şi în atac, jocul se desfăşoară fară întrerupere, curgător. Prin analogie
cu fazale atacului, în desfăşurarea jocului în apărare se deosebesc patru faze:
Faza I – replierea
Faza a II-a – zona temporară
Faza a III-a – organizarea
Faza a IV-a – apărarea în sistem.

Faza I a apărării – replierea


De îndată ce s-a pierdut mingea în atac, jucătorii echipei respective sunt obligaţi să
revină în apărare. Viteza de alergare în faza de repliere este dată de modul în care au intrat
adversarii în posesia mingii, deplasarea spre apărare făcându-se pe drumul cel mai scurt.
Faza a II-a a apărării – zona temporară
În situaţia pierderii mingii, jucătorii nu se pot replia întotdeauna în formaţie completă
sau nu pot reveni în apărare pe postul pe care sunt specializaţi, datorită vitezei cu care a fost
declanşat contraatacul de către adversari. De aceea, primii jucători ajunşi în apărare ocupă în
mod obligatoriu zona centrală a semicercului de 6 m, iar următorii ajunşi se vor plasa de o
parte sau alta a dispozitivului astfel format. Rezultă astfel o zonă temporară, zonă care poate fi
formată în două moduri: din număr redus de jucători, sau din toţi jucătorii, care din cauza
crizei de timp, acţionează temporar pe alte posturi decât cele pe care sunt specializaţi.
Faza a III-a a apărării – organizarea
Organizarea apărării presupune ca fiecare jucător, după ce s-a repliat, să-şi ocupe locul
în dispozitivul de apărare. Acestă fază corespunde ca moment fazei a III-a a atacului pentru
echipa adversă.
Faza a IV-a apărării – apărarea în sistem
Apărarea împotriva unui sistem de atac trebuie să reunească forţele tuturor jucătorilor
şi să le valorifice în cadrul unui sistem defensiv care se desfăşoară după toate regulile şi
principiile tactice, cu colaborarea perfectă a tuturor apărătorilor.
Apărarea în sistem are ca principal scop împiedicarea adversarului să înscrie,
obţinerea mingii fiind în plan secund. În funcţie de sarcinile jucătorilor, în cadrul fazei a IV-a
a apărării se disting mai multe forme de apărare: pe zonă, om la om şi combinată. La rândul
lor, aceste forme de apărare sunt concretizate prin sisteme de apărare, care apar în funcţie de
dispunerea apărătorilor în teren.
Forme şi sisteme de joc în apărare
În jocul de handbal se întâlnesc trei forme de acţionare în apărare: pe zonă, om la o m
şi combinat. Fiecare dintre aceste forme prezintă caracteristici specifice şi se desfăşoară după
principii şi reguli tactice proprii.
Apărarea pe zonă
În cadrul formei de apărare pe zonă fiecare apărător răspunde de o anumită zonă a
terenului, în care îşi marchează cu grijă adversarul, împiedicându-l în acţiuni, mai ales în
pătrundere sau aruncarea la poartă.
În funcţie de dispunerea jucătorilor în teren forma de apărare pe zonă se manifestă sub
forma mai multor sisteme de joc: 6:0; 5:1; 4:2; 3:3; 3:2:1.
Apărarea „om la om”
Spre deosebire de apărarea pe zonă, în care fiecare apărător acţionează pe o anumită
zonă a terenului, la forma de apărare „om la om” fiecare apărător acţionează împotriva unui
apărător advers.
Apărarea combinată
Caracteristica principală a apărării combinate este că unul sau doi dintre apărători
execută marcaj strâns la atacanţii adverşi, conform principiilor apărării „om la om”, iar restul
apărătorilor acţioneză după principiile apărării pe zonă.
Pentru această formă de apărare se cunosc două sisteme de aplicare: 4+2 şi 5+1
Sarcinile jucătorilor pe posturi în apărare
Şi în apărare, la fel ca şi în atac, specializarea pe post este o necesitate, cu condiţia
asigurării unei pregătiri de bază pe toate posturile.
Sarcinile apărătorului lateral (AL)
Are ca adversar direct extrema.
Sarcinile apărătorului intermediar (AI).
Are ca adversar direct interul advers.
Sarcinile apărătorului central (AC)
AC are ca adversar principal pivotul în cazul sistemelor de apărare pe zonă 5:1 şi
3:2:1, iar în cazul sistemelor de apărare pe zonă 6:0 sau 4:2, în care apar doi AC, unul
răspunde de centru şi celălalt de pivot.
Sarcinile zburătorului (Z)
Zburătorul are ca adversar principal centrul advers.

Concepte şi termeni de reţinut: fază de joc, formă de joc în apărare, sistem de joc în
apărare.
Faza de joc – reprezintă un moment al jocului în apărare, în care jucătorii au anumite sarcini.
Formă de joc în apărare – reprezintă totalitatea principiilor după care acţionează un jucător
înapărare, în cadrul fazei a IV-a a atacului.
Sistem de joc în apărare – modalitatea de dispunere a jucătorilor în teren în cadrul unei
forme de joc în apărare.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


5. Enumeraţi şi explicaţi fazele jocului în apărare.
6. Care sunt formele jocului în apărare?
7. Care sunt sistemele de joc în cadrul formei de apărare pe zonă?
8. Enumeraţi posturile în apărare şi descrieţi principalele sarcini ale jucătorilor pe aceste
posturi.
Teste de evaluare/autoevaluare
Răspundeţi cu adevărat sau fals, sau încercuiţi răspunsurile corecte.
1. Faza I a apărării se numeşte zonă temporară.
2. În faza a III-a a apărării nu există elementul tehnic “blocarea mingiilor aruncate la
poartă”.
3. Forma de apărare pe zonă poate fi exprimată în joc prin cinci sisteme de joc.
4. Apărătorii intermediari:
a. au ca adversar direct interul advers
b. se apără împotriva conducătorului de joc advers
c. recuperează mingiile respinse de portar sau revenite din bară în zona sa şi a
AL, dacă AL este plecat contraatac.
d. marchează pivotul la supraveghere sau la intercepţie în toată zona centrală
când nu are mingea şi strâns atunci când este în posesia mingii;

6.5. Bibliografie
1. Cercel, P. (1980) - Handbal - Exerciţii pentru fazele de joc, Ed.Sport–Turism,
Bucureşti
2. Hantău, C. (2002) – Handbal – jocul în apărare, Ed. Printech, Bucureşti
3. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.
4. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) – Teoria şi
metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
5. Igorov Bosi., M., (2009) - Handbal – Metodică, Ed. Moroşan, Bucureşti
6. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti
Unitatea de învăţare 8
HANDBALUL – MIJLOC AL EDUCAŢIEI FIZICE
8.1. Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1 Etapizarea predării handbalului în lecţia de educaţie fizică.
8.3.1.1. Etapa I
8.3.1.2. Etapa a II-a
8.3.1.3. Etapa a III-a
8.3.1.4. Etapa a IV-a
8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
8.5. Bibliografie

8.1. Introducere NOTELE


După cum am văzut în primul curs, handbalul poate fi privit şi ca STUDENTUL
mijloc al educaţiei fizice. Modul în care se practică handbalul la nivel de UI
performanţă nu este adecvat predării acestuia în lecţia de educaţie fizică. De
aceea, atât conţinuturile cât şi metodica predării trebuie adaptate atât
particularităţilor lecţiei de educaţie fizică, cât şi particularităţilor elevilor din
clasele I – VIII.

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare


Obiectivele unităţii de învăţare
- definirea unei metodologii de predare a handbalului în orele de
educaţie fizică, în conformitate cu programele şcolare.
Competenţele unităţii de învăţare
- descrierea conceptelor referitoare la activitatea de planificare a
conţinuturilor specifice;
- cunoaşterea şi folosirea adecvată a terminologiei specifice jocului de
handbal;
- selectarea şi introducerea conţinuturilor specifice jocului de handbal
în activităţile sportive pe grupe de vârstă şi nivel de pregătire;
- proiectarea şi planificarea conţinuturilor specifice handbalului în
activităţile de educaţie fizică;
- adaptarea activităţii specifice la cerinţele, mijloacele şi standardele
specifice educaţiei fizice;
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
În programa de educaţie fizică, handbalul apare ca disciplină de
studiu începând cu clasa I. În lecţiile de educaţie fizică de la clasele I – IV
este recomandată folosirea unor jocuri dinamice care să includă în structura
lor elemente tehnice specifice jocului de handbal, cum ar fi prinderea,
pasarea, aruncarea, mişcarea în teren, driblingul, etc. Ca joc, la această
vârstă se recomandă minihandbalul, pe teren redus, la porţi de dimensiuni
mici şi cu mingi adaptate vârstei.
Pentru clasele V – VIII tehnica şi tactica handbalului sunt acordate
la posibilităţile biomotrice şi psihice, limitându-se la procedeele tehnice de
bază şi la acţiunile tactice individuale şi colective simple.
Din cele arătate mai sus, rezultă că, la clasele mici, tehnica şi tactica
jocului de handbal este simplă, limitându-se la un fond minimal de
deprinderi motrice, pentru ca pe măsură ce se avansează în vârstă jocul să
devină mai complex, iar conţinutul tehnico tactic mai variat.
8.3.1 Etapizarea predării handbalului în lecţia de educaţie fizică.
Sarcini, obiective, conţinuturi şi mijloace.
Datorită atributelor sale instructiv educative, jocul de handbal se
înscrie printre cele mai importante mijloace ale educaţiei fizice, contribuind
la realizarea multor sarcini ale acestei arii curriculare:
 întărirea sănătăţii;
 formarea unui fond de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice,
care pot fi aplicate în condiţii variate;
 creşterea indicilor de valoare a calităţilor motrice de bază şi
specifice;
 dezvoltarea proceselor de cunoaştere: analiză, viteză de decizie, etc;
 formarea calităţilor morale: spirit de echipă, responsabilitate,
combativitate, competitivitate, etc.
Conceptul de şcoală este indisolubil legat de iniţiere, în cazul nostru,
de iniţierea în handbal. În acest context, majoritatea autorilor admit ca
vârstă de începere a iniţierii vârsta de 6 – 7 ani, cu foarte mici variaţii. După
cum spunea Jolibois: „vârsta şcolară reprezintă pentru multe discipline o
bună perioadă de învăţare, care nu trebuie pierdută.”
Iniţierea sportivă, învăţarea rutinelor indispensabile pentru
practicarea handbalului, trebuie terminată înaintea anilor pubertăţii, dacă se
doreşte asigurarea libertăţii şi naturaleţii în exprimarea gestului motric de
către copil.
Iniţierea în jocul de handbal trebuie să se subordoneze următoarelor
trei idei:
 copilul trebuie să înţeleagă principalele elemente ale jocului;
 copilul trebuie să achiziţioneze progresiv obişnuinţa de a practica
handbalul;
 copilul trebuie să înveţe tehnica şi conceptele de bază ale tacticii.
De aceea, în stabilirea metodicii de predare trebuie să se pornească
de la ideea potrivit căreia rezolvarea sarcinilor educaţiei fizice se realizează
prin joc şi prin exersarea componentelor acestuia şi nu prin exersarea izolată
de condiţiile jocului, a diferitelor elemente tehnice sau acţiuni tactice. Ca
urmare, în stadiile de iniţiere şi învăţare se recomandă calea globală de
predare. În stadiul de consolidare se recomandă folosirea pe lângă calea
globală şi a căii analitice, dar doar pentru acele elemente tehnice sau acţiuni
tactice la care copiii prezintă deficienţe de execuţie. În stadiul de
perfecţionare se va recurge din nou la calea globală.
Predarea handbalului în şcoală parcurge o serie de etape, fiecare
dintre aceste etape având obiective şi metode proprii de lucru. (vezi tab.1)
Etap Clasele Obiective instructive prioritare Metoda de lucru
a
I III - IV 1. Obişnuirea cu mingea;
2. Iniţierea în elementele tehnico-
tactice fundamentale ale jocului GLOBALĂ
de handbal;
3. Minihandbal
II V 1. Învăţarea elementelor tehnico-
tactice fundamentale;
2. Iniţierea în jocul bilateral
III VI 1. Consolidarea elementelor GLOBALĂ +
tehnico-tactice ANALITICĂ
2. Învăţarea jocului bilateral
IV VII - 1. Perfecţionarea elementelor GLOBALĂ +
VIII tehnico-tactice analitică
2. Consolidarea şi perfecţionarea
jocului bilateral
Tab. 1 Etapizarea şi obiectivele predării handbalului în lecţia de educaţie
fizică

8.3.1.1. Etapa I
Obiective:
1. Formarea deprinderilor motrice de bază, aplicativ – utilitare şi
sportiv elementare. (obişnuirea cu mingea, iniţierea în elementele
tehnico-tactice fundamentale)
2. Dezvoltarea spiritului de echipă şi de colaborare, în funcţie de un
sistem de reguli acceptate. (minihandbal)
Conţinuturi:
 prinderea şi pasarea mingii cu două mâini de pe loc şi din deplasare;
 pasarea mingii cu o mână de pe loc şi din deplasare;
 dribling simplu şi multiplu de pe loc şi din deplasare;
 aruncarea la poartă cu o mână;
 ştafete şi jocuri de mişcare cuprinzând procedeele învăţate;
 minihandbal.
Mijloace:
 Obişnuirea cu mingea (OM):
 mingea peste pod;
 mingea prin tunel;
 culesul şi semănatul cartofilor;
 ştafetă cu rostogolirea mingii;
 ştafetă cu transportarea mingii şi ocolirea de obstacole
 Iniţierea în elementele tehnico-tactice fundamentale (IT):
 fereşte capul: colectivul este împărţit în echipe egale
numeric; fiecare echipă se dispune în coloană câte unul,
având în faţă câte un căpitan; căpitanul pasează mingea pe
rând fiecăruielev, care după ce a pasat înapoi, se ghemuieşte;
câştigă echipa care execută cel mai repede până la ultimul
elev; iniţial se pasează cu două mâini, după care se foloseşte
doar o mână.
 cine ţine mingea mai mult: două echipe egale numeric luptă
pentru câştigarea şi păstrarea mingii; câştigă echipa care
reuşeşte cel mai mare număr de pase; iniţial se lucrează pe un
spaţiu redus, pentru ca apoi spaţiul să se marească treptat,
până se ajunge la jumătate de teren de handbal;
 ştafetă cu dribling în linie dreaptă, cu ocolirea unui obstacol
şi pasă către elevul următor; se lucrează cu mâna
îndemânatecă, apoi cu cealaltă iar ca ultimă execuţie,
driblingul se execută alternativ, cu o mână şi cu cealaltă;
 apără cetatea: două echipe, una considerată în atac, cu minge,
cealaltă considerată în apărare; echipa din atac încearcă prin
pase să se apropie de o zonă de ţintă (o saltea) pe care
trebuie să pună mingea; echipa din apărare încearcă să
intercepteze mingea sau să nu lase echipa din atac să pună
mingea în zona de ţintă.
 Minihandbal (MH):
 Se joacă pe teren redus (lungime 20m şi lăţime 16m), cu
porţi de dimensiuni reduse (2,4m lungime şi 1,6m înăltime)
cu minge nr. 0. Echipele sunt formate din 5 sau 6 jucători,
dintre care unul este portar. Suprafaţa de poartă este un
semicerc cu raza de 5m. Reprizele sunt de câte 10 minute.
Reguli de bază:
 nu se intră cu sau fără minge în semicerc;
 regula paşilor;
 regula „dublu dribling”
 nu se admit faulturi între jucători.
În tabelul 2 am realizat un model de plan calendaristic pentru 10
lecţii de educaţie fizică cu temă de handbal.

Nr. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
lecţiei
Obişnui OM 1 OM 3 OM 5 OM 1 OM 2 OM 3
rea cu 5’ 4’ 4’ 4’ 4’ 3’
mingea OM 2 OM 4
5’ 4’
Iniţiere IT 1 IT 3 IT 3 IT 1 IT 3 IT 2 IT 2 IT 1 IT 4
în 4’ 4’ 4’ 4’ 4’ 4’ 4’ 4’ 5’
element IT 4 IT 4 IT 2 IT 2 IT 4 IT 4 IT 3
ele 4’ 4’ 5’ 6’ 4’ 4’ 4’
tehnico-
tactice
Miniha MH MH MH MH
ndbal 10’ 10’ 10’ 15’
Tab. 2 Model de plan calendaristic de 10 lecţii în prima etapă de predare a
handbalului
8.3.1.2. Etapa a II-a
Obiective:
1. Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice (învăţarea
elementelor tehnico-tactice fundamentale; iniţiere în jocul bilateral);
2. Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesară
desfăşurării activităţilor sportive.
Conţinuturi:
 Procedee tehnice folosite în atac:
 alergare cu schimbarea direcţiei de alergare;
 pasa în doi de pe loc cu o mână de deasupra umărului;
 pasa din alergare între 2 – 3 jucători în acelaşi plan şi în
adâncime;
 pasarea mingii în diferite direcţii;
 dribling simplu şi multiplu;
 aruncarea la poartă din sprijin pe sol.
 Procedee tehnice folosite în apărare:
 poziţia fundamentală de apărare
 deplasarea în poziţie fundamentală.
 Acţiuni tactice folosite în atac:
 demarcajul;
 dispunerea în atac în cadrul sistemului de atac în semicerc;
 Acţiuni tactice folosite în apărare:
 dispunerea în sistemul de apărare poziţional 6:0
 Joc bilateral cu respectarea regulilor.

8.3.1.3. Etapa a III-a


Obiective:
1. Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice (consolidarea
elementelor tehnico-tactice fundamentale; învăţarea jocului
bilateral);
2. Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesară
desfăşurării activităţilor sportive.
Conţinuturi:
- Procedee tehnice folosite în atac:
 prinderea şi pasarea mingii din deplasare;
 dribling cu ambele mâini;
 aruncarea la poartă din săritură;
- Procedee tehnice folosite în apărare:
 deplasări în poziţia fundamentală;
 blocarea mingiilor aruncate la poartă:
- Acţiuni tactice folosite în atac:
 demarcajul;
 depăşirile individuale;
 dispunerea în atac în sistemul de atac poziţional cu un pivot;
- Acţiuni tactice folosite în apărare:
 marcajul
 dispunerea în sistemul de apărare pe zonă 6:0.
- Joc bilateral.
8.3.1.4. Etapa a IV-a
Obiective:
1. Dezvoltarea capacităţii motrice generale necesară desfăşurării
activităţilor sportive.
2. Asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice necesare
practicării jocului (perfecţionarea elementelor tehnico-tactice).
3. Consolidarea şi perfecţionarea jocului bilateral.
Conţinuturi:
- Procedee tehnice folosite în atac:
 pasarea mingii în toate direcţiile;
 pase de angajare a jucătorilor de semicerc;
 pase de contraatac;
 prinderea şi pasarea mingii în sistemul de atac poziţional cu
un pivot;
 dribling cu schimbarea direcţiei şi a mâinii de dribling;
 aruncare la poartă din alergare, din săritură şi cu plonjon.
- Procedee tehnice folosite în apărare:
 blocarea aruncărilor la poartă;
 scoaterea mingii din dribling;
 deplasări specifice în apărare.
- Acţiuni tactice folosite în atac:
 demarcaj;
 pătrunderea;
 depăşirile individuale;
 prinderea şi pasarea mingii în pătrundere succesivă;
 dispunerea în sistemul de atac poziţional cu un pivot.
- Acţiuni tactice folosite în apărare:
 atacarea adversarului aflat în posesia mingii;
 intercepţia;
 replierea;
 dispunerea şi acţionarea în sistemele de apărare pe zonă 6:0
şi 5:1.
- Joc bilateral.

