CAPITOLUL I – ASIGURĂRI ȘI PROTECȚIE SOCIALĂ NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1Noţiunea de risc

Nu există o singură definiţie a riscului; fiecare categorie de activitate şi-a definit propria definţie
a conceptului de risc. Totuşi, riscul a fost definit în mod tradiţional în termeni ce ţin mai ales de
incertitudine.

Pe baza acestui concept, riscul este definit ca incertitudinea (probabilitatea) de apariţie a unei
pierderi. Unii autori consideră riscul a fi o variaţie aleatorie a rezultatelor posibile în
legătură cu un eveniment sau posibilitatea ca pierderile să fie mai mari decât nivelul
normal, anticipat sau obişnuit.

Deşi riscul este definit ca şi incertitudine, industria asigurarilor utilizează deseori acest termen
pentru a se referi la proprietatea sau viaţa asigurată. Astfel, în industria asigurărilor, se pot auzi
deseori expresii de genul ,, acea maşină reprezintă un risc inacceptabil” sau ,,acea persoană
reprezintă un risc redus”.

Un eveniment poate genera o multitudine de riscuri, unele dintre ele asigurabile. De exemplu,
deţinerea unui autovehicul poate expune proprietarul la o serie de riscuri, cum ar fi:

• furtul autovehiculului;

• accident rutier cu sau fără victime;

• rănirea pietonilor sau al altor conducători auto ca urmare a accidentului sau;

• daune materiale cauzate autovehiculului de către alt şofer etc.

1.2. Riscul obiectiv şi riscul subiectiv

Referindu-se la risc ca şi incertitudine, unii autori de specialitate fac distincţie între riscul
obiectiv şi riscul subiectiv.

Riscul obiectiv este definit ca variaţia relativă a pierderii de la valoarea medie.

De exemplu, să presupunem că un asigurator de proprietaţi are in portofoliu 1000 de case
asigurate pe termen lung şi că, în medie, 1 procent sau un număr de 10 case ard anual. Totuşi nu
se poate intâmpla ca exact 10 case să ardă în fiecare an; în unii ani, s-ar putea să arda 9 case, în
alţi ani, s-ar putea să ardă 11; adică o variaţie de1 casă de la valoarea medie. Această variaţie de
10 % este cunoscută drept risc obiectiv.

Riscul obiectiv se reduce odată cu creşterea numărului de expuneri.

 Mai mult, riscul obiectiv variază în mod invers cu rădăcina pătrată a numărului de cazuri aflate
în observare.

Riscul obiectiv poate fi cuantificat statistic cu ajutorul dispersiei, a deviaţiei standard sau a
coeficientului de variaţie.

Cuantificarea riscului obiectiv este foarte folositoare pentru un asigurator sau pentru un manager
de risc.

Pe măsură ce numărul de expuneri se măreşte, un asigurator poate anticipa viitoarele pierderi cu

un grad mai mare de acurateţe, întrucât se poate baza pe legea numerelor mari. Această lege
susţine că pe măsură ce numărul de expuneri devine mai mare, gradul de acurateţe al
previzionării numărului de pierderi este mai mare. De exemplu, pe măsură ce numărul de case
ţinute sub observaţie se măreşte, previziunile asiguratorului se vor apropia de valorile reale ale
pierderilor.

Riscul subiectiv este definit ca incertitudine bazată pe condiţia mentală sau starea mentală
a unei persoane.

De exemplu, o persoană care a consumat cantitaţi mari de băuturi alcoolice se poate aventura să-
şi conducă maşina spre casă. Conducătorul nu poate fi sigur că va ajunge acasă în sigurantă sau
că nu va fi prins de poliţie. Această incertitudine mentală reprezintă un risc subiectiv.

Impactul riscului subiectiv variază de la individ. Două persoane aflate în aceeaşi situaţie pot avea
o percepţie diferită asupra riscului iar comportamentul lor poate fi modificat în mod
corespunzător.

Un risc subiectiv ridicat poate duce la comportament conservativ şi prudent, în timp ce un risc
subiectiv scăzut va duce la un comportament mai puţin conservativ.

1.2 Atitudinea faţă de risc

Atitudinea faţă de risc diferă de la o persoană la alta. De aceea, noi toţi răspundem la efectele
unor evenimente în moduri diferite. Unele persoane sunt de acord să reţină riscurile şi să le
accepte, abordându-le într-o manieră proprie – aceştia sunt cunoscuţi sub numele de
riscofili/consumatori de risc – în timp ce alţii preferă să fie mai reţinuţi, să încerce să
minimizeze efectele riscurilor la care se expun având o aversiune faţă de risc – sunt cunoscuţi
sub numele de riscofobi.

1.3. Categorii de risc

În asigurări, există şi riscuri care sunt refuzate de către asiguratori – riscuri care nu pot fi
asigurate. Pentru a înţelege caracteristicile riscurilor asigurabile, putem să ţinem cont de
principalele categorii de riscuri cunoscute în domeniu:

• riscuri financiare şi non-financiare;

• riscuri pure şi speculative;

• riscuri particulare şi fundamentale;

1.3.1. Riscuri financiare şi non-financiare

Unele riscuri cu care ne confruntăm nu pot fi cuantificate din punct de vedere financiar – acestea
se numesc riscuri non-financiare. De exemplu, valoarea pe care o atribuim unei bijuterii de
familie poate depăşi cu mult valoarea sa intrinsecă sau valoarea de pe piaţă. Asigurarea nu se
aplică în astfel de cazuri la valoarea pe care o estimăm noi, prin prisma valorii sentimentale –
bijuteria poate fi asigurată doar la valoarea sa intrinsecă.

Pentru ca un risc să fie asigurat, efectele evenimentului neplăcut trebuie să fie cuantificabile. O
excepţie de la acest caz o fac poliţele de accidente şi boli – întrucât nu se pot evalua concret, din
punct de vedere financiar, efectele pierderii vieţii sau al vătămărilor corporale – poliţele de
accidente sau cele medicale prevăd o sumă agreată în prealabil cu asiguratul pentru acoperirea
cazurilor respective.

Exemple de riscuri financiare includ:

• riscul de neplată a unor mărfuri livrate sau servicii prestate;

• nerambursarea unui credit;

• furt de bunuri;

• pierdere a profitului ca urmare a unui incendiu;

• pagube materiale cauzate proprietăţii altor persoane;

1.3.2. Riscuri pure şi speculative

Riscul pur este generat de o situaţie/eveniment pentru care există posibilitatea pierderii dar
niciodată a câştigului – în cel mai bun caz, se poate înregistra o situaţie de echilibru.

Călătoria cu maşina spre casă este un exemplu elocvent. În cel mai bun caz, putem spera să
ajungem acasă fără să avem niciun eveniment. Totuşi, există şi posibilitatea de a suferi un
accident, de a răni pe altcineva sau de produce pagube. Exemple de riscuri pure:

• riscul de deces;
• riscul de accidentare la locul de muncă;
 • riscul de producere de daune materiale cauzate de incendiu, trăznet sau cutremur
de pământ.

Principalele categorii de riscuri pure care pot cauza incertitudine financiară se referă la riscuri
personale, riscuri de proprietate şi riscuri de răspundere.

Riscurile personale sunt riscuri care afectează direct un individ; ele implică posibilitatea unei
pierderi totale sau reducerea venitului caştigat, apariţia unor cheltuieli suplimentare care, uneori,
se pot suprapune şi cu înstrăinarea unor active financiare.

Principalele patru riscuri personale sunt:

1.Riscul decesului prematur - definit ca decesul susţinătorului financiar al unei familii cu

obligaţii.

2.Riscul venitului insuficient pe perioada pensionării - În majoritatea ţărilor, pensionarea are
loc până la vârsta de 70 de ani. Acest moment este foarte important în viaţa unei persoane,
întrucât, începând cu acel moment, se pierde o mare parte din venitul cu care aceasta era
obişnuită.

3.Riscul unei sănătăţi precare, care determină o capacitate de muncă scăzută sau întreruperea
serviciului pe anumite perioade, cu consecinţe directe asupra nivelului veniturilor.

4.Riscul şomajului - poate fi cauzat de încetiniri ale ritmului de activitate la nivel de industrie,
schimbări de natură structurală şi/sau tehnologică în economie, factori sezonieri, imperfecţiuni
sau perturbări pe piaţa locurilor de muncă.

Riscurile de proprietate apar atunci cand proprietatea personală şi activele imobiliare pot fi
afectate sau chiar distruse în cazul unui incendiu, trăznet, tornade, furtuni şi a altor cauze. În
general se pot distinge două tipuri de pierderi asociate cu distrugerea sau furtul proprietăţii:

• pierderi directe –De exemplu, dacă cineva deţine un restaurant care este afectat de
incendiu, paguba fizică la restaurant este considerată pierdere directă.

• pierderi indirecte (consecinţă) – pierdere financiară rezultată indirect din apariţia unei
pagube fizice directe sau a furtului proprietăţii. Astfel, în exemplul anterior, pe lângă paguba
fizică directă restaurantul trebuie închis pentru renovare. Pierderea profitului pe perioada de
reparaţii va fi considerată o pierdere indirectă.

