Introducere în domeniul sistemelor de identificare

În cadrul cursului se vor prezenta principalele sisteme de identificare a bunurilor, persoanelor și

animalelor, prezente în sistemele complexe de automatizări electrice si electronice. Un accent deosebit
se va pune pe prezentarea tehnicilor de identificare automată și pe aplicațiile concrete de identificare în
domeniul radiofrecvenței. Vor fi prezentate, de asemenea, principiile de funcționare a sistemelor de
identificare: echipamente de afișare și senzori optici.

Sistemele de identificare automată sunt utilizate în aplicaţiile pentru controlul şi securizarea

intrărilor, în urmărirea trasabilităţii produselor, atât în procesul de fabricare cât și pe lanţul de desfacere
a acestora, inclusiv în departamentele de service.

Identificarea pe baza codului de bare, care a revoluţionat sistemele de identificare cu ceva timp
în urmă, a început să devină inadecvată într-un număr din ce în ce mai mare de aplicaţii. Codurile de
bare pot fi extrem de ieftine, dar neajunsul lor stă în capacitatea redusă de a stoca informaţii și a
faptului că nu pot fi reprogramate.

Soluţia tehnică, considerabil mai adecvată, ar putea fi aceea de a stoca datele de identificare în
memoria unui cip de siliciu. Necesitatea unei capacități mai mari de stocare a informației a condus la
apariția cartelelor cu memorie, cu contact (gen cartelă de telefon sau card de bancă). De multe ori însă,
contactul mecanic utilizat la aceste carduri este ineficient.

Ulterior, au apărut tehnici de transmitere a datelor fără contact mecanic între dispozitivul de
stocare și sistemul de prelucrare și identificare, utilizând tehnologia RFID.

Transferul fără contact este mult mai flexibil. În cazul ideal, energia necesară pentru operarea
datelor este luată de la cititor, fără a exista un contact fizic cu acesta. Sistemele de identificare fără
contact sunt numite sisteme RFID (Radio Frequency Identification - Identificare prin Radio-Frecvenţă),
datorită procedurii utilizate pentru transferul de energie şi date. Sistemele RFID se regăsesc astăzi în
majoritatea aplicaţiilor de identificare automată.

În esență sistemul RFID este un sistem de identificare asemănător tehnologiei ce utilizează

codurile de bare, tehnologie care folosește un cititor ce trimite un fascicul (cu λ în spectrul vizibil sau IR)
asupra unor etichete adezive, lipite pe obiecte, pe care se află o serie de linii negre şi spatii albe. Similar,
tehnologia RFID necesită un cititor şi tag-uri sau etichete speciale ataşate sau integrate în obiecte.

Sisteme cu cod de bare

Codul de bare este un cod binar, aranjat ca un câmp de bare şi spaţii goale, într-o configuraţie
paralelă. Câmpurile sunt aranjate după un model prestabilit şi reprezintă date elementare referitoare la
simbolurile asociate. Secvenţa de bare (groase şi înguste) şi goluri poate fi interpretată numeric şi
alfanumeric. Această secvenţă este citită prin scanarea optică cu laser şi reflexia diferită a fascicolului
luminos pe barele negre şi golurile albe. Există aproximativ 10 tipuri diferite de coduri de bare care se
utilizează în mod frecvent.
 Codul EAN (European Article Number) este unul dintre cele mai utilizate coduri de bare, cod
care a fost proiectat pentru a satisface cerinţele din industria alimentară. Codul EAN reprezintă o
dezvoltare a codului UPC (Universal Product Code ) din USA, introdus la începutul anilor ‘70.

Sisteme bazate pe recunoaşterea optică a caracterelor (OCR)

Sistemul OCR (Optical Character Recognition) a fost pentru prima dată utilizat în anii ’60.
Fonturile speciale au fost dezvoltate, pentru această aplicaţie, sub forma unor caractere stilizate, astfel
încât să poată fi citite atât în mod normal de către oameni, cât şi automat de către maşini. Avantajul
major al sistemelor OCR constă în cantitatea mare de informaţii şi posibilitatea citirii vizuale a datelor, în
caz de urgenţă.

În zilele noastre, OCR îşi găseşte aplicabilitate mai rar în producţie, domeniile administrative şi
de service, dar în special în domeniul bancar (pentru înregistrarea cecurilor), fiind pe cale de dispariție.
Sistemele OCR au dezavantajul unui preţ de cost ridicat şi a unor cititoare complicate în comparaţie cu
celelalte sisteme de identificare.

Tehnologia biometrică
În contextul sistemelor de identificare, biometria este un termen general pentru toate
procedurile de identificare a oamenilor prin compararea sigură a caracteristicilor fizice individuale.

În practică aceste proceduri constau în:

- identificarea pe baza amprentelor digitale;

- identificarea pe baza amprentelor mâinii,

- identificarea vocală,

- identificarea feţei sau a retinei sau a irisului.

De exemplu, când tehnologia amprentelor digitale este folosită pentru identificarea persoanelor
la intrările securizate, vârful degetului este pus pe un cititor special. Sistemul de calcul înregistrează
datele pentru imaginea citită şi le compară cu imaginile de referinţă memorate. Metoda cea mai simplă
utilizată pentru biometria facială măsoară diferite caracteristici ale feței unei persoane, cum ar fi
distanta dintre ochi sau poziția gurii față de nas.

Identificarea vocală
În ultimul timp, sistemele specializate sunt capabile să facă identificarea persoanelor sau
comenzilor pe baza recunoaşterii vorbirii. Pentru aceasta, utilizatorul vorbeşte la un microfon conectat
la un calculator performant, dotat cu un program software dedicat. Acesta converteşte cuvintele în
semnale digitale, care sunt evaluate printr-un software specific de identificare.
 Scopul verificării vorbirii constă în a controla identitatea unei persoane pe baza vocii sale sau de
a transmite comenzi către diverse sisteme, pe baza comezilor vocale ale utilizatorului. De exemplu,
recunoaşterea vocală poate determina efectuarea unor operaţii cum ar fi: deschiderea unei uşi,
aprinderea luminii etc.

Cardurile smart
Un card smart reprezintă un sistem de stocare electronică a datelor, cu posibilitatea
controlării acesteia de către o capacitate adiţională de calcul (microprocesor card), încorporată într-un
card de plastic de mărimea cardului de credit (card ISO).

Cardul smart este plasat în cititor, care realizează o conexiune galvanică cu suprafaţa
cardului. Cardul este alimentat cu energie prin respectivele contacte şi schimbă date cu cititorul în mod
sincron (pe baza unui tact furnizat de cititor). Transferul de date între cititor şi card se face printr-o
interfaţă serială.

Unul din avantajele cardului smart constă în faptul că datele stocate pe el pot fi protejate la
accesarea nedorită, dar contactele sunt vulnerabile la uzură, coroziune şi murdărie, iar cititoarele sunt
scumpe și nu pot fi protejate de acte de vandalism.

Sistemele RFID
Sistemul RFID necesită un cititor şi tag-uri speciale, etichete sau cartele ataşate/integrate în
obiecte. Tag-ul conţine un circuit integrat numit transponder, format dintr-un microcontroler cu
memorie ROM sau RAM integrată pe cip şi o antenă realizată în diverse tehnologii ce depind de
frecvența de operare a sistemului RFID. Există tag-uri pasive și active (conțin o baterie).

Spre deosebire de cardurile smart, la tagurile pasive energia necesară alimentării

transponderului şi energia necesară transferului de date între transponder şi cititor este obţinută fără
contact galvanic, prin intermediul câmpului magnetic sau a câmpului electromagnetic generat de cititor.
După cum arată şi denumirea, (identificare prin radiofrecvenţă) informaţiile sunt transmise prin
intermediul undelor radio.

Sistemul RFID foloseşte, în general, un câmp electromagnetic de mică putere, având o

frecvenţă de lucru în domeniul de radiofrecvenţă (100 kHz – 5,6GHz). Acest câmp de radiofrecvenţă nu
necesită o poziţionare precisă a obiectului la citire, el penetrează orice material nemetalic nefiind
necesar contactul direct cu echipamentul de citire şi nici nu trebuie respectată condiţia de vizibilitate
directă (line-of-sight) între cititor şi tag, ca în cazul celorlalte sisteme de identificare.

Cele mai simple aplicaţii ale sistemelor RFID sunt similare cu sistemele de identificare bazate
pe utilizarea codurilor de bare, dar cele mai sofisticate produse RFID se pot interfaţa cu senzori externi
pentru măsurarea unor parametrii specifici, camere TV, drone sau sisteme GPS (Global Positioning
Satellite) pentru urmărirea poziţiei unor obiecte cu ajutorul sateliţilor.
 Tendinţa mondială în domeniul implementării sistemelor noi de identificare este orientată
spre înlocuirea sistemului bazat pe coduri de bare în cât mai multe aplicaţii. Însă, pentru aceasta este
necesară scăderea costului de producţie a transponderelor, pentru ca sistemele RFID să fie rentabile,
comparativ cu cele care folosesc coduri de bare (la care eticheta este extrem de ieftină). Deja, acest cost
a scăzut astăzi sub 10 cenţi pentru producţia de masă (peste 10 milioane de exemplare) pentru o
capacitate de memorie de 120 de biți. Totuși, in viitor, acest preț va rămâne dependent de capacitatea
de memorie înglobată.

Costul sistemului RFID cuprinde costul tag-urilor, cititorului, echipamentelor hardware şi a

software-ului, utilizate pentru procesarea şi păstrarea informaţiilor.

În prezent, sistemele de identificare RFID se interconectează cu sisteme bazate pe

inteligență artificială (AI) și pe recunoașterea de imagini (în special recunoașterea feței), în vederea
realizării, de exemplu, de magazine de vânzare cu amănuntul fără personal. Procesul de plată a bunurilor
achiziționate devine mai simplu, se reduc timpii de așteptare la casele de marcat (crește satisfacția
clienților), iar costurile de operare sunt mult mai mici (compensând astfel costul sistemului de
supraveghere, identificare și gestionare a plăților). Astfel de sisteme reduc mult și pierderile datorate
furturilor, în special prin descurajarea datorată prezenței camerelor video.

Mari retaileri, precum: Walmart (USA), Metro (Germany), Carrefour (France), Amazon,
Hewlett Packard, Gillette, Procter & Gamble, Pfeizer, utilizează astăzi, pe scară largă, aplicații RFID sau
combinații ale tehnologiei RFID cu alte tehnologii de identificare.

Alte aplicații utilizează tehnologia RFID în combinație cu drone care pot căra un cititor RFID
sau pot doar retransmite semnalul de la tag la cititorul RFID. Astfel de sisteme combinate se folosesc în
zone mai puțin accesibile din depozite (la inălțime) sau pentru colectarea informațiilor de pe suprafețele
mari ale depozitelor.

Senzorii RFID activi care pot stoca și informații legate de temperatură sau umiditate sunt
utilizați astăzi și în agricultură, unde o dronă dotată cu reader RFID poate colecta aceste informații de pe
suprafețe mari și poate stabili apoi necesarul de apă sau poate lua decizii asupra oportunității efectuării
altor lucrări agricole (însămânțare, fertilizare, recoltare etc).

Modulații utilizate în sistemele de identificare

Modulația este operația de transformare a unui semnal util, numit semnal modulator,
într-un semnal modulat, în vederea transmiterii acestuia la distanță.

Prin modulare se realizează:

- adaptarea la condițiile particulare ale canalului de comunicație. Ex.: la o transmisie radio se urmărește
translatarea spectrului de joasă frecvență al vocii în jurul unei frecvențe radio aflate în domeniul de
înaltă frecvență, astfel încât antenele de emisie și recepție să funcționeze eficient (o antenă
emite/recepționează eficient dacă lungimea sa fizică este comparabilă cu λ - lungimea de undă a
semnalului transmis);

- multiplexarea semnalelor permite utilizarea aceluiași mediu de transmisie pentru mai multe
comunicații.

DEFINIŢII:

 -xm(t) se numeşte semnal modulator şi este în general un semnal ce are un spectru de frecvențe
aflat în domeniul de joasă frecvenţă; acest semnal reprezintă informaţia utilă care se doreşte a fi
transmisă;
 -xp(t) se numeşte semnal purtător (purtătoare), este un semnal sinusoidal (uneori rectangular),
având frecvența situată în domeniul de înaltă frecvenţă; valoarea frecvenței purtătoare se alege
astfel încât semnalul obținut după operația de modulare să se adapteze cel mai bine
caracteristicilor de frecvenţă ale canalului de comunicaţii, iar antena să emită/recepționeze
eficient;
 y(t) se numeşte semnal modulat, fiind un semnal complex, ce are spectrul de frecvențe situat în
domeniul de înaltă frecvenţă şi conţine informaţie atât despre semnalul xm(t) cât despre
semnalul xp(t).

Tipuri de modulaţie analogical

Modulaţie în amplitudine MA – dacă amplitudinea Ap este cea care se modifică în ritmul semnalului
modulator;

Modulaţie în frecvenţă MF – dacă ωp sau fp se modifică în ritmul semnalului modulator;

Modulaţie în fază – dacă ϕp se modifică în ritmul semnalului modulator;

MODULAŢIA ÎN AMPLITUDINE – MA
Caracteristic semnalului modulat în amplitudine este faptul că amplitudinea semnalului
modulat variază în ritmul semnalului modulator, în timp ce frecvenţa şi faza rămân constante şi egale cu
frecvenţa și faza semnalului purtător. În cazul în care semnalul purtător este de tip armonic, expresia
generală a unui semnal modulat în amplitudine este:

,
unde Ap şi ωp sunt amplitudinea, respectiv pulsaţia semnalului purtător, xm(t) semnalul modulator, iar
m este indicele de modulaţie, proporţional cu raportul dintre amplitudinea semnalului modulator (Am)
şi amplitudinea semnalului purtător (Ap).

Analiza modulatoarelor care utilizează semnale modulatoare complexe se face pornind de la

premisa că orice semnal complex se poate descompune într-o sumă de semnale elementare de tip
armonic, având frecvențe diferite. Aplicând tehnica superpoziției, considerând modulatorul un sistem
liniar, se poate presupune că răspunsul modulatorului la o excitație complexă poate fi determinată ca
sumă a răspunsurilor parțiale la fiecare dintre semnale elementare în care excitația poate fi
descompusă. Datorită acestui fapt este suficient să studiem comportarea modulatorului la semnale.

În funcţie de indicele de modulaţie m (a cărui valoare adimensională poate fi subunitară sau

supraunitară) forma de undă a semnalului modulat poate să prezinte o anvelopă superioară, care trece
sub linia de amplitudine 0V. În acest caz, modulaţia prezintă o supramodulaţie.

În cazul în care semnalul modulator este un semnal complex, format dintr-o multitudine de componente
spectrale (0… ωm), având o înfăşurătoare ca cea din figură, semnalul modulat cu o purtătoare pe
pulsaţia ωp translatează semnalul în domeniul frecvenţei, ca în figura de mai jos. Componentele
spectrale aflate la dreapta purtătoarei ωp formează banda laterală superioară, iar cele de la stânga -
banda laterală inferioară.

Concluzii
1. Sistemele care folosesc modulaţia în amplitudine MA clasică consumă o bandă mare, irosesc putere
pentru transmiterea purtătoarei, dar la receptor semnalul util este uşor de obţinut.

2. Transmisiile ce folosesc MA-PS utilizează aceeaşi bandă de frecvenţă ca şi cele clasice, însă, datorită
faptului că nu mai transmit semnalul purtător sunt mai eficiente deoarece puterea de emisie e folosită
doar pentru transmiterea semnalului util. La receptor, demodularea (recuperarea informaţiei utile) se
face prin scheme ce folosesc demodularea sincronă (recuperarea semnalului pe frecvenţa purtătoarei) şi
utilizarea, apoi, a demodulării clasice MA.

3. Transmisiile ce folosesc MA-BLU sunt cele mai eficiente din punct de vedere al ocupării benzii de
frecvență (ocupă doar jumătate din banda ocupată de precedentele tipuri de MA) şi al puterii emise. Din
păcate, o comunicaţie cu MA-BLU pură nu poate avea loc deoarece, la receptor, nu poate fi recuperată
informaţia utilă.

Transmisii MA-BLU
Pentru a realiza totuși o transmisie care să se apropie cât mai mult de o transmisie MA-BLU în vederea
obținerii de avantaje maxime privind banda ocupată și eficientă puterii transmise, în practică se
utilizează un compromis:

 fie se realizează o transmisie MA-RBL (MA cu rest de bandă laterală) caz in care se transmite o
bandă laterală în întregime şi o parte din cea de-a doua bandă laterală;
 fie se transmite doar o bandă laterală şi un semnal pilot de mică amplitudine pe frecvenţa
purtătoare, necesar la receptor pentru demodularea semnalului primit;

MULTIPLICAREA ANALOGICĂ
Schema de principiu a unui multiplicator analogic utilizează un sumator, două circuite de
diferenţiere şi două dispozitive cu caracteristică pătratică.

Dispozitivul cu caracteristică pătratică furnizează la ieşire semnale proporţionale cu pătratul

semnalului aplicat la intrare.

Schema de principiu a multiplicatorului analogic are doar o importanță teoretică. În

practică, nu există dispozitive cu caracteristică pătratică, ci doar dispozitive cu caracteristică
semipătratică, care respectă condițiile.

MODULAREA PRIN CHOPPARE

Constă în fragmentarea semnalului modulator cu frecvenţa semnalului purtător. Metoda se
foloseşte adesea pentru transmiterea semnalelor lent variabile (semnale joase).
 În figură, semnalul modulator A’ p(t) este fragmentat cu ajutorul unui comutator electronic
comandat de semnalul pe frecvenţa fp.

La intrarea FTB (filtru trece bandă) apare un semnal v1(t) identic cu cel de pe contactele
comutatorului electronic.

Astfel, v1(t)=0 când comutatorul este închis şi v1(t)= A’ p(t) când comutatorul este deschis.

Modulatorul prin choppare cu diode

În această schemă, comutatorul electronic din schema de principiu este modelat cu patru diode
D1,D2,D3,D4.

V1 reprezintă semnalul modulator (semnal continuu sau lent variabil). Semnalul pe

frecvenţă purtătoare, Xp(t), se aplică în primarul transformatorului şi are o amplitudine suficient de
mare pentru ca amplitudinea din secundar să fie mai mare decât amplitudinea semnalului modulator V1.

Din punct de vedere teoretic, o diodă poate fi folosită pe post de comutator electronic
deoarece, a tunci când este deschisă prezintă o impedanţă redusă, fiind echivalentă cu starea ON
(închis) a comutatorului şi, respectiv, o impedanţă ridicată când este blocată, fiind echivalentă cu starea
OFF (deschis) a unui comutator electronic.
 Din păcate, rezistenţa diferită de zero şi existenţa unei tensiuni reziduale (tensiunea de
deschidere de 0,3÷0,7V) introduc anumite distorsiuni în semnalul modulat.

FUNCŢIONARE:

Pe durata alternanţei pozitive a semnalului purtător xp(t)

(adică + pe anozii comuni ai lui D1 şi D4 şi - pe catozii lui D2 şi
D3), deoarece xp(t)>V1, toate diodele sunt deschise, iar
schema punţii de diode devine echivalentă cu cea din figură.
rd1, rd2, rd3, rd4 sunt rezistenţele directe ale diodelor. Din
punct de vedere al tensiunilor de deschidere, acestea se
compensează reciproc VD1 cu VD4 şi VD2 cu VD3. Schema
are o tensiune reziduală aproximativ nulă, iar rezistenţa
comutatorului ON este echivalentă cu a unei diode deschise.

Modulatorul prin choppare cu tranzistoare

V1 reprezintă semnalul lent variabil (semnalul modulator), iar semnalul purtător poate fi un
semnal de tip armonic sau un tren de impulsuri de frecvenţă ridicată fp. Tranzistorul poate fi folosit pe
post de comutator deoarece, în stare saturată, prezintă o rezistenţă mică, iar în stare blocată o
rezistenţă mare, stări ce pot fi asimilate stărilor ON şi OFF.

Totuşi, în starea saturată, tranzistorul prezintă o tensiune reziduală egală cu UCEsat. În cele
mai bune cazuri, aceasta poate avea valoarea de 25mV, dar poate atinge şi valoarea de 250mV. De
aceea, tranzistorul se preferă a fi conectat astfel încât să funcţioneze în RAI – regiunea activă inversă
(joncţiunea BE- polarizată invers şi joncţiunea BC - polarizată direct), situație în care tensiunea reziduală
UCEsat poate să aibă valoarea de aproximativ 1mV.

DEMODULAREA SEMNALELOR MODULATE ÎN AMPLITUDINE

Prin operaţia de demodulare, informaţia utilă (semnalul modulator) este extras din
semnalul modulat. În timp ce modularea are loc la transmiţător sau emitor, demodularea are loc la
receptor.

În cazul semnalelor modulate în amplitudine, demodularea poate fi:

 de anvelopă, care la rândul ei poate fi

- de vârf;

- de valoare medie;

 sincronă;
 specială;

DEMODULAREA MA DE ANVELOPĂ
Demodularea MA de anvelopă este de două tipuri:

 de vârf
 de valoare medie.