8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare


Sinteza unităţii de învăţare
În programa de educaţie fizică, handbalul apare ca disciplină de studiu începând cu
clasa I. În lecţiile de educaţie fizică de la clasele I – IV este recomandată folosirea unor jocuri
dinamice care să includă în structura lor elemente tehnice specifice jocului de handbal, cum ar
fi prinderea, pasarea, aruncarea, mişcarea în teren, driblingul, etc. Ca joc, la această vârstă se
recomandă minihandbalul, pe teren redus, la porţi de dimensiuni mici şi cu mingi adaptate
vârstei.
Pentru clasele V – VIII tehnica şi tactica handbalului sunt acordate la posibilităţile
biomotrice şi psihice, limitându-se la procedeele tehnice de bază şi la acţiunile tactice
individuale şi colective simple.
Din cele arătate mai sus, rezultă că, la clasele mici, tehnica şi tactica jocului de
handbal este simplă, limitându-se la un fond minimal de deprinderi motrice, pentru ca pe
măsură ce se avansează în vârstă jocul să devină mai complex, iar conţinutul tehnico tactic
mai variat.
Datorită atributelor sale instructiv educative, jocul de handbal se înscrie printre cele
mai importante mijloace ale educaţiei fizice, contribuind la realizarea multor sarcini ale
acestei arii curriculare:
 întărirea sănătăţii;
 formarea unui fond de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice, care pot fi aplicate
în condiţii variate;
 creşterea indicilor de valoare a calităţilor motrice de bază şi specifice;
 dezvoltarea proceselor de cunoaştere: analiză, viteză de decizie, etc;
 formarea calităţilor morale: spirit de echipă, responsabilitate, combativitate,
competitivitate, etc.
Iniţierea în jocul de handbal trebuie să se subordoneze următoarelor trei idei:
 copilul trebuie să înţeleagă principalele elemente ale jocului;
 copilul trebuie să achiziţioneze progresiv obişnuinţa de a practica handbalul;
 copilul trebuie să înveţe tehnica şi conceptele de bază ale tacticii.
 De aceea, în stabilirea metodicii de predare trebuie să se pornească de la ideea potrivit
căreia rezolvarea sarcinilor educaţiei fizice se realizează prin joc şi prin exersarea
componentelor acestuia şi nu prin exersarea izolată de condiţiile jocului, a diferitelor
elemente tehnice sau acţiuni tactice. Ca urmare, în stadiile de iniţiere şi învăţare se
recomandă calea globală de predare. În stadiul de consolidare se recomandă folosirea
pe lângă calea globală şi a căii analitice, dar doar pentru acele elemente tehnice sau
acţiuni tactice la care copiii prezintă deficienţe de execuţie. În stadiul de perfecţionare
se va recurge din nou la calea globală.
Etapa I
Obiective:
1. Formarea deprinderilor motrice de bază, aplicativ – utilitare şi sportiv elementare.
(obişnuirea cu mingea, iniţierea în elementele tehnico-tactice fundamentale)
2. Dezvoltarea spiritului de echipă şi de colaborare, în funcţie de un sistem de reguli
acceptate. (minihandbal)
Etapa a II-a
Obiective:
1. Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice (învăţarea elementelor tehnico-
tactice fundamentale; iniţiere în jocul bilateral);
2. Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesară desfăşurării activităţilor
sportive.
Etapa a III-a
Obiective:
1. Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice (consolidarea elementelor tehnico-
tactice fundamentale; învăţarea jocului bilateral);
2. Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesară desfăşurării activităţilor
sportive.
Etapa a IV-a
Obiective:
1. Dezvoltarea capacităţii motrice generale necesară desfăşurării activităţilor sportive.
2. Asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice necesare practicării jocului
(perfecţionarea elementelor tehnico-tactice).
3. Consolidarea şi perfecţionarea jocului bilateral.
Concepte şi termeni de reţinut: etape de instruire; obiective de instruire; plan calendaristic.
Etape de instruire – reprezintă perioade distincte şi succesive în instruirea handbalului,
caracterizate de obiective şi conţinuturi diferite.
Obiective de instruire – ţintele care trebuiesc atinse la sfârşitul fiecărei etape de instruire.
Plan calendaristic – defalcarea conţinuturilor instruirii pe unităţi calendaristice (lună,
săptămână, zi, oră)

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Câte etape sunt prevăzute în instruirea handbalului în lecţiile de educaţie fizică?
2. Care este conţinutul etape I de instruire?
3. Care este conţinutul etape a II-a de instruire?
4. Care este conţinutul etapelor a III-a şi a IV-a de instruire?

Teste de evaluare/autoevaluare
Răspundeţi cu adevărat sau fals, sau încercuiţi răspunsurile corecte.
1. În etapa I de instruire se realizează obişnuirea cu mingea.
2. Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesară desfăşurării activităţilor
sportive este un obiectiv prezent în toate etapele de instruire.
3. Consolidarea şi perfecţionarea jocului bilateral este un obiectiv specific etapei a II-a
de instruire.
4. În etapa a IV-a de instruire se urmăreşte:
a. Formarea deprinderilor motrice de bază, aplicativ – utilitare şi sportiv
elementare. (obişnuirea cu mingea, iniţierea în elementele tehnico-tactice
fundamentale)
b. Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice (învăţarea elementelor
tehnico-tactice fundamentale; iniţiere în jocul bilateral);
c. Asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice necesare practicării
jocului (perfecţionarea elementelor tehnico-tactice).
d. Consolidarea şi perfecţionarea jocului bilateral.
8.5. Bibliografie
1. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.
2. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) – Teoria şi
metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
3. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti
Unitatea de învăţare 9
METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI CONSOLIDĂRII ELEMENTELOR ŞI PROCEDEELOR
TEHNICE SPECIFICE JOCULUI ÎN ATAC
9.1. Introducere
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1 Mişcarea în teren
9.3.2. Obişnuirea cu mingia
9.3.3. Ştafete şi jocuri pentru învăţarea deprinderilor motrice specifice
9.3.4. Exerciţii de pasare a mingii de pe loc
9.3.5. Prinderea şi pasarea mingii din deplasare
9.3.6. Driblingul – conducerea mingii
9.3.7.Fentele sau mişcările înşelătoare
9.3.8. Aruncarea la poartă
9.3.8.1. Aruncarea la poartă din alergare
9.3.8.2. Aruncarea la poartă cu sprijin pe sol precedată de elan de pas
încrucişat
9.3.8.3. Aruncarea la poartă precedată de paşi adăugaţi
9.3.8.4. Aruncarea la poartă din săritură
9.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
9.5. Bibliografie

9.1. Introducere NOTELE


Cu toate că pentru pregătirea tehnică este alocată o proporţie STUDENTULUI
însemnată a conţinutului instruirii, aceasta se limitează la tehnica
fundamentală, tehnică pe care copiii trebuie să o consolideze şi să o
perfecţioneze. Stăpânirea tehnicii fundamentale, a principalelor procedee
tehnice, crează premisele însuşirii unor noi procedee tehnice mai
complexe.
Chiar dacă sfera tehnicii este destul de restrânsă la nivelul
copiilor, volumul de timp alocat învăţării şi consolidării este foarte mare,
datorită numărului mare de repetări necesare consolidării elementelor
tehnice fundamentale. Pe măsură ce se realizează consolidarea
elementelor tehnice, mijloacele trebuie să fie concepute sub forma unor
structuri specifice jocului, în vederea formării deprinderilor de aplicare în
jocul bilateral.

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare


Obiectivele unităţii de învăţare
- descrierea traseelor metodice utilizate la învăţarea şi consolidarea
elementelor tehnice specifice jocului în atac;
Competenţele unităţii de învăţare
- selectarea şi introducerea conţinuturilor specifice jocului de
handbal în activităţile sportive pe grupe de vârstă şi nivel de
pregătire;
- metodologia utilizării principiilor învăţării specifice metodicii
jocului de handbal;
- utilizarea tehnicilor şi procedeelor de formare a deprinderilor în
activităţi specifice handbalului.
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1 Mişcarea în teren
Exerciţii în perechi sau în grup
- “leapşa” cu toate variantele – pe suprafaţă limitată de teren;
- crabii şi creveţii;
- năvodul;
- colectivul aşezat pe linia de poartă, la semnal sonor, alergare până
la centrul terenului, întoarcere 180°, alergare cu spatele până în
semicercul din terenul advers;
- pe lungimea terenului, deplasări cu efectuarea individuală a
schimbării de direcţie;
- deplasare pe un traseu prestabilit, la semnal sonor, schimbări de
direcţie.
- labirintul – colectivul aşezat în coloană de gimnastică ţinându-se
de măini. Doi jucători, unul cu sarcina de prinzător, se urmăresc
pe culoarele “labirintului”, care se schimbă la comanda
profesorului, la stânga sau la dreaptă.

9.3.2. Obişnuirea cu mingia


- jonglerii cu mingea – trecerea mingii în jurul trunchiului,
şoldurilor, genunchilor, gleznelor, din mers şi de pe loc;
- trecerea mingii printre picioare în formă de opt „∞”;
- aruncarea mingii în sus şi prinderea ei în ghemuit;
- aruncarea mingii în sus şi prinderea ei cu două mâini la spate;
- trecerea mingii dintr-o mână în alta în viteză mare.
Ştafete cu transmiterea şi transportul mingii
- Mingea călătoare: colectivul se aşează pe două sau mai multe
rânduri la intervale de o lungime de braţ. Se transmite prin
oferire, din mână în mână, una sau mai multe mingi. Ultimul,
adunând mingile, aleargă în capul şirului şi reâncepe exerciţiul.
După 1-2 execuţii se schimbă sensul de transmitere a mingii.
- Mingea prin tunel: colectivul organizat pe 2-3 şiruri egale,
executanţii stau cu picioarele mult îndepărtate, păstrând între ei
intervale de un braţ, sau 1-2 paşi. Se execută cu 1-3 mingi.
Procedee de transmitere
- cu două mâini prin oferire, înapoi, printre picioare;
- prin rostogolire înapoi printre picioare;
- prin oferire (cu 1-2 mingi) combinat, primul printre picioare,
următorul pe deasupra capului etc. (mingea în val). Ultimul
executant primind mingea aleargă în linie dreaptă pe lângă şir sau
şerpuit printre ceilalţi jucători până la capul şirului, de unde jocul
se reia.
- Mingea pasată În funcţie de numărul mingilor colectivul se
organizează în 2 sau 3 şiruri. La semnal primii aleargă repede,
purtând una sau mai multe mingi până la un anumit punct (10–15
m) în care le lasă, întorcându-se şi predând ştafeta următorului sau
ocolind punctul stabilit, transportându-le pentru a le preda
următorului. Deplasarea se poate face în linie dreaptă sau în
şerpuire printre obstacole (elevi, steguleţe etc.)
Procedee de transportare a mingii
- între palmă şi antebraţ;
- între palmă, antebraţ şi şold;
- echilibrate în palme, cu braţele întinse lateral;
- purtarea mingii cu un procedeu de ţinere, la alegere conducând în
acelaşi timp altă minge cu picioarele.
Semănatul
- 2-4 echipe egale ca număr sunt dispuse în şiruri, înapoia unei linii
de plecare. În faţa fiecărei echipe se marchează pe teren câte două
şiruri de cercuri cu diametrul de 0,50m. În fiecare din cercurile
şirului, din dreapta se pune câte o minge de oină sau de handbal
mică. Primul din fiecare echipă primeşte câte o minge. La semnal
primii aleargă cu mingea în mână până la cercul 1, o depune, apoi
trec şi o iau din cercul 2, o pune în cercul 3, din cercul 4 o pune în
cercul 5, iar pe cea din cercul 6 o predau următorului, care vor
continua exerciţiul depunând mingea în cercul 2.

Fig.1

Jocuri de întrecere pentru aruncarea mingii (mingi de oina sau de


handbal mici)
- Cine aruncă mingea mai departe;
- Colectivul se aşează în spatele unei linii, pe mai multe şiruri. Se
aruncă mingea la distanţă, la început de pe loc şi apoi cu elan,
căştigând cel care realizează cea mai lungă aruncare. Se pot
acorda 2-3 aruncări.
- Apără cetatea. Jucătorii vor fi dispuşi pe un cerc cu diametrul de
12-13 m, în mijlocul căruia vor construi o „cetate” din diferite
obiecte aşezate în echilibru unul peste altul în ordine
descrescătoare ca mărime. Unul dintre copii va apăra „cetatea” de
aruncările prin surprindere executate de cei de pe cerc, care
preced aruncarea de câteva pase menite să-l deruteze pe apărător.
Numărul de pase poate fi dinainte stabilit, în funcţie de nivelul de
pregătire al colectivului.

9.3.3. Ştafete şi jocuri pentru învăţarea deprinderilor motrice


specifice
- Ştafete cu rostogolirea mingiilor
- „Mingea rostogolită în suveică simplă”. Copiii sunt aşezaţi în
două suveici simple. Primii au câte o minge de handbal şi la
semnal pornesc în alergare rostogolind-o până la primul din faţă.
După predarea mingii trec la urma şirului respectiv.
- „Mingea rostogolită după jalon”. Colectivul este organizat pe 2-4
şiruri, egale ca număr, în spatele unei linii; primii din fiecare şir
primesc câte 1-2 mingi de handbal. La semnal aleargă rostogolind
mingea (mingiile) şi ocolind un jalon plasat în faţă; la întoarcere o
predă următorului.
- „Mingea în stea”. Copiii se plasează pe două cercuri concentrice.
Cei din afară pasează corespondenţilor de echipă de pe cercul
interior.
- „Ştafeta cu dribling”. Copiii vor fi aşezaţi pe 2-4 şiruri, primul
din fiecare şir având o minge. La semnal ei aleargă în dribling 10-
15 m, ocolesc un jalon şi revin pentru a preda mingea următorului.
Din aceeaşi formaţie copiii aleargă în dribling printre jaloane. Cu
timpul se va pretinde ca driblingul sa fie executat alternativ cu
mâna dreaptă şi stângă.
- Din formaţie de suveică simplă copiii aleargă în dribling, pasează
oblic spre dreapta sau spre stânga, reprimesc mingea şi,
continuând driblingul până la şirul din faţă o predau următorului.
- Copiii sunt plasaţi pe şiruri, primii având mingea; la semnal
aleargă, ating cu mâna sau ocolesc un obstacol, după care cu elan
de 2-3 paşi aruncă mingea la distanţă cu precizie următorului şi
trec la urma şirului propriu.
- „Lupta pentru ţinerea mingii” (prindere, pasare, dribling, marcaj,
demarcaj). Se împarte clasa în două echipe, care se împrăştie pe
tot terenul. Una dintre echipe începe să paseze mingea, iar cealaltă
încearcă să recupereze mingea. Cei care pasează au voie să facă
trei paşi cu mingea, trei driblinguri sau pasează de pe loc. Câştigă
echipa care reuşeşte cele mai multe pase fără a pierde mingea.
- „Vânătoarea” (prinderea, pasarea, aruncare) Se aleg trei vânători,
restul colectivului împrăştiindu-se pe tot terenul. Cei trei trebuie
să lovească cu mingea cât mai mulţi jucători. Ei au voie să paseze
şi să facă max. trei paşi cu mingea. Jucătorii atinşi de minge ies
din joc. Se pot folosi şi două mingi.
- „Lupta pentru câştigarea terenului” (prinderea şi aruncarea
mingii) Se împarte clasa în două echipe. Fiecare echipă aruncă
mingea cât mai departe în terenul advers din locul de unde a prins-
o. Câştigă echipa care aruncă prima mingea dincolo de poarta
adversă.
- „Cei mai buni ochitori” (aruncare) Copii sunt plasaţi în linie, 1-
1,5m distanţă între ei, fiecare având o minge de handbal. În faţa
lor la 10m se plasează un jucător cu o minge de fotbal pe care o
aruncă în sus, iar ceilalţi încearcă să o lovească cu mingea lor.
Jocul se reia de mai multe ori. Câştigă jucătorul care nimereşte de
cele mai multe ori mingea de fotbal.
- Se împarte clasa în două echipe plasate faţă în faţă la 15m una de
alta. Fiecare echipă are 4-5 mingi de handbal. Între cele două
echipe se pune o minge de fotbal pe care jucătorii încearcă să o
lovească cu mingile lor. Astfel mingile vor ajunge mereu de la o
echipă la cealaltă. Câştigă echipa care reuşeşte să lovească mingea
de fotbal până când aceasta ajunge în terenul adversarilor.
- Se împarte clasa în două echipe aşezate în coloană cu 3m distanţă
între ele. La semnal primii jucători de la fiecare echipă pornesc în
dribling şi aruncă din alergare sau săritură încercând să lovească
bara porţii din dreptul echipei lui. La următorul semnal pornesc
următorii jucători. Câştigă echipa care a lovit de cele mai multe
ori bara din dreptul echipei sale. Dacă amândoi jucătorii au lovit
bara, primeşte punct cel care a lovit-o primul. Se poate desfăşura
şi sub formă de ştafetă modificând regulile.

9.3.4. Exerciţii de pasare a mingii de pe loc


Jucătorii plasaţi pe două şiruri, faţă în faţă, distanţa 3-4 m, pase cu
două mâini de deasupra capului, pase cu două mâini din dreptul pieptului,
pase lansate din dreptul şoldului.

pase în triunghi - pase în cerc

pase în pătrat - pase în stea


pase în romb - pase cu două mingi

pase în zig-zag

9.3.5. Prinderea şi pasarea mingii din deplasare


suveică simplă

suveică dublă

pase în pătrundere cu retragere la urma şirului propriu

pase în triunghi
pase în pătrat

- pătratul mişcător: cu una sau două mingi pasate în acelaşi sens, de


la jucător la jucător. După pasare jucătorii schimbă locurile cu cei
din faţa lor:
- pasarea mingii din alergare în suveică în cruce. Mingea se poate
pasa spre dreapta, apoi spre stânga;
- pase în trei în acelaşi plan;

- pase în formaţie de cocor cu vârful retras;

- pase în formaţie de cocor cu vârful avansat

- pase în formaţie de scară


9.3.6. Driblingul – conducerea mingii
Exerciţii individuale:
- de pe loc dribling cu mână dreaptă, cu mână stângă;
- pe lungimea terenului, dribling din mers, apoi din alergare uşoară,
cu mâna dreaptă cu mâna stângă;
- ştafete cu dribling în linie dreaptă;
- suveică cu dribling.

- dribling printre jaloane, distanţa între jaloane 2 m, în dreptul


fiecărui jalon se driblează cu braţul exterior

- pe lungimea terenului dribling cu schimbare de direcţie; jucătorii


plasaţi pe şiruri în colţurile terenului, în diagonală unii faţă de
ceilalţi, dribling pe lungimea terenului, cu aruncare la poarta din
alergare.
- dribling şi pase (dribling, pasă laterală, reprimire, dribling, pasă)

9.3.7.Fentele sau mişcările înşelătoare


Sisteme de acţionare
- pe grupe 4-5 jucători la o minge, se deplasează în teren, fără să se
depărteze prea mult, pasează mingea cu diferite fente de pasare.
Fiecare jucător simulează pasarea mingii print-un procedeu spre
un coechipier, şi pasează altuia cu un alt procedeu;
- fentele de pasare se perfecţionază în faţă apărătorilor, pe grupe de
jucători, care exersează anumite combinaţii tehnice;
- pe cupluri de jucători în atac, cu apărători pasivi exersează fentele
de aruncare la poartă urmate de angajarea pivotului la semicerc;
- joc la o poartă cu efectiv redus (3 la 3 sau 4 la 4), jucătorii
încercând să folosească fentele în funcţie de situaţia concretă în
teren;
- jocuri şcoală pentru aplicarea fentelor învăţate.

9.3.8. Aruncarea la poartă


9.3.8.1. Aruncarea la poartă din alergare
- pe lungimea terenului pase în doi din alergare;
- formaţii pe mai multe şiruri, jucătorii aleargă spre poartă, primesc
mingea şi aruncă la poartă din alergare;
- aceleaşi formaţii, plecare în dribling, aruncare la poartă din
alergare
- pasă la jucători ficşi, reprimire, aruncare la poartă din alergare;

- pe lungimea terenului dribling – aruncare la poartă din alergare;

- pase în doi pe lungimea terenului, aruncare la poartă din alergare;


9.3.8.2. Aruncarea la poartă cu sprijin pe sol precedată de elan de pas
încrucişat
- pe perechi – distanţă 10-15 m, pase zvârlite de deasupra umărului
precedate de elan de pas încrucişat;
- la nivelul celor doi interi – stânga şi dreaptă – pas la coechipier –
reprimire – aruncare la poartă zvârlită de deasupra umărului
precedată de elan de pas încrucişat.

- două coloane la nivelul celor doi interi, pas la distribuitor,


reprimire, aruncare la poartăzvârlită de deasupra umărului
precedată de elan de pas încrucişat;

9.3.8.3. Aruncarea la poartă precedată de paşi adăugaţi


Procedeul tehnic este asemănător aruncării la poartă cu elan de
paşi încrucişaţi. Se pot folosi aceleaşi exerciţii ca la procedeele prezentate
anterior.