Riscurile de răspundere reprezintă un alt tip de riscuri pure pe care mulţi oameni le suportă.
Potrivit legii, orice persoană poate fi considerată răspunzătoare pentru rănirile sau pagubele
aduse proprietăţii cu influenţe negative asupra vieţii altei persoane. În urma unor astfel de
acţiuni, un judecător poate obliga pe vinovat la plata unor despăgubiri.
Riscurile de răspundere au o importanţă deosebită pentru asiguraţi şi asiguratori. În primul rând,
nu există limită maximă privind suma de bani acordată. Orice persoană poate fi dată în judecată
pentru orice sumă de bani. Spre deosebire de acest tip de daună, în cazul unei proprietăţi limita
maximă este strict stabilită.

Riscul speculativ este generat de o situaţie în care este posibilă obţinerea unui profit. Cele
mai evidente exemple de riscuri speculative se referă la pariuri, loterie, jocurile de noroc,
pronosticuri sportive, jocul pe bursă, etc. Fiecare dintre aceste situaţii are ca scop final
obţinerea unui câştig dar aduc cu sine şi posibilitatea de eşec sau de lipsă a unui profit.

Este important să se facă distincţia între riscurile pure şi speculative întrucât asigurătorii iau în
considerare riscurile pure.

1.3.3. Riscuri fundamentale şi particulare

Un risc fundamental este un risc care afectează întreaga economie sau grupuri. Exemple de
astfel de riscuri cuprind inflaţia, şomajul ciclic, foametea, recesiunea economică, războiul - toate
afectează un număr mare de persoane.

Un alt risc fundamental este riscul de terrorism

Cel mai important atac din istoria omenirii rămâne cel din 11 septembrie 2001 când 4 avioane
comerciale au fost folosite în scopuri teroriste, efectele fiind distrugerea celor două turnuri ale
complexului World Trade Center.

Spre deosebire de riscurile fundamentale, un risc particular este un risc care poate fi
localizat/identificat, prin cauza sau efectele sale, la nivel de indivizi/persoane.

. Chiar dacă cauza poate fi identificată la o scară largă (de exemplu, o furtună ce afectează o
întreagă regiune), efectele sunt identificate sau relaţionate cu fiecare persoană afectată – nu toate
proprietăţile din regiune vor fi afectate.

Ca exemple se pot menţiona:

• furt auto;

• jafuri la bănci;

• incendiu în locuinţă;

• accidente auto sau de muncă etc.

Distincţia dintre un risc fundamental şi unul particular este importantă întrucât în cazul unui
risc fundamental, întrucât asigurarea nu este disponibilă, guvernul ţării afectate poate acorda
asistenţă celor afectaţi.
1.4. Centralizarea riscurilor şi a resurselor

Orice persoană care trăieşte într-o societate organizată este afectată de riscuri într-un fel sau
altul. Riscul este definit ca ceva viitor şi nesigur, care dacă se va produce va duce la o pierdere.
Persoanele fizice, societăţile comerciale şi alte organizaţii se întâlnesc cu riscul în activitatea lor,
iar asigurările îi ajută să se protejeze împotriva riscurilor.

Pe măsura evoluţiei relaţiilor economice, oamenii, confruntaţi destul de frecvent cu pericole ce le

pun în primejdie viaţa şi proprietatea, au descoperit necesitatea de a apela la asigurare ca
modalitatea cea mai simplă de a se proteja pe ei şi bunurile ce le aparţin.

Cele mai importante consecinţe ale riscului în societate sunt următoarele:

Îngrijorare: evenimentele riscante tind să creeze o stare de incertitudine şi să provoace
oamenilor agitaţie. Efectul îngrijorării este alocarea ineficientă a resurselor.

Oportunităţi pierdute: dacă riscul este cel care consumă resursele companiei, atunci firma nu le
mai poate folosi în scopuri financiare. Aceste oprtunităţi pierdute reduc beneficiile

Costuri de finanţare a riscului: atunci când riscurile duc la pierdere, companiile pot să aleagă
între reţinere şi transfer al riscului către o altă parte (de exemplu, o societate de asigurari). Aceste
costuri de finanţare a riscului pot folosi aproape tot bugetul companiilor.

Inabilitatea de a plănui: atunci când există informaţii imperfecte şi incertitudini în ceea ce
priveşte rezultatele sau variaţii de la rezultatele anticipate, managerii nu pot crea planuri de
afacei realiste.

Speculaţie: ,,Fără efort, nu există câştig, fără risc, nu există beneficii”. Stabilirea unui nivel
controlabil de risc în anumite momente poate duce la obţinerea nivelului dorit de beneficii. Lipsa
unei iniţiative va proteja persoana de anumite expuneri dar în acelaşi timp nu-i va aduce niciun
beneficiu.

1.5. Caracteristicile riscului asigurabil

Este important să înţelegem că nu toate riscurile pot fi asigurabile. Pentru a fi asigurabil, dincolo
de a fi un risc pur, financiar şi particular, un risc trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele
condiţii:

• evenimentul este neprevăzut şi fortuit – evenimentul trebuie să fie accidental şi
evitabil. Producerea evenimentului trebuie să nu depindă de voinţa asiguratului sau a
beneficiarului.

• există interes asigurabil – adică cel care se confruntă cu un eveniment (risc) să fie
afectat, să sufere o pierdere.
• asigurarea lui nu contravine interesului public – de aceea, de exemplu nu se poate
asigura riscul de a primi amenzi contravenţionale;

• riscul afectează grupuri mari omogene – un număr suficient de mare de expuneri la

riscuri similare, cu istorice asemănătoare vor permite asigurătorilor să stabilească tendinţe în
frecvenţa şi severitatea pierderilor viitoare.

• efectele evenimentului sunt măsurabile şi pot fi cuantificate din punct de vedere
financiar.

Risc asigurabil Risc neasigurabil

Financiar Non-financiar
Pur Speculativ
Particular Fundamental
Eveniment fortuit Act intenţionat
Interes asigurabil Lipseşte interesul asigurabil
Moral şi legal Imoral şi ilegal
Expuneri omogene Expunderi eterogene

CAPITOLUL II - CONCEPTE TEHNICE ÎN ASIGURĂRI

2.1 Concepte tehnice

Asiguratul este o persoană fizică sau juridică, care în schimbul primei de asigurare plătite
asiguratorului, îşi asigură bunurile impotriva unor calamităţi naturale sau accidente, împotriva
unor evenimente ce pot afecta viaţa sau stare de sănătate.

Asigurătorul este compania specializată (companie de asigurări) care are obiect de activitate
acoperirea riscurilor înregistrate de asiguraţi şi care, în schimbul unei sume de bani plătită de
asigurat, se obligă să plătească anumite sume de bani (despăgubire de asigurare) în condiţiile în
care asiguratul suferă pierderi materiale la producerea evenimentului asigurat.

Beneficiarul asigurării este desemnat în caz de daună să încaseze indemnizaţia de asigurare la
producerea evenimentului asigurat prevăzut în contract.

Contractantul asigurării este persoana care semnează poliţa în nume propriu, obligându-se faţă
de asigurător să plătească primele de asigurare. Contractantul se mai numeşte şi stipulant al
asigurării.

Aceeaşi persoană poate să fie asigurat, contractant şi beneficiar.

Obiectul asigurării se referă la bunurile deţinute de o persoană, viaţa sau starea de sănătate a
unei persoane şi răspunderea unei persoane faţă de terţe persoane.

Riscul asigurat este evenimentul sau grupul de evenimente care odată produs(e), datorită
efectelor sale obligă pe asigurător să plătească asiguratului despăgubirea asigurată.

Evaluarea în vederea asigurării este operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în
vederea cuprinderii lor în asigurare.

Suma asigurată reprezintă partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă
răspunderea în cazul producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea.

Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o plăteşte
asigurătorului.

Paguba sau dauna reprezintă pierderea, în expresie bănească, intervenită la un bun asigurat, ca
urmare a producerii evenimentului împotriva căruia sa încheiat asigurarea.

Prin durata asigurării (perioada de asigurare) se înţelege perioada de timp în care rămân
valabile raporturile de asigurare între asigurat si asigurător, exact cum au fost stabilite în
contract.

Despăgubirea (indemnizaţia) de asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o

datorează asiguratului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat.

Principiul răspunderii proporţionale - despăgubirea se stabileşte în acelaşi raport cu paguba,

în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat.

Potrivit principiului acoperirii limitate, asiguratul suportă o parte din pagubă. Asigurătorul
acoperă numai acea parte din daună care depăşeşte o limită dinainte stabilită şi înscrisă în
contract, numită franşiză.

Franşiza este partea din valoarea pagubei – exprimată în sumă absolută sau în mărime relativă –
care va fi acoperită de asigurat. Franşiza poate fi de două tipuri:
Franşiza atinsă – în acest caz, asigurătorul acoperă în întregime paguba, până la nivelul sumei
asigurate dacă paguba este mai mare decât franşiza.