Demodularea de anvelopă de vârf se împarte, la rândul ei în:

 demodulare MA de vârf serie;

 demodulare MA de vârf paralel;

Circuitul din figura 1 se numeşte detector de vârf serie, deoarece dioda de detecţie D se află
în serie cu grupul de detecţie Cd şi Rd. Schema de mai sus este identică cu cea a unui redresor serie
folosit pentru obţinerea tensiunii aproximativ continue din semnalele sinusoidale aplicate la intrare. Şi,
în cazul în care este folosit ca demodulator, acest circuit funcţionează similar, cu deosebirea că la
intrarea acestuia se aplică de această dată un semnal modulat în amplitudine.

Funcţionarea demodulatorului (1):

Pe durata alternanţei pozitive a semnalului de intrare – ce are expresia (1) - dioda D se
deschide, iar condensatorul Cd se încarcă rapid până la valoarea de vârf a alternanţei pozitive,
(încărcarea se face printr-o rezistenţă de valoare mică - rezistenţa directă a diodei D deschise). Se
observă în figură cum semnalul cu linie îngroşată urmăreşte alternanţa pozitivă în creşterea ei până la
valoarea de vârf - de unde şi denumirea demodulatorului. După atingerea valorii de vârf, în forma de
undă a semnalului de intrare urmează o parte descendentă a alternanţei pozitive, semnalul de intrare
descrescând rapid. Datorită acestui fapt, dioda D se blochează imediat, iar condensatorul Cd începe să
se descarce lent prin rezistorul Rd , care are însă o valoare mult mai mare decât rezistenţa diodei D,
deschisă (cea prin care s-a încărcat Cd).

Funcţionarea demodulatorului (2):

Astfel, se observă în figura 2 că semnalul de ieşire (trasat cu linie îngroşată) prezintă în
această situaţie o pantă lentă de descreştere. Acest semnal descreşte lent până când o nouă alternanţă
pozitivă apare în semnalul aplicat la intrare, iar valoarea instantanee a acestei noi alternanţe pozitive
depăşeşte valoarea tensiunii de ieşire. În acel moment, dioda D se deschide şi funcţionarea
demodulatorului continuă după acelaşi principiu descris până acum. În concluzie, putem observa că
semnalul de ieşire urmăreşte anvelopa semnalului de intrare, prezentând creşteri şi descreşteri lente
corespunzătoare unui semnal armonic de joasă frecvenţă, peste care putem considera că se suprapune
un riplu de înaltă frecvenţă (frecvenţa semnalului purtător).

Funcţionarea demodulatorului (3):

Pentru obţinerea semnalului modulator fără alte zgomote sau perturbaţii este necesar să se
mai introducă un FTJ - Filtru Trece Jos, care să elimine semnalele de înaltă frecvenţă. Pentru ca riplul din
figură să fie cât mai mic, este evident că ar fi necesar, ca pe durata alternanţei negative a semnalului
purtător, condensatorul Cd să se descarce cât mai lent (pentru a menţine valoarea de vârf). Acest lucru
se poate realiza cu o constantă RdCd cât mai mare. Valoarea constantei nu poate fi oricât de mare,
deoarece pe panta descendentă a anvelopei ar exista pericolul ca Cd să nu se descarce suficient de rapid
pentru a întâlni o nouă alternanţă pozitivă, adică nu ar putea să urmărească descreşterea, chiar lentă, a
anvelopei semnalului de intrare.

Funcţionarea demodulatorului (4):

În practică, se realizează un compromis între o amplitudine cât mai mică a riplului
(constanta RdCd cât mai mare) şi evitarea erorii de neurmărire (RdCd cât mai mică), alegându-se astfel o
constantă RdCd ≅ 10Tp unde Tp reprezintă perioada semnalului purtător.
Demodulatorul de anvelopă de vârf – parallel
Un exemplu de demodulator MA de anvelopă de vârf paralel este prezentat în figura 3.

Funcţionare
Acest demodulator se numeşte de tip paralel deoarece dioda D este în paralel cu grupul de
detecţie RdCd. Funcţionarea este similară cu cea a demodulatorului precedent. Spre deosebire de
demodulatorul de tip serie, cel de tip paralel are dezavantajul că furnizează la ieşire pe lângă semnalul
demodulat util (cel trasat cu linie îngroşată în figura 2) şi întreg semnalul modulat în amplitudine aplicat
la intrare şi care se propagă prin Cd. Pentru separarea semnalului util este necesar un filtru suplimentar
la ieşire care să elimine semnalul modulat de la intrare, suprapus la ieșire peste cel util. Oricare din cele
două detectoare de vârf nu poate funcţiona corect dacă anvelopa semnalului de intrare devine negativă
(adică m>1).

Demodulatorul în contratimp
Un demodulator (detector) MA mai performant este demodulatorul în contratimp (push-
pull, full-wave), prezentat în figura 4.
Funcţionare (1)
Semnalul aplicat la intrare Ui este un semnal modulat în amplitudine.

În cazul demodulatorului în contratimp există două diode de detecţie D1 şi D2 şi un grup

comun de detecţie RdCd. Dioda D1 detectează (demodulează) anvelopa superioară a semnalului de
intrare, iar dioda D2 demodulează anvelopa inferioară. Considerate fiecare în parte, cele două diode
funcţionează ca în cazul demodulatorului de anvelopă serie descris în precedentul paragraf.

Funcţionare (2)
Cele două semnale demodulate sunt însă defazate între ele cu 180o, ceea ce face ca, prin
sumarea lor la ieşire pe rezistenţa de sarcină, riplul de înaltă frecvenţă să se compenseze parţial. Rezultă
deci, în final, un semnal care urmăreşte mai bine anvelopa şi care are un riplu de amplitudine mult mai
mic şi cu o frecvenţă de două ori mai mare decât în cazul precedent (2xfp, fp =1/Tp).

Din aceste motive, sarcina FTJ este mult mai uşoară, acesta putând elimina riplul de înaltă
frecvenţă mult mai uşor. Denumirea de demodulator în contratimp provine de la faptul că diodele D1 și
D2 se deschid succesiv, una pe durata alternanţei pozitive, cealaltă pe durata alternanţei negative a
semnalului de intrare.

DEMODULATOR MA DE ANVELOPĂ DE VÂRF CU AO

O schemă practică a unui demodulator de anvelopă, realizat cu două amplificatoare
operaţionale, este prezentată în figura 5.
Funcţionare (1)

Schemele precedente de demodulatoare aveau dezavantajul că tensiunea de deschidere a

diodei D (aproximativ 0.6V) afecta demodularea prin diminuarea amplitudinii semnalului de ieşire cu
valoarea tensiunii de deschidere. Mai mult, dacă anvelopa nu era superioară valorii tensiunii de
deschidere, semnalul demodulat era puternic distorsionat. Schema din figura 5 elimină acest dezavantaj.
D este o diodă de detecţie, iar grupul de detecţie este format din R şi C. Amplificatorul operaţional AO2
are rol de repetor şi asigură o separare între ieşirea demodulatorului şi circuitul de detecţie. Prin
intermediul rezistorului R’ , semnalul de la ieşirea grupului de detecţie este transmis la intrarea
demodulatorului (intrarea inversoare a lui AO1).

DEMODULAREA SINCRONĂ
Demodularea sincronă este folosită pentru demodularea semnalelor MA-PS. Principiul de
demodulare sincronă este descris în schema bloc din figura 6.
 Demodularea sincronă se bazează pe utilizarea unui multiplicator analogic, care are rolul de
a multiplica semnalul de intrare de tip MA-PS cu un semnal având frecvenţa semnalului purtător, cu
expresia de forma kApcosωp (Ap - amplitudinea semnalului purtător, k - constanta de proporţionalitate).

MODULAŢIA ÎN FRECVENŢĂ
Definiţie: Un semnal modulat în frecvenţă este caracterizat de faptul că amplitudinea şi
faza semnalului modulat rămân constante, iar frecvenţa semnalului modulat se modifică în ritmul
semnalului modulator.

Forma de undă a semnalului modulat în frecvenţă cu expresia din relaţia (3) este prezentată
în figura 8:

După cum se observă în figura 8, perioada (frecvenţa) lui y(t) se modifică în ritmul
semnalului xm(t), adică creşte şi scade periodic în jurul valorii perioadei (frecvenţei) semnalului purtător
xp(t). Valoarea maximă cu care se modifică frecvenţa semnalului modulat se numeşte deviaţie de
frecvenţă şi se notează cu ∆f (uneori se numeşte deviaţie de pulsaţie şi se notează ∆ω).

Prin definiţie se introduce indicele de modulaţie în frecvenţă β ca raport între deviaţia de

frecvență și valoarea frecvenţei semnalului modulator:
FUNCŢIONAREA GENERATORULUI MF:

Dioda varicap D este echivalentă în funcţionare cu un condensator a cărui valoare a

capacității depinde de curentul ce trece prin acest condensator echivalent

Acest curent este la rândul lui dependent de valoarea instantanee a semnalului furnizat de
generatorul de semnal Umcosωmt – generator care simulează chiar semnalul modulator (util).

Sursa de tensiune continuă E asigură polarizarea diodei D pentru a fi permanent deschisă (în
conducţie). Astfel, în orice moment al funcţionării, circuitul din figura 10 este echivalent cu un circuit
rezonant paralel LC (unde L – inductanţa din circuit, iar C - capacitatea echivalentă a diodei varicap).

DEMODULAREA MF
Demodularea semnalelor MF este o operaţie complementară modulaţiei MF şi este
efectuată de un circuit numit demodulator MF. În urma demodulării, la ieșirea demodulatorului MF se
obţine un semnal cu o amplitudine proporţională cu deviaţia de frecvenţă a semnalului de intrare
(semnalul MF).

Demodularea MF se poate realiza:

1. Cu ajutorul discriminatoarelor de frecvenţă, prin transformarea semnalului MF într-un semnal MA

(MF-MA+MF) urmată de o demodulare de anvelopă;

2. Prin transformarea semnalului MF într-un semnal cu modulaţia impulsurilor în poziţie (MIP) urmată
de o mediere în timp;

3. Folosirea buclei cu calare pe fază (PLL)

Principiul de funcţionare al unui discriminator de frecvenţă se bazează pe transformarea

modulaţiei în frecvenţă a semnalului de intrare într-o modulaţie în amplitudine echivalentă şi
demodularea ulterioară a semnalului MA cu ajutorul unui demodulator MA clasic.
 Astfel, informaţia utilă, conţinută în deviaţia de frecvenţă a semnalului MF de intrare, este
translată într-o variaţie a anvelopei semnalului purtător. Pentru a realiza această funcţie se folosesc
transformatoarele de modulaţie. Schema unui discriminator de frecvenţă este prezentată în figura 11:

CIRCUITE DE AFIȘARE

1. CIRCUITE DE AFISARE CU DIODE ELECTROLUMINISCENTE (LED)

1.1 Introducere
Circuitele de afișare transmit omului informații mai simple sau mai evoluate prin emiterea
de semnale luminoase cu diferite intensități, culori și forme sau prin reflectarea luminii incidente pe
diferite contururi.

Diodele electroluminiscente, uzual numite LED – Light Emitting Diode – sunt unele dintre
cele mai utilizate dispozitive semiconductoare. Acestea sunt adesea întâlnite în echipamente în care se
afisează ora și data, care semnalizează funcționarea și starea echipamentelor, echipamente care
formează imagini color pe ecrane de mari dimensiuni sau chiar reclame luminoase, etc. Practic, LEDurile
au monopolizat astăzi producția de semafoare rutiere.

1.2 Principiul de funcționare

Lumina este o formă a energiei care poate fi eliberată, în anumite condiții, de un atom de
material și are un caracter dual:

- ondulatoriu, lumina putând fi caracterizată ca fiind o undă electromagnetică de o anumită frecvență ce

se propagă în spațiu pe o anumita direcție;

- corpuscular, lumina putând fi caracterizată prin deplasarea cu foarte mare viteză (3x108 m/s) a unor
particule foarte mici, fără masă, dar cu energie, numite fotoni.

În cazul LED-urilor, ne interesează caracterul corpuscular al luminii. Fotonii sunt eliberați de

atomi ca rezultat al mișcării electronilor. În oricare atom, electronii se mișcă pe orbite în jurul atomului
la distanțe proporționale cu energia electronilor (cei cu energie proprie mai mare se mișcă pe orbite mai
îndepărtate de nucleu). Acești electroni se pot deplasa de pe o orbită pe alta datorită unor influențe
externe. Astfel, dacă electronul primește energie (de exemplu datorită unei încălziri a materialului sau a
unei ciocniri cu un alt electron), acesta se deplasează pe o orbită superioară. Se spune că, în acest caz,
electronul a consumat energie din mediul înconjurător. Dacă electronul „cade” de pe o orbită superioară
pe una inferioară, acesta emite energie sub formă de câmp electromagnetic și cu cât distanța dintre cele
două orbite este mai mare, cu atât frecvența undei electromagnetice emise este mai mare.

Așa cum se cunoaște, orice diodă este formată prin alipirea a două regiuni, una dopată cu
impurități donoare (electroni), numită de tip N și una dopată cu impurități acceptoare (goluri), numită
de tip P. În cazul în care diodei i se aplică o polarizare pozitivă, electronii se deplasează prin structură și
apar noi posibilități de recombinare a lor. La fiecare astfel de recombinare, electronul respectiv trece din
banda de conducție (o orbită îndepărtată de atom) în banda de valență (o orbită apropiată de atom).
Altfel spus, electronul se deplasează în momentul recombinării pe o orbită în jurul atomului de energie
mult mai joasă, astfel că electronul eliberează energie sub formă de fotoni. Cu cât tensiunea aplicată
diodei este mai mare, cu atât curentul ce trece prin diodă este mai mare, numărul de electroni ce se
deplasează este mai mare, posibilitățile de recombinare și numărul de fotoni emiși crește proporțional.
Acest lucru se întamplă în orice diodă, dar radiația emisă poate fi vazută de ochiul uman numai dacă
frecvența sa corespunde spectrului luminii și numai dacă această radiație poate să treacă prin materialul
diodei și să ajungă la suprafață.

Pentru o emisie în spectrul vizibil este nevoie ca dioda să fie formată din anumite materiale,
iar un exemplu des întâlnit este combinația GaAsP (Galiu-Arseniu-Fosfor). Într-o diodă obișnuită realizată
din Siliciu (Si), atomii sunt așezați într-un mod care face ca saltul energetic al electronului să fie de scurtă
distanță energetică, energia eliberată corespunzând undelor electromagnetice din domeniul infraroșu.

Deși toate diodele emit radiație luminoasă, nu întotdeauna în spectrul vizibil, ele se
diferențiază prin eficiența cu care o emit. În diodele normale, materialul semiconductor din care sunt ele
formate absoarbe cea mai mare parte a energiei eliberate. LED-urile sunt astfel construite încât să
elibereze în afara structurii un număr cât mai mare de fotoni. Astfel, ele sunt încasetate în carcase din
plastic transparent care concentrează lumina pe o direcție particulară. Pentru creșterea eficienței
emisiei luminoase, unele construcții înglobează și o lupă.

Astăzi există o mare diversitate de forme de LED-uri și de culori: alb, roșu, galben, verde,
albastru (diferite nuanțe) etc. Culoarea radiației emise depinde de compoziția materialului
semiconductor. Astfel, diferite proporții de As și P în aliajul GaAs(1-x)Px (x- stabilește proporția) oferă
radiații cu frecvența crescătoare până la cea corespunzătoare culorii verde. Apoi, aliaje cum sunt cele de
tip GaN și In/Al GaN pot furniza culorile albastru și albastru-verde, pe când aliaje precum ZnS și ZnSe pot
furniza lumină alba.

Cele mai importante caracteristici ale LED – urilor sunt:

- intensitatea luminoasă în funcție de curentul direct prin LED;

- caracteristica spectrala.
1.3 Aplicatii
În mai toate aplicațiile în care sunt folosite, LED-urile sunt tratate ca și cum ar fi diode
obișnuite, cu singura diferență că tensiunea de deschidere VD este mult mai mare decât cea a diodelor
obișnuite, ajungând chiar și până la 1,5-2V.

O altă aplicație a LED-urilor o reprezintă așa-numitele bargrafuri, folosite pentru indicarea

nivelului de semnal, de exemplu, fie prin aprinderea unor LED-uri succesive dintr-o linie (figura 1.5a), fie
prin semnalizarea poziției unui indicator (figura 1.5b, aprinderea unui singur LED dintr-un șir de LED-uri).

O altă aplicație constă în realizarea de matrici de LED-uri care pot face parte din panouri
luminoasE.

O aplicație extrem de întâlnită este afișorul cu 7 sau 16 segmente. În acest caz, LED-urile au
forma unor segmente.

Comanda a 6 afișoare cu 7 segmente este prezentată în figura 1.8. Fiecarui segment ii

corespunde un terminal de comanda (anod sau catod) notat de la a la f. Celalalte terminale (catod sau
anod) ale fiecarui afisor sunt scurtcircuitate intre ele. Aceasta conduce la reducerea numarului de
terminale de comanda necesare driver-ului si a numarului de decodificatoare 7 segmente.

2. CIRCUITE DE AFIȘARE CU CRISTALE LICHIDE (LCD)

2.1 Introducere

Spre deosebire de LED-uri sau alte dispozitive active cum ar fi tuburile CRT, afișoarele cu
plasmă sau tuburile fluorescente, afișoarele cu cristale lichide (LCD – Liquid Crystal Display) nu emit ele
însele lumina, ci modulează lumina emisă de o sursă independentă. Sursa de lumină poate fi lumina
mediului ambient reflectată de o oglindă amplasată la baza LCD-ului, cum este cazul display-ului LCD de
ceas, telefon, etc. sau lumina emisă de tuburile fluorescente (CCFT - Cold Cathode Fluorescent Tube) şi
reflectată spre suprafaţa ecranului de către un reflector care are sarcina de a uniformiza repartiţia
luminii reflectate pe întreaga suprafaţă a ecranului.

2.2 Lumina polarizată

Funcţionarea unui dispozitiv de afişare de tip LCD se bazează pe lumina polarizată. Lumina
naturală, numită şi lumină albă este nepolarizată, adică vectorul câmpului electric sau magnetic
oscilează pe toate direcţiile dintr-un plan perpendicular pe direcţia de propagare a luminii. Această
lumină poate fi însă filtrată printr-un filtru special numit polarizator ce poate fi închipuit ca un grătar
care lasă să treacă lumina ce oscilează, doar pe o anumită direcţie a planului.

Dacă după un prim polarizator, lumina polarizată vertical întâlneşte un al 2-lea polarizator,
având o orientare perpendiculară faţă de cea a primului, adică orizontală, lumina polarizată în plan
vertical nu mai poate trece prin acesta din urmă.
 Folosind lumina polarizată, diferite polarizatoare şi un mediu ce conduce lumina, mediu
care are posibilitatea ca odată cu conducerea luminii să şi rotească planul de polarizare al acesteia, se
poate comanda pe ecranul unui display LCD apariția unor puncte (pixeli) luminoase sau întunecate.

Elementul care asigură conducerea şi rotirea planului de polarizare al luminii este celula de
cristal lichid.

2.3 Alinierea cristalelor lichide

ristalele lichide sunt formate dintr-un set de componente organice complexe, compuse din
molecule alungite care, în stare naturală, sunt ordonate paralel, după axele lor lungi. Cristalele lichide
pot fi întâlnite în natură în diferite faze, dintre care pentru display-uri este utilă faza nematică.

În fază nematica, în baza structurii lor moleculare, cristalele lichide se pot alinia unor
suprafeţe numite straturi de aliniere.

În baza proprietăţilor lor mecanice, cristalele lichide se lasă rotite în formă de spirală dacă
sunt amplasate între două straturi de aliniere, rotite la 90 grade, aşa cum este sugerat în figură.

Amplasarea în formă de spirală între două strate de aliniere așezate la 90o formează o așa-
numită celula Twisted Nematic (TN) de cristale lichide. Dacă unghiul de rotaţie este de 270o , celula se
numește Super Twisted Nematic (STN).

Există sute de tipuri de cristale lichide, fiecare având diverse proprietăţi fizice, electrice şi
optice. În afisoarele LCD se foloseşte o combinaţie de cel puţin 10 tipuri de cristale lichide.

Display-urile cu cristale lichide sunt caracterizate de doi importanţi parametrii:

contrastul, definit ca raportul între intensitatea punctului luminos şi intensitatea

punctului întunecat;

unghiul de vizualizare, definit ca unghiul calculat faţă de o direcţie specificată (în

particular poate fi perpendiculară pe planul ecranului) în care imaginea afişată poate fi
văzută în bune condiţii, la valoarea de contrast specificată.