9.3.8.4. Aruncarea la poartă din săritură


- câte doi la distanţa de 2-10m, pase din săritură la unceput cu elan
de un pas, de doi paşi şi elanul complet, pentru jucători dreptaci -
stâng-drept-stâng, iar pentru jucători stângaci –drept-stâng- drept;
- suveică simplă cu pase din săritură;
- pe şiruri la nivelul celor doi interi – pas – reprimire – aruncare la
poartă din săritură;
- pe lungimea terenului, dribling, aruncare la poartă din săritură;
- pase în doi din alergare cu aruncare la poartă din săritură;
- pase în trei cu schimb de locuri şi aruncare la poartă din săritură.
9.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare
Chiar dacă sfera tehnicii este destul de restrânsă la nivelul copiilor, volumul de timp
alocat învăţării şi consolidării este foarte mare, datorită numărului mare de repetări necesare
consolidării elementelor tehnice fundamentale. Pe măsură ce se realizează consolidarea
elementelor tehnice, mijloacele trebuie să fie concepute sub forma unor structuri specifice
jocului, în vederea formării deprinderilor de aplicare în jocul bilateral.
Mişcarea în teren
- Exerciţii în perechi sau în grup: “leapşa” cu toate variantele; crabii şi creveţii;
năvodul;
labirintul;
Obişnuirea cu mingia - jonglerii cu mingea; trecerea mingii printre picioare; aruncarea mingii
în sus şi prinderea ei în ghemuit; aruncarea mingii în sus şi prinderea ei cu două mâini la
spate; trecerea mingii dintr-o mână în alta în viteză mare; ştafete cu transmiterea şi transportul
mingii.
Ştafete şi jocuri pentru învăţarea deprinderilor motrice specifice - „Mingea rostogolită în
suveică simplă”; „Mingea rostogolită după jalon”; „Mingea în stea”; „Ştafeta cu dribling”;
„Lupta pentru ţinerea mingii”; „Vânătoarea”; etc
Exerciţii de pasare a mingii de pe loc;
Exerciţii de prinderea şi pasarea mingii din deplasare;
Driblingul – conducerea mingii;
Fentele sau mişcările înşelătoare;
Aruncarea la poartă - aruncarea la poartă din alergare; aruncarea la poartă cu sprijin pe sol
precedată de elan de pas încrucişat; aruncarea la poartă precedată de paşi adăugaţi; aruncarea
la poartă din săritură.

Concepte şi termeni de reţinut: ştafete, jocul de mişcare, traseu metodic


Jocul de mişcare - Jocul reprezintă o activitate „fizică sau mentală” generatoare de distracţie,
plăcere şi de reconfortare;este o descărcare a energiei acumulate, o destindere, o pregătire
pentru cerinţele vieţii.
Ştafete – jocuri sub formă de concurs între două sau mai multe echipe în care concurenţii îşi
înmânează succesiv un obiect sau dreptul de a concura.
Traseu metodic – reprezintă traseul parcurs în învăţare respectând principiile pedagogice.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Descrieţi traseul metodic pentru învăţarea driblingului.
2. Descrieţi traseul metodic pentru învăţarea prinderii şi pasării mingii de pe loc şi din
deplasare.
3. Descrieţi traseul metodic pentru învăţarea aruncării la poartă din săritură.
4. Descrieţi traseul metodic pentru învăţarea mişcării în teren.

9.5. Bibliografie
1. Bota, I., Bota, M. (1990) - Handbal – 500 de exerciţii pentru învăţarea jocului,
Ed.Sport–Turism, Bucureşti
2. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) – Teoria şi
metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
3. Igorov Bosi., M., (2009) - Handbal – Metodică, Ed. Moroşan, Bucureşti
4. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti
Unitatea de învăţare 10
METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI CONSOLIDĂRII ELEMENTELOR ŞI PROCEDEELOR
TEHNICE SPECIFICE JOCULUI ÎN APĂRARE
10.1. Introducere
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3.1. Poziţia fundamentală de apărare
10.3.2. Blocarea aruncărilor la poartă
10.3.3. Scoaterea mingii de la adversar
10.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
10.5. Bibliografie

10.1. Introducere NOTELE


Stadiile învăţăturii pentru jocul de apărare (iniţiere, învăţare, STUDENTULUI
consolidare, perfecţionare şi automatizare) se ating prin folosirea
metodelor globală şi analitică.
Stadiul de învăţare este dat de jocul acestor metode: pentru
iniţiere se foloseşte metoda globală, pentru învăţare se foloseşte în
principal metoda globală şi în secundar metoda analitică, iar pentru
consolidare se folosesc în proporţii egale cele două metode.

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare


Obiectivele unităţii de învăţare
- descrierea traseelor metodice utilizate la învăţarea şi consolidarea
elementelor tehnice specifice jocului în atac;
Competenţele unităţii de învăţare
- selectarea şi introducerea conţinuturilor specifice jocului de
handbal în activităţile sportive pe grupe de vârstă şi nivel de
pregătire;
- metodologia utilizării principiilor învăţării specifice metodicii
jocului de handbal;
- utilizarea tehnicilor şi procedeelor de formare a deprinderilor în
activităţi specifice handbalului.

10.3. Conţinutul unităţii de învăţare


10.3.1. Poziţia fundamentală de apărare
Poziţia fundamentală se învaţă cu multă uşurinţă încă din primele
lecţii, prin explicaţie, demonstraţie şi execuţie prin imitarea antrenorului
aflat în faţa jucătorilor (execuţie „în oglindă”). În schimb, pregătirea
fizică specifică este mai greu de realizat. Acest element tehnic are nevoie
de o pregătire specială, deoarece menţinerea şi deplasarea în poziţie
fundamentală necesită indici crescuţi de forţă în regim de rezistenţă.
Exerciţiul 1 - Două mingi sunt plasate pe sol la o distanţă de 10 m una
faţă de cealaltă. Jucătorul, în poziţia stând, se află lângă una dintre mingi.
La semnal, pleacă în deplasare în poziţie fundamentală spre cealaltă
minge. Acest exerciţiu se poate face sub formă de concurs: cine atinge
cel mai repede cealaltă minge sau, pe o perioadă de timp (15s; 30s; 45s),
cine atinge de cele mai multe ori mingiile.
Se acordă atenţie crescută a modului de deplasare. Deplasarea
trebuie făcută cu paşi adăugaţi. Nu trebuie ca deplasarea să se facă cu
paşi încrucişaţi, prin sărituri sau alergare.
Exerciţiul 2 - Doi jucători sunt plasaţi pe liniile de margine, iar pe axul
central al terenului este plasat un jalon. La semnal, cei doi jucători, din
deplasare în poziţie fundamentală se îndreaptă spre jalon. Şi acest
exerciţiu se poate realiza sub formă de concurs: cine atinge primul
jalonul sau, într-un timp limitat, cine atinge de cele mai multe ori jalonul.
Exerciţiul 3

Figura 1

Se pleacă din punctul A în deplasare în poziţie fundamentală, cu ieşire la


semicercul de 9 m şi retragere la cel de 6 m, până în punctul B; din B,
până în C, deplasare în poziţie fundamentală laterală paralel cu
semicercul de 6 m; din C, până în D, deplasare în poziţie fundamentală
cu faţa; din D, până în E, deplasare laterală, iar din E până în Foarte,
deplasare în poziţie fundamentală cu spatele. Acest circuit se poate relua
de mai multe ori cu plecare de pe ambele părţi ale terenului.
Exerciţiul 4 - Se pleacă din colţul terenului în deplasare în poziţie
fundamentală, cu ieşire la semicercul de 9 m şi retragere la semicercul de
6 m în zig-zag până în colţul celălalt. urmează alergare de viteză pe
diagonala terenului, după care se continuă la fel la cealaltă poartă, până
se ajunge în punctul de pornire.

Exerciţiul 5 - Acelaşi exerciţiu cu deosebirea că sprintul se face pe


diagonala scurtă, până la linia de centru, urmat de deplasare în poziţie
fundamentală pe linia de centru, după care urmează un sprint pe cealaltă
diagonală scurtă şi se continuă ca la exerciţiul precedent.
Exerciţiul 6 - Jucătorii sunt grupaţi câte doi faţă în faţă. La semnal, din
deplasare liberă în poziţie fundamentală, jucătorii încearcă să atingă
partea interioară a picioarelor partenerului. Se lucrează în viteză, pe
reprize (3,5,7) de 30s.
Exerciţiul 7 - A şi B sunt faţă în faţă. A încearcă să se deplaseze lateral
stânga sau dreapta 3 sau 4 m. B, din poziţie fundamentală încearcă să se
menţină în permanenţă în faţa lui A. De o deosebită importanţă este
utilizarea fentelor.
Exerciţiul 8 - Două jaloane se găsesc la distanţă de 4 m unul faţă de
celălalt. A încearcă, făcând uz de fente, să atingă unul dintre jaloane, iar
apărătorul B încearcă să atingă jalonul înaintea apărătorului (fig. 2a)

Figura 2

Exerciţiul 9 - C apără o linie de aproximativ 4 m situată între două


jaloane (fig. 2b). După primirea unei pase de la B, A încearcă să atingă
unul dintre jaloane. La fel ca şi la exerciţiul precedent C trebuie să atingă
jalonul înaintea lui A. Şi aici, A poate uza de fente şi schimbări de
direcţie.
Apărătorul trebuie să intre repede în poziţie fundamentală prin
îmbunătăţirea vitezei de execuţie, pe baza reacţiei la semnale optice şi pe
baza simţului de orientare în teren. Jucătorii trebuie să se deplaseze
corespunzător în poziţie fundamentală de apărare, cu paşi adăugaţi
înainte, înapoi, lateral şi în diagonală. Întâmpinarea adversarului
făcându-se adecvat situaţiei, partea braţului de aruncare fiind vizată în
primul rând.
Acţionând din poziţie fundamentală, activitatea în apărare este
mult uşurată, evitându-se de multe ori faulturile grosolane.

10.3.2. Blocarea aruncărilor la poartă


Blocarea aruncărilor la poartă este un element tehnic eminamente
defensiv, acesta folosindu-se atunci când apărătorul nu a reuşit să-şi atace
adversarul direct în timp util. De asemenea, acest element tehnic este
folosit de apărătorul care dublează un alt apărător ieşit în întâmpinarea
adversarului direct sau în cadrul colaborării apărătorilor cu portarul.
Învăţarea şi perfecţionarea blocării aruncărilor la poartă trebuie
realizată încă de la nivelul copiilor. Ca materiale ajutătoare pot fi folosite
mingea praştie sau mingea cu ureche.
Exerciţiul 1 Jucătorii sunt împărţiţi pe perechi, un atacant şi un apărător.
Atacantul simulează aruncarea, iar apărătorul încearcă să atingă mingea
cu ambele braţe.
Exerciţiul 2 La fel ca la exerciţiul 1, dar atacantul aruncă uşor mingea în
braţele apărătorului de la o distanţă de aproximativ 3 m. Apărătorul
încearcă să orienteze respingerea mingii în faţa sa la aproximativ 1 m. În
cazul blocării mingiilor aruncate din săritură, apărătorul trebuie să ţină
bărbia în piept, pentru a evita eventualele lovituri.
Exerciţiul 3 Idem, dar atacantul aruncă mai puternic, fără a avertiza
apărătorul de viitoarea traiectorie a mingii.
Exerciţiul 4 - Blocarea mingiilor de pe loc
Jucătorii lucrează pe grupe în următoarea succesiune:
- atacantul pasează apărătorului;
- apărătorul returnează mingea;
- atacantul aruncă, având partea şi înălţimea aruncării dinainte
stabilite;
- apărătorul blochează.
Alternative de continuare a exerciţiului:
- partea de aruncare este stabilită, înălţimea este oarecare;
- înălţimea este stabilită, partea este oarecare;
- înălţimea şi partea aruncării sunt oarecare.
Exerciţiul 5 - Blocarea mingiilor aruncate la poartă din alergare (fig. 3)
Şase apărători stau în faţa a şase atacanţi. Atacanţii obţin mingea
de la jucătorii plasaţi pe linia de poartă, apărătorii ies la atacanţii cu
mingea aflaţi în pătrundere şi blochează aruncarea la poartă

Figura 3

Exerciţiul 6 - Blocarea mingiilor aruncate din poziţii laterale


Trei jucători stau în şir cu faţa la poartă. Jucătorii grupei din mijloc au
fiecare minge. Ei pasează alternativ jucătorilor din stânga sau dreapta, în
pătrundere şi încearcă prin deplasare să blocheze la poartă din lateral.
Aruncătorii iau mingea şi se aşează la coada şirului din mijloc, iar
apărătorii se plasează în spatele grupelor din stânga sau dreapta (fig. 4)
Exerciţiul 7 - Blocarea mingiilor în mişcare laterală, pe semicerc
Jucătorul grupei centrale pasează mingea în pătrundere interilor stânga
sau dreapta. Apărătorul iese la interul stânga sau dreapta şi ‚încearcă să
blocheze aruncarea. Jucătorii care pasează se aşează la coada şirului
aruncărilor, aruncătorii devin apărători, apărătorii culeg mingia şi se
aşează la coada şirului din mijloc (fig.4)
Figura 4

Exerciţiul 8 (fig. 5) Apărătorul trebuie să atingă un jalon şi apoi să se


deplaseze lateral prin paşi adăugaţi pentru a bloca defensiv aruncarea la
poartă a interului. Interul aruncă la poartă utilizând procedee diferite şi
schimbări de direcţie.

Figura 5

Exerciţiul 9 (fig. 6) Exerciţiul de blocare ale apărătorilor intermediari


împotriva aruncărilor interilor. Apărătorul face un pas spre stânga
concomitent cu plecarea interului, acoperind cu corpul şi cu braţele colţul
lung al porţii, portarul fiind responsabil cu colţul scurt.

Exerciţiul 10 (fig. 7) Obiectiv: blocarea aruncătorilor la poartă din


săritură. Repartiţia sarcinilor: apărătorul blochează aruncările din colţul
scurt, iar apărătorul este responsabil cu colţul lung al porţii.
Figura 6

Figura 7

Exerciţiile 9 şi 10 sunt încadrate la exerciţii de colaborare cu


portarul.
O grupă ia naştere când jucătorii au acelaşi obiectiv, trebuind să
realizeze împreună aceeaşi acţiune. Activitatea pe grupe este o activitate
parţială, reprezentând o formă a colectivităţii. Ea pretinde gândire şi
responsabilitate comună, aliniere, adaptare şi capacitate de anticipare a
modului de acţiune sau gândire al altora.
În formaţie, colaborarea pe grupe formează liantul între
performanţele individuale şi cele colective. Un jucător, oricât ar fi de
valoros, nu realizează performanţele optime dacă nu are sprijinul
coechipierilor alăturaţi.
Tehnica blocării aruncărilor la poartă a fost exersată individual.
Eficienţa blocării mingiilor aruncate la poartă în cadrul grupei este mai
mare. Şi în acest caz este importantă recunoaşterea intenţiilor atacanţilor.
Exerciţiul 11 Blocarea mingiilor aruncate de jucători în pătrundere
(fig. 8) Centrul pasează alternativ interilor stânga şi dreapta care aruncă
la poartă. Apărătorul central şi cel intermediar stânga sau dreapta se
apropie formând blocul defensiv.
Figura 8

Exerciţiul 12 - Ieşirea la om şi blocarea mingiilor aruncate Jucătorii


care stau pe linia porţii pasează alternativ interilor stânga şi dreapta aflaţi
în pătrundere. Apărătorii intermediari atacă interii şi împreună cu
apărătorul central blochează aruncările acestora. (fig. 9)

Figura 9

Exerciţiul 13 - Blocarea aruncărilor din săritură precedată de un


schimb de oameni (fig. 10) Centrul se deplasează în dribling,
încrucişează cu interul stânga care aruncă la poartă. Apărătorul central
întâmpină centrul şi-l conduce până îl predă apărătorului intermediar.
Apărătorul intermediar predă interul stânga apărătorului central, care
blochează aruncarea.

Figura 10
Exerciţiul 14 - Tehnica „ecranului” (fig.11) Cei doi apărători centrali
acţionează într-un spaţiu limitat de două jaloane. Mingea circulă pe
traseul ED - ID - IS. Interul stânga aruncă la poartă sau angajează
pivotul. După pasa ID la IS, apărătorul intermediar stânga se deplasează
rapid în diagonală în spate marcând pivotul. În acest timp apărătorul
intermediar dreapta iese, atacând IS. În cazul în care IS aruncă la poartă,
apărătorul care marchează pivotul trebuie să încerce să blocheze
aruncarea la poartă.

Figura nr.11

10.3.3. Scoaterea mingii de la adversar


După cum spuneam la scoaterea mingii de la adversar se
realizează prin două procedee: scoaterea mingii din dribling şi scoaterea
mingii din ţinere echilibrată.
Scoaterea mingii din ţinere echilibrată este un procedeu riscant,
care dacă nu este bine stăpânit poate duce la faulturi grave şi implicit la
eliminarea jucătorului de pe teren.
De aceea, acest procedeu este foarte rar folosit, fiind chiar evitat
de către jucători.
Ca urmare, vom insista în continuare în special asupra
procedeului de scoaterea mingii din dribling.
Pentru scoaterea mingii este valabilă regula „braţele şi mâinile se
vor folosi pentru a intra în posesia mingii” şi mingea se poate juca cu
palma deschisă în orice direcţie (6:2) fiind interzisă „folosirea pumnului
pentru a scoate mingea de la adversar, sau scoaterea mingii apucate cu o
mână sau cu două mâini trăgând sau lovind” (6:5).
Exerciţiul 1 - Grupe de doi jucători; fiecare face dribling cu o mână, iar
cu cealaltă încearcă să scoată mingea de la coechipier.
Exerciţiul 2 - La fel ca la exerciţiul 1, dar sub forma unui război al
picioarelor: jucătorii încearcă să atingă partea interioară a picioarelor
adversarului, în acelaşi timp el trebuind să facă dribling. În situaţia în
care nu poate să atingă piciorul coechipierului încearcă să scoată mingea
din dribling.
Exerciţiul 3 - Idem cu exerciţiul 2, dar jucătorii sar într-un picior.
Exerciţiul 4 - Jucătorii sunt plasaţi într-un spaţiul delimitat (de exemplu
semicercul de 6m) având fiecare câte o minge. Cu o mână driblează , iar
cu cealaltă încearcă să scoată mingea de la adversari. E interzisă
părăsirea spaţiului de joc de către jucător sau minge, dublu driblingul şi
conducerea mingii. Câştigă jucătorul care reuşeşte să rămână ultimul cu
mingea în dribling în spaţiul de joc. Orice greşeală se penalizează cu
eliminarea din joc a jucătorului.
Exerciţiul 5 (fig. 12) - Şapte apărători stau în spaţiul dintre 6 şi 9m,
încercând fără să-şi părăsească poziţia, să scoată mingea jucătorilor care
pătrund în dribling, alternativ de pe poziţia extremei stânga, respectiv
dreapta.

Figura nr.12

Exerciţiul 6 (fig. 13) - Un jucător care aleargă pe contraatac în jumătatea


proprie de teren, va primi o pasă de la un jucător intermediar. În urma
vârfului, la o distanţă mică, ia startul un apărător care preia vârful de
contraatac şi încearcă să-l preseze pe acesta spre părţile laterale ale
terenului şi să-i scoată mingea din dribling. După finalizare se schimbă
rolurile.

Figura nr.13

Tot în cadrul scoaterii mingii de la adversar poate fi introdusă si


intercepţia mingii, care este o acţiune tehnico-tactică de deposedare care
apare în urma marcajului la supraveghere. Pentru reuşita acestei acţiuni
apărătorul are nevoie de o bună viteză de pornire şi de deplasare pe
distanţe scurte, de multă îndrăzneală, spirit de risc raţional, precum şi de
capacitate tactică de a anticipa acţiunile adversarilor. Trebuie ţinut cont
că orice intercepţie ratată reprezintă un risc pentru apărarea proprie,
deoarece apărătorul în momentul în care iese la intercepţie lasă loc liber
în sistemul defensiv propriu.
Exerciţiul 7 - Patru jucători sunt dispuşi în pătrat la o distanţă de 5 m
unul de celălalt, pasându-şi mingea prin diferite procedee. În interiorul
pătratului se află doi apărători, care încearcă să intercepteze mingea.
Apărătorul care interceptează mingea schimbă locul cu jucătorul care a
dat mingea la intercepţie.
Exerciţiul 8 (fig. 14) - Jucătorii sunt dispuşi în atac pe posturile de ES,
IS, C, ID, ED pasând mingea de la om la om. La semicercul de 9 m sunt
aşezaţi doi apărători care încearcă să intercepteze mingea. Atacanţii
trebuie să primească şi să paseze în pătrundere, fiind obligaţi să paseze
de la om la om. Extremele nu au voie să paseze între ele. Atacantul care
greşeşte devine apărător, locul său fiind luat de apărătorul care a
interceptat mingea.