Franşiza deductibilă – asigurătorul este responsabil pentru partea de pagubă ce depăşeşte nivelul
franşizei

2.2 Clasificarea asigurărilor

1. Ţinând cont de forma de asigurare, asigurările se împart în:

Asigurări obligatorii – condiţiile contractului de asigurare sunt unitare, stabilite de autoritatea

în domeniu, pentru toţi subiecţii ce se încadrează în caracteristicile stabilite de lege;

Asigurări facultative – acordul privind protecţia la risc prin asigurare se face între asigurător şi
asigurat, pe baza acceptării condiţiilor stabilite de compania de asigurări şi agreate de asigurat.

2. Din punct de vedere al domeniului asigurării, asigurările sunt clasificate în următoarele

grupe:

Asigurări de bunuri – au ca obiect anumite bunuri (autovehicule, construcţii, animale, culturi

agricole, etc.) care sunt expuse anumitor riscuri provocatoare de pagube;

Asigurări de răspundere civilă (asigurare de responsabilitate) – obiectul asigurării constă într-o

valoare patrimonială egală cu prejudiciul ce ar urma să-l plătească asiguratul unei terţe persoane
pentru care răspunde conform legii sau a unui contract;

Asigurări de persoane – au ca obiect persoana fizică, viaţa şi integritatea acesteia supuse
ameninţării unor evenimente care pot provoca boala, invaliditatea sau decesul;

Asigurarea de risc financiar – unii specialişti o tratează ca făcând parte din asigurarea de
bunuri, constă în asigurarea riscului de neplată din partea debitorului (fie risc comercial, fie risc
bancar).

Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurările contra pagubelor fiind denumite
şi asigurările de daune având drept scop repararea prejudiciului care ameninţă patrimoniul
asiguratului.

3. Un alt criteriu de clasificare al asigurărilor este riscul asigurat. Pe baza acestui element,
sunt cunoscute următoarele clase de asigurări:

Riscuri determinate de calamităţile naturale (trăsnet, cutremur, inundaţie, uragan);

Riscuri din accidente (caderi de corpuri, coliziuni, răsturnări, etc.);

Riscuri ale animalelor (diferite boli, epizotii, accidente);

Evenimente ce pot surveni în viaţa oamenilor (decesul, supravieţuirea, invaliditate, boala,

căsătoria);

Prejudicii cauzate terţilor (asigurarea de răspundere civilă, asigurări de răspundere

profesională).

4. Ţinând cont de criteriul privind raportul de asigurare, asigurările se împart în:

Asigurări directe – raporturile de asigurare se stabilesc de fiecare dată nemijlocit între asigurat
şi asigurător, fie în baza legii, fie în baza contractului de asigurare.

Asigurări indirecte (reasigurări) – apare ca un raport care se stabileşte de fiecare dată între două
societăţi de asigurare dintre care una are calitatea de reasigurat şi cealaltă de reasigurător.

5. Dacă ne referim la sfera de întindere teritorială, asigurările sunt:

Asigurări interne – se caracterizează prin faptul că părţile contractante, obiectul asigurat şi
riscurile cuprinse în asigurare se află sau se produc pe treitoriul aceluiaşi stat. Stabilirea sumei
asigurate şi plata primelor şi despăgubirilor de asigurare se realizează în moneda statului pe
teritoriul căruia se află bunurile;

Asigurări externe – se caracterizează prin faptul că fie părţile contractante, fie obiectul asigurat,
fie riscurile asigurate se află sau se produc pe teritoriul altui stat. În această categorie sunt
incluse: asigurarea mărfurilor pe parcursul transportului extern, asigurarea navelor maritime şi
fluviale ce parcurg rute internaţionale, asigurarea de călătorie şi altele.

6. Nu în ultimul rând, dacă ţinem cont de prevederile legislative specifice asigurărilor,

conform Anexei nr. 1 la Legea nr. 403/2004 pentru modificarea si completarea Legii nr.
32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, în România se
practică următoarele tipuri de asigurări:

A. Asigurări de viaţă:

1. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare;

2. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere;

3. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii;

4. Asigurări permanente de sănătate.

B. Asigurări generale:
1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile profesionale), pentru
care se acordă: despăgubiri financiare; despăgubiri în natură; despăgubiri mixte (financiare şi în
natură); despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului;

2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă: despăgubiri financiare; despăgubiri în

natură; despăgubiri mixte (financiare şi în natură);

3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care acoperă daune
survenite la mijloacele de transport terestru cu motor; daune survenite la mijloacele de transport
terestru, altele decât cele cu motor;

4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă daune survenite la mijloacele

de transport feroviar care se deplasează sau transportă mărfuri ori persoane;

5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă daune survenite la mijloacele

de transport aerian;

6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă daune
survenite la mijloace de transport maritim respectiv lacustru sau fluvial;

7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte
bunuri, pe timpul transportului;

8. Asigurări de incendiu şi alte calamităţi naturale, care acoperă daune suferite de
proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 si 7), cauzate de incendiu;
explozie; furtună; alte fenomene naturale în afara furtunii; energie nucleară; surpare de teren;

9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele
decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 si 7), atunci când aceste daune sunt cauzate de
grindină sau îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8;

10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă daune care rezultă
din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului);

11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă
daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea
transportatorului);

12. Asigurări de răspundere civila pentru mijloace de transport maritim, lacustru şi
fluvial, care acoperă daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru şi
fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului);

13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă daune din prejudicii produse
terţilor, altele decât cele menţionate la pct. 10, 11 şi 12;
14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri: insolvabilitate, credite de export,
vânzare în rate, credite ipotecare, credite agricole;

15. Asigurări de garanţii pentru garanţii directe, garanţii indirecte;

16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă riscuri de şomaj; insuficienţa veniturilor;
pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile; nerealizarea beneficiilor; riscurile
aferente cheltuielilor curente; cheltuielile comerciale neprevăzute; deprecierea valorii de piaţă;
pierderile de rentă sau alte venituri similare; pierderile comerciale indirecte, altele decât cele
menţionate anterior; pierderile financiare necomerciale; alte pierderi financiare, conform
clauzelor contractului de asigurare;

17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă cheltuielile cu procedura judiciară şi alte
cheltuieli, cum ar fi: recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă sau
penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură penală, administrativă sau
împotriva unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia;

18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau

absenţelor de la domiciliu ori de la locul de resedinţă permanentă.

DIAGRAMA

1. Ţinând cont de forma de asigurare, asigurările se împart în:

Asigurări obligatorii

Asigurări facultative

2. Din punct de vedere al domeniului asigurării, asigurările sunt clasificate în următoarele grupe:

Asigurări de bunuri

Asigurări de răspundere civilă (asigurare de responsabilitate)

Asigurări de persoane

Asigurarea de risc financiar

Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurările contra pagubelor fiind
denumite şi asigurările de daune având drept scop repararea prejudiciului care ameninţă
patrimoniul asiguratului.

3. Un alt criteriu de clasificare al asigurărilor este riscul asigurat. Pe baza acestui element, sunt
cunoscute următoarele clase de asigurări:

Riscuri determinate de calamităţile naturale (trăsnet, cutremur, inundaţie, uragan);

Riscuri din accidente (caderi de corpuri, coliziuni, răsturnări, etc.);

Riscuri ale animalelor (diferite boli, epizotii, accidente);

Evenimente ce pot surveni în viaţa oamenilor (decesul, supravieţuirea, invaliditate, boala,

căsătoria);

Prejudicii cauzate terţilor (asigurarea de răspundere civilă, asigurări de răspundere

profesională).

4. Ţinând cont de criteriul privind raportul de asigurare, asigurările se împart în:

Asigurări directe

Asigurări indirecte (reasigurări

5. Dacă ne referim la sfera de întindere teritorială, asigurările sunt:

Asigurări INTERNE

Asigurări EXTERNE

6. Nu în ultimul rând, dacă ţinem cont de prevederile legislative specifice asigurărilor, conform
Anexei nr. 1 la Legea nr. 403/2004 pentru modificarea si completarea Legii nr. 32/2000 privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, în România se practică următoarele tipuri
de asigurări:

A. Asigurări de viaţă:

1. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare;

2. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere;

3. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii;

4. Asigurări permanente de sănătate.

B. Asigurări generale:

1. Asigurări de accidente

2. Asigurări de sănătate

3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare

4. Asigurări de mijloace de transport feroviar

5. Asigurări de mijloace de transport aerian

6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial

7. Asigurări de bunuri în transit

8. Asigurări de incendiu şi alte calamităţi naturale, care acoperă daune suferite de proprietăţi
şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 si 7

9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât
bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 si 7), atunci când aceste daune sunt cauzate de grindină sau
îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8;

10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule

11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian

12. Asigurări de răspundere civila pentru mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial

13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă daune din prejudicii produse
terţilor, altele decât cele menţionate la pct. 10, 11 şi 12;

14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri: insolvabilitate, credite de export,
vânzare în rate, credite ipotecare, credite agricole;

15. Asigurări de garanţii pentru garanţii directe, garanţii indirecte;

16. Asigurări de pierderi financiare

17. Asigurări de protecţie juridică

18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau

absenţelor de la domiciliu ori de la locul de resedinţă permanentă.
CAPITOLUL III – PIAŢA ASIGURĂRILOR

-Piaţa asigurărilor este locul unde se întâlneşte cererea cu oferta de asigurări.