Funcţionarea afişorului LCD

Pe lângă cele două straturi de aliniere, un afişor LCD conţine şi două polarizatoare (figura
următoare). Sursa de lumină furnizează lumină nepolarizată ce trece prin primul polarizator, cel cu
orientare orizontală, poziționat în spate. După ce lumina trece prin acest polarizator rezultă lumină
polarizată orizontal. Aceasta întâlneşte apoi cristalele lichide bune conductoare de lumină. Să
presupunem pentru început că nu există o tensiune de comandă și că cristalele lichide sunt dispuse în
spirală între cele două plane de aliniere. În acest caz, lumina este condusă de celulele dispuse în spirală,
iar planul de polarizare al luminii se va roti odată cu moleculele de cristal lichid. Lumina ajunge deci la
polarizatorul din faţă având planul de polarizare vertical. Acest plan se potriveşte cu cel al polarizatorului
şi lumina va trece prin acesta producând un punct luminos pe ecranul LCD.

Lumina polarizată este condusă de către celulele de cristal şi în cazul în care acestea se
orientează ca urmare a aplicării unui câmp electric. În acest caz, planul de polarizare al luminii ajunge
însă la polarizatorul din faţă fără a fi rotit, adică cu polarizare orizontală. Acest plan fiind obturat de
polarizatorul din faţă, efectul va fi un punct negru pe ecran.

Întrucât sursa de lumină emite lumina albă, pentru obţinerea unei imagini în culori este
necesară folosirea filtrelor de culoare. Acestea se dispun de regulă imediat în spatele polarizatorului
vertical, în dreptul coloanelor sub-pixelilor de culoare şi filtrează (lasă să treacă) una din cele trei culori
fundamentale roşu, verde şi albastru. Formarea culorilor se face tot prin amestecul aditiv al culorilor
primare, în același mod ca la tubul CRT. Controlul intensităţilor culorilor primare se face prin tensiunea
de comandă ce poate asigura o rotire completă sau parțială a celulelor şi deci intensități luminoase
diferite la ieșirea din polarizatorul vertical.

Aşa cum este prezentat în figura anterioara, un afișor cu cristale lichide are o structură de
tip sandwich formată din:

 polarizator posterior;

 placă de sticlă posterioară conţinând un strat de aliniere si electrozii de linie;

 celule de cristal lichid;

 filtru de culoare RGB (numai la monitoarele color);

 placă de sticlă frontală cu strat de aliniere şi electrozi de coloană;

 polarizatorul frontal.

2.5 Comanda afișoarelor cu matrice pasivă

Proiectarea circuitelor de comandă pentru dispozitivele de afișare cu cristale lichide
prezintă particularități legate de temperaturile de stocare și cele de funcționare, modificarea tensiunilor
de alimentare, funcționarea în cazul unei iluminări ambientale scăzute, etc. Celulele cu cristale lichide
funcționează astăzi cu tensiuni de prag cuprinse între 1,5V și 2V, folosindu-se tensiuni de comandă
alternative sau în impulsuri.
 Tensiunile de comandă trebuie să asigure componente continue cât mai apropiate de zero
deoarece aplicarea permanentă a unei tensiuni continue chiar și de cațiva mV poate conduce la
reorientarea nedorită a moleculelor de cristal lichid sau la opacizarea electrozilor transparenți.

În proiectarea circuitelor de comandă a dispozitivelor de afișare cu cristale lichide prin

metoda multiplexării se urmăresc următoarele aspecte tehnice:

 componenta de curent continuă a tensiunii aplicate elementului de

afișare trebuie să fie cât mai apropiată de zero;

 elementele să fie comandate matricial, pe linii și coloane (fig 2.6);

 tensiunile de comandă să se aplice simultan pe toate liniile și coloanele

însă formele de undă să fie alese astfel încât diferența de tensiune între oricare linie și
coloană să nu depășească valoarea de prag decât pentru elementele care trebuie
„aprinse”;

Utilizând această metodă de comandă, unele elemente vor fi „complet comandate” iar
celelalte „semi-comandate” deoarece au întotdeauna aplicată o diferență de tensiune pe element, dar
nu suficient de mare încât să provoace modificarea iluminării. Metoda este simplă, dar contrastul
obținut astfel este limitat.

2.6 Comanda afisoarelor cu matrice active

În conformitate cu modul de comandă matricial prezentat mai sus rezultă că fiecare celulă
de cristal lichid este comandată în mod activ doar pe durata 1/(nr. total de celule comandate) din timpul
de afişare. Pentru că în restul perioadei de timp celula de cristal lichid se află într-o stare fără potenţial
de comandă, este necesară alegerea cristalelor lichide cu proprietăţi de inerţie ridicată, pentru a
împiedica rotirea înapoi a cristalelor şi distorsionarea astfel a imaginii afişate. Astfel de celule de cristal
lichid nu pot fi însă comandate astfel încât orientarea lor să se modifice rapid în timp și de aici apare şi
dezavantajul principal al LCD-urilor cu matrice pasivă - timpul de răspuns foarte mare. Deşi redus astăzi
până la 100-150ms, acest timp rămâne totuşi inacceptabil de ridicat pentru aplicaţiile unde se prezintă
imagini în mişcare.

Cazul clasic pentru matricea activă AM-LCD îl reprezintă comanda celulelor de cristal lichid
prin intermediul unor dispozitive active numite TFT - Thin Film Transitor. În acest caz, fiecare celulă de
cristal lichid este comandată cu ajutorul unui tranzistor realizat sub forma unei pelicule subţiri și aflat pe
placa de sticlă din spatele dispozitivului de afișare. Grila și sursa tranzistorului sunt conectate la doi
electrozi realizați din material transparent și aflați tot pe placa de sticlă posterioară, iar drena este
conectată la electrozii comuni, aflați pe sticla din față, comandă ce este transmisă prin intermediul
celulelor de cristal lichid, așa cum este prezentat în figura 2.9. Comanda unui pixel poate fi menţinută un
anumit timp şi după încetarea comenzii efective pe linia şi coloana respectivă datorită menţinerii
tensiunii de comandă de către capacitatea echivalentă formată între electrodul comun și electrodul de
pixel (figura 2.10). Această capacitate echivalentă are doua componente:

 o capacitate formată între electrodul de pixel (legat la drena TFTului) și electrodul

comun, dielectric fiind elementele de cristal lichid;

 o capacitate formată între electrodul de pixel și electrodul de grilă, dielectric fiind

materialul izolator.

Dacă se aplică un puls de tensiune pe grila tranzistorului, acesta se va deschide. Atât timp
cât tranzistorul este deschis, condensatorul format de celula de cristal se încarcă cu o anumită tensiune
și apare un câmp electric între armături ce acționează asupra cristalelor lichide. Celulele se vor orienta
astfel după câmpul electric și lumina va fi obturată. În funcție de valoarea câmpului electric (adică a
tensiunii aplicate pe grila de comandă) celulele de cristal lichid se vor roti mai mult sau mai puțin lăsând
să treacă mai multă sau mai puțină lumină. Astfel se controlează nivelul intensității culorii.

Comanda celulei este de foarte scurtă durată, ca și în cazul matricii pasive, dar această
comandă se menține mai mult timp datorită prezenței condensatorului echivalent care se descarcă lent
printr-un tranzistor blocat. Descărcarea acestui condensator când se dorește ca celula să nu mai fie
comandată se face simplu prin aplicarea unei tensiuni de polaritate opusă pe electrodul comun. Și în
acest caz trebuie să se asigure o componentă continuă a tensiunii de comandă de valoare nula pentru a
nu afecta calitatea cristalelor lichide. Acest lucru se face prin alternarea polarităților tensiunilor de
comandă aplicate pe electrodul comun și pe electrodul de pixel.

Deşi foarte avantajoase din punct de vedere al timpului de răspuns, utilizarea TFT-urilor
înseamnă totuşi amplasarea pe sticlă a câte unui tranzistor pentru fiecare sub-pixel de culoare. În cazul
afișoarelor de mici dimensiuni acest lucru nu constituie o mare problemă, dar în cazul producerii de
ecrane LCD de mari dimensiuni apar mari costuri datorită ratei de eșec a tehnologiei, rata inerent
diferită de zero. Un display cu rezoluţia XGA de exemplu, înseamnă un total de 1024x3x768 = 2.359.296
tranzistoare și, teoretic, este suficient ca doar un TFT să fie defect pentru ca afișorul să nu fie perfect. În
practică, pentru reducerea costurilor de fabricație se acceptă un număr limitat de pixeli (TFT-uri) defecți,
număr diferit pentru fiecare culoare fundamentală R, G, B (funcție de cât de „vizibilă” este culoarea
pentru ochiul uman).
Monitoare cu plasma
Elementul de bază în funcţionarea lor este un gaz (xenon şi/sau neon) închis ermetic între
două panouri de sticlă. Acest gaz se află într-un număr foarte mare de alveole (corespunzător numărului
de subpixeli), separate între ele prin pereţi dintr-un material izolator şi elastic.

Pe cele două panouri de sticlă există câte o reţea de electrozi, dispuşi pe liniile şi coloanele
unei matrici, ca la afişoarele LCD. Aceşti electrozi vor asigura excitarea gazului din fiecare alveolă atunci
când între electrodul coloană şi cel linie se aplică o diferenţă de potenţial. Alveolele sunt grupate câte
trei în concordanţă cu sub-pixelii de culoare R, G, B. În fiecare alveolă există câte un tip de material
fotoemisiv, ce emite lumină de culoare roşie, verde sau albastră, atunci când este excitat de o radiaţie
ultravioletă. La apariţia unui câmp electric în interiorul unei alveole, gazul dinăuntrul acesteia este
excitat (similar ca la lămpile electrofluorescente), adică gazul se ionizează sub acţiunea electronilor
proveniţi de la cei doi electrozi. Această excitare corespunde emisiei unei radiaţii ultraviolete (invizibilă
pentru ochiul uman), a cărei intensitate corespunde diferenţei de potenţial cu care a fost excitat gazul.
Cantitatea de radiaţie ultravioletă va determina intensitatea luminoasă a radiaţiei emise de materialul
fotoemisiv din respectiva celulă. Astfel, intensităţile de roşu, verde şi albastru, iar prin combinarea lor şi
culoarea finală se pot controla prin potenţialele aplicate electrozilor.

4. POLYMER LIGHT EMITTING DIODES –PLED

Una dintre cele mai spectaculoase dezvoltări în industria dispozitivelor și echipamentelor de
afișare a fost inițiată de descoperirea realizată în 1985 la Cambridge University (Cavendish Laboratory) a
dispozitivelor de afișare PLED – diode electroluminiscente bazate pe polimeri.

Primul PLED a constat dintr-un material polimer PPV (polyphenylene vinylene - PPV), care,
intr-o structură de sandwich ce cuprinde doi electrozi polarizați a emis lumina de culoare galben-verde.
Eficiența scăzută a emisiei a fost îmbunătățită în timp. În scurt timp s-au descoperit noi materiale
polimerizate, care au aceste proprietăți, astfel încât astăzi se poate emite radiație pe acest principiu în
aproape tot spectrul vizibil.

Principalul avantaj al PLED-urilor comparativ cu LCD: emite lumină.

Dintre alte avantaje pot fi enumerate:

 un afișor cu PLED este obținut prin depunerea unui material de tip

polimer pe un suport de plastic sau sticlă și nu implică astfel alte elemente adiționale
cum ar fi: surse de lumină, filtre sau polarizatoare;

 utilizând tehnologia PLED se pot crea display-uri extrem de subțiri, ce

pot opera la tensiuni scăzute, fiind astfel mici consumatoare de energie;

 afișoarele PLED pot fi modelate pe aproape orice suprafețe, fiind

flexibile (în timp ce afișoarele LCD-urile sunt plane);

 unghiul de vizualizare este foarte apropiat de 180o;

 timpul de răspuns este foarte scăzut, chiar și la temperaturi scăzute,

ceea ce le face potrivite pentru afișări dinamice, în spațiu deschis, chiar și în condiții de
iarnă;

 în cele mai multe aplicații, timpul de viață (timpul după care luminanța

scade la jumătate din cea inițială) poate depăși 10.000 ore;

  construcția/producerea este simplă, cu costuri scăzute.

Structura unui PLED este prezentata in figura 4.1 și constă din: - un electrod transparent (A -
anod) realizat, de obicei, dintr-un aliaj ITO (Indiu – Titan – Oxide); - un strat de polimer cu o grosime de
maxim 100nm. - un electrod metalic (K - catod).

Principiul de funcționare

- un film polimeric este dispus ca un sandwich între doi electrozi metalici (A si K);

- întreaga structură se montează pe un suport transparent (sticlă sau plastic); - o sarcină electrică este
injectată de către cei doi electrozi (intuitiv - electronii de la catod și golurile de la anod);

- în polimer, golurile și electronii se recombină datorită interacțiunii electrostatice;

- în timpul recombinării se degajă energie sub formă de radiație luminoasă a cărei frecvență (culoare)
depinde de distanța energetică dintre banda de conducție și cea de valență, specifică materialului
(polimerului) utilizat.

Organic led (OLED)

 Dioda OLED (organic light-emitting diode) este un caz particular al afișorului de tip PLED, a
fost descoperită tot în 1985 şi reprezintă un tip de PLED în care materialul ce furnizează lumina este un
material organic (în cazul cel mai general - molecule pe bază de carbon).

În principiu, structura unei celule OLED, este tot de tip sandwich: un strat subţire de
material organic aflat între un anod conductor transparent şi un catod metalic. Stratul de material
organic este la rândul lui format din:

- un strat ce generează electroni (electrono-emisiv);

- un strat conductor (pentru transport) electroni;

- un strat conductor (pentru transport) goluri;

- un strat ce generează goluri

Când unei structuri cum este cea din figura 4.2 i se aplică o diferenţă de potenţial, electronii
şi golurile se deplasează ca în tranzistoare, recombinându-se. În urma recombinării se emite lumină
(după aceleași condiții ca și la PLED sau LED). Culoarea este dată de diferenţa de energie dintre nivele
energetice ale electronului înainte și după recombinare. Cu cât este mai mare această diferenţă, cu atât
radiația emisă se apropie de culoarea albastră şi se depărtează de cea roşie.

Comanda diferenţei de potenţial aplicată electrozilor se face ca la monitoarele LCD, fie cu

matrice pasivă fie cu matrice activă (folosind tranzistoare care mențin comanda).

Spre deosebire de monitoarele LCD, afişarea cu OLED-uri nu mai prezintă inconvenientul

unui unghi de vizionare redus şi consumă mult mai puţină energie. De asemenea, defectele sunt mult
mai puţin remarcabile, un pixel defect fiind de culoare neagră (mai puţin observabilă decât culoarea
albă, verde sau roşie – cazurile frecvente ale defectelor ecranelor LCD).

Există mai multe materiale organice ce sunt folosite în construcţia acestor display-uri.
Clasificarea afișoarelor OLED se face în funcţie de caracteristicile acestor materiale, în special în funcţie
de mărimea moleculei materialului organic folosit.

Din punctul de vedere al producerii display-urilor cu celule PLED sau OLED, trebuie remarcat
faptul că circuitele de comandă nu sunt mai complexe decât cele folosite la display-urile LCD. Polimerii
folosiţi se pot depune pe plastic, nemaifiind nevoie de două straturi de sticlă (anterior şi posterior, ca la
monitoarele LCD). Modul de depunere este foarte simplu şi foarte asemănător cu modul în care
imprimanta cu cerneală depune picăturile de cerneală pe hârtie. Astfel se depun „picături” de material
organic (polimer) de aproximativ 30 μm, dimensiune suficientă pentru obţinerea unor rezoluţii foarte
bune.
5. OPTOCUPLOARE
Optocuplorul, cunoscut și sub denumirea de optoizolator, este un sistem optoelectronic
simplu, la care semnalul de ieșire urmărește după o lege liniară semnalul de intrare, fără ca între
circuitul de intrare și cel de ieșire să existe o legătură galvanică.

Optocuplorul este singurul dispozitiv optoelectronic a cărui funcționare nu este influențată

de proprietățile optice ale mediului înconjurător. Parametrii săi depind, în principal, de curentul de
intrare și de temperatura de lucru. Optocuploarele sunt utilizate, în special, în circuite care necesită o
bună izolare galvanică, în circuite de comandă a comutației diferitelor echipamente electronice sau în
translatoare de nivel de curent continuu.

Schema de principiu a unui optocuplor

Optocuplorul este format din două părți distincte:

- o sursă de radiații (dioda semiconductoare de tip GaAs);

- un receptor (dioda rapidă, fototranzistor, fototranzistori în configurație Darlington, fototranzistor cu

efect de câmp, fotorezistența, fototiristor).

În cele mai multe cazuri, radiația emisă de diodă este în domeniul infraroșu. Funcționarea
optocuplorului se bazează pe faptul că energia radiată de dioda emisivă excită fotodetectorul,
transmițând astfel informația de la intrarea circuitului către ieșirea acestuia, fără a exista deci o legătură
galvanică între cele două părți distincte ale optocuplorului. De aici apare și principalul avantaj al unui
astfel de circuit: izolarea galvanică între circuitul de intrare și cel de ieșire.

Un circuit simplu de polarizare a unui optocuplor

 Există însă și scheme mai complexe, ce folosesc o reacție pozitivă sau/și negativă între
circuitul de ieșire și cel de intrare. Astfel de reacții sunt folosite în circuite cu optocuploare utilizate
pentru transmiterea unor semnale analogice. Reacția este necesară pentru a liniariza caracteristica de
transfer, iar pentru păstrarea izolării galvanice între circuitul de ieșire și cel de intrare se utilizează pe
calea de reacție tot optocuploare sau, mai simplu, fotodiode și fototranzistoare discrete.

Touchscreen-ul
Touchscreen-ul este un dispozitiv care permite utilizatorului să controleze un program
software de pe un PC sau alt echipament electronic dotat cu un dispozitiv de afișare.

În principiu, funcția de bază a unui touchscreen este de a recunoaște o atingere a

utilizatorului într-o zonă a dispozitivului de afișare peste care acesta este dispus.

Din acest punct de vedere touchscreen-ul se aseamănă cu un mouse deoarece transmite

sistemului de calcul informații despre un punct/zona de interes de pe ecranul dispozitivului de afișare.

Un touchscreen este format din 3 componente principale: un senzor sensibil la atingere, un

controler și un driver software.

Senzorul este realizat din mai multe straturi de material, de compoziții diferite, mai mult sau
mai puțin transparente și plasate pe întreaga suprafață a ecranului dispozitivului de afișare. În general,
prin această structură de suprafață circulă un semnal electric iar atingerea suprafeței este sesizată
datorită modificării valorii respectivului semnal.

Sensibilitatea touchscreen-ul este dată de dimensiunea zonei în care o atingere produce o

aceeași comandă.

Controlerul are rolul de a transla informațiile primite de la senzor în informații numerice ce

pot fi înțelese de către echipamentul electronic de comandă al afișorului sau de către PC.

Driver-ul software permite ca touchscreen-ul și PC-ul sau echipamentul electronic de afișare

să lucreze împreună. Face ca o comandă transmisă de utilizator prin atingerea unei zone a
touchscreenului să fie transformată în semnal numeric și să conducă la execuția unei comenzi de către
unitatea de calcul. Majoritatea driver-elor de touchscreen emulează driver-ul de mouse.

Funcție de tehnologia folosită, touchscreen-urile se clasifică după cum urmează:

- Touchscreen-uri rezistive;
- Touchscreen-uri capacitive;
- Touchscreen-uri cu undă de suprafață;
- Touchscreen-uri cu comandă în infraroșu.
Touchscreen-uri resistive
Acest tip de touchscreen este format dintr-un strat flexibil care este atins de degetul
operatorului sau de către un alt obiect și un strat rigid dispus pe sticla dispozitivului de afișare. Cele două
straturi au un grad relativ ridicat de transparență și sunt separate între ele de separatori sub formă de
mici sfere, realizate tot din material transparent. Stratul flexibil are o anumită rezistență electrică și este
acoperit pe partea interioară cu un strat conductiv care ajută la stabilirea fermă a contactului. Același rol
îl are și acoperirea metalică de pe stratul rigid aflat pe suportul de sticlă.

Atunci când apare o apăsare, cele două straturi conductive ajung în contact și se poate
stabili o valoare analogică a unei tensiuni de comandă, valoare care stabilește coordonatele x și y ale
apăsării.

Sunt întâlnite 2 modele de touchscreen-uri rezistive, în funcție de modul de comandă și colectare a

informației:

 -Touchscreen-uri rezistive cu 4 fire

 -Touchscreen-uri rezistive cu 5 fire

Touchscreen-uri rezistive cu 4 fire

Pentru a afla coordonatele punctului unde a survenit o apăsare, straturile rezistive se
comandă.
 Pentru determinarea poziției pe axa x, se aplică o tensiune Ux= 5V pe latura scurtă a
stratului superior (GNDx pe latura opusă) și tensiunea de ieșire este culeasă la terminalul UY(Uo) de pe
celălalt strat rezistiv, inferior. Tensiunea de ieșire Uo va fi nulă dacă nu există apăsare (inexistența
contactului) și o valoare între 0V și 5V dacă există o apăsare. Valoarea tensiunii este mai apropiată de 5V
dacă apăsarea este mai apropiată de latura pe care s-a aplicat +5V și mai apropiată de 0V dacă apăsarea
este mai apropiată de latura conectată la masă. Controlerul touchscreen-ului asigură conversia analog-
numeric (CAN) a valorii analogice a tensiunii de la ieșirea UY(Uo) și astfel se determină prima coordonată
a punctului apăsat.