Figura nr.14

Exerciţiul 9 - Grupe de câte trei jucători cu o minge. Apărătorul C este


situat cu faţa spre atacantul B. A este situat în spatele lui C şi ţine o
minge în mână. Prin fente şi mişcări înşelătoare B încearcă să se demarce
în aşa fel încât A să-i poată pasa mingea. C trebuie să se deplaseze în aşa
fel încât să fie un obstacol în calea mingii. Dacă pasa nu reuşeşte se vor
schimba rolurile.
Exerciţiul 10 - La fel ca la exerciţiul precedent, dar de data aceasta A
este în câmpul vizual al apărătorului C. În această situaţie B trebuie să se
deplaseze lateral pentru a se demarca şi a primi mingea (orientarea
apărătorului în spate).
Exerciţiul 11 - A şi B se deplasează liber prin sală, pasele realizându-se
cu pământul. C încearcă să intercepteze aceste pase.
Exerciţiul 12 - A şi B sunt faţă în faţă la o distanţă de aproximativ 4 m,
îşi pasează mingea făcând fente de pasare sau pase speciale. Apărătorul
C încearcă să intercepteze aceste pase.
Exerciţiul 13 - A şi B sunt faţă în faţă încercând să îşi paseze mingea.
Apărătorii C şi D sunt orientaţi întotdeauna cu faţa către jucătorul cu
mingea, încercând să o intercepteze. Atacantul fără minge încearcă să se
demarce.

10.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare


Sinteza unităţii de învăţare
Stadiile învăţăturii pentru jocul de apărare (iniţiere, învăţare, consolidare,
perfecţionare şi automatizare) se ating prin folosirea metodelor globală şi analitică.
Stadiul de învăţare este dat de jocul acestor metode: pentru iniţiere se foloseşte metoda
globală, pentru învăţare se foloseşte în principal metoda globală şi în secundar metoda
analitică, iar pentru consolidare se folosesc în proporţii egale cele două metode.
Poziţia fundamentală de apărare
Poziţia fundamentală se învaţă cu multă uşurinţă încă din primele lecţii, prin
explicaţie, demonstraţie şi execuţie prin imitarea antrenorului aflat în faţa jucătorilor (execuţie
„în oglindă”). În schimb, pregătirea fizică specifică este mai greu de realizat. Acest element
tehnic are nevoie de o pregătire specială, deoarece menţinerea şi deplasarea în poziţie
fundamentală necesită indici crescuţi de forţă în regim de rezistenţă
Blocarea aruncărilor la poartă
Blocarea aruncărilor la poartă este un element tehnic eminamente defensiv, acesta
folosindu-se atunci când apărătorul nu a reuşit să-şi atace adversarul direct în timp util. De
asemenea, acest element tehnic este folosit de apărătorul care dublează un alt apărător ieşit în
întâmpinarea adversarului direct sau în cadrul colaborării apărătorilor cu portarul.
Învăţarea şi perfecţionarea blocării aruncărilor la poartă trebuie realizată încă de la
nivelul copiilor. Ca materiale ajutătoare pot fi folosite mingea praştie sau mingea cu ureche.
Scoaterea mingii de la adversar
După cum spuneam la scoaterea mingii de la adversar se realizează prin două
procedee: scoaterea mingii din dribling şi scoaterea mingii din ţinere echilibrată.
Scoaterea mingii din ţinere echilibrată este un procedeu riscant, care dacă nu este bine
stăpânit poate duce la faulturi grave şi implicit la eliminarea jucătorului de pe teren.
De aceea, acest procedeu este foarte rar folosit, fiind chiar evitat de către jucători.
Ca urmare, vom insista în continuare în special asupra procedeului de scoaterea mingii
din dribling.
Pentru scoaterea mingii este valabilă regula „braţele şi mâinile se vor folosi pentru a
intra în posesia mingii” şi mingea se poate juca cu palma deschisă în orice direcţie (6:2) fiind
interzisă „folosirea pumnului pentru a scoate mingea de la adversar, sau scoaterea mingii
apucate cu o mână sau cu două mâini trăgând sau lovind” (6:5).

Concepte şi termeni de reţinut: metoda analitică de exersare, metoda globală de exersare


Metoda globală de exersare – metodă utilizată în diferite stadii ale învăţării, bazată pe
repetarea integrală a acţiunii sau a fragmentului de joc.
Metoda analitică de exersare - metodă utilizată în diferite stadii ale învăţării, bazată pe
repetarea fracţionată a acţiunii sau a fragmentului de joc.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Descrieţi traseul metodic de învăţare şi consolidare a poziţiei fundamentale pentru
jocul în apărare.
2. Descrieţi traseul metodic de învăţare şi consolidare a blocării mingiilor aruncate la
poartă.
3. Descrieţi traseul metodic de învăţare şi consolidare a scoaterii mingii de la adversar.

10.5. Bibliografie
1. Bota, I., Bota, M. (1990) - Handbal – 500 de exerciţii pentru învăţarea jocului,
Ed.Sport–Turism, Bucureşti
2. Hantău, C. (2002) – Handbal – jocul în apărare, Ed. Printech, Bucureşti
3. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) – Teoria şi
metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
4. Igorov Bosi., M., (2009) - Handbal – Metodică, Ed. Moroşan, Bucureşti
5. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti
Unitatea de învăţare 11
METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI CONSOLIDĂRII ACŢIUNILOR TACTICE DE BAZĂ
11.1. Introducere
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
11.3.1. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice în apărare
11.3.1.1. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice individuale şi
colective în apărare
11.3.1.2. Metodica învăţării şi consolidării fazelor jocului în apărare
11.3.2. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice în atac
11.3.2.1. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice individuale şi
colective în atac
11.3.2.2. Metodica învăţării şi consolidării fazelor de joc în atac
11.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
11.5. Bibliografie

11.1. Introducere NOTELE


În timpul jocului sunt prezenţi toţi factorii pregătirii – fizic, STUDENTULUI
tehnic, tactic, psihologic şi teoretic – care se află în strânsă legătură,
influenţându-se şi condiţionându-se reciproc. Astfel, tactica nu poate fi
valorificată decât prin pregătire tehnică, iar toată pregătirea în ansamblu
se valorifică în condiţiile unei pregătiri psihice şi teoretice.
În această intercondiţionare multiplă, trebuie subliniată corelaţia
strânsă dintre tehnica şi tactica de joc. În joc, tactica reprezintă
contribuţia activă a raţiunii, care caută să valorifice pregătirea jucătorilor
şi a echipei adverse, iar tehnica materializează aceste idei. În acest sens,
trebuie arătat că o ridicată măiestrie tehnică asigură mari posibilităţi în
ceea ce priveşte folosirea tacticii.
Prin tactică se înţelege ”totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale
jucătorilor unei echipe organizate şi coordonate raţional şi unitar – în
limitele regulamentului şi eticii sportive – în scopul obţinerii victoriei.”
(L. Teodorescu)
Pentru a dezvolta gândirea tactică se cultivă la jucător spiritul de
observaţie, iniţiativa creatoare, fermitatea, capacitatea de anticipare şi cea
de soluţionare a situaţiilor ivite în urma declanşării acţiunilor tactice.

11.2. Obiectivele şi conţinutul unităţii de învăţare


Obiectivele unităţii de învăţare
- descrierea traseelor metodice utilizate la învăţarea şi consolidarea
acţiunilor tactice specifice joculuide handbal;
Competenţele unităţii de învăţare
- selectarea şi introducerea conţinuturilor specifice jocului de
handbal în activităţile sportive pe grupe de vârstă şi nivel de
pregătire;
- metodologia utilizării principiilor învăţării specifice metodicii
jocului de handbal;
- utilizarea tehnicilor şi procedeelor de formare a deprinderilor în
activităţi specifice handbalului.
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
11.3.1. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice în apărare
11.3.1.1. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice
individuale şi colective în apărare
Marcarea adversarului
Marcajul adversarilor, ca acţiune tactică individuală, după modul
în care se realizează poate fi de trei feluri: marcaj strâns, marcaj la
supraveghere şi marcaj la intercepţie.
În următoarele exerciţii, apărătorul trebuie să reacţioneze la
mişcările atacanţilor cu şi fără minge. Atacantul determină atât lungimea
mişcării, cât şi momentul mişcării în diverse direcţii.
Exerciţiul 1 - Jucătorii sunt plasaţii faţă în faţă. Atacantul se deplasează
lateral, se opreşte şi ia startul din nou în direcţia dată. Apărătorul imită
aceste mişcări. După parcurgerea distanţei de 20 m se schimbă rolurile.
Exerciţiul poate fi efectuat şi cu minge.
Exerciţiul 2 - Execuţia se aseamănă cu cea a exerciţiului precedent, doar
că rămâne în sarcina atacantului(cu sau fără minge) ca după ce se opreşte
să determine direcţia mişcării laterale. Durata execuţiilor 15 -30 secunde.
Exerciţiul 3 - Jucătorii sunt situaţi unul lângă celălalt, cu privirea în
direcţia deplasării. Atacantul aleargă înainte, se opreşte şi ia startul în
direcţia iniţială. Apărătorul controlează cu privirea periferică partenerul
şi-l urmăreşte din alergare. După ce au parcurs o distanţă de 20 m,
jucătorii schimbă rolurile.
Exerciţiul 4 - Exerciţiul se aseamănă cu cel precedent, dar după oprire
atacantul schimbă direcţia după dorinţă.
Exerciţiul 5 - Execuţie ca la exerciţiul 4, dar apărătorul stă cu faţa spre
atacant.
Exerciţiul 6 - Atacantul aleargă cu sau fără minge în zig-zag, iar
apărătorul se deplasează în aşa fel încât să menţină o distanţă de 1,5 m de
atacant.
Exerciţiul 7 - Atacantul aleargă cu sau fără minge, se opreşte după
dorinţă şi ia startul în aceeaşi direcţie sau în cea opusă. Apărătorul
urmează aceste modificări de direcţie şi încearcă în acest timp să menţină
o distanţă de 1,5 m.
Exerciţiul 8 - Atacantul se deplasează cu mingea în diverse direcţii.
Apărătorul execută aceleaşi mişcări. În momentul în care atacantul
mimează o aruncare la poartă sau o pasă, apărătorul efectuează deplasare
cu paşi adăugaţi.
Exerciţiul 9 - Atacantul 1 pasează atacantului 2, după care urmează
alergare. Apărătorul A îl urmează cu deplasare laterală. Atacantul 2
primeşte mingea şi în timp ce execută o pasă spre atacantul 1, A
efectuează deplasare în poziţie fundamentală.

Ieşirea, atacarea adversarului aflat în posesia mingii şi retragerea


Acţiunea tactică individuală de atacare a adversarului aflat în
posesia mingii, nu poate fi instruită separat de ieşire şi retragere pe
semicercul de 6 m sau pe poziţie de bază a apărătorului.
În special la nivelul copiilor se observă că aceştia în momentul în
care îşi atacă adversarul direct, după ce acesta a pasat, uită să se mai
retragă pe poziţia de bază.
Exerciţiul 1 - Un apărător situat pe semicercul de 6 m şi un atacant la 10
m. Atacantul pătrunde spre poată şi simulează aruncarea la poartă.
Apărătorul iese la acesta şi îl atacă cu un braţ pe braţul de aruncare şi cu
celălalt pe şold. Apărătorul trebuie atenţionat să se orienteze cu corpul
său în special pe partea braţului de aruncare, realizând astfel şi acţiunea
tactică individuală de acoperire a braţului de aruncare.
Exerciţiul 2 - Sarcinile jucătorilor sunt identice cu cele de la exerciţiul 1,
dar după atacarea adversarului se retrage în poziţie fundamentală în
diagonală - înapoi pe semicercul de 6 m.
Exerciţiul 3 - Doi atacanţi cu faţa spre poartă pasează în pătrundere. Între
cei doi atacanţi, pe semicercul de 6 m se află un apărător. Acesta încearcă
să aibă contact corporal cu atacanţii în momentul în care aceştia au
mingea. Deplasările apărătorului se realizează numai în diagonală
(înainte-înapoi) iar atacanţii nu accelerează ritmul de pasare, pentru a da
timp apărătorului să ia contact corporal cu aceştia.
Exerciţiul 4 - C apără o linie lungă de 4 m. După primirea unei pase de la
B, A încearcă să atingă linia în urma unui duel 1 la 1 cu C. C foloseşte
fentele defensive şi contact corporal corect.
Exerciţiul 5 - A şi B îşi pasează o minge, fiind faţă în faţă la o distanţă de
3 m. C încearcă să realizeze un contat corporal corect (pe braţul de
aruncare şi pe şold). Nu se împinge.
Exerciţiul 6 (fig. 1) - Jucătorii sunt dispuşi la fel ca în figura 33. Portarul
A are mai multe mingi. Atacanţii primesc şi pasează mingea în
pătrundere, iar apărătorii vor urmări să ia un contact corporal corect cu
atacanţii, după care se retrag în diagonală înapoi pe direcţia de pasare a
mingii şi apoi revin la poziţia de baza. În momentul în care toate mingiile
au ajuns la portarul B, jucătorii îşi schimbă rolurile.

Figura nr.1

Exerciţiul 7 - Jucătorii sunt dispuşi identic cu exerciţiul 6, dar pasele se


dau din săritură, apărătorii încercând contactul corporal corect. O altă
variantă a acestui exerciţiu este ca pasa să fie precedată de o schimbare de
direcţie.
Exerciţiul 8 - Trei şiruri de atacanţi pe posturile ID, C şi IS pasează
mingea în pătrundere. Apărătorii îşi atacă adversarul direct, după care se
retrag în diagonală înapoi la semicercul de 6 m dublându-şi coechipierul
alăturat.
Figura nr.2

Exerciţiul 9 (fig. 3) Două şiruri de atacanţi pasează mingea în pătrundere.


A iese la atacantul cu minge, C dublează. În momentul pasei A se retrage
în diagonală înapoi dublând la B, care atacă jucătorul cu mingea, după
care dublează la C etc.

Figura nr.3

Exerciţiul 10 - „Patru la patru”: atacanţii aflaţi în pătrundere îşi pasează


mingea uşor, apărătorii ieşind din zonă încearcă să ia un contact corporal
corect cu atacanţii, după care se retrag dublând coechipierul alăturat.

Închiderea culoarelor de pătrundere


Exerciţiul 1 - La una dintre porţi, atacanţii dispuşi pe trei şiruri (IS, C şi
ID) atacă poarta succesiv pe intervalele dintre patru apărători (AID, ACD,
ACS, AIS). Apărătorii închid culoarele.
Exerciţiul 2 - 4 atacanţi şi 4 apărători: la semnalele vizuale date de
antrenor, atacă poarta succesiv, atacantul pătrunde în spaţiul dintre doi
apărători care sunt obligaţi să închidă culoarul de pătrundere.
Exerciţiul 3 - Doi apărători şi doi atacanţi. Atacanţii pasează mingea în
pătrundere, încercând să treacă de cei doi apărători, care apără o suprafaţă
delimitată a spaţiului de poartă.
Exerciţiul 4 (fig. 4) - Pentru creşterea solicitărilor la acţiunile de
închidere a culoarelor de pătrundere, se măresc distanţele pe care
apărătorii le parcurg.

Figura 4

Exerciţiul 5 - Exerciţiul sub formă de joc la o poartă în care atacanţii în


primă instanţă sunt egali numeric cu apărătorii (5 la5) şi caută să pătrundă
pentru a înscrie goluri numai de la semicercul de 6 cm, apărători
opunându-se după minge şi închid culoarele de pătrundere. Pentru
îngreuierea acestui exerciţiu, apărătorii vor fi în inferioritate numerică (5
la 4).

Preluare, predare şi schimb de oameni


Preluarea, predarea şi schimbul de oameni este o acţiune tactică
colectivă esenţială în cazul formelor de apărare pe zonă şi combinată.
Exerciţiul 1 - Atacantul 1 conduce mingea în dribling, trece prin
spatele jucătorului 2, până la 3, îi pasează acestuia mingea şi-şi ocupă
poziţia. Jucătorul 3 driblează, pasează lui 2 şi rămâne pe locul acestuia,
jucătorul 2 driblează mai departe până ajunge la 4 etc.

Figura 5

A îl urmăreşte pe 1 care are mingea (lateral spre stânga, cu paşi


adăugaţi laterali) până când intră în contact corporal cu B (care este în
dreptul lui 2), fac schimb de oameni, iar B îl conduce mai departe pe 1.
Scopul exerciţiului: preluarea între un apărător care stă (B)şi unul
care se deplasează (A).
Exerciţiul 2 - Suveică simplă între atacanţi cu dribling şi pasă. Apărătorii
A şi B preiau atacatul celuilalt apărător. Scopul exerciţiului: preluarea,
predarea şi schimbul de atacanţi între doi apărători în mişcare continuă la
semicercul de 6m.
Exerciţiul 3 - Suveică simplă între trei atacanţi, în timp ce trei apărători
exersează preluarea, predarea şi schimbul de oameni. (Deplasarea
apărătorilor se face numai lateral.)
Exerciţiul 4 - Acest exerciţiu este asemănător cu cel precedent, dar
apărătorul central este avansat şi se comportă ofensiv faţă de jucătorul cu
mingea.
Exerciţiul 5 (fig. 6) - Circulaţia jucătorilor de semicerc (Es, R, ED)
împotriva ALS, AC şi ALD.

Figura 6

Exerciţiul 6 (fig. 7) -Doi apărători centrali împotriva a două şiruri de


jucători care execută suveică cu încrucişare.
Figura 7

Exerciţiul 7 - Trei apărători (AC, ALS ŞI ALD) împotriva a trei atacanţi


(ID, C, IS) care execută încrucişare dublă.

11.3.1.2. Metodica învăţării şi consolidării fazelor jocului în apărare


Faza I a apărării - replierea
Exerciţiul 1 - Aşezarea jucătorilor echipei în sistemul de atac propriu şi
pasarea mingii din om în om. La semnal sonor, lansarea mingii jos şi
jucătorii se retrag pe cel mai scurt traseu la propriul semicerc. Retragerea
se face în cea mai mare viteză cu faţa până la linia de centru, după care
alergarea se continuă cu spatele până la semicercul propriu.
Exerciţiul 2 - Este asemănător cu primul, dar în cele două porţi sunt
aşezaţi portarii. Replierea este declanşată în momentul în care cei doi
portari execută pase între ei.
Exerciţiul 3 - La una dintre porţi sunt plasaţi trei atacanţi la 9 m şi trei
apărători la semicercul de 6m. Atacanţii pasează în pătrundere până în
momentul în care unul dintre ei aruncă la poartă; acesta este momentul în
care toţi trei atacanţii încep replierea. Portarul pasează foştilor apărători,
care transportă mingea spre cealaltă poartă, la care execută pase în
pătrundere, iar după aruncare se repliază la rândul lor, exerciţiul
continuând.
Exerciţiul 4 (fig. 8) - În timpul jocurilor, în momentul aruncărilor la
poartă cei mai mulţi jucători se repliază imediat, unul dintre jucători
încercând să recupereze mingea. Pentru a crea jucătorilor această
obişnuinţă se poate folosi următorul exerciţiu:
* în faza apărătorilor acţionează două linii de atacanţi. Atacanţii
de la 9 m pasează în pătrundere şi aruncă la poartă. Imediat după
aruncare, atacanţii se retrag în apărare, cei de la centrul trenului anihilând
vârfurile de contraatac. Jucătorul care a aruncat la poartă, încearcă să
recupereze mingea.

Figura 8

Exerciţiul 5 - La semicercul de 6m sunt plasate două şiruri de jucători (A


şi B), la colţurile opuse ale terenului. Jucătorii din şirul A pasează la şirul
B. Jucătorii din şirul B pleacă pe contraatac în dribling, iar jucătorii din
şirul A încearcă să-i ajungă şi să-i preseze spre exteriorul terenului,
determinându-i să finalizeze din extremă.
Exerciţiul 6 (fig. 9) - Jucătorii din şirul C pasează portarului şi pleacă pe
contraatac. Portarul pasează înapoi jucătorilor din şirul C. Jucătorii din
şirul D încearcă să-i ajungă şi să-i intercepteze mingea. În cazul în care
nu reuşesc să intercepteze mingea, îi vor presa pe aceştia spre exteriorul
terenului.