-Cererea de asigurare constă în contracte de asigurare, după ce aceasta s-a confruntat şi respectiv
s-a armonizat cu oferta.

-Cererea de asigurare vine din partea persoanelor fizice şi/sau persoanelor juridice şi are în
vedere nevoi şi scopuri diferite.

-Cererea de asigurare de viaţă, bunuri şi răspundere civilă vine din partea persoanelor fizice
ce doresc încheierea unor contracte de asigurare pentru protecţia lor şi a familiilor lor, dar şi din
partea persoanelor juridice (angajatori care doresc să ofere securitate angajaţilor în caz de
accidente sau boli profesionale).

-Cererea de asigurări de bunuri şi răspundere civilă vine din partea persoanelor
juridice(întreprinderi de tot felul, instituţii publice, organizaţii fără scop lucrativ etc), interesate
în protejarea activelor de care dispun împotriva pericolelor care le ameninţă şi a răspunderilor
civile legale faţă de terţi.

-Oferta de asigurare vine din partea societăţilor comerciale de asigurare, cu capital privat,
de stat sau mixt, din partea asociaţiilor / companiilor de asigurare de tip mutual.

Caracteristici ale pieţei asigurărilor:

a) Dimensiunea pieţei;

b) Cadrul organizaţional;

c) Operatori

3.1. Dimensiunea pieţei asigurărilor

Dimensiunea pieţei asigurărilor depinde de mărimea cererii de asigurare.

Mărimea cererii de asigurare este influenţată de puterea economică a persoanelor fizice şi
juridice asigurabile.

Mărimea cererii depinde de asemenea, de convingerea participanţilor cu privire la necesitatea

serviciilor furnizate de ofertanţi.

Cererea produselor de asigurare poate fi stimulată prin programe de educare a pieţei şi prin
publicitate. Mărimea pieţei de asigurare este exprimată prin intermediul unor indicatori
precum:

– numărul contractelor încheiate în perioada de referinţă;

– numărul poliţelor active;

– cuantumul sumelor asigurate în perioada de referinţă;

– valoarea anuală a primelor de asigurare;

– gradul de penetrare a asigurărilor;

– densitatea asigurărilor;

– gradul de concentrare al pieţei.

3.2. Cadrul organizaţional

Piaţa asigurărilor funcţionează, ca orice alt domeniu, într-un cadru organizat, reglementat şi
supravegheat.

3.2.1. Autoritatea de Supraveghere Financiară

Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) contribuie la consolidarea unui cadru integrat

de funcţionare şi supraveghere a pieţelor financiare non-bancare, a participanţilor şi
operaţiunilor pe aceste pieţe şi are ca obiective:

- asigurarea stabilității, competitivității și bunei functionări a piețelor de instrumente

financiare, promovarea încrederii în aceste piețe și în investițiile în instrumente financiare,
precum și asigurarea protecției operatorilor și investitorilor impotriva practicilor neloiale,
abuzive și frauduloase;

- promovarea stabilității activității de asigurare și apărarea drepturilor asiguraților;

- asigurarea unei funcționări eficiente a sistemului de pensii private și protejarea

intereselor participanților și ale beneficiarilor.

ASF exercită atribuții de autorizare, reglementare, supraveghere și control asupra:

a) intermediarilor de operațiuni cu instrumente financiare; societăților de servicii de

investiții financiare; organismelor de plasament colectiv; societăților de administrare a
investițiilor; consultanților de investiții financiare, piețelor de instrumente financiare;
operatorilor de piață și de sistem; depozitarilor centrali; caselor de compensare-decontare;
contrapărților centrale; operațiunilor de piață; emitenților de valori mobiliare; Fondului de
compensare a investițiilor; altor persoane fizice sau juridice;

b) societăților comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare și de reasigurare, a societatilor

mutuale, denumite în continuare asigurători, respectiv reasigurători, precum și a intermediarilor
în asigurări, supravegherea asigurătorilor și reasiguratorilor care își desfășoară activitatea în sau
din România, supravegherea activității intermediarilor în asigurări și reasigurări, precum și a
altor activități în legatură cu acestea;

c) sistemului de pensii private, conform Legii nr. 411/2004 privind fondurile de pensii
administrate privat;

d) tuturor entitaților, instituțiilor, operatorilor de piață și emitentilor de valori mobiliare, precum

și operatiunilor și instrumentelor financiare reglementate de legislația secundară emisă interior
intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență de către Comisia Națională a Valorilor
Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Comisia de Supraveghere a Sistemului de
Pensii Private în sprijinul și pentru implementarea legislației primare aferente pieței financiare.

3.3. Operatori

În acest moment în România operează:

Societăţi şi intermediari de asigurare autorizaţi în România;

Societăţi de asigurare care şi-au extins activitatea în Uniunea Europeană conform liberei
circulaţii a serviciilor.

Societăţile de asigurare sunt:

– Societăţi al căror obiect de activitate este reprezentat de asigurările generale;

– Societăţi al căror obiect de activitate este reprezentat de asigurările de viaţă;

– Societăţi compozite, care oferă atât asigurări de viaţă cât şi asigurări generale.

Societăţi al căror obiect de activitate este reprezentat de asigurările de viaţă.

Oferta acestor societăţi este formată din:

1. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare

2. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere

3. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii

4. Asigurări de sănătate

5. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă si bolile profesionale)

6. Asigurări permanente de sănătate

Societăţi al căror obiect de activitate este reprezentat de asigurările generale

Oferta acestor societăţi este formată din:

1. Asigurări de accidente şi boală

2. Asigurări de sănătate

3. Asigurări de mijloace de transport terestru, altele decât cele feroviare

4. Asigurări de mijloace de transport feroviar

5. Asigurări de mijloace de transport aeriene

6. Asigurări de mijloace de transport navale

7. Asigurări de bunuri în tranzit, inclusiv mărfuri transportate, bagaje şi orice alte bunuri

8. Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale

9. Asigurări de daune la proprietăţi

10. Asigurări de răspundere civilă a autovehiculelor

11. Asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de transport aerian

12. Asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de transport naval

13. Asigurări de răspundere civilă generală

14. Asigurări de credite

15. Asigurări de garanţii

16. Asigurări de pierderi financiare

17. Asigurări de protecţie juridică

18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate

Societăţi compozite, care ofertează atât asigurări de viaţă cât şi asigurări generale

Intermediari în asigurări
 - persoanele fizice sau juridice, denumite broker de asigurare, asistent în brokeraj, agent de
asigurare, subagent sau agent de asigurare subordonat, care desfăşoară activitate de intermediere
în asigurări, în schimbul unui/unei comision/remuneraţii, autorizat sau înregistrat în condiţiile
stabilite de lege, precum şi intermediarii din statele membre care desfăşoară activităţi de
intermediere în asigurări, pe teritoriul României conform dreptului de stabilire şi libertăţii de a
presta servicii, după caz.

1. Agentul de asigurare

Agentul de asigurare poate fi persoană fizică sau juridică.

Conform legii nr. 32/2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi

reasigurări, agentul de asigurare este: - persoana fizică sau juridică împuternicită, în baza
autorizării unui asigurător ori reasigurător, să încheie în numele şi în contul asigurătorului sau
reasigurătorului contracte de asigurare ori de reasigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în
contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător/reasigurător, broker de
asigurare şi/sau de reasigurare;

2. Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare

O persoană juridică poate desfăşura activitate de intermediere în asigurări şi/sau în

reasigurări, în calitate de broker de asigurare şi/sau de reasigurare, dacă are o autorizaţie din
partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Orice broker de asigurare şi/sau reasigurare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie persoană juridică, în a cărei denumire să fie cuprinsă obligatoriu sintagma: broker de
asigurare, broker de asigurare-reasigurare sau broker de reasigurare, după caz, sau într-un limbaj
uzual pentru activitatea de asigurare;

b) să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a cărui valoare nu poate fi mai mică de
25.000 lei;

c) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă, a cărui valoare trebuie să fie
în concordanţă cu prevederile normelor emise în aplicarea legii, care, după data dobândirii de
către România a statutului de stat membru, să fie valabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi
al statelor aparţinând Spaţiului Economic European;

d) să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de broker de asigurare şi/sau de reasigurare;

e) să păstreze şi să pună la dispoziţie Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, la cerere,
registrele şi înregistrările contabile care să evidenţieze şi să explice operaţiunile efectuate în
timpul desfăşurării activităţii.
f) să se conformeze solicitărilor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în ceea ce priveşte
raportările, precum şi activităţile pe care le desfăşoară, astfel cum vor fi stabilite prin norme;

g) să nu fi fost declarat anterior în faliment şi să nu facă obiectul unei proceduri de reorganizare
judiciară şi/sau de faliment la data solicitării autorizării;

h) să aibă personal angajat care să corespundă criteriilor de calificare şi pregătire profesională
conform normelor privind cerinţele profesionale pentru intermediarii în asigurări şi/sau în
reasigurări;

i) să deschidă şi să menţină Jurnalul asistenţilor în brokeraj, ale cărui regim, formă şi conţinut
vor fi stabilite prin norme emise în aplicarea legii.

