Sunteți pe pagina 1din 5

„Bietul Alonso Quijada

Un biet nobil de țară, Alonso Quijada, hotărăște să devină cavaler rătăcitor alegându-și
numele de don Quijote de la Mancha. Cum i-am putea defini identitatea? El este cel care nu
este.
Îi fură unui bărbier lighenașul de bărbierit din aramă pe care-l ia drept coif. Mai târziu,
bărbierul nimerește din întâmplare în taverna în care don Quijote se află în tovărășia unor
comeseni; își vede lighenașul și vrea să-l recupereze. Dar don Quijote, mândru, refuză să
vadă în coif un lighenaș de bărbierit. Brusc, un obiect aparent simplu devine problematic. De
altminteri, cum să dovedești că un lighenaș de bărbierit pus pe cap nu-i coif? Poznașii lui
tovarăși, amuzați, găsesc singura cale obiectivă de a demonstra adevărul: votul secret. Toți
cei de față participă la vot, iar rezultatul e fără echivoc: obiectul e recunoscut drept coif.
Superbă glumă ontologică!
În prima parte a fragmentului, cea care consemnează episodul cu lighenașul văzut de Don Quijote asemenea unui coif, se observă cum
ascensiunea nebuniei acompaniază ascensiunea dreptății. Dreptatea nu ne este dată, ea se construiește. Dreptatea= înțelepciune, judecată

Don Quijote este un cititor fanatic, dar in același timp și un personaj nebun, pentru ca transpune în realitate lucrurile pe care le citește și
reușește să își creeze o lume imaginara plină de aventuri; pentru el, lumea este o proiecție a lecturilor sale cavalerești.
Cred ca don Quijote nu va fi pe deplin inteles de catre cititori asa cum a fost in viziunea lui Cervantes. Nu cred ca este un personaj nebun, ci
este rodul imaginatiei lui Alonso, influentat de romanele cavaleresti pe care le-a citit.
Se face remarcat prin "nebunie", însă aceasta nu este văzută ca un defect. Din cauza obsesiei sale pentru cavalerie, se află într-o reală opoziție
cu lumea înconjurătoare. Fiind neînțeles de către cei din jur, este cosiderat nebun, însă, trebuie să remarcăm faptul că el trăiește prin această
"instabilitate mentală".
Don Quijote poate părea un dement, deoarece săvârșește fapte nebunești. Lupta cu morile de vânt, pe care le vede drept inamici (deghizați în
soldați), credința lui statornică, rezultată din vastitatea lecturilor, ajunge la apogeu
El a fost creat pentru a satiriza extremismul Bisericii Catolice, pentru a satiriza viata taranilor spanioli si pentru a aduce o inlocuire pentru
viziunea asupra iubirii cavaleresti. El nu este nebun, as spune ca este diferit si cu o alta viziunea asuora realitatii
Mai întâi, clasica „nebunie” a lui Don Quijote nu cred că ar trebui înțeleasă ca diagnostic psihiatric categoric, pentru că am păcătui prin
„realitate” rezolvând atât de facil un caz înscris în domeniul ficțional. Protagonistul nu e nici fire paranoidă, nici schizofrenică, ci,
dimpotrivă, un spirit profund filosofic, spre care Cervantes indică insistent, dar discret, pretextând cu așa-zisa sa „nebunie” tocmai pentru a
sublinia portanța marilor întrebări existențiale, forța interogativă a dilemei și bizareria care o camuflează în cotidian, în ochii concetățenilor,
în chip de deraiere divagantă. Mai departe, nu aș spune că lectura lui este fanatică, ci „totală”, în sensul în care setea de absolut îl determină
să epuizeze texte neconforme cu funcția pe care le-o atribuie. Nu cred că am greși dacă am spune că, orice sursă bibliografică i-ar fi fost
disponibilă, don Quijote i-ar fi aplicat aceeași interpretare inadecvată, vinovată tocmai prin excesul semantic atribuit. Cavalerul Tristei Figuri
constituie un model uman (concentrat) omniprezent, pentru care caracteristică este „drama” ireconcilierii sau a ireconciabilității dintre vita
contemplativa și vita activa.
Don Quijote este prezentat de către narator ca fiind nebun la nivel social, dar la nivel strict cognitiv, el este doar foarte naiv. Mintea lui nu
face diferența între denotația realității, și conotația ficțiunii. Pentru el, lumile se confundă, iar imitația funcționează în sens invers: Realitatea
imită Ficțiunea. Mai mult, el nu devine un creator propriu-zis, ci un personaj care atrage spre el povestea, alte personaje care-și "joacă rolul",
autorul și cititorul.
poate fi considerat o caricatură care însumează mai multe valori cavalerești, familiare publicului datorită bunei circulații a cărților. Într-o
perioadă „adormită” moral, precedată de războaie religioase, idealurile cavalerești care vizau binele, dreptatea, onorare etc., erau atrăgătoare
atât pentru public, cât și pentru Don Quijote, deoarece trăiește într-o oglindire a societății autorului. Cu toate acestea, este dovedit că fiecare
persoană percepe realitatea diferit, în funcție de diverși factori psihologici.
Don Quijote este un neadaptat la societate, trăiește într-o lume apusă. Această nebunie a personajului pornește din cumulul de lecturi pe care
le avea. “Suntem ceea ce citim”- cred că aici se aplică foarte bine: Don Quijote este exact ceea ce citește. El creează în realitate, o realitate
proprie pe care o modelează conform societății cavalerești. Ceea ce face personajul, pentru mine, este exact ceea ce face lectura: transformă
realitatea.
Cel care moare, în fond, trăiește în memoria celorlalți, deci nu moare decât parțial
Don Quijote e îndrăgostit de Dulcineea. N-a văzut-o decât în treacăt, sau poate niciodată.
E îndrăgostit, dar, cum spune el însuși, doar «pentru că e în obiceiul și datina cavaleriei
rătăcitoare». Infidelități, trădări, decepții în dragoste, literatura narativă cunoaște toate
astea de când lumea. Dar la Cervantes nu îndrăgostiții, ci dragostea, noțiunea însăși de
dragoste, e pusă sub semnul întrebării. Căci ce înseamnă dragostea când iubești o femeie
fără s-o cunoști? O simplă hotărâre de a iubi? Sau doar o imitație? Întrebarea ne privește pe
toți: dacă pildele de iubire nu ne-ar îndemna, încă din copilărie, să le imităm, am mai ști ce
înseamnă să iubești?
Un biet nobil de țară, Alonso Quijada, a inaugurat istoria artei romanului cu trei
întrebări despre existență: ce este identitatea unui individ? ce este adevărul? ce este
dragostea? ” (Milan Kundera, Cortina. Eseu în șapte părți, traducere de Vlad Russo,
Humanitas, București, 2008, pp. 125-126)