Figura 9

Figura 10

Figura 11

Exerciţiul 7 - Două şiruri de atacanţi situaţi la 9 m execută pase în


pătrundere urmate de aruncare la poartă. Apărătorii situaţi pe posturile de
apărători laterali, după aruncare pleacă pe contraatac, executând
contraatac cu două vârfuri. Jucătorii care au aruncat la poartă se repliază
în cea mai mare viteză, încercând să întrerupă contraatacul. Semnalul
optic de plecare pe contraatac este dat de plecarea mingii din mâna celui
care aruncă la poartă.

Exerciţiul 8 - Jucătorii din şirul A pleacă pe contraatac, primesc mingea


de la portar, fac dribling şi de la nivelul semicercului de 9 m pasează
mingea celuilalt portar. În momentul pasei jucătorii din şirul B pleacă pe
contraatac, iar cei din şirul A îl urmăresc încercând să întrerupă
contraatacul, după care se retrage la coada şirului de la care a pornit.
Acest exerciţiu se execută cu o singură minge (în cazul lipsei de material)
şi asigură o încărcătură fizică mare.
Exerciţiul 9 - Joc la două porţi cu accent pe diferite teme:
- sincronizarea acţiunilor jucătorilor de echilibru defensiv şi
acţiunilor portarului cu pierderea mingii;
- deplasare rapidă spre propriul spaţiu defensiv şi informare
permanentă despre poziţia coechipierilor şi a adversarilor;
- replierea şi marcarea vârfurilor de contraatac adverse;
- replierea cu adversarul concomitent cu presarea acestuia spre
exteriorul terenului.

Faza a II-a a apărării - zona temporară


După ce am observat că faza I a apărării este o fază de joc care se
rezolvă preponderent individual, cu foarte puţine interacţiuni între
apărători, în faza a II-a a apărării - zona temporară - vor apărea
interacţiunile dintre apărători, cu formarea unor grupe de 2, 3 sau 4
apărători.
În realizarea zonei temporare se va ţine cont de următoarele
reguli:
- repliere promptă, oportună şi colectivă;
- preocupare pentru găsirea celui mai adecvat plasament;
- anticiparea acţiunilor adversarilor şi a coechipierilor;
- iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util, în concordanţă cu
faza de joc;
- plasamentul se menţine între adversar şi poartă;
- acordarea oportună a ajutorului reciproc.
Exerciţiul 1 - 3 apărători se retrag spre poarta lor, în timp ce trei atacanţi
transportă mingea în atac.
Exerciţiul 2 - 3 atacanţi transportă mingea spre poarta adversă. La linia
de centru îi aşteaptă trei apărători care în retragere încearcă să-i împiedice
să finalizeze.
Exerciţiul 3 - Identic cu exerciţiul 2, dar la centru se află doi apărători.
(fac în inferioritate numerică)
Exerciţiul 4 - Joc la o poartă 4 atacanţi împotriva a 5 apărători. În
momentul aruncării, retragere la semicercul propriu şi împiedicarea
finalizării. Acţiunea se opreşte în momentul în care se pierde mingea sau
se ajunge la joc poziţional.
Exerciţiul 5 - Suveică dublă împotriva a doi apărători situaţi în centrul
terenului.
Exerciţiul 6 - În vederea creşterii solicitărilor faţă de cei doi apărători din
exerciţiul anterior, trei grupe de 3 atacanţi transportă mingea sub formă
de suveică pe lungimea terenului. Cei doi apărători se deplasează grupat
odată cu mingea de pe o parte pe cealaltă a terenului. Aceştia aleargă cu
faţa până la centrul terenului, după care continuă alergarea cu spatele. Pot
apărea variante ale acestui exerciţiu:
- un apărător împotriva a doi atacanţi, apărătorul deplasându-se
spre atacantul care execută dribling;
- doi apărători contra trei atacanţi care se deplasează în planuri
diferite şi îşi dau pase neordonate;
- trei apărători care se apără grupat împotriva a patru atacanţi cu
mingea.
Exerciţiul 7 - Joc la două porţi. Echipa din atac va dezvolta un atac rapid,
iar echipa din apărare caută să rezolve una sau mai multe teme:
- repliere pe drumul cel mai scurt;
- repliere grupată;
- repliere şi zonă temporară la 9-10 m de poartă;
- repliere şi temporar apărare „om la om”;
- repliere şi aglomerare în faţa porţii;
- repliere la semicerc şi ieşire până la 10-12 m.;
- repliere, zonă temporară şi apărare în zonă pe parcursul unei faze
întregi de atac.

Faza a III-a a apărării - organizarea jocului


Organizarea apărării presupune ca fiecare jucător, după ce a ajuns
la semicercul propriu, să-şi ocupe postul pe care este specializat în
apărare.
Pentru instruirea şi antrenarea organizării jocului în apărare se
folosesc următoarele mijloace şi metode:
- expunerea şi demonstrarea la tablă şi apoi în teren de către
antrenor, a principalelor aspecte teoretice şi practice ale organizării
apărării;
- retragerea din atac în apărare a jucătorilor pe drumul cel mai
scurt şi continuat cu organizarea acestora pentru un anumit sistem sau
pentru sisteme de joc din dispozitive diferite;
- joc la două porţi în care una dintre echipe are următoarele
sarcini: replierea tuturor jucătorilor către linia de 7 m; reorganizarea
apărării prin anticiparea momentului şi efectuarea oportună a translaţiilor
de jucători spre posturile din sistem;
- intervenţia antrenorului în jocurile şcoală atunci când este
necesar pentru a îndrepta eventualele greşeli apărute în organizarea
apărării.

Faza a IV-a a apărării - apărarea în sistem


În apărarea în sistem apar nenumărate greşeli, datorate lipsei
pregătirii fizice specifice, carenţelor tehnice, neînţelegerii sarcinilor
tactice şi unei pregătiri psihologice deficitare.

Dintre greşelile care apar enumerăm:


- numărătoarea şi autorepartizarea atacanţilor nu se fac în mod
repetat;
- se manifestă o exigenţă scăzută faţă de marcarea adversarului
direct pe durata unei secvenţe de joc;
- jucătorii nu se angajează total în acţiuni;
- ieşirea şi atacarea atacantului direct se fac cu întârziere;
- acţiunile de apărare necesare nu sunt legate corespunzător;
- se comit multe greşeli tehnice sau de comportament faţă de
adversar;
- nu se îmbină răspunderea individuală faţă de adversarul direct cu
ajutorarea coechipierului angajat direct în faza de joc;
- apar momente de scădere a concentrării în joc.
Apărarea „om la om”
În cadrul formei de apărare „om la om” un apărător răspunde
direct de un anumit atacant, încercând să-i limiteze spaţiul de acţiune, să-l
deranjeze la pasare, să-l împiedice să primească mingea, să-l împiedice să
arunce la poartă şi să-l despartă de minge.
Deşi cere mult timp de pregătire, iar eforturile fizice şi psihice
solicitate sunt deosebite această formă de apărare stă la baza instruirii şi
pregătirii tuturor sistemelor de apărare. Acesta este motivul pentru care
am început cu instruirea apărării „om la om”.
Exerciţiul 1 - Jocul „Cine ţine mingea mai mult” pe suprafeţe delimitate:
în semicercul de 6m; în suprafaţa delimitată de linia de poartă şi
semicercul de 9m; pe jumătate de teren sau pe tot terenul. Cu cât
suprafaţa pe care se joacă este mai mică, cu atât atacanţii sunt mai limitaţi
în acţiuni (nu au voie să facă dribling, nu au voie să paseze înapoi
coechipierului de la care a primit mingea). Se joacă reprize de 30
secunde, în care apărătorii încearcă să întrerupă pasarea.
Exerciţiul 2 - Poarta este fixată la mijlocul terenului, semicercurile sunt
marcate de ambele părţi ale porţii (în faţă şi în spate). Echipa care este în
posesia mingii, are posibilitatea să înscrie din ambele părţi. Portarul va da
mingea echipei care o fost în apărare.
Exerciţiul 3 - Terenul este împărţit în patru zone. În fiecare zonă se află
câte două perechi de jucători (apărător - atacant). Se joacă după reguli de
handbal cu următoarele restricţii: mingea nu poate fi trimisă decât în zona
învecinată, jucătorii nu-şi pot părăsi zona şi nu pot să-şi schimbe
perechile.
Exerciţiul 4 - La semnalul antrenorului echipa din apărare foloseşte
forma de apărare „om la om”, trebuind ca echipa din atac să finalizeze în
20-30s.
Exerciţiul 5 - Jocul de mişcare „leapşa în doi”: un jucător îl urmăreşte pe
celălalt care se deplasează pe tot terenul; când la atins cu palma, urmăritul
devine urmăritor.
Exerciţiul 6 - Jocul „cu umbra”: perechi de jucători aflaţi la o distanţă de
3-4m, unul din ei cu mingea o conduce deplasându-se în teren după
dorinţa lui, cel fără minge urmărindu-l ca o umbră, caută să menţină
distanţa care-i separă iniţial.
Exerciţiul 7 - În timp ce atacanţii dispuşi în cerc îşi pasează mingea,
apărătorii se opun activ. Atacantul care greşeşte devine apărător, locul său
fiind luat de apărătorul care a recuperat mingea.
Exerciţiul 8 - Joc la două porţi cu aplicarea apărării „om la om” pe
jumătate de teren. Pentru asigurarea cursivităţii aruncarea la poartă este
înlocuită cu aşezarea mingii în spaţiul de poartă.
Apărarea în zonă
Forma de apărare pe zonă este forma de apărare cel mai des
folosită în jocul de handbal. Aceasta este concretizată sub formă de
sisteme. Aceste sisteme reprezintă aşezarea de bază a apărătorilor în faza
a IV-a a apărării. În timpul jocului de apărare, aceste sisteme se pot
modifica în funcţie de necesităţile jocului. Acelaşi sistem, în funcţie de
atribuţiile tactice ale apărătorilor, poate fi aplicat diferit de la o echipă la
alta.
Învăţarea unui sistem de apărare este strâns legată de învăţarea
tuturor elementelor tehnice ale jocului în apărare precum şi a tuturor
acţiunilor tactice individuale şi colective. La toate acestea se mai adaugă
şi îmbunătăţirea continuă a pregătirii fizice generale şi specifice pentru
practicarea unui joc de apărare eficient şi regulamentar.
Metode folosite în învăţarea sistemelor de apărare sunt general
valabile pentru orice sistem:
- explicarea aşezării jucătorilor pe teren, a rolului, sarcinilor şi
zonei lor de acţiune;
- ilustrarea principalelor acţiuni individuale şi colective care intră
în funcţionarea unui sistem de apărare;
- explicarea mecanismului de funcţionare a sistemului de apărare;
- vizionarea şi analiza jocului unor echipe al căror sisteme de
apărare poate fi considerat model;
- exersarea practică a mijloacelor concrete de pregătire tactică
colectivă;
- exersarea izolată a elementelor şi acţiunilor tactice care nu sunt
bine însuşite de unul sau mai mulţi apărători;
- exersarea pe grupe de apărători pentru formarea legăturilor
dintre aceştia.
Pentru învăţarea şi perfecţionarea unui sistem de apărare se pleacă
de la exersarea globală a sistemului, se ajunge la exersarea analitică (pe
elemente tehnice, acţiuni tactice, pe grupuri de apărători) după care se
revine la exersarea globală a sistemului.
Ca mijloace folosite pentru perfecţionare se pot folosi următoarele
exerciţii:
- joc la o poartă, în cadrul căruia atacanţii au voie să paseze doar
prin faţa apărării, pentru obişnuirea cu mişcarea de translaţie; nu se
permite angajarea pivoţilor ci numai aruncările de la distanţă;
- joc la o poartă în care apărătorii sunt în superioritate numerică
(atacanţii joacă fără pivot); la egalitate numerică (6 la 6) sau în
inferioritate numerică (7 atacanţi care joacă cu doi pivoţi);

- joc la o poartă pentru perfecţionarea marcajului la pivot;


- joc la o poartă cu temă sau liber.
Învăţarea şi perfecţionarea jocului în atac sunt mult mai atractive
pentru jucători decât ale celui din apărare. De aceea, antrenorul trebuie să
supravegheze ca munca de învăţare şi perfecţionare a apărării să fie mai
plăcută şi mai variată, intercalând în lecţia de antrenament exerciţiile de
atac cu cele de apărare şi să stimuleze ambiţia jucătorilor prin diferite
forme de întrecere.
11.3.2. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice în atac
11.3.2.1. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice
individuale şi colective în atac
Învăţarea şi consolidarea demarcajului
Exerciţiul 1 Cine ţine mai mult mingea de handbal” (pe ½ teren, în
semicercul de 6 m )
Învăţarea şi consolidarea prinderii şi pasării mingii în pătrundere,
Exerciţiul 1 Suveică cu schimbare de formaţie (ec. complex)
Exerciţiul 2 Jucătorii sunt dispuşi astfel: câte un jucător pe ES şi ED, iar
restul formează o coloană pe centrul terenului. Jucătorii din centru prin şi
pasează mingea în pătrundere, după care se retrag cu spatele la coada
şirului.
Exerciţiul 3 Jucătorii sunt dispuşi pe trei coloane pe posturile IS, C şi ID.
IS pătrunde spre poartă, pasează centrului, după care se retrage la coada
şirului din centru. Centrul prinde mingea în pătrundere, pasează ID după
care se retrage la coada şirului ID. ID prinde mingea în pătrundere,
pasează C, după care se retrage la coada şirului IS.
Exerciţiul 4 Jucătorii sunt dispuşi pe patru coloane pe următoarele
posturi: ES, IS, ID şi ED. Mingea este pasată în pătrundere, după care
jucătorii se retrag la coada propriului şir.
Exerciţiul 5 Jucătorii sunt dispuşi pe cinci coloane pe ED, IS, C, ID şi
ED. Mingea este la ES, care pătrunde spre poartă, după care pasează ID.
Mingea este pasată în patrundere succesivă până la ED, care execută o
pasă peste semicerc până la ES, după care se reia exerciţiul. Jucătorii
după ce au pasat mingea se retrag la coada şirului propriu.
Încrucişarea
Exerciţiul 1 Elevii sunt grupaţi câte doi. Pe lungimea terenului, din
alergare uşoară execută încrucişări succesive.
Exerciţiul 2 Elevii sunt dispuşi pe IS, C şi ID. Mingea este la jucătorul C,
care ameninţă poartă, după care execută o încrucişare simplă, alternativ,
cu unul dintre interi. Acţiunea este finalizată cu aruncare la poartă din
săritură.
Exerciţiul 3 Elevii sunt dispuşi pe IS, C şi ID. Mingea este la jucătorul
ID, care ameninţă poarta, după care pasează C. C primeşte mingea în
pătrundere şi execută încrucişare simplă la IS. Acţiunea se finalizează cu
aruncare la poartă.
Ecerciţiul 4 Acelaşi exerciţiu, dar executat împotriva unor apărători
semiactivi.
Exerciţiul 5 Elevii sunt dispuşi în acelaşi mod, dar execută o încrucişare
dublă.
Exerciţiul 6 Idem 5 împotriva unor apărători semiactivi.
Exerciţiul 7 Joc cu temă. Golurile înscrise în urma unor încrucişări
valorează două puncte.
11.3.2.2. Metodica învăţării şi consolidării fazelor de joc în atac
Faza I - contraatacul
Exerciţiul 1 Pe lungimea terenului dribling – aruncare la poartă din
alergare; exrciţiul este folosit pentru obişnuirea vârfurilor de contraatac
cu traseul pe care se vor deplasa.
Exerciţiul 2 Contraatac direct cu un vârf lansat de portar şi finalizat cu
un procedeu de aruncare la alegere (din săritură sau din alergare).

Exerciţiul 3 Contraatac cu urmărire; acest exerciţiu poate fi utilizat şi la


învăţarea şi consolidarea replierii.

Faza a II-a - contraatacul susţinut


Exerciţiul 1 Pase în doi pe lungimea terenului, aruncare la poartă din
alergare;
Exerciţiul 2 Pase în trei cu schimb de locuri şi aruncare la poartă din
săritură.

11.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare


Sinteza unităţii de învăţare
Marcajul adversarilor, ca acţiune tactică individuală, după modul în care se realizează
poate fi de trei feluri: marcaj strâns, marcaj la supraveghere şi marcaj la intercepţie.
Acţiunea tactică individuală de atacare a adversarului aflat în posesia mingii, nu poate
fi instruită separat de ieşire şi retragere pe semicercul de 6 m sau pe poziţie de bază a
apărătorului.
În special la nivelul copiilor se observă că aceştia în momentul în care îşi atacă
adversarul direct, după ce acesta a pasat, uită să se mai retragă pe poziţia de bază.
Preluarea, predarea şi schimbul de oameni este o acţiune tactică colectivă esenţială în
cazul formelor de apărare pe zonă şi combinată.
După ce am observat că faza I a apărării este o fază de joc care se rezolvă
preponderent individual, cu foarte puţine interacţiuni între apărători, în faza a II-a a apărării -
zona temporară - vor apărea interacţiunile dintre apărători, cu formarea unor grupe de 2, 3 sau
4 apărători.
În realizarea zonei temporare se va ţine cont de următoarele reguli:
- repliere promptă, oportună şi colectivă;
- preocupare pentru găsirea celui mai adecvat plasament;
- anticiparea acţiunilor adversarilor şi a coechipierilor;
- iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util, în concordanţă cu faza de joc;
- plasamentul se menţine între adversar şi poartă;
- acordarea oportună a ajutorului reciproc.
Organizarea apărării presupune ca fiecare jucător, după ce a ajuns la semicercul
propriu, să-şi ocupe postul pe care este specializat în apărare.
Pentru instruirea şi antrenarea organizării jocului în apărare se folosesc următoarele
mijloace şi metode:
- expunerea şi demonstrarea la tablă şi apoi în teren de către antrenor, a principalelor
aspecte teoretice şi practice ale organizării apărării;
- retragerea din atac în apărare a jucătorilor pe drumul cel mai scurt şi continuat cu
organizarea acestora pentru un anumit sistem sau pentru sisteme de joc din dispozitive
diferite;
- joc la două porţi în care una dintre echipe are următoarele sarcini: replierea tuturor
jucătorilor către linia de 7 m; reorganizarea apărării prin anticiparea momentului şi efectuarea
oportună a translaţiilor de jucători spre posturile din sistem;
- intervenţia antrenorului în jocurile şcoală atunci când este necesar pentru a îndrepta
eventualele greşeli apărute în organizarea apărării.
În apărarea în sistem apar nenumărate greşeli, datorate lipsei pregătirii fizice specifice,
carenţelor tehnice, neînţelegerii sarcinilor tactice şi unei pregătiri psihologice deficitare.
În cadrul formei de apărare „om la om” un apărător răspunde direct de un anumit
atacant, încercând să-i limiteze spaţiul de acţiune, să-l deranjeze la pasare, să-l împiedice să
primească mingea, să-l împiedice să arunce la poartă şi să-l despartă de minge.
Deşi cere mult timp de pregătire, iar eforturile fizice şi psihice solicitate sunt deosebite
această formă de apărare stă la baza instruirii şi pregătirii tuturor sistemelor de apărare. Acesta
este motivul pentru care am început cu instruirea apărării „om la om”.
Forma de apărare pe zonă este forma de apărare cel mai des folosită în jocul de
handbal. Aceasta este concretizată sub formă de sisteme. Aceste sisteme reprezintă aşezarea
de bază a apărătorilor în faza a IV-a a apărării. În timpul jocului de apărare, aceste sisteme se
pot modifica în funcţie de necesităţile jocului. Acelaşi sistem, în funcţie de atribuţiile tactice
ale apărătorilor, poate fi aplicat diferit de la o echipă la alta.
Învăţarea unui sistem de apărare este strâns legată de învăţarea tuturor elementelor
tehnice ale jocului în apărare precum şi a tuturor acţiunilor tactice individuale şi colective. La
toate acestea se mai adaugă şi îmbunătăţirea continuă a pregătirii fizice generale şi specifice
pentru practicarea unui joc de apărare eficient şi regulamentar.