3. Asigurătorii

-Asigurătorii sunt obligaţi să înregistreze în Registrul agentilor de asigurare, atât agenţii de
asigurare, persoane fizice şi juridice, cu care au încheiat contracte de agent, cât şi subagenţii şi
agenţii de asigurare subordonaţi; asigurătorii vor actualiza periodic toate datele din acest registru.

-Datele înscrise în registrul agenţilor se transmit în sistem computerizat atât ASF, cât şi asociaţiei
sau uniunii profesionale din care face parte asigurătorul, acestea fiind permanent accesibile
publicului la sediu şi pe site-ul Internet al asigurătorului, autorităţii de supraveghere şi asociaţiei
sau uniunii profesionale sus-menţionate; aceste date se verifică periodic de către Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor.

-Asigurătorii au obligaţia de a transmite în format electronic ASF modificările primite de la

agenţii de asigurare persoane juridice, precum şi modificările survenite în evidenţa proprie a
agenţilor de asigurare persoane fizice, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii
modificărilor de la persoanele juridice, respectiv de la data când acestea au fost operate în
evidenţa proprie.

-La deschiderea registrului de către asigurător, ASF va aloca fiecărui intermediar în asigurări un
cod unic, reprezentând o combinaţie alfanumerică în care literele au următoarele semnificaţii:

a) RAF – codificare pentru agentul de asigurare persoană fizică şi conducătorul/conducerea

executivă a agentului de asigurare persoană juridică, pentru subagentul de asigurare, pentru
asistentul în brokeraj persoană fizică şi, respectiv, pentru personalul propriu al brokerului de
asigurare şi/sau reasigurare;

b) RAJ – codificare pentru agentul de asigurare persoană juridică, agentul de asigurare

subordonat persoană juridică şi, respectiv, asistentul în brokeraj persoană juridică.
CAPITOLUL IV - CONTRACTUL DE ASIGURARE

4.1 Principiile care stau la baza asigurărilor

Asigurările se bazează pe o serie de principii, ce derivă din specificitatea activităţii. Astfel,

principiile de bază ale asigurării sunt:

1. Interesul asigurabil = dreptul legal de a se asigura impotriva unor riscuri ce pot afecta viata,
proprietatea sau actiunile personale fata de terte persoane.

2. Buna credinta (maxima) = obligatia ambelor parti in cadrul unui contract de asigurare sa-si
dezvaluie una alteia toate faptele materiale, indiferent daca li s-a cerut acest lucru in mod expres
sau nu.

În ce priveşte obligaţia de dezvăluire, este necesar de reţinut următoarele aspecte:

– durata: pana la intrarea in vigoare a contractului

– reactivarea obligatiei: la reinnoire sau in momentul modificarii conditiilor materiale pe

perioada politei

– intermediarii – trebuie sa declare toate faptele materiale de care au cunostinta,

identificandu-se cu entitatea pe care o reprezinta

3. Despagubirea (indemnizatia) = o compensatie financiara precisa stabilita de asigurat tinand

cont de nivelul pagubei aparute.

4. Subrogarea = dreptul unui asigurator care acorda o despagubire de a-si recupera platile
efectuate, pe baza unor obligatii pe care le au tertii fata de asigurat in cazul respective

5. Contributia = doi sau mai multi asiguratori participa impreuna la acelasi contract de
despagubire

6. Cauza proxima = cauza care a determinat efectul, motivul efectiv al unei daune

4.2 Elemente ale contractului de asigurare

4.2.1 Definiție și caractere juridice

Contractul de asigurare este actul juridic incheiat intre asigurat si asigurator care
reglementeaza drepturile si obligatiile lor reciproce in functie de felul asigurarii facultative.
Aşa cum se poate observa din definiţia dată de către lege contractului de asigurare, acesta este
un contract consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, aleatoriu, contract generator de
drepturi de creanta, cu existenţa de sine stătătoare, de adeziune.

• Contractul de asigurare este un contract consensual deoarece pentru formarea şi existenţa sa
valabilă este necesară simpla exprimare a voinţei juridice a părţilor, neînsoţită de vreo formă de
publicitate juridică.

• Contractul de asigurare este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece esenţială în

componenţă este reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor, inclusiv interdependenţa acestora

• Contractul de asigurare este un contract cu titlu oneros, deoarece, în esenţă, fiecare parte îşi
doreşte obtinerea unui avantaj.

• Contractul de asigurare este un contract de tip aleatoriu, deoarece existenţa sau întinderea
prestaţiei părţilor depinde de un eveniment incert.

• Contractul de asigurare este un contract afectat de modalităţi, atât de termen cât şi de
condiţie.

• Sub aspectul efectelor produse, contractul de asigurare este un contract generator de

drepturi de creanţă, deoarece acesta este constituit din drepturi şi obligaţii reciproce
materializate în bani.

• Contractul de asigurare este un contract de adeziune deoarece se încheie pe bazele

contractuale oferite de asigurator.

Contractul de asigurare conţine elemente esenţiale, care prin efectele juridice ce le produc, pot
afecta chiar existenţa contractului sau clauze obişnuite, ce nu afectează contractul sub aspectul
existenţei sale.

Clauzele esenţiale ale contractului de asigurare menţionate la art. 10 din Legea nr. 136/1995
privind asigurările şi reasigurările din Romania:

1. numele complet, domiciliul şi/sau sediul părţilor contractante, calitatea în care se află ca părţi
la contractul respectiv;

2. obiectul contractului de asigurare, de bunuri, de persoane sau de răspundere civilă;

3. riscul sau riscurile ce se acoperă prin contractul de asigurare;

4. evenimentul asigurat;

5. momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asiguratorului;

6. prima de plată şi modul de plată al acesteia;

7. sumele asigurate;

8. alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.

4.2.2 Elementele contractului de asigurare

Elementele principale ale contractului de asigurare sunt:

interesul asigurarii – prezinta particularitati in raport cu formele concrete ale asigurarii: de

bunuri, de persoane si de raspundere civila.

riscul asigurarii – este un element central al contractului de asigurare. Riscul reprezinta insasi
cauza asigurarii.

suma asigurata – reprezinta suma pana la concurenta careia asiguratorul raspunde fata de
asigurat, in cazul producerii evenimentului acoperit prin asigurare (ea serveste ca baza si pentru
calcularea primei).

prima – constituie obligatia asiguratului si reprezinta suma de bani pe care o primeste

asiguratorul in schimbul prestatiei promise: despagubirea sau suma asigurata.

Prima este pretul pentru ca asiguratorul sa ia asupra sa riscul.

4.2.3 Încheierea contractului de asigurare

În conformitate cu prevederile art.10 din Legea nr.136/1995, cu modificările și completările

ulterioare, contractul de asigurare se încheie în forma scrisă.

Încheierea și derularea asigurărilor de către asigurator impune parcurgerea mai multor faze
sau etape care conduc, în ultima instanță la întocmirea contractului (poliței) de asigurare:

1 intocmirea declaratiei (cererii) de asigurare – consta in raspunsurile asiguratului, in

scris, la intrebarile formulate de asigurator si prin care se manifesta vointa de a incheia
contractul;

2 evaluarea nivelului de risc – prezinta pentru asigurator o importanta deosebita,

deoarece, in functie de acest element esential al contractului, se apreciaza daca se poate accepta
riscul si dimensiunile primei de asigurare aferente;

3 momentul intocmirii contractului – de regula, contractul de asigurare se considera

incheiat la plata primelor de asigurare si emiterea politei de asigurare si este valabil exclusiv
pentru bunurile si riscurile specifice in polita.
4 continutul contractului (politei) de asigurare - in principiu, contractul de asigurare
cuprinde doua parti: clauzele imprimate (sub forma unor extrase din conditiile generale care
reglementeaza raporturile dintre asigurat si asigurator, menite sa atraga atentia asiguratului
asupra drepturilor si obligatiilor sale) si partile neimprimate ale documentatiei (care se refera, in
principal, la indicarea partilor contractante, denumirea riscurilor, suma asigurata si durata
contractului cu indicarea datei intrarii in vigoare).

5 durata contractului – reprezinta perioada de timp la care se refera drepturile si

obligatiile partilor.

6 proba contractului – consimtamantul valabil al partilor se cere a fi exprimat in scris. El

nu poate fi dovedit cu martori, chiar daca exista un inceput de dovada scrisa.

7 interpretarea contractului – principiul care se aplica in materie de asigurari este cel al

interpretarii stricte a conditiilor contractului. Intelesul termenilor din polita de asigurare, ca si cel
al expresiilor curente, se vor interpreta in sensul lor de baza, folosit de persoane obisnuite.