Stratul superior este protejat la exterior (partea dinspre operatorul uman) cu un lac
transparent pentru a evita zgârierea sa.

Avantaje:

 -Tehnologia cu 4 fire este ieftină

 -Sunt durabile (~ 1 milion de apăsări)
 -Pot fi folosite în medii industriale (sunt rezistente la ulei, grăsimi, apă, praf, etc.)
 -Se poate folosi orice obiect pentru atingerea suprafeței (poate fi metalic sau nemetalic)

Dezavantaje:

 -În urma apăsărilor repetate, distribuția uniformă a tensiunii de comandă pe stratul superior nu
se mai face uniform, odată cu creșterea duratei de exploatare
 -au o transparență mai redusă (~ 75%)
 -nu sunt durabile la zgârieturi
 -Nu suportă atingeri multiple (multi touch)

Touchscreen-uri rezistive cu 5 fire

 Aceste touchscreen-uri sunt foarte asemănătoare structural cu cele cu 4 fire. Ceea ce diferă
este modul de comandă și preluare a tensiunii rezultate. Stratul superior nu mai este unul rezistiv ci unul
complet conductiv și relativ transparent, de rezistență foarte mica.

În cazul touchscreen-urilor cu 5 fire, stratul inferior este folosit pentru determinarea

ambelor coordonate x și y. Cele două tensiuni de comandă Ux și respectiv Uy, se aplică succesiv, pe cele
două laturi ale stratului inferior, liniile de masă (GND) fiind dispuse pe laturile opuse, respectiv, fără a fi
scurtcircuitate între ele. Astfel, pentru determinarea coordonatei x, se aplică o tensiune de comandă Ux
între latura mică și latura opusă, marcată GNDx (laturile marcate Uy și GNDy fiind neconectate). În
momentul atingerii, stratul conductiv superior preia valoarea tensiunii proporțională cu poziția punctului
apăsat pe axa x. Valoarea acestei tensiuni este convertită în semnal numeric de CAN-ul din controler.
Apoi se aplică o tensiune Uy între celelalte două laturi și la aceeași ieșire Uo se obține o tensiune
proporțională cu poziția pe axa y a punctului apăsat. Și această tensiune este convertită ulterior în
semnal numeric de către microcontroler, în vederea stabilirii valorii numerice a poziției pe axa y. Se
poate astfel observa că sunt necesare 5 fire de comandă pentru acest tip de touchscreen, 4 pe stratul
inferior și un fir pe stratul superior.

Avantaje:

 -Touchscreen-ul cu 5 fire este mult mai durabil deoarece stratul exterior poate fi realizat din
material conductiv transparent mult mai puțin sensibil la multiplele apăsări (poate suporta până
la 35 milioane de apăsări).
 -Construcția este mai simplă și este mai puțin sensibil la temperatură sau umiditate.
 -Stratul rezistiv, a cărui proprietăți electrice trebuie păstrate mai mult timp, este poziționat la
interior și este astfel mai bine protejat.

Touchscreen ul capacitive
 O primă variantă de touchscreen capacitiv constă dintr-un suport de sticlă ce este acoperit
cu un strat conductiv, foarte subțire și aproape complet transparent pentru radiația luminoasă.

Pe cele 4 laturi ale suportului (sau pe colțuri) sunt prezenți 4 electrozi de comandă care
furnizează o tensiune ce se distribuie uniform pe suprafața acoperirii metalice transparente. În acest
mod se creează un câmp electric uniform distribuit.

Acoperirea metalică transparentă formează practic unul din cei doi electrozi ai unui imens
capacitor. Suprafața acestui prim electrod este practic egală cu suprafața afișorului, și acest electrod
este atins de degetul utilizatorului sau orice obiect conductiv care atinge ecranul. Atunci când degetul
sau obiectul conductiv atinge suprafața externă a touchscreen-ului, apare o mică scurgere de sarcină
electrică, formată din patru curenți ce se închid prin electrozii de comandă aflați pe laturi (sau colțuri).
Acești curenți sunt proporționali cu distanța de la electrodul respectiv la punctul de contact. Practic,
fiecare electrod controlează o jumătate din axa x, respectiv y. Microcontrolerul touchscreen-ului culege
valorile analogice ale celor 4 curenți, le transformă în valori numerice și calculează apoi poziția punctului
atins pe suprafața ecranului funcție de valorile intensităților acestor curenți.

Avantaje:

 -sunt durabile
 -prezintă o claritate mare comparativ cu cele resistive
 -sunt utilizate într-un domeniu larg de aplicații: display-uri folosite în restaurante, posturi de
comandă și control din mediul industrial, puncte de informare, etc.
 -rezistență ridicată la zgârieturi

Dezavantaje:

 -obiectele ne-conductive nu vor putea niciodată activa un astfel de touchscreen

 -Sunt sensibile la interferențe electromagnetice (EMI) și de radiofrecvență (RFI)
 -nu suportă multi-touch
Touchscreen-ul cu unda de suprafata
Acest tip de touchscreen se prezintă sub forma unui panel de sticlă pe laturile căruia sunt
dispuși o serie de reflectori iar în colțurile sale sunt dispuși transduceri piezoelectrici ce transmit și
recepționează semnale în domeniul ultrasonic (frecvențe deasupra spectrului audio).

Un transducer transmițător primește de la un controler specializat semnale electrice pe

frecvențe ridicate (uzual cele folosite în touchscreen-uri sunt semnale de ordinul 5MHz) și transmite
semnale pe o frecvență mult mai joasă (ultrasonică). Unda ultrasonică este reflectată și transmisă pe
întreaga suprafață a afișorului. Transducerul receptor face transformarea inversă, primind semnale pe
frecvențe joase și transmițând semnale pe frecvențe înalte către același controler.

Controlerul touchscreen-ului transmite un semnal electric pe frecventa de 5MHz către

transducerul transmițător aflat în colțul dreapta-sus. Acesta convertește acest semnal în unde
ultrasonice ce se propagă prin panoul de sticlă. Într-un prim pas se transmit unde ultrasonice ce se
propagă pe direcția x și în al 2-lea pas se transmit unde ce se propagă pe direcția y. În timpul propagării
undelor ultrasonice pe axa x, acestea întâlnesc o serie de reflectori dispuși pe latura superioară,
reflectori care reflectă aceste unde schimbându-le direcția de propagare cu 90o. Astfel aceste unde
ajung să baleieze întreaga suprafață a touchscreen-ului, motiv pentru care sunt numite unde de
suprafață. După ce undele traversează suprafața display-ului, acestea ajung pe latura opusă unde o altă
serie de reflectorii le direcționează către transducerii receptori, ce le convertesc în final într-un semnal
electric de înaltă frecvență transmis controlerului.

La fiecare receptor, undele de suprafață sosesc succesiv de la reflectorii dispuși de-a lungul
unei laturi, mai repede de la cei mai apropiați și mai târziu de la cei mai îndepărtați. Acest lucru conduce
la o decalare temporară a undelor recepționate. Astfel un scurt tren de pulsuri ultrasonice generat de
transmițător va ajunge la receptori reflectat multiplu și decalat în timp. Numărul de trenuri de pulsuri
recepționate este egal cu cel al reflectorilor de pe latura respectivă iar întârzierea trenurilor depinde de
distanța parcursă de undele ultrasonice pe suprafața touchscreen-ului. În lipsa unei atingeri se stabilește
astfel o așa-numita succesiune prestabilită a sosirii trenurilor de unde ultrasonice reflectate la fiecare
receptor.

Avantaje:

 -Claritate ridicată deoarece panelul touchscreen-ului cu unde de suprafață este în întregime din
sticlă și a faptului că nu există straturi cu diferite depuneri rezistive sau conductive
 -Poate funcționa și cu suprafața de sticlă zgâriată
 -Rezistent la interferențe EM și RF
 -Suportă monitoare cu rezoluție mare
 -Sunt adesea utilizate în puncte de informare a populației, în sisteme de învățare bazate pe
utilizarea calculatorului sau în diverse incinte cu trafic intens (aeroporturi, gări, supermarket-uri,
etc.)

Dezavantaje:

 -Nu pot fi controlate cu obiecte înguste și subțiri (cărți de credit, stylus, etc) ce nu pot absorbi
unde ultrasonice
 -În cazul în care un obiect de dimensiuni mari este așezat pe suprafața touchscreen-ului, acesta
nu va funcționa până ce obiectul este îndepărtat
 -Sensibil la umiditate, praf și murdărie
  -Nu suportă munti touch
Touchscreen cu comanda in infrarosu
Principiul de funcționare a touchscreen-urilor cu comanda în infraroșu (IR) este foarte
asemănător cu cel al touchscreen-urilor cu unde de suprafață. În acest caz însă, pe cele două laturi există
transmițători de semnal IR iar pe laturile opuse există dispuși receptori IR corespunzători. Toți
transmițătorii de pe axa x transmit bine direcționat și simultan semnale spre receptorii dispuși pe latura
opusă dar succesiv cu cei de pe axa y, pentru a nu exista interferențe între semnalele ce traversează
suprafața display-ului. Comutarea se face cu o frecvență suficient de mare astfel încât orice atingere să
fie detectată.

Dacă un deget atinge suprafața, se va întrerupe raza IR pe direcția unuia dintre

transmițătoarele de pe axa x, lipsa semnalului la receptorul corespunzător fiind detectată de
microcontroler care stabilește coordonata x a punctului atins. Imediat se comută transmiterea
semnalelor IR pe transmițătorii corespunzători axei y iar lipsa semnalului recepționat la receptorul
corespunzător coloanei punctului atins va fi detectată de controler, care va stabili astfel și coordonata y
a punctului.

Avantaje:

 Nu este sensibil la zgârieturi

 -Una dintre cele mai bune clarități
 -Durată de viață nelimitată
 -Utilizat pentru ecrane cu rezoluții mari
 -Recunoaște până la 50 de puncte atinse simultan
 -Timp de răspuns mic: 4ms

Dezavantaje:

 -Murdăria poate bloca raza infraroșie pe suprafața touchscreen-ului

 -Sensibil la lumina naturală
 -Foarte scump de implementat
Touchscreen P-Cap (Projected Capacitive) – principii de operare
Tehnologia de realizare a touchscreen-urilor p-cap este o variantă a touchscreen-ului
capacitiv și se bazează pe o matrice de rânduri și coloane realizate din materiale conductive și
transparente (1-2 nivele de electrozi - dispuse pe unul sau două straturi diferite de sticlă). Aplicând o
tensiune între diverși electrozi (doi electrozi alăturați aflați pe un același strat sau între 2 electrozi
perpendiculari, dispuși pe straturi diferite) se formează un câmp electrostatic uniform. Dacă un obiector
conductor (deget sau indicator metalic) vine în contact cu sticla touchscreen-ului, acest câmp va fi
distorsionat și va putea fi astfel detectat. P-Cap poate, spre deosebire de celelalte tehnologii capacitive,
să detecteze o atingere și cu un indicator pasiv (nemetalic) sau cu un deget acoperit de o mănușă și chiar
în condiții de umiditate. Totuși, acest tip de touchscreen este sensibil la praf și umiditate. Tipuri de P-
Cap: mutual capacitance și self-capacitance.

P-Cap cu capacitate proprie

Acest tip de touchscreen P-Cap conține 1-2 seturi de electrozi, dispuși pe unul sau două
(rânduri și coloane) straturi de sticlă. Între fiecare electrod și GND (pământ) se formează câte o
capacitate (dielectric fiind sticla și aerul) a cărei valoare crește dacă un deget sau obiect metalic ajunge
în preajma electrodului. Pentru detectarea poziției atingerii, fiecare electrod este măsurat individual. Se
va detecta astfel o modificare a capacității unui electrod de pe axa x și apoi a capacității unui electrod de
pe axa y, rezultând astfel poziția atingerii.

Acest tip de P-Cap este folosit în aplicații în care se dorește detectarea unei singuri atingeri
la un moment dat. Dacă pe un astfel de touchscreen apar două atingeri simultane, acestea nu pot fi
detectate corect.

Tipuri de P-Cap cu capacitate proprie

1.
- Un singur nivel cu electrozi de tip insulă: ieftin

-Se realizează 20 de masurători, fiecare electrod fiind măsurat individual

- Rezoluția 20 de puncte

2.
 -2 nivele cu electrozi dispusi randuri-coloane 9x11: scump
 -Se realizează 20 de măsurători, fiecare coloană și rând fiind măsurat individual
 Rezoluția 99 de puncte
P-Cap cu capacitate mutual
Și acest tip de touchscreen P-Cap conține 1-2 seturi de electrozi, dispuși pe unul sau două
(rânduri și coloane) straturi de sticlă. Între oricare doi electrozi se formează câte o capacitate
(dielectricul fiind de această dată în principal sticla) a cărei valoare scade dacă un deget sau obiect
metalic ajunge în preajma electrodului. Pentru stabilirea poziției atingerii, fiecare intersecție rând-
coloana este masurată individual.

Tehnologia IPS – In-plane switching

 În cazul tehnologiei IPS electrozii de comandă sunt dispuși într-un același plan și putem avea
două modalități de aliniere a celulelor de cristal lichid în starea de repaus (necomandate): cu cristale
așezate în spirală (straturile de aliniere sunt orientate la 90o unul față de celalalt) sau cu cristale așezate
paralel (straturile de aliniere sunt paralele).

Avantaje:

 creșterea unghiului de vizualizare (sugerat în Fig 2);

 îmbunătățirea acurateței culorilor afișate;
 deoarece electrozii sunt aflați într-un același plan și în interiorul LCD, o apăsare a ecranului nu
modifică comanda (prin apropierea electrozilor de comandă) și deci nu alterează imaginea
afișată; acest aspect este foarte important pentru tablete și telefoane mobile.

Dezavantaje:

afișoarele LCD-IPS necesită cu aproximativ 15% mai multă putere consumată decât cele clasice;
costul de fabricație este simțitor mai ridicat;
timpul de răspuns este mai ridicat (nu sunt indicate pentru afișoarele care redau imagini cu
mișcări rapide).

SENZORI OPTICI
INTRODUCERE.

Senzorii optici sunt astăzi folosiți pe scară largă în camere de luat vederi, aparate de fotografiat,
jucării inteligente, telefoane celulare, automobile. Oricare ar fi aplicația în care sunt folosiți, aceștia au
principalul rol de a capta o imagine prezentă în fața obiectivului.

Captarea imaginii înseamnă furnizarea unui semnal analogic în strictă concordanță cu

iluminarea scenei vizionate. În acest sens, scena este virtual împărțită într-o grilă de microscene, iar
iluminarea specifică fiecărei microscene va impresiona câte un senzor optic. Cu cât zona ce
impresionează un senzor este mai mică, cu atât avem nevoie de un număr mai mare de senzori care să
culeagă informații despre întreaga scenă filmată. Numărul total de senzori folosiți pentru preluarea unei
scene stabilește rezoluția echipamentului.

Astăzi micro-scena corespunzătoare unui senzor de imagine a ajuns extrem de mică, numărul de
senzori folosiți ajungând la ordinul milioanelor.

Uzual considerăm că fiecare senzor furnizează informație corespunzătoare unui pixel – cea mai
mică subdiviziune a unei imagini.
 După ce imaginea este captată este necesar ca ea să fie prelucrată. Semnalul analogic
corespunzător imaginii preluate suferă diverse operații cum ar fi: conversii analog numerice, procesări
digitale, codări, compresii, etc. Toate aceste operații sunt, în general, realizate de către mai multe tipuri
de circuite integrate specializate, fabricate în diverse tehnologii. Se remarcă însă pe plan mondial
tendință de înglobare a mai multor astfel de operații într-un același chip, fapt care a condus la o
reducere drastică a costurilor de fabricație a echipamentelor.

SCHEMA BLOC A UNUI SISTEM DE PRELUARE A IMAGINILOR

În momentul de față există două importante tehnologii sub care se produc senzorii optici:

- senzori optici realizați în tehnologia CCD (Charge Coupled Device);

- senzori optici realizați în tehnologia CMOS (Complementary Metal-Oxid Semiconductor).

Avantajele noilor senzori CMOS:

-integrarea într-un același chip și a altor funcții pe lângă funcția de preluare de imagini (conversia
analog digitală, obtinerea semnalelor de sincronizare și de tact, obținerea semnalelor pentru controlul și
comanda senzorilor - focalizare, expunere, etc.);
 - posibilitatea utilizării pe liniile de producție a acelorași echipamente de producție ca și în cazul
chipurilor CMOS

Consecința: reducerea costurilor, a puterii disipate (crește durata de utilizare a acumulatorilor la

echipamentele portabile) și reducerea dimensiunilor de gabarit ale echipamentului.

Senzorii CCD prezintă cel mai ridicat factor de umplere.

Factorul de umplere reprezintă un parametru direct legat de tehnologia de realizare a senzorilor

și este definit ca raportul între suprafața activă a senzorului - folosită pentru preluarea imaginii (partea
senzorului care este impresionată de lumina provenită de la scena filmată) - și suprafața totală a
senzorului.

SENZORI CCD (CHARGE COUPLED DEVICE)

Principiul după care funcționează senzorii CCD a fost descoperit încă din 1960, dar dispozitivele
obținute au fost inițial folosite drept memorii și abia în 1970 s-a demonstrat ca pot fi folosite și pentru
captarea imaginilor. Procesul de realizare a senzorilor CCD este asemănător cu cel de realizare al
circuitelor integrate. Astfel, după o serie de operații specifice acestei tehnologii (mascări, difuzii,
conectare, etc.) se obțin mii sau chiar milioane de astfel de chipuri pe un disc foarte subțire din Si
(siliciu), disc care formează așa numita țintă – principala componentă a unui echipament de preluare a
imaginilor. Fiecare chip de pe țintă are funcția de senzor optic, adică este sensibil la radiația luminoasă.
Atunci când o radiație luminoasă ajunge pe suprafața senzorului, în substratul semiconductor apar un
număr de electroni liberi care sunt stocați într-un strat de colectare special. Numărul de electroni liberi
noi apăruți depinde direct proporțional de intensitatea radiației luminoase incidente.

Preluarea unei scene aflate în fața țintei cu senzori optici dintr-un echipament de preluare a
imaginilor se face în trei pași:

- expunerea țintei la lumina provenită de la scena filmată, proces în care intensitatea luminoasă
corespunzătoare fiecărui pixel al imaginii (zona din scena filmată ce impresionează un senzor optic) este
convertită în sarcină electrică (electroni) și stocată la nivelul stratului de semiconductor care formează
ținta;

- transferul sarcinii, proces în care sarcina acumulată la pasul anterior pentru fiecare pixel este
mutată în cadrul substratului de semiconductor al țintei, către o margine pentru a putea fi preluată de
circuite specializate, în vederea prelucrării;

- conversia sarcinii în tensiune echivalentă, serializarea tensiunilor analogice corespunzătoare

fiecărui pixel și amplificarea acestor tensiuni cu un amplificator analogic de precizie;

Imaginea filmată este achiziționată atunci când lumina corespunzătoare scenei, sub formă de
fotoni este incidentă pe o arie de senzori optici. Numărul de senzori de pe țintă stabilește numărul de
pixeli și, deci, rezoluția echipamentului de preluare a imaginilor. Energia asociată fiecărui foton este
preluată de substratul de material semiconductor al țintei și provoacă apariția unei perechi electron-gol,
așa cum este prezentat în figura 2. Numărul de electroni colectați în stratul de colectare pentru fiecare
pixel (senzor) este direct dependent de intensitatea luminoasă și de timpul de expunere, dar depinde,
după o relație neliniară, și de lungimea de undă a radiației incidente. Astfel, fotonii sunt absorbiți la
diferite adâncimi în stratul de siliciu depinzând de lungimea de undă a radiației. Întotdeauna vor exista
deci electroni necolectați deoarece au apărut la adâncimi prea mari în stratul de siliciu.

Senzorii CCD funcționează după aceleași principii de bază ca și dispozitivele MOS. Astfel,
structura unui senzor CCD – MOS este sub forma unui sandwich format dintr-un strat conductor, cât mai
transparent și subtire, realizat dintr-un material metalic – ce formează așa-numita grilă G – strat care
este dispus deasupra unui strat semiconductor (din Si). Între cele două strate există un dielectric (SiO2)
foarte subțire .

Aplicând un potențial pe electrodul metalic numit grilă sau poartă (gate – G) putem schimba
potențialul în interiorul substratului. Astfel, aplicând un potențial pozitiv pe grilă, în substrat vor fi atrași
electronii doar în zona acelei grile și se va forma o așa numită groapă de potențial – well, așa cum este
sugerat în figura 3. Practic, în acea zonă sunt acumulați acei electroni liberi care au apărut în urma
expunerii substratului la radiația luminoasă.