HAMLET
O, pace ţie, suflet chinuit!
Şi-acum, din toată inima, cu voi sunt,
Şi tot ce poate face, domnii mei,
Un om sărman ca mine, să v-arate
Iubirea lui, va face-o cu-nvoirea
Lui Dumnezeu. Să mergem împreună.
Şi ţineţi degetul, vă rog, pe buze,
Că vremile ieşitu-şi-au din matcă —
O, soartă blestemată, nenoroc
Să fiu născut ca să le-adun la loc.
Veniţi, să mergem împreună.
„HAMLET: [...] Haideți. / Și... puneți gurii voastre lacăt. Vremea / E scoasă din țîțîni.
Ah, ce blestem / Că eu m-am fost născut ca s-o întrem!”

Citatul din [...] face trimitere la episodul în care fantoma tatălui lui Hamlet se arată și îi povestește acestuia cele întâmplate legate de
moartea sa. Lui Hamlet îi este explicat cum a crezut tatăl său că a fost ucis de un șarpe, dar mai apoi se aduc informații cu privire la
turnarea unor picături de venin dătător de lepră în urechea acestuia. Dorința lui Hamlet de răzbunare crește, iar în urma acestei reacții se
ivește și momentul în care Hamlet află că cei doi slujitori ai lui (Rosencrantz și Guildenstern) au auzit discursul dintre el și fantoma
tatălui său. În urma acestor fapte, citatul concentrează ideea că slujitorii ar trebui să-și țină gura închisă și să nu divulge cele ce au auzit,
dar pe lânga aceastea, Hamlet se află într-o situație nefavorabilă fiindcă lucrurile au luat o întorsătură ciudată și singurul care poate
rezolva această problemă este chiar el.