4.2.4 Efectele contractului de asigurare

Ca orice contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune drepturi si obligatii
corelative intre parti ce pot fi delimitate in doua perioade: pana la ivirea evenimentului asigurat
si dupa producerea evenimentului asigurat.
Drepturile si obligatiile asiguratului pana la producerea evenimentului asigurat se
refera la urmatoarele:
– dreptul de a modifica contractul;
– dreptul de a incheia asigurari suplimentare;
– dreptul de rascumparare;
– obligatia asiguratului privind plata primei de asigurare;
– obligatia de a informa asiguratorul in privinta modificarii circumstantelor care
agraveaza riscul;
– obligatia de intretinere a bunului asigurat in bune conditii conform dispozitiilor legale in
vigoare.
Drepturile si obligatiile asiguratului dupa producerea evenimentului asigurat se refera
la urmatoarele:
– de a încasa indemnizația de asigurare;
– combaterea efectiva a calamitatilor pentru limitarea pagubei si salvarea bunurilor
asigurate;
– pastrarea si paza bunurilor ramase pentru prevenirea degradarilor ulterioare;
– avizarea asiguratorului, in termenele prevazute in conditiile de asigurare, cu privire la
producerea evenimentului asigurat;
– participarea la constatarea cazului asigurat produs si a pagubei rezultate; furnizarea de
date si acte referitoare la evenimentul asigurat.

Drepturile si obligatiile asiguratorului pana la producerea evenimentului asigurat se

refera la urmatoarele:
 – dreptul de a verifica existenta bunului asigurat si a modului in care acesta este
intretinut;
– dreptul de a aplica sanctiuni legale cand asiguratul a incalcat obligatiile privind
intretinerea, folosirea si paza bunurilor asigurate;
– obligatia de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, daca asiguratul l-
a pierdut pe cel original;

Drepturile si obligatiile asiguratorului dupa producerea evenimentului asigurat se

refera la urmatoarele:
– achitarea indemnizatiei catre asigurat;
– constatarea procedurii evenimentului asigurat si evaluarea pagubelor;
– stabilirea cauzele daunelor si imprejurarile in care acestea s-au produs pentru
determinarea obligatiei sale de plata si a marimii indemnizatiei. Pentru aceasta este
necesar sa se verifice:
– daca asigurarea era in vigoare la data producerii riscului;
– daca primele de asigurare au fost platite si perioada de timp pentru care au fost achitate;
– daca bunurile in cauza sunt cuprinse in asigurare;
– daca evenimentul producator de daune este datorat unui risc impotriva caruia s-a
incheiat asigurarea.

4.2.5 Încetarea contractului de asigurare

-De regula, contractul de asigurare cu durata determinata inceteaza prin ajungerea la termen,
adica odata cu expirarea perioadei pentru care a fost incheiat.

-Un alt mod de incetare a contractului il constituie producerea evenimentului asigurat.

- Dupa plata sumei asigurate, obligatiile asiguratorului fata de asigurat se sting, ceea ce
echivaleaza cu incetarea automata a contractului.

Constituie alte moduri de incetare a contractului de asigurare:

 denuntarea – este o modalitate de incetare a contractului care consta in exercitarea
acestuia in mod unilateral, din cauze autorizate de lege;
 rezilierea – inseamna desfacerea acestuia pentru viitor, datorita neexecutarii
obligatiei uneia dintre parti din cauze care-i sunt imputabile.
 nulitatea contractului - poate rezulta din declaratiile neexacte sau necomplete
facute de asigurat cu prilejul contractarii asigurarii, ca urmare a incetarii
prevederilor cuprinse in conditiile de asigurare, sau din lipsa de interes la bunurile
asigurate, in momentul contractarii asigurarii.
 CAPITOLUL V - ACTIVITĂŢILE UNEI COMPANII DE ASIGURĂRI

Cele mai importante activităţi pe care le realizează o companie de asigurări sunt

următoarele:
 Tarifare
 Subscriere
 Producţie
 Lichidare de daune
 Reasigurare
 Investiţii

5.1 Tarifarea poliţelor

-Tarifarea se referă la stabilirea preţurilor de asigurare.
- Tarifarea în asigurări diferă în mod considerabil de stabilirea preţurilor la alte produse.
Când alte produse sunt vândute, societatea, în general, ştie în avans ce costurile de producţie
sunt, astfel că un preţ poate fi stabilit pentru a acoperi toate costurile şi adaosul de profit. Cu
toate acestea, compania de asigurari nu ştie în avans ce costurile reale vor fi. Asigurătorul speră
că primele plătite în avans vor fi suficiente pentru a plăti toate cererile de despăgubire şi a
acoperi cheltuielile de operare şi profitul dorit.
Persoana care determină tarifele este cunoscut ca actuar.
Un actuar este un matematician de înaltă calificare, care este implicat în toate fazele
activităţii de asigurare, inclusiv de planificare, de stabilire a preţurilor, şi de cercetare. În
asigurări de viaţă, actuarul studiază date statistice pe naşteri, decese, căsătorii, boala, ocuparea
forţei de muncă, şi accidente. Pe baza acestor informaţii, actuarul stabileşte tarifele pentru
poliţele de asigurare de viaţă şi de sănătate. Obiectivele sunt de a calcula primele care vor face
afaceri profitabile, să îi permită să concureze eficient cu al alti asigurători.

5.1.1 Tarifarea în asigurări de viaţă

Prima neta unica

Politele de asigurare de viaţă pot fi achiziţionate cu o primă unică, sau cu prime anuale,
semianuale, trimestrial, sau lunar. Deşi cele mai multe politici nu sunt cumpărate cu o primă
unică, prima netă unică reprezintă baza de calcul a tuturor primelor de asigurare de viaţă. Prima
netă unică poate fi definită ca fiind valoarea actualizată a indemnizaţiei viitoare. La calcularea
primei nete unice, numai mortalitate şi veniturile din investiţii sunt luate în considerare.
Asigurarea la termen
Prima netă unică pentru asigurarea la termen poate fi uşor de calculat. Perioada de protecţie
este doar pentru o perioadă determinată sau la o vârstă declarată. Valoarea nominală este plătită
dacă asiguratul moare în termenul prevăzut, dar nu este plătită dacă asiguratul moare după ce
perioada de protecţie a expirat. Costul de asigurare în fiecare an este determinată prin înmulţirea
probabilității de deces cu suma de asigurare înmulţită cu valoarea actualizată a 1 u.m. pentru
perioada de timp a fondului deţinut.
5.1.2.Tarifarea în asigurări de bunuri şi răspundere
Există trei metode de tarifare în asigurările de bunuri şi de răspundere- experienţă, clasa şi
merite.
1.Tarifarea pe experienţă
-Tarifarea pe experienţă înseamnă că fiecare expunere este evaluată individual, iar rata este
determinată în mare măsură de experienţa subscriitorului. Aceasta metoda este folosita atunci
când expunerile sunt atât de variate că tarifarea pe clase nu poate fi utilizată, sau, atunci când
statisticile nu sunt credibile.
-Tarifarea pe experienta este utilizat pe scară largă în asigurări maritime. Deoarece sunt o
multitudine de nave maritime, porturi de destinaţie, mărfuri transportate, tarifele în asigurările
maritime sunt determinate pe baza experienţei.
2.Tarifarea pe clasă
-Cele mai multe tarife utilizate astăzi sunt stabilite ţinând cont de clasă.
-Tarifarea pe clasă înseamnă expuneri cu caracteristici similare, sunt plasate în aceeaşi
clasă de subscriere, şi fiecare se plăteşte în acelaşi ritm.
-Tarifarea de clasă se bazează pe presupunerea că pierderile viitoare de a asiguraţilor vor fi
determinate în mare măsură de acelaşi set de factori. De exemplu, principalii factori de
clasificare în asigurări de viaţă includ varsta, sex, sănătate, şi dacă solicitantul fumează sau este
nefumător.
-Avantajul major al tarifării pe clase este uşurinţa în aplicare.
-Tarifarea pe clase este, de asemenea, numit şi tarifare manuala, deoarece cotele sunt
publicate într-un manual de tarifare.
-Tarifarea pe calse este utilizata pe scară largă în cazul asigurarilor de locuinţă, accidente
şi de viaţă.
3.Tarifarea pe merit
-Tarifarea pe merite este un plan de evaluare prin care tarifele de clasă sunt ajustate în sus
sau în jos bazate pe experienţa pierderilor individuale.
-Tarifarea pe merit se bazează pe presupunerea că experienta de pierdere a unui asigurat
va diferi substanţial de experienţa de pierdere a altor asiguraţi.

5.2 Subscrierea riscurilor (Underwriting)

Subscrierea se referă la procesul de selecţie şi clasificare a solicitanţilor de asigurare.
Underwriterul (subscriitorul de risc) este persoana care decide dacă să accepte sau să respingă o
cerere de asigurare. Subscriitorul se străduieşte în mod constant pentru a selecta anumite tipuri
de solicitanţi şi de a respinge alţii, astfel încât să obţină un portofoliu profitabil de riscuri
asigurabile.
Pentru a atinge obiectivul de subscriere anumite principii sunt respectate.
Trei principii sunt importante:
1. selectarea asiguraţilor în conformitate cu standardele de subscriere ale companiei
2. echilibru în stabilirea tarifelor in cadrul fiecarei clase de asigurare
3. egalitate intre asigurati

5.2.1 Etape în subscriere

După ce politica asigurătorului de subscriere este stabilita, aceasta trebuie să fie
comunicata fortei de vanzari. Subscriere iniţiala începe cu agentul aflat pe teren.
 Acest prim pas este adesea numit subscriere pe teren. Agentulului i se spune ce tipuri de
solicitanţi sunt acceptabile, limitati sau interzişi. De exemplu, în domeniul asigurărilor auto, unui
agent i se poate spune să nu accepte aplicaţii care au fost condamnati pentru conducere în stare
de ebrietate, care sunt necasatoriti si au sub 21 de ani, sau care detin masini sport de mare putere.