Electronii pot fi reținuti în acea groapă de potențial prin formarea unor bariere de potențial, la
limitele gropii. Aceste bariere de potențial se pot ușor forma prin aplicarea pe grilele vecine a unui
potențial negativ,

Pixelii (și implicit sarcina stocata în gropile de potențial) sunt dispuși matricial pe țintă, sub
forma de rânduri și coloane. Pentru ca informația privind sarcina stocată, corespunzătoare fiecărui pixel,
să fie livrată pentru prelucrare trebuie preluată mai întâi din această matrice. Practic acest lucru se face
mutând sarcina asociată pixelilor de pe un rând sau o coloană, rând după rând sau coloană după coloană
către o margine a țintei. Mutarea se poate face comandând adecvat potențialul grilelor implicate pentru
a muta succesiv pozițiile gropilor de potențial și a barierelor de potențial către o latură a țintei.

a) Tehnica de transfer 4Ф CCD - patru faze CCD

În cadrul acestei tehnici se utilizează un electrod poartă, de lungimea unei coloane. Dacă se
aplică un potențial ridicat acestui electrod, sub el se formează o groapă de potențial ce colectează
electronii liberi, iar dacă se aplică un potențial negativ se formează o bariera de potențial.

Pentru a defini un pixel prin aceasta tehnică, se folosesc 4 astfel de electrozi – porți, așa cum
este prezentat în figura 4. Pentru a forma o groapă de potențial se aplică un potențial pozitiv pe grilele
Ф1 și Ф2 și negativ pe Ф3 și Ф4. Astfel se colectează electronii liberi corespunzători pixelului P1 sub
grilele Ф1 și Ф2. Dacă ulterior potențialele se modifică astfel încât grila Ф1 este negativă, grila Ф2
pozitivă, grila Ф3 pozitivă și Ф4 negativă, sarcina corespunzătoare pixelului P1 este mutată sub grilele Ф2
și Ф3.

În acest mod se poate deci deplasa sarcina asociată coloanelor pe direcția rândurilor.
 b) Tehnica de transfer 3Ф CCD - trei faze CCD
Funcționează similar tehnicii 4Ф CCD, cu deosebirea că există doar trei grile pentru un pixel, iar
modul de comandă și deplasarea gropilor de potențial (care se lățesc și apoi se îngustează în deplasarea
lor).

c) Tehnica de transfer 2Ф CCD - două faze CCD

Funcționează similar cu tehnica 4Ф CCD, cu deosebirea că există doar două grile pentru un pixel, iar
aplicarea potențialului negativ pe grila corespunzătoare se face gradual (în trepte și descrescător,
producând o barieră de potențial gradual, așa cum se poate observa în figura 6). Acest mod de comandă
este necesar pentru a evita ambiguitatea legată de sensul de transfer a sarcinii de-a lungul rândului.

Arhitectura senzorilor CCD

Din punctul de vedere al arhitecturii, senzorii CCD se împart în:

- senzori CCD - FF cu transfer complet al unui cadru (Full-Frame Transfer);

- senzori CCD - FT cu transfer al unui cadru (Frame-Transfer);

- senzori CCD - IL cu transfer întrețesut (Interline).

a) Senzorii CCD – FF sunt realizați pe baza unor fotocapacitoare în care se stocheză o cantitate de
sarcină proporțională cu iluminarea senzorului și au cea mai simplă arhitectură, sunt cele mai simple de
fabricat și, evident, cele mai ieftine.

Arhitectura acestui senzor, prezentată în figura 7 constă dintr-o serie de fotocapacitoare, dispuse
într-o matrice de linii și coloane ce acoperă o arie dată. Aria de fotocapacitoare este controlată de un
registru CCD paralel, un registru CCD serie și un amplificator final.

Imaginea de preluat este proiectată pe matricea de elemente fotosensibile și fiecare element

fotosensibil primește o anumită cantitate de lumină corespunzătoare unei mici partiții a scenei filmate,
stocând un număr de e-, proporțional cu cantitatea de fotoni incidenți. Un obturator mecanic sau un
semnal de strobare al iluminării scenei filmate obturează după impresionare matricea de elemente
fotosensibile până când informația analogică stocată va fi livrată la ieșirea amplificatorului. Informația
analogică de pe fiecare rând este transferată spre registrul serial, rând după rând, folosind oricare din
metodele de transfer 2 Ф, 3 Ф, 4 Ф prezentate anterior. Registrul paralel trebuie privit ca fiind format
dintrun rând al matricii. La fiecare interval de tact, câte un întreg rând de pixeli este livrat în mod paralel
în registrul de serializare, care serializează informația trimițând-o amplificatorului de ieșire. Așadar,
întreaga informație despre scena filmată este livrată rând după rând și apoi celulă (pixel) după celulă și o
nouă imagine poate fi preluată de către elementele fotosensibile.
 b) Senzorii CCD-FT sunt foarte asemănători cu cei CCD-FF, iar arhitectura este prezentată în figura 8.
Deosebirea apare în constituirea unei arii separate (insensibile la lumină) în care se transferă rapid
întreaga informație analogică corespunzătoare cadrului filmat.

În cazul CCD-FT nu mai este nevoie de opturator sau semnal de strobare care să conserve informația
cu privire la scena filmată pe durata transferului spre ieșirea amplificatorului. De aceea această metodă
prezintă avantajul că se pot prelua mult mai multe imagini într-un același interval de timp comparativ cu
cazul precedent. Totuși, datorită timpului diferit de zero al transferului paralel, această informație se
poate altera dacă compoziția scenei se modifică pe durata scurtă a transferului. Acestă modificare
inerentă a conținutului informației pe durata transferului afectează calitatea imaginii, apărând efectul de
imagine pătată sau mâzgâlită (smear image). Deoarece este necesară o suprafață dublă cu elemente
fotosensibile pentru o aceeași rezoluție, acest tip de sensor prezintă rezoluții mai mici. El poate, însă,
prelua imagini cu o dinamicitate mult mai mare, dar are și un cost mai ridicat.

c)În cazul senzorilor CCD-IL, se folosesc atât fotocapacitoare (sub forma de zone dreptunghiulare)
cât și fotodiode (sub formă de benzi verticale) pentru fiecare pixel,

Practic, în cazul senzorilor CCD-IL, structura fiecărui element fotosensibil este oarecum dublată,
existând un element fotosensibil care este impresionat de scena filmată și un element insensibil la
lumină (sau protejat împotriva fotonilor incidenți) care preia imediat informația acumulată în elementul
fotosensibil. După transferul pixel cu pixel, informația este livrată la ieșire printr-una dintre metodele
descrise anterior, iar pe durata transferului paralel/serial, o nouă scenă impresionează matricea de
elemente fotosensibile. Evident, metoda îmbunătățește mult calitatea imaginii, minimizând efectele de
mâzgâlire sau pătare a imaginii. Arhitectura este complexă, de mai mică sensibilitate (apertura
senzorului este aproape înjumătățită) și cost ridicat în comparație cu senzorii CCD-FF.

Preluarea imaginilor în culori

Senzorii CCD sunt în esență senzori ce redau imagini în nuanțe de gri. O primă metodă de obținere a
imaginilor în culori constă în utilizarea unor filtre de culoare (care lasă să treacă doar radiația luminoasă
corespunzătoare uneia dintre cele trei culori fundamentale R (Red), G (Green) sau B (Blue). Astfel, scena
filmată este preluată de trei ori, de fiecare dată fiind filtrată printr-unul din aceste trei filtre. Filtrele,
dispuse în fața senzorilor se schimbă succesiv. Evident, metoda este lentă și adecvată imaginilor statice
sau puțin dinamice. Totuși, avantajul acestei imagini este faptul că rezoluția poate rămâne egală cu cea a
imaginii alb-negru.

O a doua metodă constă în folosirea unei prisme care livrează aceeași imagine pe trei direcții diferite
către trei ținte diferite cu senzori CCD. În fața fiecărei ținte se află câte un filtru pentru una din cele trei
culori fundamentale. Avantajul sistemului constă în conservarea rezoluției și vitezei ca și la sistemul
albnegru însă complexitatea și, evident, costul cresc foarte mult.

O ultimă metodă folosește crearea de filtre de culoare direct pe chip, deasupra elementului
fotosensibil, în cadrul aceluiași proces tehnologic la care se adaugă doar operații suplimentare. Această
metodă este cea mai modernă și oferă cele mai bune performanțe. Evident, rezoluția scade de 3 ori față
de sistemul alb-negru, pentru o aceeași suprafață a țintei, deoarece sunt necesari trei pixeli pentru a
forma informația corespunzătoare unui pixel de culoare.

Senzorii X3 reprezintă o inovaţie recentă, şi au la bază proprietatea siliciului de a absorbi

radiaţiile de lumină de diferite lungimi de undă, la adâncimi diferite. Cele 3 culori de bază sunt absorbite
astfel: albastrul, în imediata apropiere a suprafeţei, verdele la o adâncime de 0,6 microni şi roşul la o
adâncime de 2 microni. Culegerea informaţiei pe fiecare nivel permite obţinerea imaginii color dintr-un
singur pixel spaţial. Acest lucru elimină necesitatea filtrelor de culoare şi reduce constructiv de
aproximativ trei ori numărul de pixeli pentru o imagine de aceeaşi rezoluţie, realizată cu senzori de
imagine CCD. Cu alte cuvinte rezoluţia reală este de trei ori mai mare. Deşi revoluţionară, această
tehnologie este deocamdată foarte scumpă, preţul unui camere video realizată în această tehnologie, la
o rezoluţie de 3,5M este de 3000 USD.

SENZORI C-MOS (COMPLEMENTARY METAL-OXIDE

SEMICONDUCTOR)

a) Senzori de imagini C-MOS pasivi

Schema de principiu a unui astfel de senzor este prezentată în figura 10 și conține o fotodiodă, ca
element fotosensibil și un tranzistor C-MOS, notat TX, pe post de comutator.

Capacitatea echivalentă formată din capacitatea fotodiodei împreună cu capacitatea grilă - sursa
este folosită pentru stocarea sarcinii create în substratul fotodiodei de electronii care apar datorită
fotonilor incidenți. Evident că sarcina acumulată este direct proporțională cu intensitatea luminoasă
corespunzătoare acelui pixel.

b) Senzori de imagini C-MOS active

Senzorii C-MOS activi sunt caracterizați de faptul că există la nivelul fiecărui pixel un amplificator
care preia informația privind sarcina stocată. Acești senzori prezintă însă un factor de umplere (fill
factor) de doar 50-70% fapt care conduce la scăderea sensibilității dar au, în același timp, și un zgomot
mai redus și o sarcină capacitivă (ce determină constanta RC) mică. Există mai multe tipuri de senzori
activi CMOS, diferind de tipul elementului fotosensibil. Astfel, întâlnim senzori cu fotodiode, cu
fototranzistoare și cu fotodiode PIN (diode p+np).

SISTEME DE IDENTIFICARE FOLOSIND CODURI DE BARE

1. INTRODUCERE
 Codul de bare este un cod binar aranjat ca un câmp de bare şi goluri, într-o configuraţie paralelă,
după un model prestabilit. Aceasta configuratie codifica de fapt date (informații binare). Succesiunea de
biți “0” și “1” este asociată aranjării specifice a barelor și golurilor.

Secvenţa de bare (de lățimi diferite) şi goluri (la fel, de lățimi diferite) poate fi interpretată numeric
şi alfanumeric. Această secvenţă este citită prin scanarea optică cu ajutorul unei raze laser care este
diferit reflectată de bare (tipărite, în general, cu cerneală) şi de goluri (ce au culoarea albă sau culoarea
suportului pe care este tipărit codul de bare).

Codurile de bare pot fi imprimate la un cost foarte redus, folosind o mare varietate de tehnici de
imprimare. În marea majoritate a cazurilor, doar lățimea barelor și a spațiilor conține informație, nu și
înălțimea lor. Acest sistem este considerat relativ sigur din punct de vedere al ratei de eroare la
identificarea codului citit (mai bună de 10-6). Totuși, există o rată de eroare a primei citiri destul de mare
(aproximativ 20%), în special în sistemele de citire manuală (preponderente pe piață). Sistemele
automate pot scădea această rată de eroare, dar astfel de sisteme sunt mai rar întâlnite și necesită
operații anterioare foarte bine definite.

Cele mai vizibile aplicații ale sistemelor cu cod de bare se află în domeniul vânzărilor cu amănuntul și
en-gross, unde acestea au apărut încă din anii 1970. Astăzi, astfel de sisteme au pătruns și în domeniul
automatizărilor industriale, dar estimările prevăd un declin important al acestor aplicații în detrimentul
sistemelor de identificare RFID.

2. Tipuri de coduri de bare

Din punctul de vedere al modului în care este codificat un număr de identificare, există următoarele
tipuri de coduri de bare principale:

• Coduri de bare modulate în lățime (widemodulated);

• Coduri de bare modulate în înălțime;

• Coduri de bare bidimensionale (2-D Stacked sau 2D-Matrix);

a) Coduri de bare modulate în lățime (widemodulated);

Cele mai reprezentative coduri de bare din această categorie sunt: Code 39, Interleaved 2 of 5,
Codabar, Code 128, Code 93.

Code 39 a fost primul cod de bare dezvoltat pe scară largă. Astăzi este cel mai des întâlnit în
aplicații industriale. Codul utilizează două lățimi atât pentru benzile negre, cât și pentru cele albe.

Fiecare caracter are 5 bare și 4 spații, adică un total de nouă elemente. Întotdeauna, din cele 9
elemente trei sunt late și șase înguste, de unde vine și denumirea codului (3 of 9 = 3 din 9 = 39).
 Fiecare cod 39 începe și se termină cu un caracter *. Altfel spus, acest cod prezintă un caracter
de start și unul de stop. Între oricare două caractere există un spațiu de separație care nu conține
informative.

În 1981, a fost dezvoltat un alt cod de bare mai evoluat care oferă o mult mai mare densitate:
Code 128. Începând cu 1990, acesta și-a găsit o serie largă de aplicații și a fost apoi dezvoltat pentru a se
potrivi cât mai bine cu aplicațiile legate de vânzarea cu amănuntul. Acest cod este continuu și de
lungime variabilă. Fiecare caracter este tipărit pe 11 module, ce pot fi negre sau albe, așa cum este
prezentat în figura 6. Pentru oricare caracter există doar trei bare negre și doar trei spații albe, de
mărimi diferite, în funcție de tabelul de codificare. Tabelul de codificare conține 106 codificări diferite
pentru 3 seturi diferite (A, B și C) de caractere alfanumerice. În setul C se codifică 2 digiți, → cod de mare
densitate.

b) Coduri de bare modulate în înălțime;

Aceste coduri sunt folosite cu predilecție de către serviciile poștale. Astfel, codul Postnet este folosit
în special în SUA, este un cod numeric (codează doar numere) și se bazează pe o tehnică de sincronizare
cu un semnal de ceas. Un exemplu este prezentat în figura 10. Prin citirea benzii inferioare a codului,
scanerul recuperează semnalul de ceas, iar prin citirea benzii superioare se decodifică date înscrise.
Pentru fiecare digit se folosesc 5 bare și 4 spații de lățime constantă.

Spre deosebire de SUA, cele mai multe țări utilizează în cadrul serviciilor poștale coduri
alfanumerice. Pentru aceasta, codul Postnet nu mai poate răspunde cerințelor deoarece are prea puține
posibilități de codare (maxim 32). În figura 11, este prezentat un cod de bare numit Four State Code,
utilizat în Marea Britanie. Pot exista 4 înălțimi diferite ale fiecărei bare și astfel cresc numărul de
combinații pentru a putea codifica cele 106 caractere alfanumerice.

c) Coduri de bare bidimensionale (2-D Stacked sau 2D-Matrix);

Codurile de tip stivă (2-D Stacked) au fost dezvoltate în vederea reducerii ariei ocupate de codurile
liniare. Aceste coduri se caracterizează prin faptul ca informația este tipărită pe mai multe rânduri
dispuse unul sub altul, fiecare rând fiind citit și decodat similar ca un cod liniar. Există, de asemenea,
separații între rânduri și caractere speciale dispuse la începutul rândului, pentru identificarea fiecărui
rând.

Codurile de tip 2-D matrix sunt mult mai complicate decât cele liniare sau de tip stivă prezentate
anterior. Echipamentele de imprimare și cele de citire sunt mult mai sofisticate. Evident însă că se obține
o densitate mult mai mare, adică într-o aceeași arie tipărită este stocată o cantitate de informație de 2-3
ori mai mare decât în cazul codurilor anterioare.

3. Coduri de bare folosite în sistemele pentru vânzarea cu

amănuntul
 Începând cu anii 1970, cele mai vizibile aplicații ale codurilor de bare vizau vânzările cu amănuntul.
Astăzi aceste sisteme sunt practic prezente aproape în orice magazin. Pentru a pune în funcțiune astfel
de sisteme a fost necesară o standardizare. Prima astfel de standardizare a apărut în SUA în 1973, când
simbolizarea Universal Product Code (UPC) propusă de IBM a fost aleasă ca standard industrial. Pe de
altă parte, în Europa, începând cu 1978, s-a aprobat standardizarea European Article Numbering (EAN).
După mulți ani în care cele două sisteme de codificare au operat separat, începând cu 1990 s-a căutat o
anumita convergență a celor două codificări, iar astăzi există doar o singură organizație, cunoscută sub
denumirea de EAN. UCC, care administrează toate aplicațiile legate de implementarea codurilor de bare
în sistemele pentru vânzarea cu amănuntul.

Sistemul de codificare EAN.UCC

Codificarea UPC a fost introdusă pentru a asigura fiecărui produs un cod unic. Astfel, fiecare
producător primea 5 digiți pentru propria identificare și alți cinci digiți cu care putea identifica până la
100.000 de produse livrate de el. Cei 10 digiți sunt completați cu un digit numit Number System digit,
care era primul digit din cod și asigură o anumită definire a categoriilor de produse ce erau codificate. La
finalul codului s-a introdus un digit de control și astfel a apărut codul UPC cu 12 digiți.

Pe de altă parte Codul EAN conține 13 digiți, în locul primului digit pentru definirea categoriei de
produs introducându-se 2 digiți pentru codificarea țării. Acest prefix a evoluat apoi, folosindu-se 3 digiți
pentru el, rămânând doar 9 digiți pentru identificarea producătorului și a produsului.

Codul EAN.UCC are 14 digiți, la cei 13 anterior descriși la Codul EAN adaugându-se un nou prefix
pentru identificarea tipului de ambalaj.

Digitul pentru identificare are următoarea semnificație:

 0, 6, 7 – codul reprezintă un număr UPC standard;

 2 - codul de bare se refera la coduri corespunzătoare greutății

produselor cântărite în magazin (și sunt valabile doar în acel magazin);

 3 - codul de bare se referă la produse farmaceutice;

 4 - codul de bare este un cod propriu unui anume magazin (nu

este recunoscut în alt magazin);

 5 - codul de bare se referă la cupoane pentru reduceri de preț

aplicate asupra unor anumite produse și pot fi valabile într-unul sau mai multe
magazine;
  1, 8, 9 – sunt coduri rezervate.

În codificarea UPC, codul este împărțit în două jumătăți, fiecare flancate de două bare negre.
Fiecare număr este codificat prin două bare negre și două spații având lățimi simple, duble, triple sau
cvadruple.

Există 30 de coduri de bare grupate în trei seturi: SET A, SET B și SET C (figura 14). Cele două
jumătăți ale unui cod UPC de 12 digiți sunt codate astfel: jumătatea din stânga folosind setul A,
jumătatea din dreapta folosind setul C. Setul B, în combinație cu setul A este rezervat unor coduri UPC
cu doar 8 digiți - UPC – Versiunea E (6 digiți de date + digit de control + digit de sistem).

Această din urmă versiune codifică un număr limitat de coduri cu doar 6 digiți și este adesea
folosită de comercianți datorită etichetei mai scurte, la etichetarea produselor de mici dimensiuni.

Din punctul de vedere al codificării EAN există două versiuni: EAN 13 și EAN-8.

EAN 13 codează 13 digiți, prefixul fiind format din 2 digiți. Compatibilitatea cu codurile UPC, care
au doar 12 digiți este asigurată prin rezervarea codurilor 00-09 în prefixul codurilor EAN 13. Altfel spus,
la citirea cu un reader UPC primul 0 va fi ignorat. Invers, un cititor EAN va decodifica un cod UPC prin
adaugărea în față a unui 0.

Fiecare țară are o autoritate care alocă coduri producătorilor și menține o bază de date centrală
cu toate aceste coduri.

În SUA, Uniform Code Council administrează aceste coduri pentru SUA și Canada.

În Europa, acest lucru este făcut de International Article Numbering Associacion cu sediul în
Bruxel, Belgia.

Astăzi codul UPC poate fi considerat un subset al codului EAN. De fapt, în SUA se trece treptat la
implementarea codului EAN.UCC ce are doi digiți suplimentari față de clasicul UPC.
 4. Principiile de operare ale cititoarelor de coduri de bare.