HAMLET
Vorbe, vorbe, vorbe.
POLONIUS
Şi despre ce e vorba, stăpâne?
HAMLET
Între cine şi cine?
POLONIUS
Adică despre ce e vorba în cartea pe care o citeşti, măria-ta.
HAMLET
Vorbe de clacă, domnul meu. Pamfletarul ăsta nemernic susţine că
bătrânii au bărbi cărunte, obrazuri zbârcite, că din ochi le curge un clei vâscos
ca răşina prunului, că sunt cu totul slabi la minte şi totodată au şi
încheieturile slăbite. Toate acestea, domnul meu — deşi sunt pe deplin
încredinţat că aşa şi este — nu se cuvine totuşi să fie aşternute pe hârtie,
fiindcă şi domnia-ta, domnul meu, ai putea fi de vârsta mea, dacă ai da înapoi
ca racul.
POLONIUS
(aparte) Oricât ar părea că e nebunie ceea ce spune, e totuşi o nebunie
bine chibzuită. (Tare.) Măria-ta, nu ai vrea să pleci din aerul ăsta?
HAMLET
Unde? În mormânt?
POLONIUS
Da, în adevăr, înseamnă a pleca din aer. (Aparte.) Ce răspunsuri pline de
înţeles are uneori. E un noroc de care mai adesea are parte nebunia decât un
cuget sănătos şi chibzuit, care nu le nimereşte aşa de uşor. Să-l las singur. O
să pun la cale îndată un prilej de întâlnire cu fata mea. (Tare.) Mărite stăpâne,
îmi iau cu plecăciune bun rămas.
HAMLET
Nici nu poţi, domnul meu, să-mi iei ceva de care să mă despart mai
bucuros, în afară de viaţa mea, de viaţa mea, de viaţa mea.
POLONIUS
Rămâi cu bine, măria-ta.
HAMLET
Plicticoşi mai sunt nebunii ăştia batrâni!

„POLONIUS (aparte): O fi asta scrînteală, dar e cu socoteală.” (II, 2)


În acest citat este ilustrat momentul în care Polonius pune la cale planul care constă în întalnirea –accidentală- a lui Hamlet și a fetei lui
Polonius. Acest plan a fost pus la cale pentru a afla în ce constă nebunia lui Hamlet, fiindcă, așa cum spunea și regele și regina, moartea
tatălui său nu ar fi putut să-l transforme chiar atât de mult și că există o posibilitate ca el să fi devenit nebun din alte cauze. În urma acestor
lucruri, Polonius îl întâlnește pe Hamlet citind și-l întreabă ce anume citește. Pentru Hamlet erau simple –vorbe- ex: (HAMLET Vorbe, vorbe,
vorbe.) (en. Words, words, words) moment în care pentru Hamlet cuvintele sunt văzute ca niște săbii(en. sword) care pot ucide. În urma
acestui răspuns și în urma aducerii unor informații legate de ceea ce citea, Hamlet împărtășește cu Polonius o idee din acele scrieri. Ceea ce
citise Hamlet era un pamflet la adresa bătrânilor, și chiar dacă părea să fie deranjat de acesta, Hamlet nu neagă ideile prezente în acele
rânduri, ba chiar este de acord cu acestea. Pe lângă acest lucru, Hamlet menționează că aceste lucruri nu ar trebui să fie scrise pe hârtie
fiindcă pot fi citite și de persoane în vârstă pe care le-ar putea afecta acest subiect.
Prin citatul respectiv se înțelege că nebunia lui Hamlet nu-i interzice să facă anumite conexiuni logice, ba chiar, în urma acestei nebunii se
observă că raționamentul lui Hamlet este intact.
a) Ce lucru desăvârşit e omul! Ce aleasă îi e
cugetarea! Şi cât de nemăsurate însuşirile! Ce falnic şi minunat în portul şi
mişcările sale! Întocmai ca un înger în fapte şi ca un zeu în năzuinţele lui.
Podoaba luminii! Pildă a vietăţilor! Şi totuşi ce e pentru mine această mână de
lut? Bărbatul nu mă încântă, nici măcar femeia, deşi zâmbetul domniei tale ar
vrea să spună că da.
„HAMLET: Ce minunată lucrare e omul, cît de nobilă îi este inteligența, ce fără de
număr îi sînt facultățile, alcătuirile și mișcările, cît de chibzuit și de admirabil e în
faptele sale, cît de asemenea unui înger în puterea sa de înțelegere, cît de asemenea
unui zeu: frumusețea lumii; pildă a viețuitoarelor; și totuși, pentru mine, ce înseamnă
această chintesență a țărînii? Omul nu mă desfată; nu, și nici femeia.” (II, 2)