Concepte şi termeni de reţinut: metoda analitică de exersare, metoda globală de exersare


Metoda globală de exersare – metodă utilizată în diferite stadii ale învăţării, bazată pe
repetarea integrală a acţiunii sau a fragmentului de joc.
Metoda analitică de exersare - metodă utilizată în diferite stadii ale învăţării, bazată pe
repetarea fracţionată a acţiunii sau a fragmentului de joc.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Metodica învăţării şi consolidării sistemului de apărare pe zonă 6:0.
2. Metodica învăţării şi consolidării apărării “om la om”.
3. Metodica învăţării şi consolidării fazei I a atacului – contraatacul.
4. Metodica învăţării şi consolidării acţiunii tactice încrucişarea.
11.5. Bibliografie

1. Bota, I., Bota, M. (1990) - Handbal – 500 de exerciţii pentru învăţarea jocului,
Ed.Sport–Turism, Bucureşti
2. Cercel, P. (1980) - Handbal - Exerciţii pentru fazele de joc, Ed.Sport–Turism,
Bucureşti
3. Hantău, C. (2002) – Handbal – jocul în apărare, Ed. Printech, Bucureşti
4. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.
5. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) – Teoria şi
metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
6. Igorov Bosi., M., (2009) - Handbal – Metodică, Ed. Moroşan, Bucureşti
7. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti
Unitatea de învăţare 12
ACCIDENTĂRI FRECVENTE ÎN JOCUL DE HANDBAL
12.1. Introducere
12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare
12.3.1. Statistica accidentărilor
12.3.2. Factorii de risc
12.3.3. Modalităţi de prevenire a accidentărilor
12.3.4. Noţiunea de „Core Stability” şi aplicabilitatea ei în handbal
12.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
12.5. Bibliografie

12.1. Introducere NOTELE


Prin regulamentul său, jocul de handbal, permite contactul STUDENTULUI
corporal între jucători. Pe măsura dezvoltării acestei discipline sportive,
contactul dintre jucători a devenit din ce în ce mai dur. Ca urmare, s-a
încercat luarea unor măsuri în ceea ce priveşte regulamentul jocului,
pentru a limita violenţele din timpul. Cu toate acestea, încă mai există
situaţii care determină accidentări ale jucătorilor.
După cum vom vedea, în continuare, nu doar contactul violent
între jucători stă la baza accidentărilor survenite în timpul jocurilor sau
antrenamentelor. Începând cu 1982, s-au realizat diverse anchete care ne-
au permis să cunoaştem factorii de risc şi să avem o statistică a
accidentărilor survenite.

12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare


Obiectivele unităţii de învăţare
- definirea principalelor accidentări şi incidenţa acestora în jocul de
handbal;
- cunoaşterea factorilor care determină accidentările şi a
modalităţilor de prevenire a acestora.
Competenţele unităţii de învăţare
- utilizarea tehnicilor şi procedeelor de formare a deprinderilor în
activităţi specifice sportului şi performanţei motrice;
- desfăşurarea de activităţi în scopul transmiterii, cultivării
spiritului sportiv şi fair-play-ului;
- adaptarea activităţii specifice la cerinţele, mijloacele şi
standardele specifice sportului şi performanţei motrice;

12.3. Conţinutul unităţii de învăţare


12.3.1. Statistica accidentărilor
Handbal
În timpul practicării jocului de handbal există o multitudine de
posibilităţi de accidentare. Localizarea accidentelor cunoscute de-a
lungul timpului este următoarea:
- mâini şi degete – 14%
- gleznă - 10%
- genunchi - 7%
- cot - 5%.
Restul de 64% dintre localizări sunt cotate ca diverse, deoarece
mai mult de jumătate dintre acestea sunt contuzii cu localizare musculară
sau tendinoasă. Din punctul de vedere al gravităţii acestora, cifrele către
care converg, au următoarele valori:
- 48% sunt contuzii, legate în mare parte de faptul că handbalul
este un sport de contact;
- 36% entorse;
- 8% luxaţii şi fracturi
- 8% rupturi musculare sau tendinoase şi plăgi.
Beach-handball
Cu ocazia Campionatului european de beach-handball desfăşurat
în 2007, în Italia, s-a efectuat un studiu pe 96 jucători practicanţi ai
acestei discipline. Aceştia au avut de răspuns la un chestionar, care
privea ultimii doi ani de activitate (vezi tab. nr. 1). Rezultatele acestui
studiu au fost următoarele:
- 15,5% dintre jucători au suferit accidentări serioase, 71% dintre
acestea fiind suferite de către portari şi interi;
- majoritatea accidentărilor (85,7%) au fost închise, dintre care
57% la nivel ligamentar şi 42,8% la nivelul trunchiului (contuzii);
principalul motiv al acestor accidentări (71,4%) se datorează
contactului violent cu adversarul;
- cel mai mare număr de accidentări (57,1%) s-au înregistrat în
timpul competiţiilor, dintre care 71,4% atunci când jucătorul se
afla în atac.
Privind gravitatea accidentărilor, în tabelul nr. 1 se găsesc
următoarele cifre:

FORMĂ DURATA ÎNTRERUPERII PROCENTAJ


Severe Mai mult de 4 săptămâni 14,2%
Serioase 2 – 4 săptămâni 65,4%
Moderate 1 – 2 săptămâni 6,2%
Uşoare Sub 1 săptămână 14,2%
Tab. nr. 1 Gravitatea accidentărilor la Beach-handball

- 92,8% dintre jucători nu au recidivat în accidentări;


- 57,1% au urmat un tratament bazat pe fizioterapie şi
medicamente;
- 41,9% au necesitat internare cel puţin o zi, iar 27% au avut
complicaţii precum dureri sau dificultăţi la mers.
Comentarii
Sporturile în care este permis contactul au o probabilitate mai
mare de producere a accidentărilor decât sporturile în care nu există
contact între adversari.
Atât handbalul cât şi beach-handball-ul conţin mişcări stresante
pentru sistemele osos şi muscular, iar contactul frecvent şi intens cu
adversarul determină accidentări serioase. În concluzie, atât în handbal
cât şi în beach-handball apariţia accidentărilor este inevitabilă.
Pentru a putea diminua numărul de accidentări trebuie cunoscuţi
factorii de risc pentru apariţia acestora, precum şi metode pentru
prevenirea accidentărilor.

12.3.2. Factorii de risc


Riscul traumatic, ca noţiune, ine cont de intensitatea la care este
practicat jocul de handbal (numărul de ore săptămânal) şi de numărul de
ani de practică. Diversele anchete au scos în evidenţă doi factori esenţiali
de risc traumatic: angajamentul fizic şi nivelul de atenţie.
Angajamentul fizic, mai mult sau mai puţin violent, este în funcţie de:
- sex – la fete apar de două ori mai puţine accidentări;
- nivelul la care se joacă – de trei ori mai puţine accidentări în
prima ligă decât în liga a doua, datorită numărului diferit de ore
de antrenament;
- postul ocupat (vezi tab. nr. 2) – extremele au un risc traumatic
dublu faţă de ceilalţi jucători.

POST JUCĂTORI JOCURI RATA DE


ACCIDENTAŢI URMĂRITE RISC
Extremă dreapta 20 (5) 464 4,1
Extremă stânga 23 (9) 461 4,7
Centru 10 (2) 474 2,1
Inter dreapta 13 (3) 471 2,7
Inter stânga 14 (9) 470 2,9
Pivot 14 (3) 470 2,9
Portar 10 (3) 474 2,1
Tab. nr. 2 Accidentări pe posturi (în paranteză sunt trecute accidentările
grave)

Nivelul de atenţie
Ora de desfăşurare a jocurilor şi a antrenamentelor. Pe intervalul
orar 19 – 20 sunt de trei ori mai multe accidentări decât pe alte intervale
orare. În acest interval de timp se manifestă cel mai pregnant sindromul
de hipoglicemie.
Numărul de rezerve. S-a observat că există o relaţie directă între
numărul de rezerve şi numărul de accidentări. Astfel, numărul de
accidentări creşte direct proporţional cu numărul de rezerve. Important
nu este ca numărul de rezerve să fie mare, ci, ca acei jucători care intră în
teren să fie pregătiţi să ia parte la competiţie.
Absenţa contactului fizic. Absenţa unui adversar sau a unui coechipier
în apropiere determină o scădere a nivelului de atenţie. Aproximativ 60%
dintre entorsele de genunchi apar în absenţa contactului fizic, iar
jumătate dintre accidentările grave se petrec în absenţa contactului fizic
cu un adversar sau cu un coechipier.

12.3.3. Modalităţi de prevenire a accidentărilor


Din punct de vedere medical este destul de dificil de prevenit
diferitele accidentări, în schimb, antrenorii trebuie să fie foarte atenţi la
doi factori care sunt la îndemâna lor: ameliorarea calităţilor tehnice ale
jucătorilor şi supravegherea nivelului de atenţie al acestora.
Ameliorarea calităţilor tehnice ale jucătorilor
Studiile fiziologice au arătat clar că jucătorii care au un potenţial
tehnic crescut au un consum energetic redus la aceeaşi mişcare faţă de
jucătorii rudimentari din punct de vedere tehnic. Ameliorarea calităţilor
tehnice determină evitarea epuizării rezervelor energetice prematur,
prima consecinţă a epuizării energetice fiind scăderea nivelului de
atenţie. Un jucător, „bun tehnician”, are un risc traumatic de trei ori mai
scăzut decât un jucător cu o tehnicitate redusă.
Supravegherea nivelului de atenţie al jucătorilor
În primul rând trebuie clarificat conceptul de nivel de atenţie.
Atenţia normală este definită de nivelul ridicat de eficacitate fiziologică a
organismului, ceea ce îl face pe jucător să fie informat de ceea ce se
petrece în interiorul sau exteriorul său şi să răspundă, în consecinţă, prin
adaptare la toate circumstanţele. Consecinţa imediată a nivelului de
atenţie redus este răspunsul inadecvat al organismului la stimuli. Stimulii
care pot influena nivelul de atenţie sunt de două feluri: periferici
(exteriori) şi senzitivo-senzoriali (interni).
a. Stimulii externi sunt legaţi esenţial de traumatisme:
o stimuli proveniţi de la nivel proprioceptiv, care
informează asupra stării de tensiune musculară,
traumatismul tipic fiind contractura;
o stimuli de la nivelul receptorilor intraarticulari, care
informează asupra poziţiei pieselor articulare,
traumatismele tipice fiind entorsele;
o stimuli de la nivelul receptorilor exteroceptivi, care
informează asupra desfăşurării unei mişcări (o aruncare
contrată surprinzător din spate);
o stimuli de la nivelul receptorilor care transmit informaţii
despre dureri de tipul: contuzii, întinderi sau chiar dureri
de cap.
b. Stimulii interni sunt dependenţi de hormoni sau de substanţe
hormonale, dintre care adrenalina este una dintre cele mai
importante. Nu factorii care intervin sunt importanţi, ci cumularea
efectelor acestora, ceea ce duce la scăderea nivelului de atenţie,
conducând automat la creşterea riscului traumatic. Aceste
perturbări nu sunt percepute foarte net de către sportivi, deoarece
se manifestă într-o formă mai subtilă:
o capacitatea de refacere este capitală, din moment ce
antrenamentul este obligatoriu; trebuie evitată hipoxia,
acordată o atenţie crescută calităţii somnului,
alimentaţiei, evitarea abuzului de excitante (cafea, ceai,
ţigări, alcool, etc);
o grijile vieţii cotidiene au o influenţă crescută asupra
nivelului de atenţie (situaţia şcolară, profesională sau
familială)
Înainte de toate trebuie ştiut că organismul este permanent într-o
stare de echilibru instabil. Prevenirea îi permite acestuia să răspundă
eficient la toate aceste ameninţări. În practică, eficacitatea prevenirii este
dată de lucruri foarte simple: alimentaţie echilibrată, somn de calitate,
activitate fizică regulată, deci o viaţă extrasportivă în conformitate cu
rigorile jocului.
Tot la capitolul prevenirii intră şi starea sportivului: condiţia
fizică trebuie raportată la nivelul de practică; integritatea corporală (un
jucător nu trebuie să evolueze cu accidentări nevindecate) şi integritate
psihică (concentrare şi motivare).
Un alt aspect care trebuie luat în calcul este starea materialului:
încălţări adaptate la sport şi în stare bună, suprafaţa de joc să fie adecvată
(un bun raport între elasticitate, capacitatea de amortizare şi cea de
alunecare).

12.3.4. Noţiunea de „Core Stability” şi aplicabilitatea ei în handbal


Expresia Core Stability (miez stabil) este o expresie cunoscută în
rândul kinetoterapeuţilor şi a preparatorilor fizici, definiţia acestei
expresii depinzând de domeniul în care este luată în discuţie.
Din punct de vedere biomecanic expresia miez stabil reprezintă
un complex osteo-ligamentos ce există sub un prag de potenţial care
creează o stabilitate osteo-articulară. Din punctul de vedere al unui
kinetoterapeut această expresie reprezintă un anumit grad de rezistenţă
sau forţă întâlnit în anumite grupe musculare.
Definiţia acceptată de literatura de specialitate descrie Core
Stability ca o integrare funcţională pasivă a sistemului osos, activă a
sistemului muscular şi neutră a controlului neural.
Scopul antrenamentului bazat pe conceptul Core Stability este de
a recruta cu eficienţă musculatura diferitelor segmente ale corpului
pentru ca apoi subiecţii să poată învăţa cu uşurinţă să controleze poziţia
diverselor segmente corporale în timpul activităţii dinamice.
Acest tip de antrenament se poate aplica atât pentru prevenirea
accidentărilor, cât şi pentru recuperarea după accidentări la nivelul
articulaţiilor gleznei, genunchiului, umărului, cotului şi la nivel lombo-
sacral.
Antrenamentul se bazează pe mişcări realizate pe suprafeţe
instabile gen swiss ball sau balance fitt.

12.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare


Sinteza unităţii de învăţare
În timpul practicării jocului de handbal există o multitudine de posibilităţi de
accidentare. Localizarea accidentelor cunoscute de-a lungul timpului este următoarea:
- mâini şi degete – 14%
- gleznă - 10%
- genunchi - 7%
- cot - 5%.
Restul de 64% dintre localizări sunt cotate ca diverse, deoarece mai mult de jumătate
dintre acestea sunt contuzii cu localizare musculară sau tendinoasă.
Sporturile în care este permis contactul au o probabilitate mai mare de producere a
accidentărilor decât sporturile în care nu există contact între adversari.
Atât handbalul cât şi beach-handball-ul conţin mişcări stresante pentru sistemele osos
şi muscular, iar contactul frecvent şi intens cu adversarul determină accidentări serioase. În
concluzie, atât în handbal cât şi în beach-handball apariţia accidentărilor este inevitabilă.
Pentru a putea diminua numărul de accidentări trebuie cunoscuţi factorii de risc pentru
apariţia acestora, precum şi metode pentru prevenirea accidentărilor.
Factorii de risc
Riscul traumatic, ca noţiune, ine cont de intensitatea la care este practicat jocul de
handbal (numărul de ore săptămânal) şi de numărul de ani de practică.
- Angajamentul fizic
- Nivelul de atenţie
- Ora de desfăşurare a jocurilor şi a antrenamentelor
- Numărul de rezerve
- Absenţa contactului fizic
Modalităţi de prevenire a accidentărilor
Din punct de vedere medical este destul de dificil de prevenit diferitele accidentări, în
schimb, antrenorii trebuie să fie foarte atenţi la doi factori care sunt la îndemâna lor:
ameliorarea calităţilor tehnice ale jucătorilor şi supravegherea nivelului de atenţie al acestora.
- Ameliorarea calităţilor tehnice ale jucătorilor
- Supravegherea nivelului de atenţie al jucătorilor
Noţiunea de „Core Stability” şi aplicabilitatea ei în handbal
Din punct de vedere biomecanic expresia miez stabil reprezintă un complex osteo-
ligamentos ce există sub un prag de potenţial care creează o stabilitate osteo-articulară.
Scopul antrenamentului bazat pe conceptul Core Stability este de a recruta cu eficienţă
musculatura diferitelor segmente ale corpului pentru ca apoi subiecţii să poată învăţa cu
uşurinţă să controleze poziţia diverselor segmente corporale în timpul activităţii dinamice.
Acest tip de antrenament se poate aplica atât pentru prevenirea accidentărilor, cât şi
pentru recuperarea după accidentări la nivelul articulaţiilor gleznei, genunchiului, umărului,
cotului şi la nivel lombo-sacral.
Antrenamentul se bazează pe mişcări realizate pe suprafeţe instabile gen swiss ball sau
balance fitt.

Concepte şi termeni de reţinut: factorii de risc, nivel de atenţie, Core Stability


Factorii de risc – reprezintă factorii a căror intervenţie determină apariţia accidentărilor;
Nivel de atenţie - este definit de nivelul ridicat de eficacitate fiziologică a organismului, ceea
ce îl face pe jucător să fie informat de ceea ce se petrece în interiorul sau exteriorul său şi să
răspundă, în consecinţă, prin adaptare la toate circumstanţele.
Core Stability - reprezintă un complex osteo-ligamentos ce există sub un prag de potenţial
care creează o stabilitate osteo-articulară.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Enumeraţi principalele accidentări apărute în jocul de handbal şi incidenţa acestora în
timpul jocurilor.
2. Care sunt principalii factori de risc care determină apariţia accidentărilor?
3. Ce tipuri de stimuli influenţează nivelul de atenţie al jucătorilor?
4. Explicaţi semnificaţia expresiei “Core Stability”.
Teste de evaluare/autoevaluare
Răspundeţi cu adevărat sau fals, sau încercuiţi răspunsurile corecte.

1. Numărul de accidentări creşte direct proporţional cu numărul de rezerve.


2. Aproximativ 60% dintre entorsele de genunchi apar în absenţa contactului fizic, iar
jumătate dintre accidentările grave se petrec în absenţa contactului fizic cu un adversar
sau cu un coechipier.
3. Antrenamentul pentru întărirea sistemului osteo-ligamentar se bazează pe mişcări
realizate pe suprafeţe instabile.
4. Dintre factorii de risc enumerăm:
a. Ora de desfăşurare a jocurilor şi a antrenamentelor
b. Ameliorarea calităţilor tehnice ale jucătorilor
c. Angajamentul fizic
d. Absenţa contactului fizic

12.5. Bibliografie
1. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.
2. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti
Unitatea de învăţare 13
REGULAMENTUL JOCULUI DE HANDBAL
13.1. Introducere
13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare
13.3.1. Terenul de joc
13.3.2. Timpul de joc
13.3.3. Mingea de joc
13.3.4. Echipa
13.3.5. Echipamentul
13.3.6. Portarul
13.3.7. Jucarea mingii
13.3.8. Comportamentul faţă de adversari
13.3.9. Aruncarea liberă
13.3.10. Aruncarea de la 7 m
13.3.11. Sancţiuni
13.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
13.5. Bibliografie

13.1. Introducere NOTELE


Ca orice disciplină sportivă, handbalul se desfăşoară în limitele STUDENTULUI
unui regulament foarte clar. Pentru ca jocul să se practice unitar peste tot
în lume şi pentru a păstra identitatea acestui joc, Federaţia Internaţională
de Handbal (IHF) a elaborat regulamentul jocului de handbal.

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare


Obiectivele unităţii de învăţare
- explicarea şi înţelegerea regulamentului jocului de handbal;
- învăţarea regulamentului de handbal.
Competenţele unităţii de învăţare
- cunoaşterea şi folosirea adecvată a terminologiei specifice;
- utilizarea în comunicarea profesională a indicatorilor specifici;
- adaptarea activităţii specifice la cerinţele, mijloacele şi
standarde.