Un cititor de coduri de bare este un sistem electronic utilizat pentru extragerea informației ce este
codată optic sub forma unui cod de bare. Informația este extrasă sub forma unui șir de date și este
transmisă apoi unui computer pentru prelucrare sau stocare locală.

Sistemul electro-optic asigură iluminarea codului de bare tipărit și preia lumina reflectată.
Sistemul de scanare asigură examinarea secvențială a codului de bare prin baleierea razei de lumină pe
una sau două dimensiuni, în funcție de tipul codului de bare folosit. Semnalul obținut la ieșirea
sistemului electro-optic este un semnal analogic direct proporțional cu succesiunea de bare negre și
spații albe din codul de bare scanat. Acest semnal analogic este transformat într-un cod numeric cu
ajutorul unui convertor analog-numeric.

Atunci când este scanat un cod de bare liniar (EAN.UCC, Code 39 sau code 128) – cazul cel mai des
întâlnit - cititorul de coduri de bare trebuie să realizeze următoarele funcții de bază:

 Poziționarea corectă deasupra codului de bare, asigurarea liniei de vizibilitate

directă;
 Determinarea lățimii fiecărei bare negre și a fiecărui spațiu alb, sau a distanței între
două începuturi de bară neagră sau de spațiu alb;
 Cuantizarea fiecărei lățimi într-un număr întreg de nivele, funcție de tipul codului de
bare;
 Verificarea faptului că cuantele mai sus obținute au valori corecte și în concordanță
cu codarea specifică fiecărui cod;
 Atunci când e necesar trebuie să inverseze ordinea datelor;
 Confirmarea zonei de gardă pentru codurile care o prevăd;
 Confirmarea corectitudinii citirii codului de control corelat cu celelalte date.
 Sistemul electro-optic
Sistemul electro-optic asigura scanarea codului de bare imprimat. Operațiunea de scanare poate fi
realizată:

• manual, de către un operator;

• prin intermediul unui mecanism intern de scanare;

• prin intermediul unui senzor optic intern;

• prin mișcarea codului de bare imprimat prin dreptul fantei de citire a cititorului.

Principiul de citire se bazează pe trimiterea spre etichetă cu cod de bare a unei raze luminoase care
se reflectă diferit pe barele negre și pe zonele albe. Pe etichetă se formează un așa numit spot de lumină
care este reflectat și captat apoi de un fotodetector.

Zonele albe reflectă mai multa lumină, iar cele negre mai puțină lumină. Astfel fotodetectorul
furnizează la ieșire un semnal analogic a cărui valoare instantanee corespunde barelor negre sau
spațiilor albe (fig 18). Spotul nu trebuie să fie neapărat circular, trebuie însă să aibă un diametru mai mic
decât cea mai subțire bară neagră sau spațiu alb (altfel nu s-ar sesiza schimbarea netă de reflectivitate).

Spotul se formează prin focalizarea razelor de lumină provenite de la o sursă luminoasă. Există însă
și soluții în care lentila de focalizare este dispusă în fața fotodetectorului și nu a sursei de lumină.
Baleierea se asigură fie intern printr-un mecanism mecanic care plimbă raza de lumina de-a lungul
lungimii codului de bare (cel mai adesea), fie prin plimbarea etichetei cu codul de bare, raza fiind fixă.

Convertorul analog digital

Înainte de a fi aplicat convertorului analog digital, semnalul de la ieșirea fotodetectorului este uzual
amplificat datorită amplitudinii sale foarte mici ce face grea prelucrarea sa ulterioară. Rolul de bază al
acestui convertor este de a face conversia semnalului analogic provenit de la detector (uzual numit
semnal „video”) într-un semnal digital ce poate fi apoi prelucrat de către microprocesorul
(microcontrolerul) cititorului de cod de bare. În cea mai simplă formă, acest convertor poate fi un simplu
comparator ce compară valorile instantanee ale semnalului analogic cu două valori de prag (comparator
cu Trigger Schmitt), rezultând la ieșirea sa un semnal numeric.

Dacă valorile de prag sunt alese corect, durata celor două nivele de tensiune obținute corespund,
din punct de vedere al proporțiilor, exact cu lățimile barelor negre și a spațiilor albe din codul de bare
(durata în timp a unui palier ar trebui teoretic să fie exact raportul dintre lațimea barei negre sau a
spațiului și viteza de scanare).
 Din pacate un astfel de convertor simplu are slabe performanțe în practică deoarece trebuie să facă
față unor semnale analogice mult diferite de cele prezentate în figura 19. (vezi figura 20).

Semnalul din figura 20 este mult mai apropiat de ceea ce se întamplă în realitate datorita unor
unghiuri de scanare diferite sau care se schimbă pe durata scanării (cazul scanării manuale), a rezoluției
mai puțin performante a scanerului, a interferenței intersimbolurilor (semnalul corespunzător unui
spațiu pătrunde și în zona corespunzătoare unei bare negre și invers).

Pentru a obține un semnal digital cât mai apropiat de cel ideal, trebuie alese cu foarte multă grijă
valorile pragurilor (superior – la trecerea semnalului analogic peste această valoare ieșirea devine „high”
și inferior - la trecerea semnalului analogic sub aceasta valoare ieșirea devine „low”). Pentru aceasta s-
au înregistrat mai multe brevete de invenție. Astăzi cea mai modernă și mai exactă metodă constă în
eșantionarea cu o frecvență mare a semnalului analogic, conversia eșantioanelor analogice în numere și
analiza unui șir mare de eșantioane pentru determinarea și formarea cu precizie a semnalului numeric
din figura 19.

Sursa de lumină
 La începuturile utilizării codurilor de bare, raza incidentă era o raza din domeniul vizibil sau apropiat
acestuia.

În domeniul vizibil sau în domeniul apropiat acestuia s-au standardizat scanere ce lucrau în banda
B633 (adică folosește o rază cu lungimea de undă de 633 nm) și B900 (900 nm).

Scanerele B633 lucrează în domeniul vizibil, în timp ce scanerele B900 sunt în afara acestui domeniu,
fiind adesea folosite în aplicații privind securitatea accesului. În general, scanerele ce lucrează în banda
B900 sunt mai performante, putând lucra cu succes în medii în care pe etichete pot apărea urme de ulei,
petrol sau sânge. Dar acestea sunt și mai scumpe. Astăzi, cele mai multe scanere lucrează în ambele
benzi (B633 și B900).

O altă modalitate de scanare, specifică serviciilor poștale, folosea o cerneală specială fosforescentă
care emitea lumina pe o frecvență specifică atunci când era iluminată cu raze UV.

Iată în continuare categoriile de surse de lumină frecvent folosite în scanerele de coduri de bare:

 λ=633 nm;
lasere bazate pe Heliu-Neon, ce operează pe
 surse de lumină incandescente, ce operează cu

o rază de lumină cu un spectru mai larg, aflat în domeniul 600-630nm;

 flash lamp (lămpi de tip spot, de mare

intensitate luminoasă), ce opereaza în domeniul 550-650 nm;

 LED ce operează în domeniul vizibil 630-700 nm;


850-920 nm;
LED-uri în infraroșu, ce operează în domeniul
  diode LASER (cele mai moderne și mai folosite,

datorită prețului care a devenit foarte scăzut).

Privind diodele LASER, putem preciza faptul că abia începând cu 1988, LED-urile ce lucrează în
domeniu 640-680 nm au început să echipeze scanere pentru coduri de bare. Astăzi sunt disponibile și
diode laser ce lucrează pe λ= 630 nm, domeniu în care ochiul uman are cea bună sensitivitate.

Un scaner CCD nu conține părți mecanice în mișcare ceea ce îl face mult mai fiabil si mai precis.
Raza de lumina ce provine de la sursa de lumina (pot fi chiar si doua surse) ilumineaza intregul cod de
bare. Undele luminoase reflectate sunt focalizate pe o arie de fotodetectori (fotodiode) realizate prin
tehnica circuitelor integrate. Semnalul analogic este obținut astfel similar ca într-o cameră TV. Drept
fotodetectori pot fi folosiți astăzi pe lângă senzorii CCD (charged coupled device) și senzorii CMOS,
datorită prețului de cost foarte scăzut al acestora din urmă.

Pentru a crește rata de succes a scanării, orice scaner efectuează rapid mai multe scanări ale
aceluiași cod, pentru ca, la finalul procesului de scanare, cel puțin un semnal analogic obținut să poată fi
decodat ca un cod viabil. Unele scanere folosesc chiar mai multe raze de scanare, sub diverse unghiuri
pentru că putea realiza cât mai multe încercări, din același motiv. Chiar și așa, rata de eroare la prima
citire ajunge în multe cazuri în jurul a 20%.

În cazul în care codurile de bare sunt altele decât cele liniare, complexitatea scanerului crește.
Pentru codurile formate din mai multe rânduri este necesară o baleiere a acestora de către raza
luminoasă după un sistem asemănător cu cel din monitoare sau receptoarele TV.

În cazul codurilor matriciale sau chiar mai complexe, cele mai performante scanere sunt
scanerele video. Aceste scanere folosesc DSP-uri (Digital Signal Processing) puternice, imagini de înaltă
rezoluție captate cu senzori de imagini sensibili și software de înalt nivel pentru recunoașterea formelor.
În aceste scanere nu se folosește raza LASER.

O schemă bloc a unui scaner video portabil

 Imaginea de scanat (codul de bare), este captată printr-o lentilă de focalizare pe o țintă 2D
(similar ca în camera TV), țintă pe care se află milioane de senzori de imagine de tip CCD sau CMOS.

Semnalul de imagine obținut la ieșirea acestor senzori este transformat într-un semnal numeric
și apoi digitizat (codat) pentru a fi stocat într-o memorie de imagine.

În vederea recunoașterii codului (recuperării informației codate în codul de bare), datele ce

corespund imaginii preluate sunt apoi prelucrate cu ajutorul unui DSP și, cu ajutorul unui program
software specializat pentru recunoașterea formelor, datele stocate în codul de bare sunt în final
decodificate.

IDENTIFICAREA ÎN RADIOFRECVENȚĂ – RFID

1. INTRODUCERE

1.1 Sisteme de identificare–generalități, schema de principiu

Sistemele de identificare automată au devenit foarte populare în ultimii ani și încep să fie
folosite pe scara din ce în ce mai largă și în țara noastră în domenii cum ar fi serviciile, industrie,
urmărirea și identificare bunurilor și a produselor finite, etc. Aceste sisteme de identificare au ca
principal scop furnizarea de informații despre oameni, animale, bunuri, produse în tranzit, etc.

Sistemele bazate pe coduri de bare au produs o adevărată revoluție în domeniu. Astăzi acestea
devin însă inadecvate într-un număr din ce în ce mai mare de domenii datorită capacității extrem de
reduse de a stoca informații (numărul de digiți este stabilit de standardul ales și este strict limitat).

Identificarea prin RadioFrecvență (RFID - Radio Frequency IDentification) sau proximitate este
ultima și cea mai avansată metodă tehnologică de colectare automată a datelor, câ știgând o largă
acceptare pe măsură ce oamenii înțeleg și utilizează această tehnologie.

RFID este un sistem de identificare asemănător tehnologiei cu cod de bare. Sistemele cu cod de
bare necesită un cititor și etichete adezive lipite pe obiecte, pe când RFID necesită un cititor și tag-uri
speciale sau cartele atașate/integrate în obiecte. Prin comparație, codul de bare utilizează reflexia unui
fascicul luminos pe eticheta ce conține codul de bare tipărit, în timp ce tehnica RFID folosește pentru
citirea/înscrierea datelor un câmp electromagnetic de mică putere, având o frecvență de lucru în
domeniul de radiofrecvență. Acest câmp de radiofrecvență nu necesită o poziționare precisă a obiectului
la citire, el penetrează orice material nemetalic, nefiind necesar contactul direct cu echipamentul de
citire și nici nu trebuie respectată condiția de vizibilitate directă între cititor și tag.

Tag-ul conține un circuit integrat numit transponder, format dintr-un microcontroler cu

memorie ROM sau RAM integrată pe cip și o antenă (formată din fire sau sub forma integrată pe diverse
suporturi). Denumirea de Transponder vine de la TRANSmiter resPONDER (emiţător – receptor), blocul
principal al unui echipament de radiocomunicaţii.
 Cu referire la prezentarea schematică din fig. 1.1, funcţionarea oricărui sistem RFID se poate
rezuma la următoarele aspecte esențiale:

 Pe produs (obiect, persoană, ...) există o etichetă sau cartelă conţinând un

transponder iar într-o locaţie considerată potrivită există cititorul care emite
unde electromagnetice.
 Când obiectul ajunge în raza de acţiune a cititorului, transponderul sesizează
prezenţa câmpului emis şi răspunde în consecinţă (uneori chiar transponderul
transmite semnale la intervale prestabilite de timp, până când un cititor intră în
legătură cu acesta – cazul transponderelor active)
 Cititorul identifică răspunsul (poate fi doar un ID sau ID + date) şi
colectează/interpretează datele de la transponder. În continuare, se pot
desfăşura variate operaţii, ca de exemplu:
 comunicaţia încetează (situaţia cea mai simplă);
 informaţia de pe transponder este ştearsă;
 are loc un dialog, pentru modificarea / actualizarea datelor din transponder.

In prezent, diversitate sistemelor RFID este foarte mare, întocmirea unor clasificări exhaustive
devenind dificilă. Totuşi, există câteva criterii de clasificare unanim acceptate, printre care: modalitatea
de alimentare cu energie, modalitatea de transmisie, frecvenţa de lucru, tipul de cuplaj cu cititorul,
volumul de date stocate, etc.

Indiferent de modalitate, datele stocate în transponder sunt citite de către cititor prin
intermediul câmpului electromagnetic, ceea ce se poate face numai dacă transponderul – care este până
la urmă un circuit electronic mai mult sau mai puţin complex, dispune de o oarecare cantitate de
energie. Această energie poate să provină:

• de la o baterie proprie – transpondere active

 • de la câmpul generat de cititor - transpondere pasive.

Deoarece costul unei baterii depăşeşte cu mult costul unui transponder, varianta activă este mai
rar folosită, doar când se impune citirea de la distanţe mari (zeci de metri), caz în care energia necesară
funcționării transponderului e dificil să fie livrată de cititor prin câmp electromagnetic.

Beneficiile unui sistem RFID

Ca și celelalte tehnologii de identificare, RFID accelerează colectarea datelor și elimină
intervenția umană în procesele de fabricație. Cantitatea mare de date necesară pentru automatizarea
producției devine de necontrolat de către operatorii umani, timpii de procesare crescând. Singura
metodă practică de colectare automată a acestor date este posibilă numai cu sisteme computerizate de
identificare și urmărire. Achiziția automată a datelor crește valoarea informației din sistem prin accesul
în timp real la aceasta.

Celelalte tehnologii de identificare necesita condiții speciale de operare, așa cum este cazul
codului de bare unde este necesar un mediu curat, fără interferențe optice. Cartelele cu memorie cu
contact (gen card bancar sau cartelă de telefon) – un concurent al cartelei RFID - nu necesită condițiile
menționate dar impun contacte curate pentru realizarea transferului datelor și trebuie manipulate de
operator.

Sistemul RFID bazat pe transpondere este ideal pentru medii cu ulei, umezeală, praf, ce se
întâlnesc în procesele industriale.

1.2. Frecvenţa de operare a sistemelor RFID

Frecvenţa şi cuplajul transponderului cu cititorul sunt principalii parametri care determină raza
de acţiune a unui sistem RFID. În prezent, sistemele RFID folosesc frecvenţe de la 125/135kHz (JF, unde
lungi), pănă la peste 5,8GHz (EIF, microunde, unde centimetrice). Cerinţa dominantă în stabilirea
frecvenţelor de operare ale sistemelor RFID este: funcţionarea RFID nu trebuie să perturbe sub nici
o formă funcţionarea altor sisteme de radiocomunicaţii.

Aceasta înseamnă de fapt, că sunt accesibile numai frecvenţele (benzile) care încă nu au fost
alocate diverselor utilizări industriale, ştiinţifice, de (radio)comunicaţii, etc. În prezent, există o repartiţie
a frecvenţelor pentru o imensă varietate de utilizări. Aceste repartiţie se face funcție de utilizări, pe
regiuni (continente, ţări), de către organisme internaţionale sub directa supraveghere a UIT (Uniunea
Internaţională a Telecomunicaţiilor). În Europa, de această problemă se ocupă ETSI (European Technical
Standardisation Institute) prin comisiile de specialitate. Apoi, în fiecare ţară există organisme
specializate pentru alocări de frecvenţe. In Romania, de această problemă se ocupă, Ministerul
Comunicaţiilor prin Autoritatea Naţională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM,
fost ANCTI).

În Europa, utilizarea sistemelor RFID în domeniul HF şi peste (de la 6MHz în sus) este
reglementată de CEPT (Conférence Européene des Postes et Télécommunications) prin documentul ERC
(European Radiocommuniucations Committee) Recommendation 70-03 care serveşte drept instrument
de reglementare tuturor ţărilor din Europa.

Recomandarea se referă la Dispozitive cu rază de acţiune mică (Short Range Devices – SRDs)
care pot fi utilizate fără licenţă, adică fără a cumpăra/închiria domeniul de frecvențe în care se dorește
să lucreze sistemul RFID, aspect esențial pentru dezvoltarea la costuri minime a tehnologiei RFID.

Cuplajul transponder – cititor.

Definitie: Când între două sisteme fizice se poate face un transfer de energie, se spune că cele
două sisteme sunt cuplate

Un aspect important în funcţionarea sistemelor RFID constă în tipul cuplajului transponder –

cititor, adică în caracterul câmpului de cuplaj. Acest cuplaj se realizează prin:

 Câmp electric;
 Câmp magnetic;
 Câmp electromagnetic.
Orice câmp variabil este electromagnetic, dar în funcţie de distanţa până la sursa de câmp şi
funcție de natura sursei, se vorbeşte despre câmp electric, magnetic sau electromagnetic.

In această discuție intervine lungimea de undă a radiaţiei λ:

λ = c/f,

 c – viteza de propagare în mediu (în vid c0 = 3∙108 m/s, în substanţă cu permitivitate εr

şi permeabilitate μr viteza este c = c0∙(εr∙μr)/2;
 f – frecvenţa oscilaţiei care produce câmpul.

Se presupune o oscilaţie sinusoidală; orice emisie radio se face cu semnale sinusoidale sau
aproximabile ca atare, din evidente motive de reducere la minim a lărgimii spectrului de frecvențe
ocupat.

La mică distanţă de sursa de câmp, adică sub o fracţiune de lungime de undă (în general sub
λ/8 ... λ/16), se vorbeşte despre câmp apropiat, care poate fi electric sau magnetic, în funcţie de modul
în care este produs: de către un condensator (câmp electric) sau de către o bobină (câmp magnetic). La
distanţe mici, proprietăţile electromagnetice (generarea reciprocă a campurilor electric şi magnetic)
rezultate din teoria lui Maxwell, nu au unde să se producă.

La distanţe mari de sursă (în general peste λ), se vorbeşte despre câmp depărtat care este
întotdeauna un câmp electromagnetic, adică ambele componente sunt active.
 Există o zonă (λ/8 − λ/16 ... λ) în care este greu de spus despre ce fel de câmp este vorba – aici
trebuie judecat în funcţie de situaţia concretă (dimensiunile geometrice ale sursei şi/sau ale
receptorului, natura concretă a celor două dispozitive etc.).

În contextul celor de mai sus, se poate constata că:

-În domeniile JF şi IF, sistemele RFID funcţionează în condițiile de câmp apropiat şi de regulă
acesta este magnetic, deoarece este creat de bobina cititorului. La aceste frecvenţe se obține evident λ =
2500 ...25m, valori care sunt mult mai mari decât distanţa uzuală dintre transponder şi cititor.

- În domeniile UIF şi EIF, unde lungimea de undă a radiației emise este cuprinsă între λ =
35 ...5cm, este evident că valorile sunt comparabile cu distanţa dintre transponder şi cititor sau chiar
mult mai mici decât această distanţă.

2. Componentele și schema de principiu a unui sistem RFID

Sistemele RFID sunt compuse, în general, din trei componente - un cititor, un transponder (tag
de radiofrecvență) și un computer (PC, PDA) sau orice alt sistem de procesare a datelor.

Cititorul conține circuite electronice folosite pentru emisia și recepția semnalelor spre și de la
tag-ul de proximitate, un microcontroler care verifică și decodifică datele recepționate și o memorie care
stochează datele pentru o transmisie viitoare (dacă este necesar) sau alte prelucrări (actualizări de baze
de date de exemplu). Cititorul are conectată o antenă pentru a fi posibila recepția și transmisia datelor.
Antena poate fi integrată în carcasa cititorului sau poate fi separată, situată la distanță de celelate
circuite electronice.

Un tag conține un cip electronic, numit transponder, ca element principal, acesta controlând
comunicația cu cititorul. Transponderul conține memorie ROM si/sau RAM cu rol de stocare a codurilor
de identificare sau a altor date.
 În majoritatea cazurilor, cititorul emite un câmp magnetic, electric sau electromagnetic într-o
arie a cărei mărime depinde de frecvența sistemului, puterea de emisie a cititorului și dimensiunile
antenei.