Informaţii pentru subscriere pot fi obţinute dintr-o mare varietate de surse. Cele mai
importante surse includ următoarele:
1. Cererea;
2. Raportul agentului;
3. Raportul de inspecţie;
4. Inspecţie fizică;
5. Examenul fizic şi raportul medicul ce a asistat examenul;
Cererea este o sursă de informaţii de bază pentru subscriere. Aceasta diferă în funcţie de
tipul de asigurare. De exemplu, la asigurarea de viaţă, cererea va include vârsta individului,
sexul, greutatea, ocupaţia, istoricul de sănătate personală şi familială, precum şi orice hobby-uri
periculoase, cum ar fi săriturile cu paraşuta.
Raportul agentului este o altă sursă de informaţii. Majoritatea companiilor cer agentului
realizarea unei evaluări a viitorului asigurat. De exemplu, în asigurările de viaţă, agentul poate fi
solicitat să menţioneze cât timp el sau ea l-a cunoscut pe solicitant, pentru a estima veniturile
solicitantului anuale şi valoarea netă a acestuia, pentru a decide dacă solicitantul intenţionează să
renunţe la asigurarea de viaţă existenta, şi să determine dacă cererea este rezultatul solicitării
agentului.
Un raport de inspecţie poate fi necesar, în special în cazul în care subscriitorul
suspectează hazardul moral.O firmă din afară investighează solicitantul şi face un raport detaliat
către companie. Raportul poate include starea financiară actuală a solicitantului, obiceiurile de
consum, starea civilă, suma datoriilor restante, facturi neachitate, istoria poliţei, condamnările
penale, şi alte informaţii suplimentare, cum ar fi dacă solicitantul a mai declarat faliment.
O inspecţie fizică poate fi de asemenea necesară înainte ca cererea pentru o asigurarea de
bunuri sau de răspundere civilă să fie aprobată. Agentul sau reprezentantul companiei poate
inspecta fizic clădirile sau fabricile care urmează să fie asigurate şi să prezinte apoi un raport
subscriitorului. De exemplu, în asigurarea de accidente, o inspecţie poate dezvălui condiţiile
nesigure de muncă, cum ar fi maşini periculoase; încălcarea normelor de siguranţă, cum ar fi
nepurtarea ochelarilor de protecţie atunci când este utilizată o maşină de şlefuire; şi o fabrică
excesiv de plină de praf sau substanţe toxice.
Deosebit de important pentru asigurările de viaţă, un examen fizic va dezvălui dacă
solicitantul este supraponderal, are hipertensiune arterială, sau are anomalii cardiace sau ael
sistemului respirator, ale aparatului urinar sau în alte părţi ale corpului. Un raport al medicul ce
asistă examinarea poate fi, de asemenea, necesară, acesta fiind un raport al medicului care a
tratat reclamantul în trecut.
Asigurătorii caută continuu noi surse de informaţii care permit subscriitorilor să verifice
solicitanţii cu mai multă atenţie. Una dintre întrebările cele mai controversate astăzi este dacă
asigurătorii ar trebui să poată să utilizeze testele genetice în realizarea procesului de subscriere.
5.2.2 Luarea deciziei de subscriere
După ce subscriitorul evaluează informaţiile, trebuie luată o decizie de subscriere.
Există trei decizii de de subscriere pornind de la o solicitare iniţială de asigurare:
– Acceptarea cererii;
– Acceptarea obiectului cererii asupra căreia se vor opera un anumit număr de restricţii sau
modificări;
– Respingerea cererii.

În primul rând, subscriitorul poate accepta cererea şi recomandă ca poliţa să fie emisă.
O a doua opţiune este de a accepta obiectul cererii asupra căreia se vor opera un anumit
număr de restricţii sau modificări. Înainte ca o poliţă de asigurare de valori să fie emisă,
solicitantul poate fi obligat să instaleze bare de fier la ferestre sau un sistem central de alarmă
antifurt; solicitantului îi poate fi refuzată o poliţă de asigurare a locuinţei şi i se poate oferi o
poliţă mai limitată de habitat; poate fi introdusă o mare reducere într-o poliţă de asigurare a
bunurilor; sau poate fi percepută o primă mai mare pentru asigurarea de viaţă în cazul în care
solicitantul este considerat a avea o stare medie de sanatate.
În cazul în care solicitantul este de acord cu modificările sau restricţiile respective, poliţa
este apoi emisă.
A treia decizie este de respingerea a cererii. Cu toate acestea, respingerea excesivă şi
nejustificată a cererilor reduce profitabilitatea asigurătorului şi îndepărtează agenţii care au
solicitat afacerea. Dacă o cerere este respinsă, respingerea trebuie să se bazeze pe o încălcare
clară a atingerii standardelor de subscriere ale asigurătorului. Mulţi asigurători folosesc acum
metode de subscriere informatizate pentru anumite produse de asigurare care pot fi standardizate,
precum cele auto şi asigurarea locuinţei. Ca urmare, deciziile de subscriere pot fi luate rapid.