13.3. Conţinutul unităţii de învăţare

13.3.1. Terenul de joc


Terenul de joc are formă dreptunghiulară, cu lungimea de 40 m
şi lăţimea de 20 m. Terenul este împărţit în spaţiul de joc, iar la fiecare
capăt este câte un spaţiu de poartă. Laturile lungi ale terenului se
numesc linii de margine, iar laturile scurte se numesc linii de poartă.
În spaţiul de poartă, pe linia de poartă, în mijlocul acesteia este
plasată poarta. Poarta are 2 m înăltime şi 3 m lăţime în interiorul ei. Bara
în secţiune transversală are formă de pătrat cu latura de 8 cm şi este
vopsită în două culori alternative care se deosebesc net de spaţiul
înconjurător. Benzile de culoare ale bărilor au lungimea de 20 cm.
Colţurile porţii sunt vopsite în aceeaşi culoare (culoarea închisă), aici
bemzile de culoare având 28 cm.
Spaţiul de poartă este delimitat de o linie dreaptă cu lungimea de
3 m, situată la 6 m de linia de poartă, paralelă cu aceasta, în faţa porţii.
Această linie este continuată la ambele capete cu câte un arc de cerc cu
raza de 6 m, care are drept centru muchia interioară şi posterioară a
bării. În interiorul spaţiului de poartă, la 4 m de linia de poartă, cu o
lungime de 15 cm, se află linia de 4 m, care reprezintă locul până la care
are voie portarul să iasă în cazul aruncărilor de la 7 m.
Linia de aruncări libere, linia de la 9 m, este trasată cu o linie
întreruptă, la care atât segmentele acesteia, cât şi spaţiile dintre ele au
lungimea de 15 cm. Linia de aruncări libere este desenată în acelaşi mod
ca şi linia care delimitează spaţiul de poartă.
Linia aruncărilor de pedeapsă se află la 7 m de linia de poartă,
paralelă cu acesta, pe axul central al terenului, fiind desenată printr-o
dreaptă cu lungimea de 1 m.
De o parte şi de cealaltă a liniei de centru, de pe linia de margine
pleacă spre interiorul terenului un segment de dreaptă cu lungimea de 15
cm, care delimitează spaţiul de schimb. Lungimea acestuia este de 4,5
m. Spaţiul de schimb reprezintă locul prin care este permis jucătorilor să
intre şi să iasă de pe teren în timpul jocului.
Toate liniile terenului aparţin spaţiului pe care îl delimitează şi
au o grosime de 5cm. Excepţie face linia care uneşte cele două bări, care
are o grosime de 8 cm, egală cu grosimea bărilor.
13.3.2. Timpul de joc
Pentru echipele masculine şi feminine, ai căror jucători depăşesc
vârsta de 16 ani, timpul de joc este de două reprize a câte 30 minute,
despărţite de o pauză de 10 minute.
 Copiii între 12 – 16 ani – 2 x 25 minute, cu pauză de 10 minute;
 Copiii între 8 – 12 ani – 2 x 20 minute, cu pauză de 10 minute;
 Copiii sub 8 ani – 2 x 15 minute, cu pauză de 10 minute.
În situaţia în care un joc se termină nedecis şi trebuie stabilit un
învingător, după o pauză de 5 minute, se trage din nou la sorţi terenul
sau aruncarea de începere şi se vor juca încă două reprize de 5 minute
fară pauză între ele.
Dacă şi în această situaţie jocul se termină nedecis, după o pauză
de 5 minute şi o nouă tragere la sorţi, urmează încă două reprize de 5
minute fără pauză între ele. Dacă jocul rămâne nedecis şi după a doua
prelungire se iau în considerare prevederile regulamentului competiţiei.
Pe durata jocului, fiecare echipă are dreptul la câte trei time-out-
uri pe parcursul unui joc, cu durata de 1 minut. Time-out-ul poate fi
cerut doar când echipa proprie se află în posesia mingii.

13.3.3. Mingea de joc


Mingea de joc este din piele sau material sintetic, sferică, iar
suprafaţa ei este nealunecoasă. Dimensiunile şi greutatea mingii diferă
în funcţie de vârstă şi sex:
- pentru băieţi peste 16 ani mingea are o circumferinţă de 58 – 60
cm şi o greutate de 425 – 475 g (minge nr. 3);
- pentru fete peste 14 ani şi băieţi 14 – 16 ani mingea are o
circumferinţă de 54 – 56 cm şi o greutate de 325 – 400 g (minge
nr. 2);
- pentru băieţi 8 – 12 ani şi fete 8 – 14 ani mingea are o
circumferinţă de 50 – 52 cm şi o greutate de cel puţin 315 g
(minge nr. 1);
- pentru copii sub 8 ani (fete sau băieţi), circumferinţa mingii este
de cel puţin 48 cm si greutatea de 290 g (minge nr. 0).
La fiecare joc oficial se vor prezenta două mingi regulamentare,
dintre care arbitrii vor alege mingea de joc, cealaltă minge fiind minge
de rezervă. Mingea de rezervă stă în timpul jocului la masa oficială.
În cazul jocurilor internaţionale, mingea de joc trebuie să aibă
inscripţionat IHF-Official-Ball.

13.3.4. Echipa
Echipa de handbal este formată din 14 jucători, dintre care
minim unul este portar. Pe terenul de joc se pot găsi, în acelaşi timp,
maxim 7 jucători, restul fiind jucători de schimb.
Pentru a începe jocul, pe teren trebuie să fie prezenţi minim 5
jucători, echipa putându-se completa până la 14 pe parcursul jocului,
inclusiv al prelungirilor. Dacă în timpul jocului numărul jucătorilor
scade sub 5, jocul va continua.
Jucătorii de schimb pot participa la joc în orice moment, fără a
anunţa scorerul sau cronometrorul. Numărul de schimbări pe parcursul
jocului este nelimitat. Un jucător poate intra în teren doar în momentul
în care jucătorul schimbat părăseşte spaţiul de joc. În cazul în care
jucătorul de schimb intră în teren înainte ca jucătorul schimbat să iasă,
sau nu foloseşte spaţiul de schimb, comite greşeala schimbare greşită,
sancţionată cu eliminare pe timp de două minute.

13.3.5. Echipamentul
Echipamentul folosit în jocul de handbal este de două feluri:
echipamentul jucătorului de câmp şi echipamentul portarului.
Echipamentul jucătorilor de câmp este uniform, fiind compus din
tricou şi pantalon scurt. Tricourile au inscripţionat pe spate numerele de
concurs, între 1 şi 21. Înălţimea numărului de pe spate este de 20 cm, iar
a celui de pe piept de 10 cm. Opţional se pot inscripţiona numere şi pe
şorturi. Culoarea tricourilor trebuie să se diferenţieze evident de
culoarea tricourilor echipei adverse şi de culorile celor doi portari.
Încălţămintea este tip sport, cu talpa plată, din cauciuc sau un
material asemănător.
Echipamentul portarului diferă la culoare de echipamentul
propriei echipe, al echipei adverse şi al portarului advers. În general
portarii au tricouri cu mânecă lungă, cu apărători la coate şi umeri şi
pantaloni lungi, cu apărători la genunchi şi şolduri.

13.3.6. Portarul
Portarul în momentul în care părăseşte suprafaţa de poartă
devine jucător de câmp, ca urmare se va supune regulilor specifice
jucătorilor de câmp. În suprafaţa de poartă, portarul are voie să:
- atingă mingea cu orice parte a corpului în acţiunea de apărare a
porţii;
- să se deplaseze cu mingea în mână în orice direcţie şi să facă
oricâţi paşi doreşte;
- să intre şi să iasă în spaţiul de poartă fără a avea mingea sub
control.
Portarului nu îi este permis :
- să pericliteze adversarul în timpul acţiunii de apărare a porţii;
- să intre şi să iasă din spaţiul de poartă cu mingea sub control;
- să atingă sau să intre în posesia mingiilor care stau sau se
rostogolesc pe sol în afara spaţiului de poartă, atunci când el se
află în interiorul spaţiului de poartă;
- să atingă cu piciorul mingiile care stau pe sol sau care se
îndreaptă din spaţiul de poartă spre spaţiul de joc.

13.3.7. Jucarea mingii


Jucătorilor de câmp le este permis:
- să arunce, să prindă, să oprească, să împingă, să lovească sau să
boxeze mingea, folosind mâinile, braţele, capul, trunchiul,
coapsele şi genunchiul;
- să ţină mingea maxim 3 secunde;
- să se deplaseze maxim 3 paşi cu mingea în mână;
- să treacă mingea dintr-o mână în alta;
- să joace mingea în orice poziţie (stând, culcat, pe genunchi sau
aşezat).
Jucătorilor de câmp nu le este permis:
- să atingă mingea cu gamba sau laba piciorului;
- să facă dublu dribling sau să ţină mingea în mână mai mult de
trei secunde;
- să facă mai mult de trei paşi cu mingea în mână;
- să joace mingea peste liniile laterale sau de poartă;
- să joce mingea cu propriul portar atunci când acesta se află în
spaţiul de poartă;
- să menţină mingea în posesia propriei echipe fără a ataca poarta
adversă în mod evident.

13.3.8. Comportamentul faţă de adversari


În relaţia cu un adversar, unui jucător îi este permis:
- să folosească braţele şi mâinile pentru blocareasau intrarea în
posesia mingii;
- să folosească palma deschisă pentru a îndepărta adversarului
mingea;
- să bareze cu corpul drumul unui adversar, chiar dacă acesta nu
este în posesia mingii;
- să intre în contact corporal cu un adversar, cu faţa spre el şi cu
braţele îndoite, să-l controleze şi să-l marcheze.
În relaţia cu un adversar, unui jucător nu îi este permis:
- să lovească mingea din mâna unui adversar:
- să blocheze sau să îndepărteze cu forţa un adversar folosind
mâinile, braţele sau picioarele;
- să îmbrăţişeze,să ţină, să împingă sau să lovească un adversar;
- să împiedice, să obstrucţioneze sau să pună în pericol un
adversar, cu sau fără minge.

13.3.9. Aruncarea liberă


Se acordă aruncare liberă dacă se comite una dintre următoarele
greşeli:
- schimbare greşită;
- greşeală de portar sau a jucătorului de câmp pe suprafaţa de joc;
- mânuirea greşită a mingii, precum şi aruncare intenţionată a
mingii în afara terenului,
- faultarea adversarului;
- repunerea greşită a mingii în teren;
- joc pasiv;
- călcarea suprafeţei de poartă de către un jucător cu mingea.
Aruncarea liberă se poate executa în orice direcţie, din locul în
care s-a comis infracţiunea, fără fluierul arbitrului. În momentul
aruncării libere, adversarii trebuie să păstreze 3 m de jucătorul cu
mingea, iar coechipierii acestuia nu au voie să intre în suprafaţa dintre
liniile de 6 m şi 9 m.

13.3.10. Aruncarea de la 7 m
Este o aruncare directă spre poartă, care trebuie executată în 3
secunde de la fluierul arbitrului. Se acordă în următoarele situaţii:
- fault în timpul aruncării la poartă într-o situaţie clară de gol;
- apărare în semicerc sau creearea unui avantaj faţă de adversar
prin intrarea în suprafaţa de poartă;
- întreruperea jocului într-un moment avantajos, de către un oficial
al unei echipe sau de un fluier auzit din tribună, indiferent de
locul în care se găseşte mingea.
În momentul aruncării de la 7 m cel care execută aruncarea nu
are voie să calce linia de 7 m, să ridice piciorul de pe sol sau să joace
încă o dată mingea dacă aceasta nu a fost atinsă de portarul advers sau
de bara porţii. În momentul executării aruncării, jucătorul trebuie să aibă
un picior pe sol. Se consideră aruncare la poartă din momentul în care
mingea părăseşte mâna aruncătorului.
În timpul execuţiei aruncării de la 7 m nici un jucător nu are voie
să intre în spaţiul delimitat de liniile de 6 şi 9 m, în afara executantului.

13.3.11. Sancţiuni
Sancţiunile disciplinare se acordă progresiv în timpul jocului,
acestea fiind: atenţionarea verbală, avertismentul, eliminarea temporară,
descalificarea şi eliminarea definitivă.
Atenţionarea verbală se acordă la începutul jocurilor în cazul în
care nu se respectă distanţa de 3 m de minge în cazul aruncărilor libere,
faulturilor sau altor nereguli minore.
Avertismentul se semnalizează cu cartonaş galben şi se acordă
în următoarele situaţii:
- faulturi repetate asupra adversarilor;
- nerespectarea regulilor în cazul aruncărilor libere;
- conduită nesportivă faţă de adversari sau oficiali.
O echipă în timpul jocului poate primi maxim trei avertismente.
Avertisment se poate acorda şi unui jucător sau oficial aflat pe banca de
rezerve. Pentru jucătorii de schimb şi oficiali se poate arăta un singur
avertisment.
Eliminarea temporară se semnalizează de către arbitru cu două
degete ridicate deasupra capului, iar cu cealaltă mână se indică jucătorul
sancţionat. Eliminarea temporară se acordă în următoarele situaţii:
- dacă jucătorul nu lasă mingea pe sol în momentul acordării unei
aruncări libere în favoarea echipei adverse, sau la fluierul
arbitrului;
- schimbare greşită;
- greşeli repetate de menţinerea distanţei faţă de minge în cazul
aruncărilor libere;
- faulturi repetate;
- conduită nesportivă repetată;
În această situaţie, jucătorul sancţionat părăseşte terenul pe timp
de două minute, iar echipa sa va juca în inferioritate numerică. La
expirarea celor două minute va intra în teren acelaşi jucător sau unul
dintre jucătorii de schimb.
Eliminarea temporară poate fi acordată şi băncii de rezerve, doar
o singură dată. În această situaţie va fi scos un jucător de pe teren, iar
echipa va juca în inferioritate timp de două minute.
Un jucător poate primi în timpul jocului două eliminări
temporare.
Descalificarea se semnalizează cu cartonş roşu. Descalificarea
se acordă unui jucător pentru cea de a treia eliminare temporară sau
direct, fară ca jucătorul să aibă eliminări temporare în prealabil.
Descalificarea se acordă direct în următoarele situaţii:
- dacă loveşte sau trage din spate sau lateral braţul unui adversar
aflat pe punctul de a arunca la poartă;
- execută o acţiune în urma căreia adversarul este lovit la cap sau
gât;
- loveşte corpul sau figura adversarului în orice mod;
- împinge sau împiedică un adversar în timp ce acesta aleargă.
Jucătorul căruia i s-a acordat descalificarea părăseşte suprafaţa
de joc, echipa joacă în inferioritate numerică timp de două minute, după
care va intra un alt jucător pe teren. În situaţia în care descalificarea se
acordă băncii de rezerve, cel căruia i s-a acordat va părăsi incinta
terenului, va fi scos un jucător de pe teren, iar echipa va juca în
inferioritate timp de două minute. La expirarea timpului de 2 minute, se
va completa efectivul echipei.
Eliminarea definitivă este cea mai gravă sancţiune şi se
semnalizează cu braţele încrucişate deasupra capului, după care se
indică jucătorul căruia i s-a acordat.
Eliminarea definitivă se acordă în cazul în care un jucător dă
dovadă de comportament nesportiv grosolan (injurii la adresa
adversarilor sau arbitrilor, lovirea adversarului sau arbitrilor) în timpul
jocului. În această situaţie, jucătorul părăseşte incinta de joc, iar echipa
va juca în inferioritate numerică tot restul jocului.

14.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare


Sinteza unităţii de învăţare
Terenul de joc are formă dreptunghiulară, cu lungimea de 40 m şi lăţimea de 20 m.
Terenul este împărţit în spaţiul de joc, iar la fiecare capăt este câte un spaţiu de poartă.
Laturile lungi ale terenului se numesc linii de margine, iar laturile scurte se numesc linii de
poartă. În spaţiul de poartă, pe linia de poartă, în mijlocul acesteia este plasată poarta. Poarta
are 2 m înăltime şi 3 m lăţime în interiorul ei.
Pentru echipele masculine şi feminine, ai căror jucători depăşesc vârsta de 16 ani,
timpul de joc este de două reprize a câte 30 minute, despărţite de o pauză de 10 minute.
Mingea de joc este din piele sau material sintetic, sferică, iar suprafaţa ei este
nealunecoasă. Dimensiunile şi greutatea mingii diferă în funcţie de vârstă şi sex.
Echipa de handbal este formată din 14 jucători, dintre care minim unul este portar. Pe
terenul de joc se pot găsi, în acelaşi timp, maxim 7 jucători, restul fiind jucători de schimb.
Echipamentul folosit în jocul de handbal este de două feluri: echipamentul jucătorului
de câmp şi echipamentul portarului.
Portarul în momentul în care părăseşte suprafaţa de poartă devine jucător de câmp, ca
urmare se va supune regulilor specifice jucătorilor de câmp. În suprafaţa de poartă, portarul
are voie să:
- atingă mingea cu orice parte a corpului în acţiunea de apărare a porţii;
- să se deplaseze cu mingea în mână în orice direcţie şi să facă oricâţi paşi doreşte;
- să intre şi să iasă în spaţiul de poartă fără a avea mingea sub control.
Jucătorilor de câmp le este permis:
- să arunce, să prindă, să oprească, să împingă, să lovească sau să boxeze mingea,
folosind mâinile, braţele, capul, trunchiul, coapsele şi genunchiul;
- să ţină mingea maxim 3 secunde;
- să se deplaseze maxim 3 paşi cu mingea în mână;
Aruncarea liberă se poate executa în orice direcţie, din locul în care s-a comis
infracţiunea, fără fluierul arbitrului. În momentul aruncării libere, adversarii trebuie să
păstreze 3 m de jucătorul cu mingea, iar coechipierii acestuia nu au voie să intre în suprafaţa
dintre liniile de 6 m şi 9 m.
În momentul aruncării de la 7 m cel care execută aruncarea nu are voie să calce linia
de 7 m, să ridice piciorul de pe sol sau să joace încă o dată mingea dacă aceasta nu a fost
atinsă de portarul advers sau de bara porţii. În momentul executării aruncării, jucătorul trebuie
să aibă un picior pe sol. Se consideră aruncare la poartă din momentul în care mingea
părăseşte mâna aruncătorului.
În timpul execuţiei aruncării de la 7 m nici un jucător nu are voie să intre în spaţiul
delimitat de liniile de 6 şi 9 m, în afara executantului
Sancţiunile disciplinare se acordă progresiv în timpul jocului, acestea fiind:
atenţionarea verbală, avertismentul, eliminarea temporară, descalificarea şi eliminarea
definitivă.

Concepte şi termeni de reţinut: teren de joc; dimensiunile mingii; sancţiuni.


Teren de joc – reprezintă spaţiul pe care se desfăşoară jocul de handbal;
Dimensiunile mingii – sunt diferite în funcţie de vârstă şi sex.
Sancţiuni – reprezintă modalitatea în care arbitrii penalizează abaterile de la regulamentul
jocului; acestea sunt: atenţionarea verbală, avertismentul, eliminarea temporară, descalificarea
şi eliminarea definitivă.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Descrieţi terenul de joc.
2. Care este timpul de joc?
3. Care sunt dimensiunile mingii?
4. Care sunt sancţiunile?

Teste de evaluare/autoevaluare
Răspundeţi cu adevărat sau fals, sau încercuiţi răspunsurile corecte.
1. În cazul în care o echipă este sancţionată cu descalificare nu mai are dreptul să
înlocuiască jucătorul descalificat.
2. Un jucător poate primi doar două eliminări temporare pe parcursul unui joc.
3. Timpul de joc este de 2x30 min pentru jucători între 12 şi 16 ani.
4. Mingea de joc pentru senioare are următoarele dimensiuni:
a. circumferinţă de 50 – 52 cm şi o greutate de cel puţin 315 g
b. circumferinţa mingii este de cel puţin 48 cm si greutatea de 290 g
c. circumferinţă de 54 – 56 cm şi o greutate de 325 – 400 g
d. circumferinţă de 58 – 60 cm şi o greutate de 425 – 475 g

13.5. Bibliografie
1. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.
2. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti
3. www.frh.ro – Regulamentul Jocului de Handbal
Unitatea de învăţare 14
BEACH-HANDBALL
14.1. Introducere
14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare
14.3.1. Originea şi evoluţia jocului
14.3.2. Sistemele de joc în atac şi apărare
14.3.2.1. Atacul
14.3.2.2. Apărarea
14.3.3. Contribuţii la handbalul în sală şi avantajele practicării beach-handball
14.3.4. Regulamentul jocului de beach-handball
14.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
14.5. Bibliografie

14.1. Introducere NOTELE


Jocul de beach-handball are o apariţie foarte recentă, recentă STUDENTULUI
chiar în comparaţie cu handbalul clasic. Din acest moment handbalul
clasic va fi numit handbal în sală (indoor handball) pentru a fi deosebit
de beach-handball.

14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare


Obiectivele unităţii de învăţare
- Formarea unor cunoştinţe generale legate de beach-handball;
- Cunoaşterea regulamentului jocului;
Competenţele unităţii de învăţare:
- cunoaşterea şi folosirea adecvată a terminologiei specifice;
- utilizarea în comunicarea profesională a indicatorilor specifici;
- explicarea biomecanicii tehnicii şi tacticii specifice jocului de
beach-handball;
- adaptarea activităţii specifice la cerinţele, mijloacele şi standarde.