Când un tag trece prin aceasta arie sau staționează în această arie, acesta detectează
câmpul/semnalul generat de cititor și începe să comunice informațiile stocate în memorie. Semnalul
generat de cititor oferă atât informații temporale cât și suficientă energie tagului pentru a-i asigura
funcționarea.

Informațiile de timp (tact) au rolul de a sincroniza comunicația dintre tag și cititor, simplificând
designul constructiv al acestora.

Atâta timp cât tagul este alimentat, programul software implementat în transponder parcurge o
serie de secvențe ce permit adresarea unor locații de memorie, datele citite fiind transmise apoi
cititorului. Când cititorul recepționează datele de la transponder, le decodifică și le supune unui test de
validare (CRC - cyclic redundancy check). Dacă datele sunt valide, acestea sunt apoi transmise unui
sistem de calcul.

2.2. Tag-urile utilizate in sistemele RFID

În principiu, un transponder pasiv poate fi privit ca o memorie in care este înscrisă o informație
și care poate fi citită de cititorul aflat în vecinătate, fără a exista însă nici un contact electric între
transponder și cititor.

Cele mai moderne transpondere pot fi și înscrise cu informație sau informația înscrisă poate fi
actualizată permanent. Capacitatea de stocare a datelor într-un transponder pasiv a evoluat mult în
ultimii ani, crescând de la câțiva biți până la zeci de kbiți și chiar mai mult. Aceeași evoluție ascendentă o
are și distanța de operare, adică distanța dintre transponder și cititorul cu care comunică. Astăzi, aceasta
distanță a crescut de la câțiva centimetri (cazul transponderelor pasive de tip magnetic) până la valori
uzuale de 1-2 m sau chiar 80-100m în cazul transponderelor active.

Există și sisteme RFID care operează până la 200-300m – sisteme RFID pentru controlul și
taxarea pe autostrăzi a vehiculelor– care folosesc însă doar transpondere active (dotate cu baterie
proprie).

Pentru extragerea energiei din câmpul electromagnetic al cititorului aflat în vecinătate,

transponderul folosește un circuit rezonant format dintr–o bobină și un condensator, circuit acordat pe
frecvența câmpului electromagnetic emis de cititor. Liniile de câmp magnetic provenite de la antena
cititorului traversează spirele bobinei din tag, inducând în aceste spire un semnal electric care, după
redresare și filtrare este utilizat pentru alimentarea transponderului. Energia obținută la ieșirea antenei
transponderului este maximă dacă circuitul oscilant în care este inclusă bobina este perfect acordat la
frecvența câmpului electromagnetic emis de cititor. În figura 1.6 este sugerat transferul energiei între
cititor și transponder.
 Primele transpondere apărute în exploatare pe scara largă acum mai bine de 10 ani sunt numite
magnetice deoarece foloseau, pentru alimentare, doar componenta magnetică a câmpului
electromagnetic. Aceste transpondere, deși operează la distanțe foarte scurte (aproximativ 5-7 cm) sunt
încă folosite pe scară largă la identificarea animalelor, în sisteme de acces bazate pe cartele, sisteme de
supraveghere și alarmare, managementul lenjeriei în marile hoteluri, etc. Noua generație de
transpondere sunt numite de tip electric deoarece folosesc preponderent componenta electrică a
câmpului electromagnetic al cititorului. Nemaifiind legate de necesitatea poziționării în apropierea
polilor magnetici ai cititorului, distanța de operare a putut fi ușor crescută la zeci de cm și chiar metri.

Comunicația dintre transponder și cititor se realizează prin intermediul aceluiași câmp

electromagnetic folosit pentru alimentare. Astfel, cititorul va transmite un semnal de interogare, iar
transponderul va răspunde comunicându-i acestuia fie date (cod de identificare, valoarea unei
măsurători, date înregistrate, etc.), fie retransmițând exact același semnal primit, caz în care cititorul
poate determina, de exemplu, viteza de deplasare a obiectului la care este atașat transponderul.
Deoarece semnalul de interogare este relativ puternic, iar semnalul de răspuns al transponderului este
evident foarte slab, acesta din urma este practic „înecat” de semnalul interogator. În cel mai simplu
mod, transponderul va modifica frecvența semnalului de răspuns, adică va primi semnalul de interogare
pe o anumită frecvență și va răspunde pe o alta frecvență, suficient de depărtata față de prima pentru a
asigura detectarea simultană a celor două semnale. O tehnică inovativă de comunicație folosită în RFID
propune ca transponderul să schimbe câteva proprietăți ale semnalului de răspuns pentru ca ambele
semnale, cel de interogare și cel de răspuns să poată fi detectate corect.

Din punct de vedere al memoriei conținute și al comunicației cu cititorul, tag-urile sunt divizate
în trei grupe principale:

 tag-uri ce pot fi numai citite de cititor - pot fi numai citite, conțin, de regulă,
un cod unic programat ce nu poate fi modificat si care este practic introdus în procesul de
fabricație al transponderelor. Acest element conferă acestor tag-uri un nivel ridicat de
securitate.

 tag-uri ce pot fi înscrise o dată de utilizator - sunt înscrise la utilizator la

prima utilizare si apoi informația înscrisă nu mai poate fi modificată. Astfel de tag-uri se
folosesc de exemplu în biblioteci și conțin toate informațiile despre o publicație sau o carte
la care transponderele sunt atașate.

 tag-uri ce pot fi citite și înscrise de mai multe ori – conțin o memorie ce

stochează date care pot fi modificate prin operații normale. Exemple: data logger, cartelele
 de telefon sau carduri de credit bancar, tag-urile moderne folosite la identificarea și
urmărirea trasabilității animalelor etc.. Aceste tag-uri sunt mai scumpe decât celelalte
tipuri.

2.3 Concluzii, comparație între sistemele RFID și codurile de bare

Caracteristici ale sistemelor RFID:

 tag-urile de proximitate nu funcționează prin contact;

 viteza de citire a tag-urilor este mult mai mare decât în cazul codurilor de bare

dacă luam în calcul și cantitatea de informație transferată;

 tag-urile pot fi amplasate oriunde, pot fi integrate în obiecte, atât timp cât nu

sunt obiecte metalice;

 tag-urile de proximitate nu au nevoie de mentenanță;

 tag-urile RFID pot fi utilizate în medii perturbatoare, chiar și lângă generatoare

de radiofrecvență;

 citirea tag-urilor se poate realiza chiar și prin: praf, murdărie, vopsea, aburi,

noroi, apă, plastic, lemn;


exploatare;
tag-urile pasive au garanție de funcționare nelimitată în condiții normale de

 tag-urile sunt aproape imposibil de falsificat;

 tag-urile de scriere-citire pot conține „inteligentă” (cartele de credit) modificând

la fiecare activare conținutul memoriei transponderului sau o cheie de criptare;

  tag-urile pot conține cantități mari de date (capacitate de stocare a datelor

crește continuu);

 tag-urile pot fi scrise sau citite;

 prețul sistemelor cu tag-uri scade daca tag-urile sunt reutilizate (ceea ce este

imposibil la etichetele cu cod de bare).

Utilizarea tehnologiei RFID poate aduce importante avantaje și următoarele

beneficii:
a) Mărește eficiența și productivitatea:

 identificare complet automatizată fiind posibilă contorizarea, urmărirea, sortarea și

rutarea;
 îmbunătățește colectarea datelor și identificarea;
 ajută la eliminarea erorilor și a pierderilor;
 îmbunătățește inventarierea;
 accelerează și îmbunătățește manipularea materialelor si depozitarea;
 automatizează controlul accesului.

b) Creșterea profitabilității afacerii

 reduce operarea și costurile

 reduce costurile muncii
 reduce ciclurile de producție
  reduce costurile legate de inventariere
 mărește controlul calității
 reduce costurile întreținerii în comparație cu alte sisteme automate de identificare

c) Mărește satisfacția clienților

 oferă informații mai exacte administrației și clienților

 reduce responsabilitatea si subiectivismul
 ajuta la mărirea calității produselor
 oferă prețuri competitive

Circuit integrat – componentă electronică proiectata pentru a realiza procesarea unor comenzi sau
pentru a memora informații;

RFID – Radio Frequency Identification (Identificare in Radiofrecventa).

Contactless (fără contact) – metoda de transfer a informațiilor și/sau al energiei pentru alimentarea
transponderului in absenta unei legături ohmice intre cele doua extremități care comunica.

Transponder – circuitul integrat împreună cu antena necesară comunicației și transferului energiei

folosit în sisteme RFID.

Cititor – echipament electronic care furnizează energia necesară funcționarii trasnponderului prin
intermediul câmpului electromagnetic, magnetic sau electric și care transfera date în și dinspre
transponder prin intermediul aceluiași câmp.

Proximity card – card de proximitate - card (sau tag) ce conține un transponder si care este cuplat
inductiv cu cititorul aflat in proximitatea sa.

Vicinity card – card de vecinătate – card (sau tag) ce conține un transponder și care este cuplat
inductiv cu cititorul aflat în vecinătatea sa.

Indice de modulație – este definit ca (a-b)/(a+b) unde a este valoare maximă amplitudinii
semnalului și b este valoarea minimă a amplitudinii semnalului (se exprimă uzual în procente).

Semnal modulator (subcarrier – subpurtatoare) – semnalul pe frecvența fm conținând informația

de transmis și utilizat pentru a modula semnalul purtător pe frecvența fp.

UHF – Ultra High Frequency

EAS – Electronic Article Survellance

ISO – International Organisation for Standardisation

3. PRINCIPII FUNDAMENTALE DE OPERARE ÎN RFID
În acest capitol se va descrie modul în care interacționează cele două componente principale ale
unui sistem RFID

- transponderul și cititorul. Există două probleme importante care trebuiesc clarificate: - modul
în care transponderul primește energie pentru a funcționa;

- transferul datelor între transponder și cititor.

În practică există o primă clasificare a transponderelor în două grupe majore, funcție de

capacitatea de memorie înglobata. Astfel există transpondere cu memorie de 1 bit și apoi transpondere
cu memorie de n biți (n poate ajunge astăzi pana la 16.000 și chiar mai mult).

3.1 Transpondere cu memoria de un bit

Astfel de transpondere transmit către cititor una dintre cele două posibile informații:

transponderul este în aria de citire a cititorului;

transponderul nu este în aria de citire a cititorului.
Deși cantitatea de informație stocată și transmisa este atât de mică, astfel de transpondere sunt
foarte întâlnite. Acestea sunt aproape exclusiv folosite în domeniul EAS – Electronic Article
Surveillance (supravegherea electronică a articolelor) și în special în dispozitivele anti–furt întâlnite
adesea în magazine.

Un sistem EAS este în general format dintr–un cititor, un element de securitate (tag) și, opțional,
un dispozitiv de dezactivare a tagului după efectuarea plății sau a înregistrării transferului unui bun
securizat de tagul respectiv (exemplu: cazul cărților împrumutate de la o bibliotecă). Cel mai adesea
aceasta dezactivare are loc odată cu citirea codului produsului. Uneori este nevoie și de un dispozitiv de
reactivare a tagului de securitate (exemplu: cazul cărților returnate în biblioteci).

Principalul parametru care caracterizează sistemele EAS este rata de detecție care trebuie să fie
extrem de ridicată. Această rată este în directă dependență de mărimea antenei cititorului și puterea de
emisie a câmpului electromagnetic al acestuia. Cei doi parametri ai cititorului stabilesc de fapt raza de
acțiune a respectivului cititor.

Antenele cititoarelor sunt de mari dimensiuni și se prezintă constructiv sub forma unor porți (fig.
2.1) sau a unei perechi de două porți printre care produsul securizat trebuie să treacă obligatoriu.
 3.1.1 Tehnica interogării în domeniul de radiofrecvență
(modularea sarcinii)
Aceasta tehnică constă în realizarea unui tag sub forma unui circuit rezonant LC acordat pe
frecvența de rezonanță fR, aceeași cu cea a câmpului electromagnetic emis de cititor prin intermediul
antenei sale. În primele versiuni ale sistemelor EAS de acest tip, acest circuit LC era realizat dintr-o
bobină formată dintr-o serie de spire din Cu la capetele căreia era conectat un capacitor C, ansamblul
fiind emailat și protejat într-o carcasă de plastic. În sistemele moderne, bobina se realizează sub forma
unei folii autoadezive foarte subțiri, din plastic, pe care este gravat un traseu de Al sau Cu, sub forma
unor spire planare (fig 2.1). În acest caz condensatorul de acord este realizat prin două armaturi dispuse
de o parte și de alta a foliei din plastic, folie ce ține loc de dielectric. Adesea aceasta folie autoadezivă
(numită uneori și etichetă) este dispusă pe spatele etichetei cu codul de bare ce indentifică produsul sau
atașată produsului.

În vederea detecției tag-ului, cititorul generează un câmp magnetic alternativ în domeniul de

radiofrecvență (uzual intre 1MHz și 10 MHz). Dacă un circuit rezonant LC (conținut în tag) ajunge în
vecinătatea acestui câmp emis de antena cititorului, o parte din energia câmpului magnetic este indusa
în circuitul rezonant LC, în conformitate cu legea lui Faraday. Dacă frecvența câmpului electromagnetic
este aceeași cu cea a circuitului rezonant LC, în acest circuit rezonant apare un curent oscilant care
acționează împotriva cauzei care l-a indus, adică produce la rândul sau un câmp magnetic în opoziție cu
cel produs de antena cititorului. Acest lucru are ca efect o ușoara reducere a tensiunii în emițătorul
cititorului. Un circuit electronic dedicat poate sesiza imediat această scădere a tensiunii și poate astfel
comanda declanșarea alarmei semnalând faptul că un transponder se află în proximitatea cititorului.

Un sistem de mai mare acuratețe este cel format dintr–un ansamblu de două porți în care una
este o poartă transmițătoare a câmpului magnetic iar a doua este doar o poartă receptoare, perfect
acordată pe frecvența câmpului emis și realizată constructiv similar cu prima poarta. Pe lângă efectul
descris anterior și produs la poarta transmițător datorită prezenței unui transponder în aria de citire, un
efect similar se constată și în tensiunea rezultată la ieșire porții receptoare. Aceste sisteme sunt de fapt
cele mai întâlnite datorită sensibilității sporite: apariția unui transponder în aria de citire este sesizata de
doua antene ale aceluiași cititor. O problemă importantă a acestor tipuri de sisteme EAS este legată de
aproape imperceptibila modificare a tensiunii de la intrarea emițătorului cititorului sau de la ieșirea
porții receptoare în prezența transponderului, modificare care trebuie totuși detectată cu precizie
deoarece indică prezența elementului de securitate în raza de acțiune a cititorului.

Practic, detecția acestei foarte mici modificări a valorii tensiunii de la intrarea/ieșirea porților
detectoare se poate face numai dacă circuitul LC al transponderului este perfect acordat cu frecvența
câmpului magnetic, adică dacă frecvența sa de rezonanță fR este identică cu cea a câmpului magnetic în
aria căruia se află.

Din păcate, frecvența de rezonanță fR este influențată și de prezența unor corpuri metalice în
preajma transponderului iar dispersia tehnologică în realizarea bobinei L și capacitorului C ce formează
circuitul rezonant LC este un alt factor ce conduce la dispersia valorii acestei frecvențe de rezonanță.
Toate aceste probleme pot fi însă eliminate dacă se folosește un câmp magnetic care să–și modifice
continuu frecvența în jurul frecvenței de rezonanță.

De exemplu, un sistem ce funcționează pe frecvența de 8.2 MHz va emite un câmp magnetic cu

frecvența continuu variabilă între 7,4MHz și 9MHz. În acest mod, indiferent de dispersia tehnologică de
realizare a elementelor sau de prezența corpurilor metalice în apropiere, câmpul magnetic va fi la un
moment dat acordat pe frecvența de rezonanță fR și în situațiile în care această frecvență are o anumită
dispersie în jurul valorii de 8,2 MHz. Chiar dacă acordul se realizează pentru foarte scurt timp,
transponderul va fi detectat. Dezactivarea acestor transpondere se face prin introducerea lor în câmpuri
magnetice puternice care induc în circuitul rezonant LC curenți mari ce distrug folia dintre armăturile
condensatorului, dezacordând astfel ireversibil circuitul rezonant LC. De exemplu, un sistem ce
funcționează pe frecvența de 8.2 MHz va emite un câmp magnetic cu frecvența continuu variabilă între
7,4MHz și 9MHz. În acest mod, indiferent de dispersia tehnologică de realizare a elementelor sau de
prezența corpurilor metalice în apropiere, câmpul magnetic va fi la un moment dat acordat pe frecvența
de rezonanță fR și în situațiile în care această frecvență are o anumită dispersie în jurul valorii de 8,2
MHz. Chiar dacă acordul se realizează pentru foarte scurt timp, transponderul va fi detectat.

Dezactivarea acestor transpondere se face prin introducerea lor în câmpuri magnetice puternice
care induc în circuitul rezonant LC curenți mari ce distrug folia dintre armăturile condensatorului,
dezacordând astfel ireversibil circuitul rezonant LC.

3.1.2 Tehnica interogării în domeniul microundelor

Sistemele EAS în domeniul microundelor folosesc proprietatea unor componente cu
caracteristici neliniare (de exemplu: diode, tranzistoare) de a genera armonici ale semnalului care circula
prin acestea.

Prin definiție, armonica unui semnal sinusoidal x(t) de frecvența fx este un semnal sinusoidal y(t)
a cărei frecvență fy este un multiplu întreg al frecventei fx.

În practică, semnalul pe frecvență fx poartă denumirea de semnal pe frecvența fundamentală

sau prima armonică a semnalului complex (frecvența fx numindu–se uneori și frecvență purtătoare) iar
armonicele frecvenței fx au valorile 2fx, 3fx, 4fx etc.

Dioda varicap este una dintre cele mai folosite componente electronice pentru astfel de
aplicații. În construcția unui transponder de acest tip, dioda varicap este conectată la un dipol (antena
construită din două elemente conductoare), dipol acordat pe frecvența purtătoare (adică are
dimensiunile constructive comparabile cu λ a câmpului electromagnetic emis de cititor).
 Există 3 frecvențe uzual folosite în sistemele EAS din domeniul microundelor: 915MHz, 2,45GHz
și 5,6GHz. Pentru a putea transmite sau recepționa în mod eficient un câmp electromagnetic, un dipol
trebuie să aibă dimensiuni egale cu jumătate din lungimea de undă a radiației emise (dipol în λ/2) sau cu
un sfert din λ (dipol în λ/4). Astfel, pentru frecvențele specificate mai sus, în cazul dipolului în λ/2 (cel
mai eficient și mai des utilizat), lungimile dipolilor au valorile 16,3cm, 6cm și 2,6 cm respective.

Circuitul electric echivalent al unui transponder de acest tip și construcția sa mecanică sunt
prezentate în figura 2.2.

Funcționarea unui sistem EAS din domeniul microundelor este prezentată în figura 2.3.

Funcționarea unui system EAS

Dacă transponderul intră în raza de acțiune a transmițătorului, atunci antena transponderului

(circuitul acordat) recepționează un semnal pe frecvența purtătoarei fP și un curent va circula prin dioda
varicap. Conform principiului sau de funcționare, dioda generează semnale electrice pe frecvențele
armonicelor frecventei purtătoare fP. Doar acea armonică având dublul frecvenței purtătoare este
utilizată (fiind și cea mai puternică). Această armonică emisă de transponder este cea recepționată de
către receptorul sistemului.

Pentru o mai buna detecție și pentru protecția sistemului la semnale parazite, frecventa
purtătoare este modulata la transmițător (în amplitudine sau frecvență) cu un semnal de joasa frecvență
(1kHz). În acest caz și armonicele generate de dioda varicap a transponderului sunt și ele modulate de
acest semnal de 1 kHz. La receptor, semnalul recepționat este demodulat iar semnalul rezultat (având
frecvența de 1 kHz) indică prezența transponderului în aria de interes și declanșează alarma.

În cazul sistemului EAS din figura 2.3 este destul de probabil ca în mediul înconjurător să existe
semnale parazite având frecvența de 2,45 GHz, ceea ce ar conduce la alarme false. Este însa puțin
probabil ca și aceste semnale parazite să fie modulate cu un semnal de 1kHz. De aceea s–a ales această
măsura suplimentară de protecție.

Astfel de transpondere sunt în general construite într–o carcasă dură din plastic și sunt adesea
folosite pentru a proteja articolele textile și articolele de parfumerie impotriva furtului.

Sistemul este unul de cost redus, tagurile putând chiar fi uneori reținute la casa de marcat și
apoi reutilizate sau, mai rar, sunt distruse prin supunerea tag-ului la un câmp de intensitate mult mai
mare, care duce la distrugerea diodei varicap prin supradisipatie.