În acest citat putem observa cadrul în care se regăsește Hamlet alături de cei doi slujitori ai săi(Rosencrantz și Guildenstern), dar care
au fost trimiși de către rege și regină pentru a afla anumite informații referitoare la comportamentul neobișnuit al lui Hamlet. În urma
acestei afirmații făcute de Hamlet, o posibilă interpretare ar putea-o reprezenta aceea a informării celor două slugi că pe el nu-l încântă
un bărbat, dar o femeie. Prin spusele sale putem deduce că Hamlet știa deja pentru ce au venit cei doi slujitori și a decis să spună acele
cuvinte legate de cât de minunat est omul doar pentru a putea insera ulterior -cheia- după care au plecat slujitorii, adică, să afle dacă
nebunia lui Hamlet este datorată altui lucru decât a celui legat de moartea tatălui său. Prin acest citat se observă o mică parte din
inteligența uluitoare a lui Hamlet.

b) Duhul ce-am văzut /E poate diavolul, că-i stă-n putere/ Să-şi dea cea mai plăcută-nfăţişare/ Şi folosindu-se de-a mea tristeţe /Şi
slăbiciune — că-i puternic foarte /Pe-astfel de suflete — să m-amăgească/ Şi să mă ducă la pierzare./ Vreau /Dovezi mult mai
temeinice ca astea./ Iar piesa mea-i capcana ce-n curând /Va prinde-n ea pe rege şi-al său gând.

„HAMLET: Duhul ce-am văzut / O fi satana, și satana știe / Să-mbrace chip plăcut; da,
da, și poate, / Știindu-mi slăbiciunea și tristețea - / Căci peste-asemeni suflete-i
puternic - / Mă poartă spre-a mă pierde. Vreau temeiuri / Mai tari: prin piesa-aceasta
laț întind / În care-al rigăi cuget va să-l prind.” (II, 2)

În acest citat, duhul/ fantoma pe care a zărit-o Hamlet și despre care se vorbește este fantoma tatălui său. În urma pregătirii
unei piese de teatru, Hamlet se gândește la episodul cu fantoma tatălui său și născocește anumite idei prin care ar putea afla
cine este ucigașul tatălui său. Cu ajutorul actorilor vrea să pună la cale un plan care va consta într-o piesă de teatru la care va fi
invitat și regele și care va conține o înscenare a morții tatălui lui Hamlet. În urma acestei dorințe de aflare a ucigașului tatălui
său, Hamlet observă și posibila înscenare a apariției duhul cu înfățișarea plăcută parentală și se gândește că acel duh ar fi fost
satana și nu tatăl său. În urma celor spuse, Hamlet își recunoaște caracterul uman și sensibil, însă, nu se lasă doborât de acesta și
propune să-i întindă o –cursă- (en. the play= piesa jucată/jocul) regelui pentru a-i captura gândul, așa cum se capturează un
șoarece.
Din cele spuse mai sus, piesa de teatru care va avea loc nu va fi altceva decât o capcana în care va fi atras acest -șoarece - . Pe
lângă această idee a piesei de teatru în piesa cea mare, Hamlet menționase și ideea că Danemarca este tot ca o temniță sau ca o
capcană în care sunt ținuți toate personajele, dar, mai mult de atât, tot textul nu pare să fie decât o capcană pentru noi ca
cititori.
(HAMLET : Danemarca e o temniţă.) (en. HAMLET
Denmark's a prison.)

c) REGELE (ridicându-se)/Cuvântu-mi zboară, gândul mi-e stingher,/Cuvinte fără gând n-ajung la cer.
d)
„REGELE: Cuvîntu-mi zboară, gîndu-i pe pămînt: / Nu urcă-n cer cuvîntul fără gînd.”

(III, 3)