14.3. Conţinutul unităţii de învăţare


14.3.1. Originea şi evoluţia jocului
Jocul de beach-handball are o apariţie foarte recentă, recentă
chiar în comparaţie cu handbalul clasic. Din acest moment handbalul
clasic va fi numit handbal în sală (indoor handball) pentru a fi deosebit
de beach-handball.
Primele referiri la beach-handball au apărut în anii ’80. Primele
teste şi studii, curios, sunt făcute în Italia şi Olanda. Spunem curios,
pentru că, în cazul celor două ţări, handbalul nu este un sport foarte
popular.
Anul în care apare ca disciplină sportivă este anul 1992, conform
datelor furnizate de Comitetul de Organizare a Beach-Handball-ului
(COBH), la iniţiativa Federaţiei Italiene de Handbal (FIGH). Acest sport
nou s-a împrăştiat rapid în Italia şi tot aici au fost scrise primele
regulamente ale jocului.
În 1994 s-a desfăşurat primul circuit de turnee, la Rio de Janeiro
şi Buenos Aires, ceea ce a reprezentat un nou pas în cunoaşterea şi
dezvoltarea acestui nou sport în întreaga lume.
În acea perioadă, cel mai mare inconvenient îl constituia faptul că
regulamentele Federaţiei Italiene de Handbal (1992), al Federaţiei
Portugheze de Handbal (1993) şi al Federaţiei Spaniole de Handbal
(1997) nu erau unitare. Ca urmare, în anul 2002, Federaţia Europeană de
Handbal (EHF) a publicat primul Regulament al tuturor Competiţiilor şi
turneelor. Din acest moment fiecare ţară îşi va dezvolta propriile strategii
în baza unui regulament unic.
În prezent, beach-handball-ul este o disciplină sportivă în
continuă dezvoltare, pentru care se organizează Campionate Europene şi
Campionate Mondiale atât la feminin cât şi la masculin.

14.3.2. Sistemele de joc în atac şi apărare


La beach-handball elementele tehnice şi acţiunile tactice
individuale şi colective sunt asemănătoare cu cele de la handbalul în sală.
Deosebiri apar la nivelul sistemelor de joc în atac şi apărare.
Cel mai utilizat mod de a juca este acela de a schimba portarul cu
un jucător de câmp în momentul în care echipa este în atac. Acest lucru a
avut un succes deosebit la răspândirea jocului, deoarece este mai uşor de
înscris un gol atunci când joci în atac 4 atacanţi contra 3 apărători, decât
atunci când se joacă 3 contra 3.

14.3.2.1. Atacul
Din punct de vedere ofensiv majoritatea echipelor dezvoltă un
sistem de atac cu un pivot, în care jucătorii sunt dispuşi astfel: un inter
stânga (IS), un inter dreapta (ID), un centru (C) şi un pivot (Pv).
Alte combinaţii la dispunerea jucătorilor sunt de exemplu:
- cu patru jucători în linia a doua (1 IS, 1 ID, 1 CS şi 1 CD);
- cu jucătorii dispuşi pe două linii (1 IS, 1 ID şi 2 Pv);
- o altă posibilitate este transformarea în timpul atacului a
sistemului de atac cu un pivot în sistem de atac cu doi pivoţi.

14.3.2.2. Apărarea
Din punctul de vedere al apărării, apar puţine sisteme de joc:
- sistemul clasic cu cei trei apărători dispuşi pe o linie: doi
apărători laterali (ALS şi ALD) şi un apărător central (AC);
- sistemul de apărare cu jucătorii dispuşi pe două linii: un zburător
(Z) şi doi apărători centrali (2 AC);
- sistemul de apărare combinat 2+1: doi apărători centrali(2 AC) şi
un apărător om la om;
- forma de apărare om la om pe tot terenul sau în jumătate de teren.
Această formă de apărare (om la om) se utilizează foarte rar,
deoarece nu are randament datorită faptului că în permanenţă există un
jucător liber, nemarcat de nici un apărător.

14.3.3. Contribuţii la handbalul în sală şi avantajele practicării


beach-handball
În continuare vom face o analiză sumară a contribuţiei generale
pe care o are beach-handball-ul la dezvoltarea handbalului în sală şi în
particular a transferului conceptului de antrenament. Atunci când ne
referim la conceptul de antrenament, avem în vedere utilizarea aceloraşi
mijloace, cu efect şi aplicabilitate directă în situaţiile de joc.
Cea mai importantă caracteristică a beach-handball-ului este
marea transferibilitate către handbalul în sală, în aşa fel încât tenhnica şi
tactica handbalului în sală s-a adaptat perfect jocului pe plajă. Din punct
de vedere tehnic, pasele, prinderea mingii, mişcarea în teren, fentele,
aruncările la poartă, blocarea aruncărilor la poartă sunt identice. Doar
driblingul, datorită suprafeţei pe care se joacă, nu este identic. Din punct
de vedere tactic, acţiunile tactice, atât cele individuale cât şi cele
colective sunt identice.
Un alt aspect important este legat de ideea de periodizare a
antrenamentului. În concordanţă cu teoria lui Matveev legată de acest
aspect, este evident că cea mai bună periodizare prevede şase săptămâni
– perioadă pregătitoare, opt luni – perioadă competiţională, şase
săptămâni – perioadă de tranziţie şi o lună pauză. Din păcate această
periodizare nu poate fi realizată ca atare, în special partea care se referă
la perioada de tranziţie.
Atunci când se termină competiţiile, echipele trec direct la
perioada de pauză, de multe ori această perioadă fiind prea lungă. Chiar
şi în handbalul de mare performanţă există echipe care se opresc din
pregătire timp de opt săptămâni.
La acest aspect, beach-handball-ul poate da o mână de ajutor la
trecerea acestei perioade, mai ales că majoritatea competiţiilor sunt
programate în perioada în care echipele de handbal în sală sunt în
perioada de tranziţie sau în pauză.

14.3.4. Regulamentul jocului de beach-handball

Terenul de joc (vezi fig. 1)


Terenul de joc este un dreptunghi de 27m lungime şi 12m lăţime,
cuprinzând o zonă de joc şi două spaţii de poartă. Suprafaţa trebuie să
conţină un strat de nisip de cel puţin 40cm adâncime, iar în jurul
terenului să existe o zonă sigură cu lăţimea de 3m.
Zona de joc are o lungime de 15m şi o lăţime de 12m. Liniile de
delimitare trebuie evidenţiate printr-o bandă colorată cu lăţimea de 8cm.
În centrul fiecărei linii de poartă se găseşte câte o poartă. Porţile
sunt identice şi respectă aceleaşi condiţii ca cele de la handbalul în sală.
Porţile trebuie să fie bine ancorate pentru a nu creea pericol pentru
jucători.
Spaţiul de poartăeste situat în faţa fiecărei porţi, fiind delimitat de
linia spaţiului de poartă, paralelă cu linia de poartă, situată la 6m distanţă
de aceasta.
Zona de schimb pentru jucătoriare 15m lungime şi 3m lăţime.
Zonele de schimb sunt situate de o parte şi de alta a terenului, în afara
liniei de margine. Portarii intră şi ies peste propria linie de margine a
zonei proprii de schimb sau peste linia de margine a propriei zone de
poartă.
Linia exterioara
de poarta
Timpul de joc
a. Începutul jocului:
- înainte de începerea jocului se efectuează tragerea la sorţi pentru a
determina ce echipă îşi alege partea şi zona de schimb;
- în repriza a doua, echipele achimbă terenul, nu şi zonele de schimb;
- jocul începe cu minge de arbitru.

b. Timpul de joc:
- timpul de joc este de două reprize a câte 10 minute:
- dacă la sfârşitul reprizei este egal se foloseşte regula Golului de aur,
adică se joacă până se înscrie primul gol;
- câştigătorul unei reprize primeşte 1 punct;
- dacă ambele jumătăţi sunt câştigate de aceeaşi echipă, aceasta este
câştigătoarea per total cu scorul de 2:0;
- dacă fiecare echipă câştigă câte o repriză, sunt folosite Shoot-out-uri.

c. Shoot-out:
- ambii portari stau cu un picior pe linia de poartă;
- jucătorii de câmp care execută stau în spaţiul de joc, cu un picior în
punctul în care linia de poartă şi linia de margine se întâlnesc;
- la fluier, jucătorul de câmp pasează portarului propriu; în timpul pasei
mingea nu are voie să atingă solul;
- în momentul în care mingea părăseşte mâna jucătorului, portarii se pot
mişca;
- portarul cu mingea rămâne în spaţiul de poartă şi trebuie ca în timp de
trei secunde fie să arunce spre poarta adversă, fie să paseze propriului
coechipier; în timpul acestei pase, mingea nu are voie să atingă solul;
- în timpul shoot-out jucătorii implicaţi rămân în propria zonă de schimb;
jucătorii care au executat, se întorc în propria zonă de schimb;
- se aleg cinci jucători de echipă care vor executa alternativ; câştigătoare
este echipa care a înscris cele mai multe goluri după 5 execuţii;
- dacă nici după 5 execuţii nu se decide rezultatul, se aleg din nou 5
jucători pentru executarea shoot-out; în această rundă sau în următoarele,
meciul se decide îndată ce o echipă ia conducerea după un număr egal de
execuţii.

d. Time out
Time out se acordă:
- la o descalificare sau o eliminare definitivă;
- la aruncarea de la 6m;
- la cererea unei echipe; fiecare echipă are dreptul la un time out pe
repriză de câte un minut, în timpul regulamentar de joc, nu şi în
prelungiri; o echipă poate cere time out numai când este în
posesia mingii;
- la semnalul sonor al oficialilor jocului;
- la consultaţii între arbitrii;
- la eliminarea unui oficial al unei echipe.

Mingea de joc
Mingea este confecţionată din cauciuc şi trebuie să nu fie
alunecoasă.
Pentru echipale masculine, mingea are o circumferinţă de 54 – 56
cm şi o greutate de 350 – 370g, iar pentru feminin, o circumferinţă de 50
– 52cm şi o greutate de 280 – 300g. pentru meciurile de copii poate fi
folosită o minge mai mică.
La fiecare joc se vor prezenta trei mingi regulamentare. Mingiile
de rezervă vor fi păstrate pe mijloc, în spatele fiecărei porţi.

Echipa
La jocurile şi turneele de beach-handball pot fi organizate pentru
echipe masculine, feminine şi mixte. O echipă este formată din 8
jucători.
La începutul jocului trebuie să fie prezenţi la teren minim 6
jucători. Dacă numărul de jucători scade sub 4, jocul este oprit, iar
cealaltă echipă este declarată învingătoare.
Pe teren pot fi maxim 4 jucători de echipă, 3 jucători de câmp şi
un portar. Restul jucătorilor vor rămâne în prorpriul spaţiu de schimb. În
orice moment al jocului echipa trebuie să aibă unul dintre jucători
desemnat ca portar. Un jucător recunoscut ca portar, poate deveni jucător
de câmp în orice moment şi invers, un jucător de câmp poate deveni
oricând portar.

Echipamentul
Toţi jucătorii de câmp ai unei echipe trebuie să poarte echipament
uniform. Combinaţiile de culori şi designul echipamentului celor două
echipe trebuie să fie diferit. Jucătorii folosiţi de o echipă ca portari vor
avea aceeaşi culoare a echipamentului, dar diferită de a jucătorilor de
câmp ai ambelor echipe şi a portarilor adverşi. Jucătorii trebuie să poarte
numere care sunt de cel puţin 10cm înălţime pe piept.
Toţi jucătorii joacă în picioarele goale. Sunt permise şosetele sau
bandajele sport, în schimb nu sunt permise încălţările sport sau alte tipuri
de încălţări.
Nu se permite purtarea de obiecte care pot fi periculoase pentru
ceilalţi jucători, cum ar fi: cerceii, brăţările, ceasurile, agrafele, etc. Sunt
permise benzile pentru cap din material moale şi şepcile de soare, dar
întoarse cu partea dură la spate.

Portarul
Are dreptul:
- să atingă mingea cu orice parte a corpului în timpul acţiunii de
apărare a porţii, în interiorul spaţiului de poartă;
- să se deplaseze cu mingea în spaţiul de poartă fără să se supună
regulilor jucătorilor de câmp;
- să părăsească spaţiul de poartă fără minge şi să participe la joc în
câmpul de joc; în această situaţie va respecta regulamentul care
se aplică jucătorilor de câmp.
Nu are dreptul:
- să părăsească spaţiul de poartă cu mingea sub control;
- să pună adversarul în pericol în acţiunea de apărare a porţii;
- să atingă mingiile care se rostogolesc sau stau pe sol în afara
spaţiului de poartă atunci când el se află în spaţiul de poartă;
- să revină în spaţiul de poartă cu mingea sub control;
- să atingă cu laba piciorului sau cu gamba în spaţiul de poartă,
mingea care stă sau se rostogoleşte pe sol în direcţia spaţiului de
joc.

Jucarea mingii
Se permite:
- aruncarea, prinderea, oprirea, împingerea sau lovirea mingii prin
folosirea mâinilor, braţelor, corpului, trunchiului, coapselor şi
genunchilor;
- ţinerea mingii maxim 3s;
- să se facă 3 paşi cu mingea în mână;
- driblingul de pe loc sau din deplasare;
- să treacă mingea dintr-o mână în alta;
- să joace mingea în genunchi, şezând sau întins pe sol:
Nu se permite:
- să se atingă mingea cu orice parte a membrului inferior de la
genunchi în jos;
- să se atingă mingea decât o singură dată dacă aceasta nu a atins
solul, alt jucător sau dacă nu s-a dat gol între timp;
- să se ţină mingea în posesia echipei fără a efectua o acţiune
evidentă de a ataca sau arunca la poartă (joc pasiv).

Comportamentul faţă de adversar


În relaţia cu un adversar, unui jucător îi este permis:
- să folosească braţele şi mâinile pentru blocareasau intrarea în
posesia mingii;
- să folosească palma deschisă pentru a îndepărta adversarului
mingea;
- să bareze cu corpul drumul unui adversar, chiar dacă acesta nu
este în posesia mingii;
- să intre în contact corporal cu un adversar, cu faţa spre el şi cu
braţele îndoite, să-l controleze şi să-l marcheze.
În relaţia cu un adversar, unui jucător nu îi este permis:
- să lovească mingea din mâna unui adversar:
- să blocheze sau să îndepărteze cu forţa un adversar folosind
mâinile, braţele sau picioarele;
- să îmbrăţişeze,să ţină, să împingă sau să lovească un adversar;
- să împiedice, să obstrucţioneze sau să pună în pericol un
adversar, cu sau fără minge.

Marcarea unui gol


Un gol este marcat atunci când întreaga circumferinţă a mingii a
trecut de linia de poartă, în condiţiile în care nu s-a comis nici o abatere
de către aruncător sau de către coechipierii săi înainte sau în timpul
aruncării.
Un gol spectaculos sau creativ se punctează cu 2 puncte, după
cum şi golurile înscrise din aruncare de la 6m sau cele înscrise de către
portar.

Aruncarea liberă
Jocul se întrerupe şi se reia cu aruncare liberă pentru adversari
atunci când:
echipa aflată în posesia mingii a comis o abatere de la regulament care
conduce la pierderea posesiei mingii.
În momentul acordării aruncării libere, jucătorul care se află în
posesia mingii trebuie să lase mingea pe sol în locul în care se găseşte.
Când se execută o aruncare liberă, jucătorii echipei în atac nu au voie să
stea la o distanţă mai mică de 1m de linia spaţiului de poartă al
adversarilor înainte ca aruncarea liberă să fie executată. Adversarii
trebuie să fie la o distanţă de cel puţin 1m de executantul aruncării libere.
Aruncarea liberă se execută fără semnal sonor dat prin fluier de
către arbitru, de pe loc şi în orice direcţie.
Aruncarea de la 6m
Aruncarea de la 6m se acordă atunci când:
- se întrerupe neregulamentar o şansă clară de gol, în orice loc al
terenului de către un jucător sau oficial al echipei adverse;
- se aude un fluier neautorizat în momentul unei şanse clare de gol;
- o şansă clară de gol a fost întreruptă de către cineva care nu
participă la joc;
- un jucător a fost faultat în momentul unei şanse clare de gol.
În momentul acordării aruncării de la 6m, arbitrii trebuie să
acorde time-out. Dacă se înscrie prin aruncare de la 6m, se acordă 2
puncte.
Aruncarea de la 6m trebuie executată spre poartă în timp de 3s de
la fluierul arbitrului. Jucătorul care execută această aruncare nu trebuie
să atingă sau să depăşească linia de 6m înainte ca mingea să-i părăsească
mâna.

Sancţiuni
În jocul de beach-handball se prevăd următoarele sancţiuni:
eliminarea temporară, descalificarea şi eliminarea definitivă.
Eliminarea temporară se acordă pentru:
- faulturi asupra unui adversar;
- faulturi care trebuie sancţionate progresiv;
- abateri împotriva unui adversar care execută o aruncare liberă;
- comportament nesportiv a unui jucător sau oficial al echipei;
- schimbare greşită;
- faulturi repetate;
- nelăsarea mingii jos în momentul fluierului arbitrului;
- abateri repetate la executarea aruncărilor libere;
- la descalificarea unui jucător sau a unui oficial aflat în spatiul de
schimb.
A doua eliminare a unui jucător atrage după sine descalificarea.
Jucătorul eliminat poate fi înlocuit sau poate intra în teren la schimbarea
posesiei mingii.

Descalificarea se acordă pentru:


- intrarea pe teren a unui jucător fără a avea acest drept;
- comportament nesportiv repetat al unui oficial al unei echipe;
- faulturi care pun în pericol sănătatea adversarului;
- comportament nesportiv grosolan;
- violenţă a unui jucător în afara terenului de joc;
Descalificarea se semnalizează cu cartonaş roşu. Înainte de
semnalizare se acordă time-out. Descalificarea este cu drept de înlocuire.

Eliminarea definitivă se acordă atunci când un jucător se face vinovat de


o violenţă în timpul jocului, pe teren sau în afara lui. Se cere time-out şi
se semnalizează prin încrucişarea braţelor deasupra capului. Eliminarea
definitivă este fără drept de înlocuire.
14.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare
Jocul de beach-handball are o apariţie foarte recentă, recentă chiar în comparaţie cu
handbalul clasic. Primele referiri la beach-handball au apărut în anii ’80. Primele teste şi
studii, curios, sunt făcute în Italia şi Olanda. Spunem curios, pentru că, în cazul celor două
ţări, handbalul nu este un sport foarte popular. Anul în care apare ca disciplină sportivă este
anul 1992, conform datelor furnizate de Comitetul de Organizare a Beach-Handball-ului
(COBH), la iniţiativa Federaţiei Italiene de Handbal (FIGH). Acest sport nou s-a împrăştiat
rapid în Italia şi tot aici au fost scrise primele regulamente ale jocului.
În anul 2002, Federaţia Europeană de Handbal (EHF) a publicat primul Regulament al
tuturor Competiţiilor şi turneelor.
La beach-handball elementele tehnice şi acţiunile tactice individuale şi colective sunt
asemănătoare cu cele de la handbalul în sală. Deosebiri apar la nivelul sistemelor de joc în
atac şi apărare. Cel mai utilizat mod de a juca este acela de a schimba portarul cu un jucător
de câmp în momentul în care echipa este în atac.
Din punct de vedere ofensiv majoritatea echipelor dezvoltă un sistem de atac cu un
pivot, în care jucătorii sunt dispuşi astfel: un inter stânga (IS), un inter dreapta (ID), un centru
(C) şi un pivot (Pv).
Din punctul de vedere al apărării, apar puţine sisteme de joc:
- sistemul clasic cu cei trei apărători dispuşi pe o linie: doi apărători laterali (ALS şi
ALD) şi un apărător central (AC);
Cea mai importantă caracteristică a beach-handball-ului este marea transferibilitate
către handbalul în sală, în aşa fel încât tenhnica şi tactica handbalului în sală s-a adaptat
perfect jocului pe plajă
. Regulamentul jocului de beach-handball
- Terenul de joc
- Timpul de joc
- Mingea de joc
- Echipa
- Echipamentul
- Portarul
- Jucarea mingii
- Comportamentul faţă de adversar
- Marcarea unui gol
- Aruncarea liberă
- Aruncarea de la 6m
- Sancţiuni

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Unde a apărut jocul de beach-handbal?
2. Care sunt competiţiile importante organizate pentru această disciplină sportivă?
3. Care sunt sistemele de atac şi de apărare utilizate în beach-handball?
4. Ce dimensiuni are terenul de joc?
Teste de evaluare/autoevaluare
Răspundeţi cu adevărat sau fals, sau încercuiţi răspunsurile corecte.
1. Tehnica jocului de beach-handball este identică cu tehnica jocului de handbal.
2. Echipa de beach-handball este formată din:
a. 4 jucători
b. 6 jucători
c. 8 jucători
d. 10 jucători
3. Echipa care primeşte eliminare definitivă nu mai are dreptul la înlocuire.
4. Forma de apărare “om la om” este indicată în jocul de beach-handball.

14.5. Bibliografie
1. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.