3.1.3 Sisteme cu divizare de frecvență

Această tehnică este cel mai adesea folosită în domeniul frecvențelor 100…150 kHz. Cele mai
uzuale frecvențe purtătoare folosite sunt 125kHz în Europa și 134kHz în SUA , Canada și Australia. Tagul
de securitate conține un cip și o antenă formată dintr–o bobină realizată dintr–o serie de spire din Cu
emailat la capetele căreia este lipit un capacitor cu care se realizează circuitul rezonant LC. Astfel de
taguri sunt încasetate într–un plastic dur și se îndepartează de pe produse atunci când acestea sunt
plătite. Și aceste tipuri de taguri pot fi reutilizate.

Ca și în cazurile precedente, transponderul primește energia necesara funcționării din câmpul

magnetic emis de cititor.

Și în cazul sistemelor cu divizare de frecvență, pentru a îmbunătăți rata de detecție la cititor,

semnalul transmis de tag este modulat în amplitudine cu un semnal de joasă frecvență (12,5 Hz sau 25
Hz, coeficient de umplere 50%). Aceasta modulare este realizată tot de către cipul din tag-ul de
identificare.

Modulație suplimentară are aceleași avantaje ca și în cazul modulării armonicelor superioare,

prezentate în paragraful anterior.
 3.1.4 Sisteme EAS acustico-magnetice
Tagul folosit ca element de siguranță în sistemele EAS acustico–magnetice sunt realizate sub
forma unor lamele dintr-un plastic dur, de dimensiuni foarte mici (de exemplu: Lxlxh= 40x8x1 mm).
Astfel de taguri se întâlnesc dispuse sub etichetele sticlelor de parfum, în coperțile cărților, etc.

Lamela din plastic conține două benzi: una realizată dintr–un material magnetic dur, lipită de
cutia din plastic și o a doua bandă realizată dintr–un metal amorf, poziționată astfel încât să poată vibra
mecanic.

Metalele feromagnetice (cum ar fi Ni, Fe, etc.) își schimba ușor lungimea în prezența unui câmp
magnetic. Acest efect se numește magnetostricțiune și apare ca efect al modificărilor distanțelor
interatomice într–un material magnetizat.

Dacă câmpul magnetic înconjurător este unul alternativ, atunci banda de metal feromagnetic
vibrează pe direcția sa longitudinală cu o frecvență egală cu cea a câmpului magnetic alternativ.
Amplitudinea vibrației devine maximă atunci când frecvența câmpului magnetic extern devine egală cu
frecvența de rezonanță (acustică) a metalului feromagnetic.

Același efect magnetostrictiv poate apare în anumite condiții și în unele materiale amorfe.
Deoarece sunt mai ieftine, ele sunt folosite adesea în sistemele EAS. Pentru ca efectul magnetostrictiv să
apară în materialul amorf este necesar ca acesta să fie magnetizat (ceea ce se întâmplă dacă se află într–
un câmp magnetic permanent). Acesta este motivul introducerii unei benzi din material magnetic lipită
de carcasa tagului, peste care se dispune banda de material metalic amorf.

Factorul decisiv al folosirii acestei tehnici în realizarea sistemelor EAS este faptul că efectul
magnetostrictiv este reversibil. Aceasta înseamnă că materialul care vibrează emite totodată un câmp
magnetic alternativ, având frecvența egală cu cea a vibrației. Mai mult, dacă câmpul magnetic care a
excitat materialul și l–a făcut să vibreze încetează brusc, amplitudinea vibrației materialului se
diminuează treptat în timp, însa nu dispare imediat. Toate acestea stau la baza funcționării sistemelor
EAS acustico–magnetice.

Un exemplu de astfel de sistem este prezentat în figura 2.5. Se poate observa în aceasta figură
cum un transmițător generează un câmp magnetic alternativ având frecvența egală cu frecvența de
rezonanță (acustică) a materialului amorf din tag.

La apariția acestui câmp magnetic alternativ, materialul metalic amorf va vibra cu aceeași
frecvență și va emite la rândul său un câmp magnetic alternativ propriu. Pentru detecția tagului, câmpul
magnetic excitator este întrerupt periodic iar în aceste pauze va exista doar câmpul magnetic alternativ
emis de materialul amorf din tag. Chiar dacă acest câmp magnetic este rapid descrescător, el poate fi
recepționat de un receptor acordat, în scurtul interval de timp cât durează întreruperea câmpului
magnetic emis de transmițător. Astfel se sesizează faptul ca un tag este în raza de acțiune a unei perechi
transmitator – receptor ce formează un sistem EAS de acest tip.

3.2 Transpondere cu memoria de n biți.

În cazul acestor transpondere există un element (cip) cu „inteligență”, asemănător unui
microcontroler, dotat cu memorie de capacitate mai mare sau mai mica, funcție de tip, producător și
aplicație.

Capacitatea de memorie poate ajunge și până la 16 kbiti, valoare ce poate fi oricând depășita
dacă aplicația o cere. În această memorie este stocată informația legată de obiectul ce trebuie
identificat. Pentru ca informațiile să fie stocate, adică înscrise și apoi citite în/din transponder, este
necesară o procedură de comunicație între cititor/inscriptor și transponderul dotat cu memorie.
Transferul de informație poate fi de tip full–duplex (datele pot fi transmise în ambele sensuri simultan)
sau half–duplex (datele pot fi transferate în ambele sensuri dar nu simultan).

În ambele cazuri, transferul de energie de la cititor către transponder, necesar obținerii în

transponder a tensiunii de alimentare se face obișnuit în mod continuu, pe intreaga durată a legăturii,
adică atât timp cât transponderul stă în aria de acțiune a cititorului (acest lucru este valabil doar pentru
transponderele pasive).

Există și sisteme RFID în care acest transfer este discontinuu. Aceste sisteme se numesc sisteme
RFID secvențiale iar transponderul transmite date către cititor în pauzele în care câmpul magnetic sau
electromagnetic al cititorului este întrerupt. Unii specialiști clasifică în literatura de specialitate și această
procedură tot ca o procedură half-duplex.

2.1 Load modulation (modulația produsă de prezența

transponderului)
Transmiterea energiei de la cititor la transponder se face prin intermediul câmpului magnetic emis de
antena cititorului. Liniile de câmp magnetic traversează bobina circuitului rezonant al antenei
transponderului și, dacă acest circuit este acordat pe frecventa câmpului, apare la ieșirea antenei
transponderului o oscilație care după redresare este folosită pentru alimentarea chip-ului. Se constată
deci că acest transfer de energie seamănă cu transferul de energie realizat în cazul unui transformator,
între primarul și secundarul acestuia.

În cazul sistemelor RFID cuplate magnetic, acest transfer poate avea loc numai dacă distanța cititor
transponder este mai mică decât λ/16 - unde λ este lungimea de undă a radiației emise. Limita de λ/16
este o limita din teoria câmpului electromagnetic din imediata apropiere a antenei emițătorului („near
field”). Pentru cazul unui sistem RFID ce funcționează pe frecvența de 13,56 MHz, aceasta distanta limita
este de 1,4m (practic se obțin 1,2m).
 Dacă un transponder cu o antenă acordată pe frecvența câmpului cititorului este prezent în
vecinătatea acestuia, transponderul extrage energie din câmpul magnetic emis de cititor. Acest lucru
crează o reacție în circuitul antenei cititorului similar cum o sarcina prezentă în secundarul unui
transformator crează o reacție în primarul acestuia.

În concluzie, similar ca în cazul transformatoarelor, prezența unui transponder în aria de acțiune

a cititorului poate fi reprezentată ca o impedanță de transfer ZT în circuitul antenei cititorului,
impedanța care produce o scădere a amplitudinii tensiunii ce excită antena cititorului. Deși aproape
imperceptibilă, această scădere poate fi sesizată de circuite dedicate în cititor, realizând detecția
transponderului aflat în raza de acțiune a cititorului.

3.2.2 Sisteme RFID cuplate prin câmp electromagnetic

Sistemele RFID existente pe scară largă astăzi în lume folosesc frecvențe de operare sub 30MHz
si, implicit, au o distanță de operare de maxim 1,2 – 1,5m. Distanțe mai mari de operare sunt posibile
dacă frecvența de lucru este în domeniul UHF (Ultra High Frequency). În acest caz însă, transferul
energiei de la cititor la tag–ul ce conține transponder se face prin câmp electromagnetic, iar distanțele
de operare ajung chiar și la 12m. Există sisteme RFID ce lucrează pe frecvențele de 868MHz (Europa),
915 MHz (SUA), 2,4 GHz și 5,8GHz. Evident că pentru aceste frecvențe și la aceste distanțe de operare nu
se mai respectă condiția de câmp apropiat („near field”) pentru care era valabil transferul energiei doar
prin câmp magnetic.

În cazul transferului de energie prin câmp electromagnetic, analiza sistemelor RFID trebuie să
țină seama de teoria câmpului îndepărtat care ne arată ca energia transmisă de un emițător scade după
o lege de tip logaritmic cu distanța față de antena emițătorului. În cazul transponderelor ce lucrează în
acest domeniu, cercetările desfășurate în diferite companii au arătat că se pot construi transpondere
care să funcționeze cu mai puțin de 5 μW. Totuși, pentru o distanță de operare mare este necesară o
putere consumată mai mare la transponder, pentru a transmite date.

De exemplu compania Trolley Scan a implementat un sistem RFID pentru supravegherea și

accesul bunurilor și persoanelor într-un ansamblu de clădiri care poate opera până la 6 m și utiliza
transpondere funcționând pe frecvența de 868/915 MHz cu o putere de 200 μW.

Puterea de emisie a unui echipament determină practic și raza sa de acțiune, știindu-se faptul că
semnalul emis este atenuat cu pătratul distanței față de antena de emisie.

În cazul sistemelor RFID cuplate electromagnetic, tehnica utilizată pentru transmisia datelor de
la transponder la cititor folosește modulația reflectată. Se știe de la teoria funcționării radarului că o
undă electromagnetică se reflectă de obiecte care au dimensiuni mai mari decât jumătate din lungimea
sa de undă. Energia reflectată este proporţională cu aria efectivă (echivalentă) de reflexie, normală pe
direcţia undelor incidente – Aer (reflection crosssection). Antena transponderului poate fi un excelent
sau foarte slab reflector, cu aria efectivă de reflexie depinzând esenţial de acordul antenei pe frecvenţa
undei incidente:
  dacă antena este rezonantă, reflexia este intensă, situație echivalentă cu Aer mare;
 dacă antena este dezacordată, reflexia este mult redusă, situație echivalentă cu Aer
mică.

3.2.3 Sisteme RFID cuplate electric (cu cuplaj electric strâns)

Sistemele RFID cuplate electric se mai numesc și capacitive deoarece antenele cititorului și
transponderului se comportă ca doi electrozi ai unui capacitor.

Antena cititorului se construiește sub forma unei arii conductoare (care formează un prim
electrod), în general dintr-o folie de metal aplicată pe un suport din plastic sau chiar dintr–o placă
metalică (figura 2.9).

Dacă acestui electrod i se aplică o tensiune de frecventa înaltă, între acest electrod și pământ
(GND-ground) – privit ca un al doilea electrod - apare un câmp electric de înalta frecvență. Valoarea
tensiunii necesară a fi aplicată este de valoare mare (sute sau chiar mii de volți) și se obține la ieșirea
unui circuit rezonant L1C format din inductanța echivalentă L1 a electrodului și o capacitate echivalentă
C formată dintr-un capacitor intern C1 și capacitatea dintre electrod (cititor) și pământ, notată CR-GND.

Antena transponderului este formată, la rândul ei, din două suprafețe conductive plane, care
sunt numite electrozi, așa cum este prezentat în figura 2.9. Dacă transponderul ajunge în raza de acțiune
a cititorului, atunci între cei doi electrozi ai antenei transponderului apare o tensiune care este folosită
la alimentarea cip– ului transponderului.

În modelul electric al unui astfel de sistem cuplat apar două capacități echivalente de cuplaj: CR-
T între cititor și transponder și CT-GND între electrozii transponderului și pământ. Circuitul echivalent
prezentat în figura 2.10 conține și:

 RL care modelează rezistența echivalentă la intrarea transponderului;

 RMod care modelează rezistența de sarcină (folosită la transmisia datelor
împreună cu un comutator electronic - modularea sarcinii).

Dacă un transponder apare în raza de acțiune a cititorului, acesta intervine în circuitul

echivalent prin rezistența RL și prin condensatorul echivalent de cuplaj CR-T, elemente care conduc la
amortizarea circuitului oscilant al cititorului format din grupul L1 și C1. Amortizarea conduce la scăderea
valorii amplitudinii oscilației în circuitul rezonant L1C și detecția prezenței transponderului în vecinătate.
Mărimea amortizării poate fi controlata prin introducerea în circuit a rezistenței de sarcina RMod. Dacă
un semnal de date comandă comutatorul electronic din figura 2.8 (adică cuplarea sau nu a rezistenței de
sarcină), atunci la bornele circuitului rezonant L1C1 apare un semnal modulat în amplitudine de către
semnalul ce conține datele transmise de transponder. Rămâne ca un simplu demodulator MA sa refacă
datele transmise pentru ca cititorul să poată obține informația din transponder.

3.2.4 Transpondere cu undă acustică de suprafaţă

La transponderele cu undă acustică de suprafaţă (SAW - Surface Acoustic Wave), se utilizează
efectul piezoelectric direct şi invers „de suprafaţă”.

Efectul piezoelectric direct poate fi descris astfel: dacă un paralelipiped din cristal de cuarţ este
solicitat mecanic pe două feţe, pe alte două fete, perpendiculare pe primele, apare o diferenţă de
potenţial. Efectul piezoelectric invers poate fi explicat astfel: dacă pe două feţe opuse ale unui
paralelipiped din cristal de cuarţ se aplică o tensiune, pe o direcţie perpendiculară apare o deformare
elastică mecanică. Dacă tensiunea aplicată variază periodic, deformarea elastică este tot periodică şi se
propagă sub forma unei unde elastice de volum care are frecvenţa proprie. Când această undă are
valoare maximă se spune că s-a atins rezonanţa - adică se realizează rezonanţa între tensiunea electrică
variabila şi deformarea mecanică.

Atunci cand propagarea are loc pe suprafaţa cristalului piezoelectric, propagarea se face
aproximativ cu viteza sunetului (3 ... 4km/s), aceste unde fiind numite unde acustice de suprafaţă −
SAW.

SAW se propagă, se reflectă, prezintă fenomenul de dispersie, etc., ca orice undă. Evident, dacă
o SAW întâlneşte o reţea de electrozi depuşi pe suprafaţa cristalului, în aceştia se vor induce tensiuni
variabile.
 Dacă distanţa dintre electrozi este ≈λ/2, unde λ este lungimea de undp a SAW, pe suprafața
apare fenomenul de rezonanţă care se poate manifesta astfel:

-în cazul efectului invers: generarea undei elastice de amplitudine maximă;

- în cazul efectului direct: generarea unei tensiuni electrice de amplitudine maximă.

3.2.5 Procedura secvenţială

Procedura secvențială de comunicație între cititor și transponder (sequential – SEQ) presupune
realizarea transmisiilor şi a alimentării cu energie în secvenţe (intervale) de timp:

 într–un interval de timp se execută transmisia dinspre cititor spre transponder,

se trimit date şi se alimentează cu energie transponderul;

 în urmatorul interval de timp, se execută transmisia dinspre transponder spre

cititor, pe seama energiei acumulate dar adesea şi a energiei de la o baterie proprie.

5. Standardizarea în domeniul sistemelor RFID
Un mare efort de standardizare s–a depus în ultimii 10 ani, pentru reglementarea sistemelor RFID,
lucru normal dată fiind răspândirea explozivă a acestora şi necesitatea de a funcţiona fără a se perturba
reciproc (mai mult decât este inevitabil!).

Dezvoltarea standardelor s-a făcut sub directa coordonare a ISO (International Organization for
Standardisation), prin comitetele tehnice de specialitate. Practic, toate organizaţiile de standardizare
statale (precum STAS în Romania), îşi elaborează şi adaptează reglementările locale după standardele
ISO.

Standardele ISO în domeniul RFID pot fi grupate în mai multe categorii:

 Standarde ISO referitoare la marcarea şi identificarea prin radio a animalelor.

 Standarde ISO referitoare la cardurile inteligente fără contacte (contactless smart cards)
utilizate ca şi carduri bancare.
 Standarde ISO referitoare la marcarea şi identificarea containerelor.
  Standarde ISO pentru marcarea uneltelor şi dispozitivelor de strângere.
 Standarde ISO referitoare la sistemele RFID antifurt.
 Standarde ISO referitoare la managementul articolelor.

a)Standarde ISO referitoare la marcarea şi identificarea prin radio a animalelor Sistemele

RFID utilizate pentru identificarea animală trebuie să respecte următoarele standarde după
cum urmează:

 ISO 11784 – Identificare prin radio-frecvenţă a animalelor – Structura codului;

 ISO 11784 – Identificare prin radio-frecvenţă a animalelor – Conceptul tehnic;
 ISO 11784 – Identificare prin radio-frecvenţă a animalelor – Transpondere avansate (Partea
1: Interfaţă prin aer; Partea 2: Structura codului şi a comenzii; Partea 3: Aplicaţii)

b) Standarde ISO referitoare la cardurile inteligente fără contacte (contactless smart cards)
utilizate ca şi carduri bancare.

Standardul ISO 10536, denumit şi Cartele de identificare – cartele cu circuite integrate fără
contact, descrie structura şi parametrii de operare a cartelelor smart, fără contact cuplate strâns (cuplaj
electric) cu cititorul. Acest standard conţine următoarele secţiuni: Partea 1: Caracteristici fizice; Partea 2:
Dimensiunile şi locaţia ariei de cuplare ;Partea 3: Semnale electronice şi procedurile de resetare; Partea
4: Răspuns la semnalul de reset şi proceduri de transmisie.

Standard ISO14443, denumit şi Cartele de identificare – Cartele cu circuite integrate de

proximitate, descrie metoda şi parametrii de operare ai cartelelor smart de proximitate, fără contact.
Cartelele smart fără contact sunt active în raza 7÷15 cm și sunt utilizate predominant în domeniul
etichetării. Purtătorul de informaţie al acestei cartele smart este, de regulă, un microprocesor şi acesta,
în marea majoritate a cazurilor, are contacte suplimentare. Acest standard cuprinde următoarele părţi:

Partea 1: Caracteristici fizice;

Partea 2: Reglementări asupra radiofrecvenţei;

Partea 3: Iniţializarea şi anticoliziunea;

Partea 4: Protocoale de transmisie.

Denumit şi Cartele de identificare – Cartele cu circuite integrate de vecinătate, standardul ISO

15693 descrie metoda de funcţionare şi parametrii de operare ale cartelelor smart fără contact de
vecinătate. Aceste cartele au raza de acţiune de până la 1 m şi sunt utilizate la sistemele pentru controlul
accesului. Purtătorul de informaţie al acestui tip de cartele este cu precădere un modul de memorie
ieftin.

Standardul este împărţit în patru părţi:

Partea 1: Caracteristici fizice

 Partea 2: Reglementări asupra radiofrecvenţei

Partea 3: Protocoale

Partea 4: Înregistrarea aplicaţiilor/distribuitorilor

c)Standarde ISO referitoare la marcarea şi identificarea containerelor

Standardul utilizat pentru identificarea containerelor este ISO 10374. Acest standard descrie
sistemele de identificare automată a containerelor bazate pe transpondere ce lucrează în domeniul
microundelor. Identificarea optică a containerelor este descrisă în standardul ISO 6346. Transponderele
utilizate (active) pot fi activate de un semnal purtător nemodulat, cu frecvenţa în domeniul 850÷950
MHz sau în domeniul 2400÷2500 MHz.

d) Standarde ISO pentru marcarea uneltelor şi dispozitivelor de stranger

Standardul utilizat în acest domeniu este ISO 69873.

e) Standarde ISO referitoare la sistemele RFID antifurt

În acest domeniu se folosește standardul VDI 4470. Acest standard este un ghid ce prezintă
modalităţi practice de inspecţie şi testare a sistemelor instalate pentru EAS. Sunt prezentate definiţii şi
procedurile de testare pentru verificarea parametrilor decisivi ai sistemului: rata de alarme false şi rata
de detecţie. Standardul introduce termenul alarmă falsă este utilizat atunci când alarma nu este
declanşată de un de tag de securitate, și parametrul rata de detecţie - raportul dintre numărul de alarme
și numărul total de tag–uri active.

f) Standarde ISO referitoare la managementul articolelor.

Dintre standardele relevante în domeniu enumeram: •ISO 15961: „RFID pentru managementul
articolelor: cititorul, comenzile funcţionale pentru etichete şi sintaxă” •ISO 15962: „RFID pentru
managementul articolelor: sintaxa datelor” •ISO 15963: „Identificarea unică a etichetelor RF şi
Autoritatea de înregistrare şi acordare a identificatorilor unici” integrate •ISO 18000: „RFID pentru
managementul articolelor: interfaţa în aer” •ISO 18001: „Tehnologia informaţiei – RFID pentru
managementul articolelor – cerinţe de aplicaţii”