5.3 Producţie
Termenul de producţie se referă la vânzări şi activităţi de marketing ale asiguratorilor.
Asigurările de viaţă se vând prin agenţii sau departament propriu de vânzări. Acest departament
este responsabil pentru recrutarea şi formarea noilor agenţi şi pentru supravegherea agenţilor
general, managerii de sucursale, şi agenţi locali.
În plus faţă de dezvoltarea unei forţe de vânzări eficiente, o societate de asigurări se
angajează într-o varietate largă de activităţi de marketing. Aceste activităţi includ dezvoltarea
unei filozofii de marketing şi percepţia companiei de rolul său în piaţă, identificarea obiectivelor
pe termen scurt şi pe termen lung de producere; de cercetare de marketing, dezvoltarea de noi
produse pentru a răspunde nevoilor în schimbare ale consumatorilor; dezvoltarea de noi strategii
de marketing, şi publicitatea produselor asigurătorului.
Comercializarea asigurarilor a fost caracterizata printr-o tendinţă distinctă de subliniere a
profesionalismului în ultimii ani. Acest lucru înseamnă că agentul modern ar trebui să fie un
profesionist competent care are un grad ridicat de cunostinte tehnice in asigurari si care pune
accent pe nevoile clientului. Agentul profesional identifică potenţiali asiguraţi, analizează
nevoile lor de asigurare, şi recomandă cea mai bună soluţie pentru problema. După vânzare,
agentul are responsabilitatea de a furniza servicii de follow-up pentru clienti pentru a menţine
relatia stabilita in timpul procesului de vanzare.
5.4. Lichidarea daunelor
Fiecare societate de asigurări are o divizie de lichidare a daunelor sau un departament
pentru soluţionarea cererilor de despăgubire. Din punctul de vedere al asigurătorului, există mai
multe obiective de bază în lichidarea daunelor:
– Verificarea unei daune asigurate;
– Plata corectă şi promptă a creanţelor;
– Asistenţă personală a asiguraţilor.
Primul obiectiv în soluţionarea cererilor de despăgubire este acela de a verifica faptul că
o daună asigurată a avut loc. Acest pas presupune a stabili dacă o anumită persoană sau
proprietate este asigurat în termenii poliţiei, dar şi gradul de acoperire.
Al doilea obiectiv este plata corectă şi promptă a cererilor de despăgubire. În cazul în care
o cerere valabilă este respinsă, scopul fundamental social şi contractual al protecţiei asiguratului
nu este atins. De asemenea, reputaţia asigurătorul poate fi lezată, iar vânzările de noi poliţe pot fi
afectate în mod negativ. Plata corectă face referire la faptul că asigurătorul trebuie să evite
lichidări de daune excesive şi ar trebui să reziste la despăgubirea cererilor frauduloase, deoarece
acestea vor duce în cele din urmă la prime mai mari. În cazul în care asigurătorul urmează o
politica de despăgubire liberală, toţi deţinătorii poliţei vor suferi pentru că va deveni necesar o
creştere a tarifelor pentru toti asiguratii.
Un al treilea obiectiv este de a oferi asistenţă personală asiguraţilor, după apariţia unei
daunei asigurate. În afară de toate obligaţiile contractuale, asigurătorul ar trebui să ofere şi
asistenţă, după ce apare o daună. De exemplu, ajustorul de daune ar putea asista agentul în a
ajuta o familie să găsească o locuinţă temporară după apariţia unui incendiu.
Paşi în soluţionarea unei cereri de despăgubire
Există mai multe etape în soluţionarea unei cereri de despăgubire:
– Depunerea cererii de daună;
– Investigarea daunei;
– Dovedirea daunei;
– Luarea deciziei privind plata.
Depunerea cererii de daună
Primul pas constă în înştiinţarea asigurătorului despre dauna apărută. O dispoziţie în ceea
ce priveşte cererea de daună este, de obicei, precizat în poliţă. O prevedere tipică impune
asiguratului notificarea imediată sau cât mai curând posibilă după realizarea daunei. De exemplu,
poliţa de asigurare a locuinţei implică notificarea imediată din partea asiguratului; o poliţă de
sanatate poate solicita asiguratului notificarea în termen de 30 de zile de la apariţia unei daune,
sau cât mai curând posibil după aceea; iar poliţa de raspundere auto necesită că asigurătorul să
fie notificat prompt despre cum, când şi unde s-a întâmplat accidentul sau dauna. Anunţul trebuie
să includă, de asemenea, numele şi adresele tuturor persoanelor vătămate şi ale martorilor.
Investigarea daunei După primirea notificării, următorul pas este de a investiga dauna. Un
ajustor trebuie să determine apariţia unei daune asigurate precum şi valoarea acestei daune.
Trebuie răspuns la o serie de întrebări înainte ca solicitarea de despăgubire să fie aprobată.
Printre întrebările cele mai importante se află şi următoarele:
– Dauna a apărut în timp ce poliţa era în vigoare?
– Pericolul care a cauzat dauna este acoperit de poliţa?
– Proprietatea distrusă sau deteriorată este acoperită de poliţa?
– Solicitantul are dreptul de a primi despăgubirea?
– Dauna s-a întâmplat într-o locaţie asigurată?
 – Este acoperit tipul de daună?
– Este frauduloasă dauna?
Ultima întrebare care se axează pe solicitările de despăgubire frauduloase este deosebit de
importantă. Frauda în asigurări este larg răspândită, în special în asigurările auto şi de sănătate.
Oamenii necinstiţi prezintă frecvent solicitări de despăgubire pentru vătămări corporale pe care
nu le-au suferit defapt.
Dovedirea daunei Dovedirea unei daune poate fi cerută înainte ca solicitarea de
despăgubire să fie plătită. O dovadă a pagubei suferite se refera la o declaraţie sub jurământ din
partea asiguratului pe care se fundamentează cererea de dauna. De exemplu, în cadrul poliţei de
asigurare a locuinţei, asiguratul poate fi obligat să depună o dovadă daunei care indică momentul
şi cauza ce a produs dauna, interesul asiguratului şi al altor persoane în bunurilor deteriorate, alte
asigurări care pot acoperi pierderile, precum şi orice schimbare de proprietate sau de ocupare a
proprietăţii pe durata a poliţei.
Decizia privind efectuarea plăţii
După ce cererea de despagubire este investigată, ajustorul trebuie să ia o decizie cu privire
la realizarea plăţii. Există trei decizii posibile.
1. Cererea de despăgubire poate fi plătită. În majoritatea cazurilor, despăgubirea este plătită
prompt în conformitate cu termenii poliţei.
2. Cererea de despăgubire poate fi respinsă. Ajustorul crede că poliţa nu acoperă dauna sau
că cererea de despăgubire este frauduloasă.
3. Cererea de despăgubire poate fi validă, dar ar putea exista un litigiu între asigurat şi
asigurător în ceea ce priveşte suma de bani care trebuie plătită. De exemplu, în cazul în
care apare un litigiu privind o poliţa de asigurare a locuinţei, atât asiguratul cât şi
asigurătorul aleg fiecare un evaluator competent. Cei doi evaluatori aleg un arbitru. În
cazul în care evaluatorii nu pot conveni asupra alegerii unui arbitru, o instanţă de judecată
va numi unul. Odata atins un acord între oricare două dintre cele trei părţi, atunci acesta
devine obligatoriu pentru toate părţile implicate.
5.5 Reasigurarea
Reasigurare este o altă funcţie important a companiilor de asigurare. Reasigurare reprezintă
transferul unei părţi sau a întregii capacitate asigurată iniţial acceptată de un asigurător către un
alt asigurător. Asigurătorul care subscrie iniţial se numeşte cedent. Asigurătorul care acceptă o
parte sau întreaga poliţă de la compania cedentă este numit reasigurător. Suma din asigurare
reţinută de societate cedentă se numeşte reţinerea netă sau limita de retenţie. Suma din asigurare
cedată către reasigurător este cunoscut sub numele de cesiune. Reasigurătorul la rândul lor poate
obţine o reasigurare de la un alt asigurător. Acest lucru este cunoscut drept proces de
retrocesiune.
Reasigurarea este utilizată în mai multe cazuri, cum ar fi:
• Sporirea capacităţii de subscriere - Reasigurarea poate fi utilizata pentru a mări
capacitatea companiei de asigurare de subscriere pentru a scrie noi poliţe. Companiei i se poate
cere să-şi asume răspunderea pentru pierderi care depăşesc limitele sale de retenţie. Fără
reasigurare, agentul ar trebui să plaseze sume mari de asigurare la mai multe societăţi de
asigurare sau nu accepte riscul.
• Stabilizarea profiturilor - Reasigurarea poate fi folosita pentru a stabiliza profiturile. Un
asigurător poate intenţiona să se evite fluctuaţiile mari în rezultatele financiare anuale. Pierderile
pot fluctua pe scară largă din cauza condiţiilor sociale şi economice, dezastre naturale.
• Asigurarea unei protecţii împotriva unei pierderi catastrofale - Reasigurarea oferă de
asemenea protecţie financiară împotriva unei pierderi catastrofale. Asigurători experienţă
pierderi catastrofale din cauza dezastrelor naturale, explozii industriale, dezastre aeriene
comerciale şi alte evenimente similare. Reasigurarea poate oferi o protecţie considerabilă a
societăţii cedente care prezintă o pierdere catastrofică. Reasigurătorului plăteşte o parte sau toate
pierderile care depăşesc de limita de reţinere a companiei cedente.
5.6 Investiţii
Funcţia de investiţii este o funcţie extrem de importantă în operaţiunile unei companii de
asigurări. Intrucat primele sunt plătite în avans, acestea pot fi investite până la momentul la care
devin necesare pentru plata creanţelor şi a cheltuielilor.
Investiţii pentru asigurarea de viaţă
In cazul asigurarilor de viaţă, investiţiile au un impact important economic şi social asupra
pieţei. În primul rând, contractele de asigurare de viaţă sunt pe termen lung în mod normal, şi
datoriile companiilor de asigurări de viaţă se extind pe perioade lungi de timp, cum ar fi 50 sau
60 de ani. Cele mai multe investiţii de asigurare de viaţă sunt, prin urmare, pe termen lung, şi
obiectivul primar este siguranţa principalului. Astfel, majoritatea fondurilor sunt investite în
obligaţiuni corporative şi guvernamentale. Doar o mică parte este investit în acţiuni, care
fluctueaza foarte mult ca valoare. Restul este investit în credite ipotecare, imobiliare şi diverse
bunuri.
Veniturile obţinute din investiţii sunt extrem de importante în reducerea costurilor de
asigurare a asiguraţilor, deoarece primele pot fi investite şi câştiga dobândă. Dobânda câştigata
din investiţii se reflectă în plata dividendelor catre asigurati, ceea ce duce la reducerea costului
de asigurare de viaţă.
Primele de asigurare de viaţă, de asemenea, sunt o sursă importantă de fonduri de capital în
economie. Aceste fonduri sunt investite in centre comerciale, locuinţe, clădiri de birouri, spitale,
instalaţiile noi şi alte asociaţii economice şi sociale.
Investiţii in asigurari de bunuri si de răspundere
Chiar dacă in cazul asigurarilor de bunuri si raspundere, investiţiile sunt mai mici în
valoare decât investiţiile în asigurarile de viata, cele mai multe din aceste fonduri sunt investite
în titluri de valoare, care pot fi rapid vândute pentru a plăti creanţele în cazul în care se produce o
catastrofă majoră - în primul rând actiuni si obligatiuni, mai degrabă decât in imobiliare.
Primele sunt de obicei plătite în avans, astfel încât să poată fi investite până la momentul la
care devin necesare pentru acoperirea cererilor de despăgubire şi a cheltuielilor.
Două aspecte importante trebuie subliniate atunci când analizam decizia investiţionala a
asigurătorilor de bunuri si răspundere. În primul rând, spre deosebire de asigurările de viaţă,
contractele de asigurare de bunuri sau răspundere sunt pe termen scurt prin natura lor. Perioada
de valabilitate în majoritatea contractelor este de un an sau mai puţin, şi cererile de despagubire
sunt de obicei lichidate. De asemenea, spre deosebire de asigurarea de viaţă unde indemnizatiile
sunt în general fixate în valoare, cererile de despagubire in asigurarile de bunuri si raspundere
depind în funcţie de pierderi catastrofale, inflaţie, costurile medicale, costurile de construcţie,
costurile de reparatii auto, condiţiile economice. Din aceste motive, obiectivul investitional este
de a asigura un anumit nivel de lichiditate.